Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

CONVORBIRI DESPRE NATURA ALBINELOR

GA 351

V. VIESPEA CYNIPS

Dornach, 10 decembrie 1923

Dl. Dollinger ar vrea să pună o întrebare în legătură cu fagurii de miere. Există oameni, spune el, care consumă fagurii împreună cu mierea, şi în trecut, în hanuri, ei erau uneori aşezaţi pe masă. Ar vrea să ştie dacă este nociv să consumi astfel fagurii. Referitor la bolile albinelor, crede că în trecut acestea nu erau atât de virulente ca astăzi, când se ia mult mai multă miere de la albine.

Dl. Müller spune că este o fantezie consumarea fagurilor. Natural, nu este vorba aici de faguri artificiali, ci despre cei construiţi de insecte.

Referitor la boli, ele nu apar, a spus el, din faptul că se mai multă miere albinelor; în trecut pur şi simplu nu se dădea atâta atenţie acestui lucru; nu existau atâtea colonii slab populate, pentru că nu erau urmărite cu atâta grijă ca astăzi. O boală a albinelor, necunoscută aici până acum, a trecut din Anglia în Elveţia.

Dl. Erbsmehl crede că poate acest lucru se datorează îngrăşămintelor artificiale. Se ştie că ele provoacă boli florilor.

Dr. Steiner: Referitor la aceste două întrebări, iată ce se poate spune. Este absolut exact că dacă oamenii consumă fagurii, acest lucru este un gen de fantezie. În astfel de lucruri, ceea ce trebuie natural să fie determinat constă în cum se simt aceste persoane. Dar, evident este o întrebare la care numai medicina poate răspunde. Nu se poate spune ceva despre acest subiect decât dacă se urmăreşte efectiv starea sănătăţii oamenilor care consumă şi fagurii, deci ceara. Trebuie să mărturisesc că şi eu am cunoscut diferite persoane care consumau fagurii, dar ele îi aruncau imediat după ce sugeau mierea. Şi n-am avut niciodată ocazia să observ oameni care consumau împreună cu mierea cantităţi la fel de mari de ceară.

S-ar putea spune, cu titlu de ipoteză, următoarele: există lucruri pe care unii le tolerează, iar alţii nu le tolerează. Nu toţi oamenii suportă la fel aceleaşi lucruri. Ar putea exista oameni care prin consumarea cerii să ajungă la un fel de boală stomacală şi numai atât; aceştia ar trebui sfătuiţi să nu o mai consume. Dar s-ar putea la fel de bine să existe oameni care digeră ceara fără să-i deranjeze şi care îi evacuează reziduurile în excrementele lor. Pentru aceştia ar trebui, desigur, adăugat următorul lucru: prin faptul că ei mănâncă ceara, deci că lasă mierea să adere mai mult timp la ceară atunci când ultima este deja în corp, mierea este digerată mai curând la nivelul intestinului, în timp ce altfel ea n-ar fi fost digerată, după ieşirea din intestin, decât prin vasele limfatice. S-ar putea spune atunci: şi acest lucru depinde de starea sănătăţii persoanelor. Într-adevăr, unii digeră mai curând la nivelul intestinului, ceilalţi mai mult la nivelul vaselor limfatice. Nu se poate deloc spune că un sistem e bun, iar celălalt rău; aceasta depinde de individ. Nu se va putea exprima cu certitudine decât atunci când se va da unui anumit număr de persoane să mănânce miere cu fagure, şi altui grup miere fără fagure, şi să se cerceteze apoi rezultatele.

Referitor la bolile albinelor trebuie, ca pentru toate bolile în general, să luăm în considerare ce a spus Dl. Müller. La fel stau lucrurile şi cu fiinţa umană: există lucruri cărora nu li se dădea deloc atenţie în trecut, în timp ce astăzi sunt studiate cu atenţie.

Dar mai există ceva esenţial aici. Apicultorul din trecut mai avea încă multe cunoştinţe instinctive. El făcea multe lucruri despre care era incapabil să spună de ce le face aşa. Aceste instincte au fost pierdute la oamenii de astăzi. Astăzi, în toate domeniile vrei să cunoşti „de ce”-ul. Şi tocmai pentru a determina acest „de ce”, este necesar să pătrunzi în esenţa lucrurilor. Ştiinţa de azi nu este încă în stare de aşa ceva. Apicultorul din trecut poseda un instinct robust care-l făcea să trateze albinele exact ca pe nişte persoane, dacă pot spune astfel. Gândiţi-vă că în trecut se dădeau albinelor coşuri; astăzi li se dau cutii, şi aici este o mare diferenţă. Aceste cutii sunt din lemn. Lemnul este cu totul altceva decât materialul folosit la împletirea coşurilor, paiul sau alte substanţe similare. De altfel, paiul este astfel constituit încât atrage din aer cu totul alte substanţe decât lemnul, materie neutră. Deja în acest tratament exterior aplicat albinelor este o diferenţă.

