Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

Christian Rosenkreutz și Misiunea sa


4. CREŞTINISMUL ROSICRUCIAN (I)

Aflându-mă aici pentru prima dată, la această ramură recent constituită, care poartă numele lui Christian Rosenkreutz, mă simt cuprins de o profundă satisfacţie. Acest fapt îmi dă posibilitatea, pentru întâia oară, să vorbesc într-un mod mai concret despre Christian Rosenkreutz. În ce constă personalitatea lui Christian Rosenkreutz? Nu se poate spune totul despre această personalitate într-o singură seară, astfel că astăzi vom vorbi numai despre Christian Rosenkreutz însuşi, iar mâine seară despre opera lui.

Pentru a putea vorbi despre Christian Rosenkreutz trebuie să ai o mare încredere în Misteriile vieţii spirituale, o încredere nu numai în el ca persoană, ci o încredere în marile taine ale vieţii spirituale. Dar şi constituirea de către dumneavoastră a unei noi ramuri presupune credinţă în viaţa spirituală.

Christian Rosenkreutz este o individualitate care acţionează la fel de bine când este încarnată, ca şi atunci când nu se află într-un corp fizic; el acţionează nu numai ca entitate fizică şi prin forţe fizice, ci, mai ales, în mod spiritual, cu ajutorul unor forţe superioare.

După cum ştim, omul trăieşte nu numai pentru sine, ci şi în legătură cu marea evoluţie a omenirii. Când omul obişnuit trece prin poarta morţii, corpul său eteric se dizolvă în Univers. Dar din corpul eteric dizolvat rămâne întotdeauna un rest, o parte, şi în felul acesta noi suntem înconjurați de resturile corpurilor eterice ale celor decedaţi, fie în folosul fie în detrimentul nostru. Ele acţionează asupra noastră spre bine sau spre rău, după cum noi înşine suntem buni sau răi. În acest sens, corpurile eterice ale marilor individualităţi au asupra noastră o influenţă considerabilă. Din corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz izvorăşte o mare forţă care poate acţiona asupra sufletului şi asupra spiritului nostru. Este de datoria noastră să cunoaştem aceste forţe. La aceste forţe facem apel noi, ca rosicrucieni.

Strict vorbind, mişcarea rosicruciană îşi are începutul în secolul al XIII-lea. Atunci, aceste forţe acţionau foarte puternic şi începând din acea epocă există un curent legat de Christian Rosenkreutz, care îşi continuă şi acum influența în viaţa spirituală. Există o lege conform căreia acest curent de forţe spirituale trebuie să se manifeste deosebit de activ la intervale de aproximativ o sută de ani. Acest lucru îl vedem acum în mişcarea teosofică [Nota 30]. Christian Rosenkreutz însuşi a precizat aceasta, cu ocazia ultimelor sale expuneri exoterice.

În anul 1785, revelaţile esoterice ale rosicrucienilor au apărut în lucrarea Figurile secrete ale rosicrucienilor [Nota 31], publicată de un anume Hinricus Madathanus Theosophus [Nota 32]. În această publicaţie sunt prezentate, desigur într-o manieră rezumativă, indicaţii cu privire la cele petrecute în curentul rosicrucian în cursul celor câteva sute de ani precedenţi şi care abia acum erau expuse de acest Hinricus Madathanus Theosophus. O sută de ani mai târziu, vedem din nou acţiunea curentului rosicrucian exprimându-se în scrierile publicate de H.P. Blavatsky [Nota 33], în special în lucrarea Isis dezvăluită. Anumite revelaţii pe care Figurile secrete le prezintă sub formă simbolică de figuri sunt transmise prin cuvinte în Isis dezvăluită. Se găseşte aici un summum de înțelepciune ocultă apuseană, care multă vreme încă nu va fi depăşită, chiar dacă modul de expunere este uneori încâlcit. Este interesant să comparăm Figurile secrete ale rosicrucienilor a lui Hinricus Madathanus Theosophus cu lucrarea doamnei H. P. Blavatsky. Trebuie să luăm în considerare, mai ales, prima jumătate a lucrării sale, singura care a fost scrisă în sensul lucrării lui Hinricus Madathanus Theosophus. În partea a doua, doamna Blavatsky se abate oarecum de la linia curentului rosicrucian. În lucrările sale de mai târziu, H. P. Blavatsky s-a îndepărtat de curentul spiritual rosicrucian, şi trebuie să facem o deosebire între primele sale publicaţii şi cele ulterioare, chiar dacă şi în primele a intervenit câte ceva din spiritul necritic de care făcea dovadă doamna Blavatsky. Spun aceste lucruri pentru că sunt în concordanţă cu însăşi dorinţa doamnei H. P. Blavatsky, care în prezent nu mai este încarnată.

