Ultima dată eu v-am relatat aici despre conținutul ciclului de conferințe ținut la Basel, în care a fost vorba despre Evanghelia după Luca. La aceasta noi am indicat o întrebare pe care ar putea-o pune cineva: Da, dar dacă s-au spus deja atât de multe lucruri despre Evanghelia lui Ioan, și legat de aceasta despre imaginea lui Christos Iisus, nu s-ar putea spune ceva și în privința celorlalte Evanghelii, să se obțină într-un anumit sens o înțelegere similară cu aceea, când am lăsat să acționeze asupra noastră cea mai profundă Evanghelie, Evanghelia lui Ioan?
Dacă ar fi așa, atunci o explicație a celorlalte trei Evanghelii nu ar mai fi în sensul cercetării spirituale. Căci ceea ce noi căutăm în cadrul cercetării spiritual-științifice nu trebuie să fie luat din vreun document anume; nu trebuie să se apropie de noi ca un obiect oarecare transmis posterității, ci ca ceva care să poată fi cercetat cu mijloacele cercetării spirituale.
Cercetătorul spiritual își fixează ca sarcină să cunoască Evenimentul din Palestina fără a lua în ajutor un document anume sau un hrisov. El își întreprinde cercetarea sa fără să țină seama de vreun document. Ulterior el încearcă să arate, cum din documentele scrise ne întâmpină și ne luminează aceleași adevăruri și relatări.
Noi am ales să ne referim la Evanghelia după Luca și la Evanghelia după Ioan, deoarece din volumul enorm al Cronicii Akasha am extras ceea ce se poate regăsi în Evanghelia după Luca și Evanghelia după Ioan. Prin faptul că aplicăm cercetările cercetătorilor spirituali la Evanghelii, învățăm într-un anume sens să le cunoaștem. Eu am arătat, că la Evanghelia după Luca avem prilejul să discutăm altceva decât la Evanghelia după Ioan. Evanghelia după Ioan începe cu personalitatea lui Iisus din Nazaret, când el se afla la vârsta de 30 de ani. În el ne întâmpină înalta Ființă solară, Ființa lui Christos. Aici avem de-a face cu ultimii trei ani de viață ai lui Christos Iisus.
Evanghelia după Luca ne permite în schimb să cunoaștem acele procese semnificative, care au făcut posibil ca această ființă importantă a lui Christos să se inoculeze în personalitatea lui Iisus din Nazaret, să arătăm confluența Zarathustrismului și a Budhismului și să vedem, cum aceste două curente spirituale puternice se întâlnesc și se unesc chiar în Iisus din Nazaret. Ultima oară el ne-a apărut ca o personalitate omenească care s-a născut atunci ca un copil dotat cu însușiri interioare complet deosebite, dar, la început, nu și cu acele însușiri, care să-l conducă în mod special pe om la înțelegerea lumii fizice exterioare actuale. Deasupra acestei personalități, care ca și copil ne-a întâmpinat în copilul Iisus nathanic, în Iisusul propriu zis din Nazaret, deasupra ei vedem radiind ceea ce noi am numit Nirmanakaya lui Buddha, ceea ce noi vedem drept aura acestui copil. Este acea configurație pe care Buddha a căpătat-o după ultima sa încarnare, în care el a devenit Buddha. Noi am putut evidenția că acea învățătură, cunoscută de noi drept învățătura esoterică occidentală, certifica pe deplin ceea ce este conținut în scrierile orientale: că individualitatea de dinainte de încorporarea lui Buddha, în care ea a apărut în secolul al VI-lea de dinainte de Christos, era un Bodhisattva.