Dacă rezum acum tot ceea ce făcea în trecut apicultorul, în special datorită instinctului sănătos pe care-l avea, aş spune: deseori el ignora complet de ce făcea aşa, dar el îşi amplasa stupii într-un loc determinat, unde adesea vântul venea dintr-o anumită parte – şi ale măsuri analoge. Astăzi, din raţiuni utilitare sunt puşi acolo unde este loc. Însă se mai ţine seama de condiţiile climaterice, dar nu prea mult.

Dl. Müller spune că ţine foarte mult seama de acest lucru, că stupina sa este pe o creastă unde aproape nu există vânt din nord şi puţin vânt din vest.

Dr. Steiner: Pentru aceste lucruri lemnul este mai puţin sensibil decât paiul. Nu fac propagandă pentru coşurile de pai, dar există aici realităţi cu o mare importanţă; sigur, acestea sunt lucruri importante pentru albină atunci când înfăptuieşte toată această muncă în interiorul organismului său. Este o activitate prodigioasă cea care se execută în corpul său atunci când adună mierea virgină pentru ca s-o transforme apoi în ea însăşi în mierea propriu-zisă, pe care o consumăm. Este o muncă uriaşă. Datorită faptului că există în ea un raport bine definit între două sucuri. Unul este sucul gastric, iar celălalt sângele. Când examinezi o albină, găseşti sucul gastric alburiu, iar sângele puţin roşcat. Acestea sunt cele două părţi esenţiale din care se compune albina. Toate celelalte părţi sunt îmbinate, ca să zicem aşa, pornind de la efectele acestor două sucuri.

Or, se constată că există un raport bine determinat între sucul gastric şi sânge. Există în realitate între unul şi altul o diferenţă de o importanţă extremă. Sucul gastric este acid – ceea ce în chimie este denumit „acid”. Iar sângele este, cum spun chimiştii, alcalin, adică nu acid, dar el poate fi acidulat. Dacă sucul gastric nu are suficientă aciditate, imediat în albină se petrece ceva ce-i provoacă o tulburare în organism atunci când elaborează mierea. Iar sângele, la rândul lui, nu este destul de puternic decât dacă sunt reunite condiţiile cerute de climă, de lumină, de căldură, etc.

De aceea este de o importanţă enormă, când vrei să stăpâneşti bolile apărute recent la albine, să iei măsurile necesare pentru a asigura un raport just între sucul gastric şi sânge. Creşterea albinelor nemaifiind practicată atât de simplu ca în trecut, acest scop nu va putea fi atins pe calea indirectă a condiţiilor climaterice şi a căldurii, căci acestea nu mai acţionează cu aceeaşi intensitate asupra stupinelor moderne; ceea ce ar trebui ar consta în a cerceta ce anume acţionează cât mai favorabil asupra sângelui albinelor. Şi aici, va trebui într-adevăr ca în viitor apicultorii să urmărească ca să existe în permanenţă, la albine, o elaborare convenabilă a sângelui. În această privinţă lucrurile depind de cele ce voi spune.

Nu-i aşa, există ani în care albinele sunt obligate să caute nectarul aproape exclusiv în arbori. În aceşti ani, compoziţia sângelui albinei este extrem de ameninţată. Atunci albinele se îmbolnăvesc mult mai uşor decât în ceilalţi ani. Trebuie atunci ca apicultorul, în viitor, să instaleze un gen de seră micuţă – nu trebuie să fie mare – în care va cultiva artificial plantele căutate de albine într-un anumit moment al anului, de care au nevoie; va avea astfel cel puţin un mic strat de flori la care au acces albinele, de exemplu în luna mai. De altfel ele vor căuta de la sine acest răzor atunci când plantele de care au nevoie în această lună de mai se vor ofili şi vor dispărea.