Dacă avem în vedere caracterul specific, particular, pe care îl avea conştienţa omului din secolul al XIII-lea, înţelegem că practic clarvederea primitivă dispăruse încetul cu încetul. Noi ştim că toţi oamenii au avut în trecut o facultate elementară de clarvedere. La mijlocul secolului al XIII-lea s-a ajuns, în această privinţă, la un punct minim. Deodată, acea clarvedere a dispărut, nu a mai existat [Nota 34] Pur şi simplu toţi oamenii au suferit o întunecare spirituală. Chiar şi spirite dintre cele mai luminate, personalităţile cele mai evoluate, înşişi iniţiaţii nu mai aveau acces la lumile spirituale şi a fost nevoie ca toţi, atunci când se pronunţau asupra lumilor spirituale, să se limiteze la ceea ce puteau regăsi în amintire. Se mai ştia despre aceste lumi numai ceea ce se păstrase prin tradiţie sau ce se afla de la iniţiaţii care evocau amintirea celor trăite cu mult înainte. Dar chiar şi aceste spirite nu au mai putut privi, pentru o scurtă perioadă, în lumea spirituală.

Acest scurt interval de obscuritate a fost necesar, în momentul acela, pentru a fi pregătit elementul carateristic pe care urma să-l aibă epoca noastră: actuala epocă de cultură intelectuală, raţională. Aceasta este caracteristica cea mai importantă pe care omenirea o are acum, în a cincea epocă postatlanteană. În epoca de cultură anterioară, greco-latină, nu exista o cultură raţională, ca cea din prezent. În locul gândirii raţionale era dominantă o percepţie nemijlocită. Omul creştea, ca să spunem aşa, în relaţie directă cu ceea ce vedea şi auzea; ceva mai mult, el se dezvolta în legătură chiar şi cu ceea ce gândea. În acea epocă, nu se făcea atât de multă analiză, aşa cum se întâmplă în prezent şi cum, de altfel, trebuie să se întâmple, deoarece aceasta este sarcina celei de a cincea epoci de cultură postatlanteene. După această epocă, clarvederea va începe să se manifeste din nou, în mod gradual, ajungându-se la clarvederea viitorului.

Curentul rosicrucian îşi are originea în secolul al XIII-lea. În acea vreme a fost necesar să fie selectate, în vederea iniţierii, personalităţi deosebit de înzestrate. Inițierea însăşi nu s-a putut efectua decât după încetarea acelei scurte perioade de obscuritate spirituală.