Un astfel de Bodhisattva devine într-o încorporare bine precizată un Buddha. Prin aceasta, acea individualitate a atins o treaptă de dezvoltare, care îi permite să nu se mai încorporeze într-un trup fizic pe Pământ. Acest fapt, că o individualitate nu mai are nevoie să se incorporeze, este o mare cucerire. Pentru ca aceasta să se întâmple, depinde însă nu numai de nivelul de evoluție al unei individualități, ci și de tipul unei individualități. După această încorporare, Bodhisattva- Buddha nu mai trebuia să treacă prin nicio încorporare fizic-carnală. El nu s-a mai încorporat după aceea într-un trup pământesc de carne, ci doar în ceea ce noi numim corpul eteric sau al vieții, cea mai de jos entitate corporal-trupească. În ea s-a încorporat de aici înainte o astfel de individualitate. Acest Buddha nu a mai coborât într-o încorporare de carne, ci doar într-una în corp eteric.
Un astfel de corp eteric, în care a continuat să se dezvolte o individualitate, nu arată – atunci când este văzut – ca un alt corp de pe Pământ, care există sub formă fizică. Ceea ce noi vedem drept corp fizic la o individualitate, care coboară până la o încorporare în corp fizic, este o unitate închisă. Nu există nicio întrerupere nicăieri. Însă un astfel de corp eteric, în care se încorporează o individualitate precum aceea a lui Buddha, nu este o unitate spațială închisă. El este o pluralitate de componente nelegate între ele. Să ne amintim de așa-numita scindare a personalității, care intervine atunci când omul evoluează ascendent din ce în ce mai mult. Acest proces este descris în Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile superioare? Ceea ce la un om obișnuit este legat într-un întreg, forțele pe care noi le numim gândire, simțire și voire, stă după aceea, ca să zicem așa, fiecare pentru sine. Cândva, omul va deveni stăpân peste acestea; după aceea el este o trinitate, am putea spune chiar o pluralitate, așa cum este explicat în cartea mea Știința ocultă în rezumat.
Într-un astfel de caz, precum la încorporarea lui Buddha în epocile ulterioare, avem un astfel de trup eteric, care constă din ființe nelegate între ele. La oamenii obișnuiți, principiul trupului fizic este, de asemenea, cel care ține laolaltă trupul eteric.
Când un astfel de Bodhisattva-Buddha încorporat în trup eteric apare din nou, el apare, atunci când devine vizibil, ca o pluralitate, ca o multitudine de ființe. Despre această multitudine de ființe povestește autorul Evangheliei după Luca, atunci când vorbește despre Îngerii care le-au apărut păstorilor pe câmp. Acest trup eteric, pe care îl numim Nirmanakaya lui Buddha, plutea deasupra acelui copil Iisus nazarinean. El este cel care devine inspiratorul, care toarnă în acest mod cu picătura în Creștinism tot ceea ce a fost Buddha. Vedem astfel, cum aici Budismul se revarsă în Creștinism. Lucrul acesta trebuie să ni-l imaginam absolut la modul concret, nu doar în abstract. Cel care vrea să înțeleagă cum se petrece aceasta în realitate, trebuie să poată concepe evenimentul concret, în care Buddha, avansat până la acea treaptă următoare, se inserează/ integrează Creștinismului. Acest eveniment este descris în Evanghelia după Luca prin ceata de Îngeri, care este Nirmanakaya lui Buddha.
După aceea noi am descris că există un al doilea copil Iisus, pe care noi îl putem numi copilul Iisus bethleemic, și am spus că acesta nu este altul decât Zarathustra reîntrupat. El este un copil extraordinar de precoce. În acel copil s-a reîntrupat Zarathustra. Acest lucru este exprimat în Evanghelia după Matei. Căci în Evanghelia după Matei se vrea a fi zugrăvită individualitatea, care era înțeleasă în mod deosebit de autorul Evangheliei după Matei, care a adus în plus Creștinismului curentul Zarathustrismului. De aceea se și spune în Evanghelie că acest copil se trage din linia regească solomonică a casei lui David, pe când Iisusul Evangheliei după Luca provenea din linia nathanică, linia preoțească a casei lui David.