În acest fel, aducând ajutorul suplimentar al unei culturi florale artificiale în vecinătatea stupului, în viitor se va pune capăt acestor boli. Este numai un exemplu despre ce pot recomanda. Acum nu sunt decât nişte propuneri; dar fără îndoială că se vor adeveri, căci au fost extrase din cunoaşterea naturii albinelor. Dacă apicultorul le va verifica, ele vor aduce roade excelente. Veţi vedea: acesta este un mijloc de a lupta împotriva bolilor albinelor. Dar pentru punerea în practică trebuie să se ţină seama de ansamblul situaţiei.

Este ceva ce nu afirm astăzi; aş spune numai următoarele: aceasta rezultă din însăşi natura albinei, şi se vor putea face încercări de acest gen cu plante ce se vor cultiva artificial atunci când ele lipsesc din anotimpul respectiv; este posibil ca pe această cale sănătatea albinelor să fie considerabil ameliorată. Sunt lucruri de care sunt absolut convins: aceasta se va vedea dacă se va proceda într-un mod într-adevăr conform cu natura. Căci nu poate fi vorba acum de a readuce problema în stadiul ei anterior. Întocmai cum nu trebuie să fii un reacţionar în politică, tot aşa nu trebuie să fii nici în alte domenii. Acest lucru nu este o necesitate, trebuie dimpotrivă să înaintezi cu progresul. Dar trebuie să acţionezi cinstit atunci când părăseşti ceea ce se făcea în trecut, pentru a putea să compensezi prin altceva. Asta am vrut să vă spun în legătură cu acest punct.

D. Müller spune că apicultorii se preocupă deja de cultura artificială a plantelor. De exemplu, se plantează mari cantităţi de brânduşă galbenă, tocmai pentru a procura flori albinelor; se face acelaşi lucru şi cu alte plante care au nişte flori mici galbene, etc. Se seamănă de asemenea mult trifoi american care ajunge la aproximativ 2 m şi înfloreşte tot anul. Este cosit numai în toamnă; înainte, florile sunt lăsate albinelor. Acest lucru ar fi necesar.

Dr. Steiner: Sigur, se începe deja utilizarea acestor procedee. Dar se cunosc încă foarte puţin toate implicaţiile şi consecinţele. Ceea ce aţi spus la început este o cale bună pe care se poate persevera.

Ceea ce aţi menţionat în legătură cu trifoiul american care înfloreşte tot anul, este ceva ce va fi abandonat, căci acest trifoi nu provoacă o ameliorare a sângelui; el stimulează dureros albinele pentru o scurtă perioadă. Este ca şi când ai trata pe cineva cu alcool; această excitare stimulează pentru o vreme productivitatea albinelor. Dar trebuie să se acorde o mare atenţie în a nu li se oferi nimic ce le poate fi absolut străin, căci prin întreaga lor natură ele sunt adaptate, legate de o regiune determinată. Acest lucru reiese deja din faptul că albinele din alte regiuni au un aspect total diferit de albinele noastre. Există această albină din Europa Centrală, despre care am vorbit aici, albina domestică comună. Albina italiană are un cu totul alt aspect, albina carnioliană tot un aspect diferit. Albinele sunt foarte puternic legate prin deprinderile lor de teritoriile în care trăiesc, şi nu li se poate acorda un ajutor durabil procurându-le miere virgină ce provine din regiuni complet străine. Au atunci foarte mult de lucru cu propriul lor corp, organismul lor începe să se revolte, căci încearcă să transforme această miere virgină pentru ca ea să devină ceea ce este în regiunea de unde provine trifoiul. Veţi vedea: acest lucru va da rezultate câţiva ani, dar după asta va trebui să se plătească oalele sparte. Aveţi deplină dreptate când spuneţi că nu deţinem încă date reale. Dar acest lucru se va vedea efectiv şi atunci se va părăsi această metodă, sau se va face ceea ce s-a făcut cu viţa de vie. Pentru viţa de vie s-a făcut următoarea experienţă: ştiţi că în anii 1870–1880 a apărut brusc filoxera care a distrus viţa nobilă din întinse regiuni ale Europei. Am putut în acea vreme să mă ocup mult de această problemă, pentru că unul dintre bunii mei prieteni era cultivator; el publica de asemenea o revistă agricolă [ Nota 12 ] şi s-a ocupat mult de această problemă. Oamenii şi-au pus atunci întrebarea de ce plantele americane nu aveau încă filoxera, nu erau încă ameninţate de ea. La ce s-a ajuns? Vă voi spune: cu mijloacele ce permit combaterea filoxerei la plantele americane, n-a fost posibilă combaterea bolii la plantele europene. Şi consecinţa a fost că s-a putut menţine sănătatea plantelor americane ce au început să fie plantate, dar totuşi plantele europene au dispărut. S-a ajuns la abandonarea totală a plantelor europene şi la americanizarea totală a viţei nobile. Astfel, viticultura s-a transformat complet şi a devenit altceva. Efectiv ea a ajuns alta, sub multe raporturi, în numeroase regiuni.