Într-un anumit loc din Europa, despre care astăzi nu ne este îngăduit să vorbim, dar acest lucru se va putea face într-un timp nu prea îndepărtat, s-a întemeiat o lojă de înaltă spiritualitate, un colegiu compus din doisprezece bărbaţi care îşi însuşiseră întregul tezaur de înţelepciune din vechile timpuri, dar şi înlelepciunea din vremea lor. Este vorba, deci, de faptul că în acea epocă de obscuritate trăiau doisprezece oameni, douăsprezece spirite eminente, care s-au reunit pentru a promova progresul omenirii. Ei nu aveau capacitatea de a contempla direct lumea spirituală, dar puteau să reînvie în ei amintirea a ceea ce trăiseră într-o iniţiere anterioară. Prin însăşi karma umanităţii se stabilise ca în şapte din cei doisprezece bărbaţi să se incorporeze tot ceea ce îi mai rămăsese omenirii din vechea perioadă atlanteană. În lucrarea mea Ştiința ocultă am arătat deja că moştenirea perioadei atlanteene se transmisese celor şapte sfinţi Rishi, învățătorii primei epoci de cultură postatlanteene, străvechea epocă protoindiană. Cei şapte bărbaţi reîncarnați în secolul al XIII-lea, care formau o parte din colegiul celor doisprezece, erau chiar cei care aveau puterea de a privi retrospectiv asupra celor şapte curente ale perioadei de evoluţie umană atlanteană precum şi asupra a ceea ce supravieţuia din acele şapte curente. Nici una din cele şapte personalităţi nu putea să valorifice pentru timpul său şi cel actual decât câte un singur curent. Celor şapte li s-au alăturat alte patru individualităţi, care nu puteau contempla retrospectiv perioade atât de îndepărtate ca ceilalţi şapte înțelepți menţionaţi, ci puteau privi numai ceea ce omenirea dobândise din înțelepciunea ocultă în cursul primelor patru epoci de cultură postatlanteene. Primul dintre cei patru putea să contemple retrospectiv epoca protohindusă, al doilea epoca culturală protopersană, al treilea epoca egipto-caldeo-asiro-babiloniană, iar al patrulea, epoca greco-latină. Cei patru s-au reunit cu ceilalţi şapte în acel colegiu de bărbaţi înțelepți din secolul al XIII-lea. În sfârşit, un al doisprezecelea poseda într-o măsură mult mai mică capacitatea de amintire, în schimb avea nivelul intelectual cel mai ridicat şi sarcina sa era să se ocupe în special de ştiinţele care vizează lumea exterioară. Aceste douăsprezece individualităţi nu au trăit numai experienţele ocultismului occidental, cele douăsprezece curente diferite de înțelepciune au acţionat împreună pentru crearea unei imagini de ansamblu. Evocarea acestor fapte a fost făcută într-o manieră deosebită în poemul lui Goethe Tainele.

Aşadar, avem de vorbit despre douăsprezece individualităţi eminente. Punctul de pornire al unei noi epoci de cultură trebuie căutat spre mijlocul secolului al XIII-lea. În acea epocă, se ajunsese la nivelul cel mai de jos al vieţii spirituale. Accesul spre lumile spirituale era atunci închis chiar şi pentru cei mai evoluaţi. În acel moment, s-a reunit acest colegiu de înaltă spiritualitate într-un anumit loc din Europa, despre care – aşa cum am spus – nu avem permisiunea să vorbim acum, s-au reunit acei doisprezece bărbaţi care reprezentau chintesenţa întregii ştiinţe spirituale a timpului lor precum şi cele douăsprezece direcţii de spiritualitate.

În cadrul acestui colegiu de doisprezece nu exista decât un fel de clarvedere bazată pe amintiri şi o înțelepciune intelectuală. Cei şapte urmaşi ai celor şapte Rishi îşi reaminteau vechea lor înțelepciune, ceilalţi cinci reprezentau înțelepciunea acumulată în cele cinci epoci de cultură postatlanteene. În felul acesta, cei doisprezece reprezentau întreaga înţelepciune atlanteană şi postatlanteană. Al doisprezecelea era o persoană care avea, în cea mai mare măsură, o înţelepciune intelectuală proprie timpului său. El deţinea în mod raţional întreaga înţelepciune a timpului său, pe când ceilalţi, care nu aveau nici ei o viziune directă în spiritual, îşi primeau ştiinţa cufundându-se în amintirea încarnărilor lor anterioare.