Dacă vrem să înțelegem Creștinismul în întreaga și profunda lui semnificație, trebuie să ne fie clar că a trebuit să conveargă cele mai importante curente din lume. Vedem că linia regelui David se scindează într-o linie solomonică și una nathanică. În linia solomonică se perpetuează însușirile regești, în linia nathanică însușirile preoțești. Însușirile regești ies la iveală în special în primele două perioade de viață ale omului; sunt însușiri care înainte de toate se reduc, să zicem așa, la o stăpânire plină de înțelegere/ perspicacitate a raporturilor lumești, a tot ceea ce îl armonizează pe om cu condițiile lumești. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă forțele corpului fizic și ale corpului eteric sunt corect dezvoltate. Întrucât Zarathustra își dezvoltase cu precădere aceste însușiri în mod interior până la perfecțiune, a trebuit acum, exact până în al doisprezecelea an, să se slujească de toate predispozițiile care se manifestau în corpul fizic și corpul eteric. Atare predispoziții îi puteau fi date în special prin însușirile moștenite de la casa solomonică. Pentru misiunea pe care o avea, el avea nevoie însă și de marile aptitudini ale purtătorului Eului, marile predispoziții ale corpului astral. Ele îi puteau fi date doar pe o linie care generații la rând a moștenit tocmai aceste dotări. Dacă Zarathustra ar fi rămas până la treizeci de ani în corpul în care corpul eteric și corpul fizic erau deosebit de dezvoltate, el n-ar fi putut să-și aprofundeze așa de bine entitatea sa. De aceea, în al doisprezecelea an el a migrat în Iisusul nazarinean, astfel încât începând din al doisprezecelea an, în același copil, în care locuia Nirmanakaya lui Buddha, a fost primită individualitatea lui Zarathustra. Astfel, aceste două curente au confluat în acest Iisus nazarinean în al doisprezecelea an al său.
Curentul ebraic vechi avea să se adauge drept al treilea curent. Doar prin această superbă concomitență a putut apărea acea individualitate, care a primit în sine pe Christos.
Ne întrebăm acum, cum de s-a infiltrat în plus și curentul spiritual vechi ebraic? Să vedem cum trebuie să concepem elementul strict particular al curentului vechi ebraic. Să ne gândim puțin și la ceea ce am considerat noi drept esența evoluției lui Buddha. Ce s-a întâmplat prin faptul că un Bodhisattva a devenit un Buddha?
Această individualitate încorporată în Bodhisattva-Buddha a avut misiunea să transmită de la o epocă la alta tradiția a ceea ce am putea-o numi doctrina milei și a iubirii. Dacă vrem să înțelegem aceasta, va trebui să ne supunem că anterior omul se afla într-o cu totul altă stare de conștiență. Nu este permis să fim la fel de miopi precum știința actuală, care crede ca întotdeauna au existat aceleași facultăți, care s-au dezvoltat treptat pornind de la niște începuturi primitive, și că omul se situa anterior pe treapta animalității. Nu a fost nicidecum așa. Ceea ce noi numim astăzi gândire, simțire și voire omenească, acestea nu au existat întotdeauna. Cu cât mergem mai mult în urma în evoluția omenirii, cu atât mai mult această stare de conștiență de astăzi devine o clarvedere de vis vagă, crepusculară. De aceea tot ceea ce în timpurile vechi trebuia să fie dat drept învățătură, trebuia, de asemenea, să fie dat altfel decât astăzi. Astăzi putem enunța anumite principii morale; omul le înțelege atunci. Astăzi, când el aude astfel de principii, poate să spună: Desigur, propria mea rațiune îmi spune aceasta. – Însă pentru ca să se întâmple aceasta, a trebuit să se dezvolte mai întâi rațiunea și conștiința. Se poate dovedi clar din istoria exterioară că conștiința a început la un moment dat. Eschil [Nota 4] nu vorbește încă despre ea. Această forță sufletească deosebită a intervenit abia într-o anumită epocă, anterior ea nu existase.
Înainte ca în om să existe o conștiință, înainte să existe o gândire logică, dacă s-ar fi apelat la conștiența lui, la gândirea lui logică, ar fi fost ca și cum ai fi vorbit unei pietre sau unei plante.