Nu trebuie gândit într-un sistem atât de mecanic; trebuie bine înţeles că un anumit lucru este, în virtutea întregii sale naturi, aclimatizat într-un loc determinat. Trebuie să se ţină seama de asta, altfel se poate obţine un succes de moment, dar nimic durabil.

Mai este ceva ce doriţi să întrebaţi, sau toți ceilalți domni sunt doar înclinați să mănânce mierea, dar nu și să discutăm atâta despre ea? Poate îi mai vine cuiva ceva în minte!

Vreau totuşi să mai revin puţin asupra adevăratei naturi a acestei elaborări a mierii la albine. Căci este, dacă priveşti atent, o uimitoare minune faptul că există nişte animale atât de mici, capabile să transforme ceea ce sug din florile arborilor sau în general din flori, din plante, în această miere deosebit de bună pentru sănătate şi care va putea juca un rol mult mai important decât astăzi în alimentaţia omului, dacă se va realiza într-adevăr imensa importanţă a consumului de miere. Astfel, de exemplu, dacă s-ar putea acţiona asupra ansamblului, pe care mi-ar place să-l numesc medicina socială, cred că ar fi excelent ca oamenii să mănânce miere tocmai în epoca logodnei lor, deci cu titlu preventiv. Căci, mai târziu, nu vor avea copii rahitici; există într-adevăr în miere o virtute graţie căreia, cu ocazia elaborării ulterioare de organismul uman, ea acţionează asupra puterilor de reproducere şi dă în special copiilor forme satisfăcătoare. Consumarea mierii de către părinţi, în special de mamă, acţionează asupra structurii osoase a copiilor.

Se va ajunge aici când se vor înţelege mai clar toate aspectele acestor probleme; în locul tuturor balivernelor ce apar azi în revistele ştiinţifice, se vor afla într-o zi, atunci când se vor dobândi cunoştinţele necesare, întrebări de genul: ce e bine să se mănânce în cutare perioadă a vieţii? Ce este bine în alta? – şi aşa mai departe. Da, acest lucru va fi foarte util oamenilor, căci starea sănătăţii se va ameliora considerabil prin asta, şi în primul rând puterile de care ei dispun. Singurul lucru ce se poate spune aici este că oamenii sunt foarte departe de a estima acest gen de consideraţii la preţul lor just. Cel care nu are copii rahitici este foarte satisfăcut, dar el nu face din asta un obiect de reflecţie, consideră acest lucru ca ceva firesc. Singurul care se plânge este cel care are copii rahitici. Şi acesta este motivul pentru care aş spune: măsurile cele mai utile ale medicinii sociale, şi care au drept efect realizarea a ceea ce oamenii consideră ca stare a lor normală, sunt tocmai acelea care se lasă atât de mult aşteptate.

Trebuie să înţelegeţi bine că în această direcţie se pot obţine rezultate extrem de favorabile; şi cred că, dacă se va forma opinia că practicând ştiinţa spirituală descoperim perspective ca acestea, atunci ne vom îndrepta spre spirit mai mult decât se face astăzi când oamenii sunt sfătuiţi: rugaţi-vă, şi veţi avea una sau alta. Cunoaşterea spirituală permite să se vadă aceste lucruri. Da, Domnilor, aceste lucruri pe care cunoaşterea spirituală îţi permite să le vezi (şi pe care ştiinţa actuală nu le cunoaşte) pot consta, de exemplu, şi din: în ce perioadă a vieţii este deosebit de utilă mierea? – de exemplu, în perioada logodnei.

Este ceva absolut miraculos, am spus, faptul că albina extrage din natura universală acest nectar extraordinar de util şi că ea îl transformă în organismul ei. Veţi înţelege pe ce se bazează propriu-zis toată această producţie de miere, dacă vă voi arăta cum se desfăşoară acelaşi proces, dar sub o formă profund modificată, la un animal apropiat de albină, înrudit cu ea: la viespe. Viespea nu furnizează o miere care să fie la fel de fecundă oamenilor, cu toate că se pot obţine multe în medicină cu ceea ce prepară viespile. Dar acesta este un produs total diferit. Data viitoare vă voi vorbi şi despre furnici. Dar să cercetăm acum o anumită specie de viespi.