Însă punctul de plecare al unei culturi noi s-a putut contura numai după ce un al treisprezecelea a pătruns în mijlocul celor doisprezece. Acest al treisprezecelea nu era nicidecum un savant în sensul acceptat la acea vreme. Era o individualitate care fusese încarnată pe vremea Misteriului de pe Golgota. În încarnările ulterioare el s-a pregătit pentru misiunea sa prin smerenie şi printr-o viaţă de ferventă închinare lui Dumnezeu. Era un suflet mare, un om profund mistic, care se născuse cu aceste calități, nu le dobândise în acea vreme. Dacă puteţi să vă închipuiți un tânăr foarte evlavios, rugându-se continuu, plin de ardoare, lui Dumnezeu, atunci aveţi în faţă imaginea acestei individualităţi, acestui al treisprezecelea. El s-a aflat întru totul în grija şi educaţia celor doisprezece şi a primit de la fiecare înțelepciunea pe care acesta i-o putea da. A fost crescut cu cea mai mare grijă şi au fost luate toate măsurile pentru ca nimeni din afara colegiului celor doisprezece să nu poată exercita nici o influență asupra sa. A fost complet izolat de restul lumii. În acea încarnare din secolul al XIII-lea, el a fost un copil foarte plăpând, din care cauză educaţia ce i se făcea de către cei doisprezece acţiona până în corpul său fizic. Fiecare din cei doisprezece era conştient de misiunea sa spirituală şi profund pătruns de creştinism. Toţi îşi dădeau seama, la vremea aceea, că ceea ce practica Biserica nu era decât o caricatură a adevăratului creştinism. Ei erau pătrunşi de măreţia creştinismului, dar păreau, în exterior, că se comportă ca adversari ai acestuia. Fiecare, în parte, acţiona numai într-un singur domeniu al creştinismului. Efortul lor urmărea ca diversele religii existente să se reunească într-o singură mare unitate. Erau convinşi că în cele douăsprezece curente ale lor era cuprinsă întreaga viaţă spirituală şi fiecare acţiona asupra elevului conform forţelor proprii. Scopul lor era să realizeze o sinteză a tuturor religiilor, dar erau conştienţi că acest scop nu putea fi atins printr-o teorie oarecare, ci prin acţiunea vieţii spirituale. De aceea era necesar ca cel de al treisprezecelea să primească o educaţie specială.

În timp ce forţele spirituale ale celui de al treisprezecelea creşteau la nesfârşit, forţele sale fizice erau din ce în ce mai slabe. Această diminuare a forţelor fizice a mers atât de departe, încât s-a ajuns la un punct când aproape orice legătură cu viaţa exterioară a încetat şi orice interes pentru lumea fizică i-a dispărut. El trăia acum numai pentru dezvoltarea spirituală spre care îl îndrumau cei doisprezece. În el exista imaginea reflectată a înţelepciunii acestora. Lucrurile au mers până acolo, încât a început să refuze orice fel de hrană şi se stingea încetul cu încetul.

Atunci a avut loc un eveniment care nu se putea petrece decât o singură dată în istorie. A fost unul din acele evenimente care pot avea loc numai atunci când forţele macrocosmice conlucrează pentru a-l produce, în vederea efectelor pe care un asemenea eveniment le poate avea. După câteva zile, corpul celui de al treisprezecelea a devenit complet translucid şi timp de mai multe zile el a fost ca şi mort. La anumite intervale de timp, ceilalţi doisprezece se adunau în jurul lui. În acele momente, din gura lor se revărsa întreaga lor ştiinţă şi înţelepciune. Rosteau totul în formule scurte, ca un fel de rugăciuni-meditaţii, le îndreptau către cel de al treisprezecelea, insuflându-i întreaga lor înţelepciune, în timp ce acesta zăcea ca mort. Ni-i putem reprezenta pe cei doisprezece reuniţi în cerc în jurul celui de al treisprezecelea. Această stare a luat sfârşit prin aceea că sufletul celui de al treisprezecelea s-a trezit ca un suflet nou. Se petrecuse o mare transformare a sufletului său. În el era prezent ceva ca o naştere cu totul nouă a celor douăsprezece înţelepciuni, astfel încât şi cei doisprezece înțelepți au putut să învețe ceva cu totul nou de la tânăr. Totodată, şi corpul acestuia a fost însuflețit în aşa fel, încât această însuflețire a corpului complet transparent nu poate fi comparată cu nimic. Tânărul putea vorbi acum de experienţe şi trăiri complet noi. Cei doisprezece şi-au putut da seama atunci că tânărul trăise exact experienţa Damascului: era o repetare a viziunii pe care apostolul Pavel o avusese pe drumul Damascului.