Sufletul avea nevoie pe atunci de o forță, de un impuls, iar acestea trebuiau insuflate sufletului. Ceea ce se referă la iubire, de exemplu, a fost administrat aproape sugestiv prin individualitatea pe care o numim Bodhisattva, când această individualitate numită Bodhisattva era Buddha. Atunci sosise timpul în care oamenii puteau să câștige din ei înșiși, încet, încet, învățătura despre milă și iubire, învățătura despre așa-numita cărare octuplă. Această învățătură, care a trebuit să-i fie dată anterior de sus, i-a putut fi dată drept învățătură abia atunci, când el a devenit Buddha. De aceea a trebuit Bodhisattva să devină Buddha.
Orice se întâmplă în evoluția omenirii trebuie să fie precedat într-un anumit loc de un anumit popor, din care se alege un număr de oameni, care au înțelegere pentru acea învățătură. Probabil se va găsi o contradicție între aceasta și ceea ce s-a spus înainte, deoarece mai înainte s-a spus că misiunea lui Christos a fost să răspândească iubirea. Când însă se spune așa ceva, este necesar să se asculte cât mai exact. În misiunea lui Buddha era înscris să aducă învățătura despre milă și iubire; Christos însă este forța iubirii. El a adus iubirea însăși. Este ceva diferit să aduci învățătura despre ceva, și să aduci acel lucru în sine.
Posibilitatea de a se revărsa de sus și de a se revela forța iubirii prin această Ființă solară pe Pământ, a fost oferită tocmai prin faptul că a fost adusă această învățătură prin Buddha. Însă de asemenea a fost necesar ca această forță a iubirii să se reveleze pe Pământ în cadrul unui popor, care parcursese o altă evoluție decât aceea în care a trăit Buddha.
Prin ce se deosebește ceea ce i-a fost adus lumii prin Buddha, de ceea ce i-a fost adus prin individualitatea lui Moise? Ceea ce a adus Buddha este numit pe drept marea Lege, Dharma. Buddha a adus legea într-o anumită formă, a adus-o astfel încât ea putea fi recunoscută de către suflet în această formă, încât oamenii o puteau găsi în lăuntrul propriului lor suflet. Moise a adus o Lege într-un fel și chip complet diferit; el a adus-o drept poruncă. La acest popor, căruia el i-a adus-o, ea nu putea fi privită ca o lege înrădăcinată în sufletul însuși, ci ca o lege divină dată din înalturi. Buddha a spus: Voi veți găsi legea, pe care eu v-o spun acum, în cea mai profundă forță a sufletului însuși. – Moise însă a spus: Există legea Dumnezeului, care va veni.
A trebuit, să zicem așa, să-i fie dată unui popor o lege, în ipoteza că dacă acest popor este mai tânăr decât altul, el nu a dezvoltat încă anumite forțe. Pe aceasta se bazează orice evoluție, că lucrurile nu avansează în linie dreaptă.
De obicei se consideră că evoluție înseamnă că întotdeauna ulteriorul să provină din anterior. Evoluția nu decurge însă în acest fel. Evoluția are la baza cu totul alte premise. Dacă observăm planta în timpul creșterii ei, vedem mai întâi germenele, lăstarul, apoi crescând tulpina, lujerul, iar apoi ea dă la iveală frunză după frunză și în final floarea. Acum urmează un punct, unde ulteriorul nu se mai dezvoltă treptat prin simple modificări, ci intervine fecundarea. Trebuie să intervină brusc ceva diferit, un firișor de praf, polen de la o altă plantă. Este în special cazul vieții spirituale, unde trebuie să conveargă cele mai variate situații și curente.
În Palestina au trebuit să se unească Zaratustrismul, Budismul și apoi un cu totul alt curent. Acest curent putea, în anumite condiții, să furnizeze forțe de viață mai tinere. Mult, mult timp, în cadrul acestui popor au acționat poruncile lui Iahve. Dacă acest popor s-ar fi aflat de asemenea pe o altfel de treaptă, încât Buddha ar fi putut apela, șase sute de ani înainte de Christos, la sufletul propriu al acestor oameni, atunci poporul n-ar mai fi avut mai târziu forțele tinerești. De aceea el a trebuit să primească de la legiuitorul lor porunci, prin care nu se apela la sufletul propriu. A trebuit ca acest popor din Orientul apropiat să fie menținut pe o treaptă anterioară.