Există viespi [ Nota 13 ] care au particularitatea de a-şi depune ouăle în locuri diverse, în plante, în arbori, de exemplu pe frunze şi în scoarţa arborilor; există unele care le depun chiar în florile arborilor. Aşa că, apare aşa (vezi schiţa nr. 7). Iată ramura, să zicem o frunză de stejar. Viespea, cu ajutorul unui perforator – este un ac gol în interior –, îşi depune oul în frunza de stejar. Ce se petrece apoi? Acolo unde a fost depus oul viespii, întregul ţesut al frunzei din jurul oului se transformă. Frunza ar fi crescut cu totul altfel dacă oul n-ar fi fost depus în ea. Bine, să privim acum ce se petrece datorită faptului că oul de viespe a fost depus în frunză: creşterea plantei se modifică radical şi, în jurul oului, reliefându-se în afara frunzei, a apărut ceea ce numim gogoaşa de ristic. Acestea sunt gogoşile de ristic de culoare brună pe care le găsiţi în arbori. Cum au apărut ele? S-au născut pentru că, în acest loc, o viespe şi-a depus oul, iar în jurul acestui ou găsim acum această substanţă vegetală modificată. Ea îmbracă oul în întregime. Acest ou de viespe ar dispărea dacă ar fi depus oriunde. El nu se poate dezvolta decât dacă are la început în jurul lui această substanţă protectoare pe care viespea stejarului o fură substanţei vegetale. I-o şterpeleşte.

schița 7 tabla 7 Tabla 7
Schița nr.7 [mărește imaginea]

Înţelegeţi, albina, la rândul ei, îşi depune oul în fagure, ea se naşte dintr-o larvă, ajunge albină, şi numai după aceea sustrage substanţa vegetală şi o elaborează în ea însăşi. Viespea face toate acestea ceva mai devreme. De îndată ce-şi depune oul, ea răpeşte plantei substanţa vegetală de care are nevoie. Deci albina aşteaptă ceva mai mult timp decât viespea pentru a începe ceea ce face. La animalele superioare şi la om, oul se înconjoară, din sânul mamei, cu un înveliş protector. El ia de la mamă ceea ce viespea ia aici de la plantă. Această gogoaşă de ristic se formează din plantă, întocmai cum în corpul mamei se formează în jurul oului corionul care, mai târziu, se elimină cu placenta.

schița 8 Tabla 7
Schița nr.8

Vedeţi cum colaborează viespea şi planta. În regiunile în care viespile sunt foarte numeroase, poţi vedea arbori ce sunt în întregime acoperiţi cu aceste gogoşi de ristic. Viespea trăieşte în armonie cu arborii. Ea nu se poate lipsi de ei. Sămânţa sa nu s-ar putea dezvolta dacă nu şi-ar constitui această anvelopă protectoare ieşită din arbori sau alte plante adecvate. Lucrurile mai pot apărea şi altfel. Există formaţiuni de ristic ce nu seamănă cu nişte gogoşi, nişte nuci, ci cresc aşa (vezi schiţa nr. 8); ele sunt păroase, cu firele încâlcite unele în altele. Dar întotdeauna există în mijloc viitoarea viespe. Uneori veţi găsi aceste gogoşi de ristic sub forma unor gogoşi păroase. Aceasta vă arată în ce armonie trăiesc viespile cu plantele. Apoi, după ce viespea s-a format, ea îşi sapă o trecere cu mandibulele ei şi se strecoară afară; depune la rândul ei un ou, după ce a stat un anumit timp în aer liber. Astfel, ponta trece mereu printr-o conviețuire cu planta.

Aţi putea acum întreba: ce legătură au toate astea cu elaborarea mierii? Ei bine, lucrurile sunt pe drept cuvânt strâns legate, şi atunci când le priveşti de aproape poţi afla cum se obţine mierea. Şi aici, încă o dată vedem că ştiinţa din trecut, pe care aș numi-o populară, a avut instinctul de a ţine seama de aceste realităţi. Ştiţi probabil că în regiunile meridionale, în special în Grecia, cultura smochinului [ Nota 14 ] joacă un mare rol. Or, există aşa-numitele smochine sălbatice care sunt puţin zaharate; dar mulţi oameni au un gust şi mai gurmand şi ar dori smochine mult mai dulci decât smochinele sălbatice. Ce fac deci oamenii?