În decurs de câteva săptămâni, acest al treisprezecelea a redat, sub o formă nouă, întreaga înțelepciune pe care o primise de la cei doisprezece. Această formă nouă părea că este dată de însuşi Christos. Ceea ce el le revela, în felul acesta, cei doisprezece considerau că exprimă adevăratul creştinism, sinteza tuturor religiilor, şi ei au putut vedea deosebirea între adevăratul creştinism şi creştinismul care se practica în acea epocă în care trăiau. Cel de al treisprezecelea a murit relativ tânăr, iar cei doisprezece s-au consacrat atunci misiunii de a descrie în „imaginațiuni” – căci numai aşa o puteau face – tot ceea ce le revelase cel de al treisprezecelea. Astfel s-au creat acele „Figuri” şi tablourile simbolice care, mai târziu, au apărut în culegerea lui Hinricus Madathanus Theosophus, precum şi în comunicările făcute de doamna H. P. Blavatsky în opera sa Isis dezvăluită. Procesul ocult trebuie să ni-l reprezentăm în sensul că rodul iniţierii celui de al treisprezecelea s-a păstrat, ca rest al corpului eteric al acestuia, în atmosfera spirituală a Pământului. Acest „rest” a acţionat ca inspiraţie asupra celor doisprezece şi a discipolilor lor ulteriori în aşa fel, încât din sânul lor a izvorât curentul ocult al rosicrucienilor. Dar acel corp eteric a continuat să acţioneze şi a pătruns apoi în corpul eteric al celui de al treisprezecelea, atunci când acesta s-a reîncarnat.

Individualitatea celui de al treisprezecelea a avut deja o nouă încarnare, în secolul al XIV-lea, aproximativ pe la jumătatea secolului [Nota 35]. În această încarnare el a trăit mai mult de o sută de ani. A fost crescut într-un mod similar, într-un cerc de discipoli şi urmaşi ai celor doisprezece, dar de data aceasta nu atât de izolat de lume ca în încarnarea anterioară. Când a atins vârsta de douăzeci şi opt de ani şi-a propus un proiect uimitor, urmărind un ideal, şi anume să întreprindă o călătorie care să-l poarte departe de Europa. Mai întâi s-a îndreptat spre Damasc şi a retrăit acolo, încă o dată, evenimentul pe care Pavel îl trăise cândva pe drumul Damascului. Acest eveniment trebuie privit ca efect al unui germen ce provenea din încarnarea precedentă. Toate forţele miraculosului corp eteric al acestei individualităţi a secolului al XIII-lea rămăseseră absolut intacte după moartea sa şi nimic nu se pierduse în eterul cosmic, universal. Era un corp persistent, care a rămas de atunci intact în sferele eterice. Acelaşi corp eteric fin, spiritualizat, a străluminat şi iradiat din lumile spirituale individualitatea care se reîncarnase în secolul al XIV-lea. De aceea, a fost îndrumat să trăiască din nou evenimentul de pe drumul Damascului. Aceasta este individualitatea lui Christian Rosenkreutz, care a fost cel de al treisprezecelea în cercul celor doisprezece. El a fost numit aşa cu începere de la această încarnare. Din punct de vedere esoteric, în sens ocult, el era deja Christian Rosenkreutz din încarnarea pe care o avusese în secolul al XIII-lea, însă exoteric el a primit acest nume abia în secolul al XIV-lea. Discipolii acestui al treisprezecelea sunt urmaşii celorlalţi doisprezece din secolul al XIII-lea. Ei sunt rosicrucienii.

Christian Rosenkreutz a călătorit prin toată lumea cunoscută la acea vreme. După ce a primit înţelepciunea celor doisprezece, fecundată de dumnezeiasca entitate a lui Christos, i-a fost uşor să preia în sine în decurs de şapte ani toată ştiinţa timpului său. Când apoi, după şapte ani, s-a înapoiat în Europa, şi-a luat ca discipoli pe cei mai avansaţi ucenici şi urmaşi ai celor doisprezece şi a început adevărata lucrare a rosicrucianismului.