Putem menționa ipotetic ceva asemănător pentru viața omenească izolată. Imaginați-vă că cineva ar vrea să aducă în mod forțat/artificial un om în situația ca la o anumită vârstă acesta să dezvolte niște facultăți deosebit de creatoare. Este însă de dorit să nu încercați așa ceva! Atunci, un copil ar trebui crescut cu totul altfel de cum se întâmpla de obicei. Căci dacă eu încerc să îi bag în cap la șapte ani ceea ce îi inoculează astăzi școala, atunci am făcut respectivul suflet incapabil să dezvolte mai târziu anumite forțe. De aceea eu voi aștepta până la vârsta de zece ani. Atunci acest copil vine cu totul alte forțe. Atunci el a păstrat ceva din forța proaspătă a copilăriei. Ies la lumină atunci niște forțe care sunt forțe creatoare, care altfel ar fi fost omorâte.
După cum vedeți, în Orientul apropiat s-a procedat la așa ceva. Poporul ebraic a fost ținut pe loc. El nu putea primi încă învățăturile lui Buddha despre milă și iubire. Acestea i-au fost date ca o poruncă. El nu primise apelul lui Buddha, de a dezvolta din el învățătura despre mila și iubire. Bodhisattva-Buddha a putut aduce această învățătură doar într-un anumit loc al evoluției pământești, unde oamenii erau cei mai avansați. Când apoi au fost dezvoltate cu totul alte forțe, acest curent a fost alipit într-un alt loc unui alt curent.
În ce ar fi să căutăm noi deci ceea ce curge de-a lungul șirului de generații ale unui popor? De ce depinde aceasta? Prin ce primește omul ceea ce ține de un întreg popor?
Din primul până în al șaptelea an de viață, omul este învăluit încă într-un înveliș eteric, pe care apoi îl leapădă. Pe el îl mai înconjoară încă învelișul astral, de care se debarasează odată cu maturitatea sexuala/pubertatea. Abia atunci se naște corpul astral. Atunci când la om, în perioada dintre doisprezece și cincisprezece ani, se naște corpul astral, acesta constituie acel element, în care se găsesc toate forțele pe care omul le are în comun cu specificul național. Acest înveliș astral, pe care îl leapădă omul, conține toate însușirile pe care omul le putea avea până atunci în interiorul său. Acest înveliș face ca omul să aparțină unui anumit specific național. Ce se întâmpla acum cu acest înveliș, dacă el este lepădat? Acest înveliș, care este lepădat, în care se află tot ceea ce omul are în comun cu specificul lui național, se unește cu toate învelișurile, care au fost de asemenea lepădate de strămoșii lui. Avem oarecum o înșiruire, un lanț.
În timp ce omul până la vârsta de paisprezece ani are în sine acest înveliș astral, el atârnă de un lanț, care urcă până la strămoșii săi. Până la a câta verigă a strămoșilor urcă acest lanț? El urcă până la a patruzeci și doua verigă de strămoși, până la de șase ori a șaptea verigă! Așa se leagă omul cu strămoșii săi. Acest lucru se știa în timpurile de demult. Acest lucru se știe și astăzi în cadrul științei spirituale. Datorită faptului că omul se leagă în acest fel cu strămoșii săi, vechii egipteni, în Cartea morților a lor, îl aduceau pe om după moarte înaintea a patruzeci și doi de judecători ai morților.
Dacă urmează să apară o anumita însușire a omului, care să fie reprezentativă pentru popor, atunci acești strămoși trebuie să se afle în așa fel în acest lanț, încât toate verigile individuale să exprime aceste însușiri specifice ale poporului. Dacă urma să se încorporeze Zarathustra, aceasta trebuia să se întâmple într-un înveliș care să aibă însușirile esențiale ale poporului său. De aceea Matei lasă ca Zarathustra să se nască în a patruzeci și doua verigă după Avraam, care avea toate însușirile poporului. Prin aceasta, aceste influențe au ajuns să intre în cel de al treilea curent.