Reprezentaţi-vă acum un smochin sălbatic. Acest smochin este apreciat în mod deosebit de o anumită specie de viespi care îşi depun ouăle în el (vezi schiţa nr. 9). Reprezentaţi-vă deci acest lucru: iată smochinul sălbatic, de ramură o smochină în care viespea a depus un ou.

schița 9 Tabla 7
Schița nr.9

Producătorul de smochine este, în genul lui, un băiat foarte ingenios. El lasă viespile să-şi depună ouăle în aceşti smochini sălbatici, pe care-i cultivă special în acest scop. Apoi omul nostru începe să culeagă câte două din aceste smochine în care larvele de viespe din interior nu au ajuns la maturitate, căci sunt încă departe de a se naşte deşi au trecut printr-o perioadă a dezvoltării lor. Ce face apoi producătorul? Ia un capăt de rafie şi leagă aceste două smochine – în care nu a lăsat ca larva de viespe să ajungă la maturitate – în aşa fel încât să le unească. Se îndreaptă apoi spre un smochin la care vrea să-i amelioreze fructele şi suspendă în el cele două smochine în care viespile şi-au depus oul. Ce urmează să se întâmple?

Se va întâmpla următorul lucru: viespile simt ce s-a petrecut, pentru că aceste smochine culese de producător nu se mai află pe arbore şi încep să se usuce; ele se deshidratează, nu mai primesc seva arborilor. Acest lucru îl simte deja în interior viespea care nu a ajuns la capătul dezvoltării sale. Chiar oul simte acest lucru. Consecinţa este că viespea se grăbeşte cât poate ca să-şi accelereze naşterea. Deci producătorul începe primăvara să-şi aplice acest proces: lasă mai întâi ca viespea să-şi depună ouăle. Apoi, de îndată ce vine luna mai, culege aceste două smochine şi procedează cum am spus. La naiba, se gândeşte animalul care este în interior, acum trebuie să mă grăbesc! Iată că a venit timpul în care smochinele se usucă. Animalul se grăbeşte cu o grabă febrilă, iese mult mai repede decât ar fi făcut-o altfel. Dacă smochinul ar fi rămas în pom, el s-ar fi născut la sfârşitul verii. Acum este obligat să se nască la începutul verii. Dar consecinţa este că animalul, prin faptul că a ieşit din găoace la începutul verii, trebuie să facă o a doua pontă; şi depune ouăle încă înainte de sfârşitul verii, în timp ce altfel n-ar fi făcut-o decât primăvara.

schița 10 Tabla 7
Schița nr.10

Şi aceste ouă sunt depuse acum pe smochinele pomului supus ameliorării. Acolo îşi depune ea ouăle, ouă târzii care nu ajung la maturitate, care nu se dezvoltă decât până la un anumit grad. Şi care este rezultatul operaţiunii? Este că aceste smochine în care a fost depusă ponta secundă, devin de două ori mai zaharate decât celelalte smochine sălbatice! A face smochinele de două ori mai zaharate, aceasta înseamnă să ameliorezi fructele smochinului.

Ce s-a petrecut deci? S-a petrecut că viespile, care sunt animale înrudite cu albinele, dar totuşi diferite, au extras din plantă, încă din stadiul ou, ceea ce este susceptibil să dea miere. Şi dacă, cu îndemânarea producătorului care leagă cu un fir de papură cele două smochine sălbatice în care se găsesc ouăle de viespe şi le atârnă în pom, determini abil viespea să introducă din nou în plantă ceea ce a luat din cealaltă, o faci să aducă în planta unde o aşezi, în aceste smochine ameliorate, mierea sub formă de conţinut în zahăr. În aceste smochine ameliorate, gustul zaharat rezultă din faptul că mierea a fost introdusă foarte simplu în ea, într-o difuzie foarte fină, de către viespe. Acesta s-a produs printr-o cale indirectă, naturală.