Datorită forţelor care emană din corpul eteric atât de deosebit al lui Christian Rosenkreutz s-a putut iniţia o cercetare într-o manieră cu totul nouă a lumii. Activitatea desfăşurată de către rosi¬crucieni până în zilele noastre este atât exterioară cât şi interioară. Lucrarea exterioară avea ca scop să fundamenteze ceea ce se află în spatele a ceea ce numim maya (iluzia) materiei. Se dorea să se studieze cu toată atenţia maya materiei. La baza întregului macrocosmos se află un macrocosmos eteric, un corp eteric, după cum şi omul are un corp eteric. Există o anumită tranziţie la graniţa dintre o substanţă mai grosieră şi o substanţă subtilă. Să ne îndreptăm atenţia asupra acestei graniţe dintre substanţa fizică şi cea eterică. Ceea ce se află între ele, între substanţa fizică şi cea eterică, nu se poate compara cu nimic altceva din ceea ce există în natură, în lume. Nu este nici aur, nici argint, nici plumb, nici aramă. Ceea ce găsim acolo nu se poate asemui cu nici o altă substanţă fizică, ci este esenţa tuturor lucrurilor. Există o substanţă care se află în toate substanţele fizice, încât toate aceste substanţe pot fi considerate ca o transmutare a acelei substanţe unice. Scopul şi strădania rosicrucienilor era să poată contempla prin clarvedere această substanţă. Ei considerau că pregătirea şi realizarea unei asemenea contemplări se bazează pe perfecţionarea forţelor morale ale sufletului, care ar putea face ca substanţa aceea să devină vizibilă. Puterea de a realiza această contemplare, în viziunea lor, era dată de forţele morale ale sufletului.

Această substanţă a fost descoperită şi contemplată efectiv de rosicrucieni. Ei au constatat că substanţa aceasta există într-o anumită formă în lume, în macrocosmos, dar şi în fiinţele umane. În lumea exterioară, în afara omului, ei o venerau ca fiind marea haină, marea îmbrăcăminte a macrocosmosului. În om, o vedeau apărând când avea loc o interacţiune armonioasă între gândire şi voinţă. Rosicrucienii percepeau forţele voinţei nu numai în om, ci şi în macrocosmos, de pildă în tunet şi în fulger. Ei vedeau astfel şi forţele gândirii, pe de o parte în om, pe de altă parte în afară, în lume, în curcubeu sau în culorile aurorei. Rosicrucienii căutau forţa de a realiza în sufletul propriu o astfel de armonie, între voinţă şi gândire, în iradierea corpului eteric al celui de al treisprezecelea, al lui Christian Rosenkreutz.

S-a luat atunci hotărârea ca toate descoperirile pe care le făceau să rămână timp de o sută de ani secrete ale rosicrucienilor şi abia apoi, după o sută de ani, aceste revelaţii rosicruciene să fie transmise lumii. Abia după ce s-ar fi lucrat asupra lor timp de o sută de ani s-ar fi putut vorbi despre ele într-un mod corespunzător. Aşa s-a pregătit, din secolul al XVII-lea până în secolul al XVIII-lea, ceea ce a fost exprimat în anul 1785 în lucrarea Figurile secrete ale rosicrucienilor.

Pe de altă parte este foarte important să ştim că, în fiecare secol, inspiraţia rosicruciană este dată în aşa fel încât purtătorul acestei inspiraţii nu este niciodată indicat exoteric. Numai cei mai înalţi iniţiaţi îl cunosc. Astăzi, de exemplu, nu se poate vorbi în mod deschis decât despre întâmplări care au avut loc cu o sută de ani în urmă, căci acesta este intervalul care trebuie să se scurgă înainte ca acestea să poată fi prezentate publicului. Tentaţia de a-şi mani¬festa o devoţiune fanatică – lucrul cel mai rău posibil – faţă de o asemenea autoritate deţinută de o persoană ar fi prea mare pentru oameni. Acest risc este prea mare. Discreţia impusă este nu numai o necesitate faţă de ispitele ambiţiei şi ale orgoliului, de care poate ne-am mai putea apăra, ci înainte de toate o armă împotriva atacurilor oculte pe plan astral, care ar fi îndreptate neîncetat împotriva unei asemenea individualităţi. De aceea se impune condiţia de a fi îngăduit să se vorbească doar după o sută de ani despre un asemenea fapt.