Astfel vedeţi: aici n-am luat nimic naturii; dimpotrivă, am lăsat în fruct ceea ce este de natura mierii. Viespea nu poate elabora mierea ca albina, organismul ei nu este deloc apt pentru aceasta. Dar ea poate, când o constrângi pe calea ocolită pe care am menţionat-o, să transporte de la o smochină la alta, în timp ce se reproduce, dulcea savoare a mierii sale virgine. Astfel ea zaharează a doua smochină, smochina ameliorată. Şi există aici, în aceste smochine, o substanţă analogă mierii. Aşa că, înţelegeţi, este vorba aici despre ceva cu totul particular. La aceste viespi se vede cum corpul nu reuşeşte să preia mierea virgină din natură şi să o transforme pentru a face din ea miere. Dar ele pot, în chiar sânul naturii, să facă în aşa fel încât, prin trecerea de la o smochină la alta, să se producă un fel de melificaţie.

Albina este în consecinţă un animal care împinge destul de departe dezvoltarea unui corp, analog cu cel al viespii, pentru a putea să elaboreze în afara arborelui substanţa care, pentru viespe trebuie să rămână în interiorul arborelui. Trebuie să spunem: albina este un animal care conservă mai mult în ea această putere pe care viespea nu o posedă decât atunci când este foarte tânără, atâta timp cât ea este ou sau larvă. La o vârstă mai avansată, viespea îşi pierde puterea ce i-ar permite să elaboreze mierea; albina conservă această putere şi poate să o exercite când devine adultă. Da, Domnilor, gândiţi-vă ce înseamnă să-ţi poţi cufunda privirea în natură şi să-ţi spui: mierea este ascunsă în plante, mierea, această substanţă a cărei gust se apropie de al zahărului. Ea e ascunsă în plante. S-a dovedit, în măsura în care se urmează căile favorabile, că poţi ajuta natura mutând viespea, în epoca convenabilă, pe pomul pe care vrei să-l ameliorezi.

Aici, în regiunile noastre, un asemenea procedeu nu este aplicabil, nu mai este posibil în epoca în care ne aflăm. Dar a fost un timp în evoluţia Pământului în care a existat posibilitatea de a face să se nască aceste viespi, în care li s-a dat posibilitatea de a-şi depune ouăle în smochine care erau culese deja; şi făcând astfel, s-a reuşit, încetul cu încetul, să se obţină albine provenite din viespi. Albina este într-adevăr un animal care a fost, în vremuri foarte îndepărtate, obţinută din viespe. Şi astăzi, cum am spus, se mai poate încă vedea cum graţie activităţii animalului, deci a viespii, această melificaţie se realizează chiar în natură.

Pe această cale puteţi vedea ce se întâmplă atunci când albina depune, într-un mod determinat, mierea în faguri. Fagurii se compun în esenţă din ceară. Da, această substanţă, ceara, nu este necesară numai ca mierea să fie depusă în ea; albina nu poate elabora mierea decât dacă întregul său corp lucrează corect. Este necesar ca ea să secrete ceară.

Deci, smochinul al doilea, în care savoarea zahărului se naşe din sine, este de asemenea mai bogat în ceară decât celălalt smochin sălbatic. Tocmai prin aceasta smochinul ameliorat se deosebeşte de smochinul sălbatic. Însăşi natura este cea care creează acest supliment de ceară; aşa că smochina ameliorată, smochina zaharată se dezvoltă pe pomul care, din el-însuşi, într-un anumit mod, devine în interior mai bogat în ceară. Puteţi găsi aici, prefigurat, ceea ce se petrece în apicultură.

Puteţi deci, procedând cu mare precizie, să faceţi următorul lucru: luaţi un trunchi de smochin ameliorat, îl tăiaţi, şi dacă îl veţi cerceta veţi găsi, lucru straniu, desene ca acestea, asemănătoare alveolelor de ceară (vezi schiţa nr. 11). Această ceară care se depune în trunchi va apărea sub aspectul unor formaţiuni de acest gen, ca alveolele de albină. Smochinul ameliorat este mai bogat în ceară, iar la interiorul trunchiului ceara se ordonează adoptând forma unei alveole. Astfel că putem spune: dacă cercetăm această ameliorare a smochinei, avem de-a face cu o producere de miere care nu a ieşit din natură, pentru că mierea rămâne în smochină.

schița 11 Tabla 7
Schița nr.11

Albina face să apară la lumina zilei, să spunem aşa, ceea ce cu smochina ameliorată rămâne în chiar sânul naturii. El îl face să se manifeste, scoţându-l la lumină. Prin aceasta, albina montează ceara în fagure, ceara care ar fi rămas altfel în trunchi şi ar fi format acolo un fel de celule naturale, cu singura diferenţă că aceste celule nu sunt atât de distincte, atât de voluminoase, sunt de-abia schiţate şi dispar imediat. Toate procesele de formare a cerii şi a mierii sunt în interiorul smochinului. Toată această muncă a albinei, care se face aici în interior, se află în pomul însuşi, astfel că întreaga natură este un apicultor.