Ca o consecinţă a activităţii rosicrucienilor, corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz a devenit din ce în ce mai puternic de la un secol la altul. Acest corp eteric a acţionat nu numai prin Christian Rosenkreutz, ci şi prin toţi cei care au devenit discipolii săi. Începând din secolul al XIV-lea Christian Rosenkreutz s-a reîncarnat fără încetare. Tot ceea ce în prezent este propovăduit ca teosofie, este întărit prin corpul eteric al lui Christian Rosenkreutz, iar toţi aceia care propovăduiesc teosofia sunt adumbriţi de acest corp eteric, care poate acţiona asupra lor atât când Christian Rosenkreutz este încarnat pe plan fizic, cât şi atunci când nu este încarnat.

Contele de Saint-Germain a fost încarnarea esoterică a lui Christian Rosenkreutz în secolul al XVIII-lea, dar numele acesta a fost atribuit şi altor persoane, astfel că nu tot ce s-a spus în lumea exterioară despre contele de Saint-Germain se referă şi la adevăratul Christian Rosenkreutz. Astăzi, Christian Rosenkreutz este din nou încarnat. Din radiaţiile corpului său eteric a pornit inspiraţia pentru lucrarea doamnei H. P. Blavatsky Isis dezvăluită. Tot influenţa lui Christian Rosenkreutz a acţionat invizibil şi asupra lui Lessing, inspirându-i acestuia lucrarea Educaţia neamului omenesc (1780). Dar ca urmare a valului crescând al materialismului, inspiraţia în spiritul rosicrucienilor a devenit din ce în ce mai dificilă. În secolul al XIX-lea s-a ajuns la apogeul materialismului, ceea ce a făcut ca multe lucruri să nu mai poată fi redate decât foarte trunchiat. În anul 1851, Widenmann [Nota 36] a rezolvat problema nemuririi sufletului, bazându-se pe ideea reîncarnării. Lucrarea sa a primit un premiu. Chiar înainte de 1850, şi Drossbach scrie despre reîncarnare din punctul de vedere al psihologiei.

Astfel, şi în secolul al XIX-lea radiaţiile corpului eteric al lui Christian Rosenkreutz au continuat să acţioneze. O revigorare a vieţii teosofice a putut să survină datorită faptului că epoca pe care o numim mica Kali-Yuga a luat sfârşit în 1899. Datorită acestui fapt şi accesul la lumea spirituală este, în prezent, mai uşor şi o activitate spirituală este posibilă într-o măsură mult mai mare. Devotamentul faţă de corpul eteric, devenit atât de puternic, al lui Christian Rosenkreutz va putea facilita din nou accesul oamenilor la clarvedere, trezind totodată forţe spirituale superioare. Dar aceasta nu va fi cu putinţă decât pentru acei oameni care vor urma în mod corect direcţia dată de Christian Rosenkreutz. Până acum, pentru aceasta era necesară pregătirea rosicruciană esoterică, dar secolul al XX-lea are misiunea să facă să crească atât de mult acest corp eteric încât să poată acţiona şi în plan exoteric. Cei care se vor pătrunde de acesta vor avea capacitatea să trăiască evenimentul pe care Pavel l-a trăit pe drumul Damascului. Până acum corpul eteric a acţionat numai în cadrul şcolilor rosicruciene; începând din secolul al XX-lea vor exista tot mai mulţi oameni cărora le va fi cu putinţă să trăiască apariţia lui Christos în corpul eteric [Nota 37]. Activitatea rosicrucienilor este cea care face posibilă apariţia eterică a lui Christos. Numărul acelora care vor fi capabili să aibă această viziune va creşte tot mai mult. Iar noi trebuie să ne dăm seama că această reapariţie îşi are originea în marele eveniment al lucrării efectuate de cei doisprezece împreună cu al treisprezecelea în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Dacă veţi putea deveni un instrument al lui Christian Rosenkreutz, să fiţi convinşi că cea mai mică acţiune sufletească a voastră se va păstra în eternitate.

Mâine vom vorbi despre opera lui Christian Rosenkreutz. O tendinţă nedefinită către ştiinţa spirituală străbate astăzi omenirea şi putem fi siguri că pretutindeni unde discipolii rosicrucieni desfăşoară o muncă sârguincioasă, serioasă şi conştiincioasă, se creează valori pentru eternitate. Orice acţiune spirituală, fie ea cât de mică, ne înalţă. Este necesar însă să avem deplină înțelegere şi veneraţie pentru lucrurile sfinte.