Ce a făcut albina mai întâi? A depus un ou, l-a depus în stup, oul a ajuns la maturitate. Ea nu are nevoie să facă o gogoaşă de ristic, ea a extras imediat din plantă mierea virgină. De asemenea, ea nu merge nici pe un alt arbore care ar deveni mai bogat în ceară, ea face de la sine ceva care s-ar forma altfel în trunchi, ea clădeşte ansamblul fagurilor; ea depune acolo sucul, care apare sub formă de miere; în timp ce în smochina ameliorată sucul rămâne şi umple întreaga smochină. Aşa că putem spune: se desfăşoară aici, la vedere, ceea ce în natură rămâne în lumea arborilor şi se înfăptuieşte între arbori şi viespi. Aceasta vă permite să înţelegeţi perfect ce aveţi exact în faţa dumneavoastră când sunteţi în prezenţa unui stup, cu fagurii săi de ceară construiţi în celule, cu atâta artă. Este un spectacol uluitor – nu-i aşa, D-le Müller? Trebuie să fie un spectacol miraculos acest asamblaj de alveole din ceară. Şi în aceste alveole, mierea!

Da, Domnilor, priviţi acestea de aproape. Atunci vă veţi spune: albina, ea, reprezintă în esenţă, în miraculoasele alveole de ceară, un gen de trunchi de arbore cu ramificaţiile lui, construit artificial. Ea nu pătrunde în interiorul arborelui pentru a-şi depune ouăle, ea îşi construieşte în afara arborelui ceva ce este ca o imagine a arborelui, şi în loc de a face să crească din el smochina, ea depune mierea în fagurii pregătiţi. Avem deci aici un fel de copie a smochinului altoit artificial, copie care este opera albinei.

Am aruncat astfel o privire în adâncurile naturii; ea vă arată cum natura însăşi ne poate instrui. Dar trebuie să fii capabil de a te lăsa instruit de natură. Oamenii vor învăţa şi mai multe de la ea. Dar mai întâi trebuie să vadă spiritul din ea; numai atunci vor înţelege lucruri ca cele de care ne-am preocupat astăzi. Altfel, rămâi cu gura căscată atunci când faci o călătorie în sud şi când vezi pe producătorul nostru caraghios care leagă cu aţă smochinele înţepate de viespe, le atârnă în smochinul sălbatic; rămâie cu gura căscată, ca toţi excursioniştii – chiar dacă sunt savanţi – care nu ştiu de ce face acel om aşa ceva. El o face pentru că astfel economiseşte munca albinelor, natura incorporând deja mierea în smochine. Iar smochinele, în regiunile în care se cultivă bine, sunt la fel de bune pentru sănătate ca şi mierea, pentru că mierea este deja conţinută în ele, în stadiul ei iniţial.

Iată lucrurile pe care trebuie să le avem prezente în noi atunci când vrem să ne referim la un subiect de o importanţă atât de decisivă ca apicultura. Cred că astfel se poate progresa spre o înţelegere a lucrurilor ceva mai justă.


Întrebări şi răspunsuri

R. Hann: După conferinţă m-am apropiat de Dr. Steiner şi l-am întrebat care este cauza putrezirii ouălor. Mi-a răspuns că n-ar putea da indicaţii precise asupra acestui subiect decât dacă ar studia real această boală. Dar, este probabil, a adăugat el, că este vorba despre o compoziţie defectuoasă a urinei reginei. A adăugat: „Nu-i aşa, şi albina are urină în organismul ei; este probabil ca această compoziţie defectuoasă a urinei să fie cauza acestei afecţiuni.”

Legat de faptul (citat în conferinţă) că albina este o specie obţinută printr-o derivare din viespe, Dr. Steiner a spus cam aşa: „Acest fapt s-a petrecut în epoca vechii Atlantide, în timp ce diversele forme animale nu erau încă fixate ca astăzi, şi când nu existau încă frontiere atât de precise ca astăzi între diversele specii. În zilele noastre o asemenea derivare n-ar fi posibilă.”