Considerațiile făcute în legătură cu Evanghelia după Ioan și Evanghelia după Luca [Nota 5] și punctul de vedere din care ele au fost concepute nu pot fi altfel caracterizate decât spunând că aceste considerații au pornit de la următoarea convingere: Ceea ce înțelegem noi prin ființa lui Christos Iisus – atât cât este posibilă în general o înțelegere omenească despre el în perioada noastră actuala – este ceva atât de măreț, atât de vast, cuprinzător și de puternic, încât ar fi imposibil ca printr-o examinare unilaterală să spunem cine a fost Christos Iisus și ce importanță are ființa sa pentru fiecare spirit omenesc și pentru fiecare suflet în parte. Aceasta ar fi apărut, în cadrul discuțiilor noastre, ca o lipsă de respect față de cea mai mare problemă existentă în Univers. Respect și venerație, acestea sunt cuvintele care caracterizează acele puncte de vedere din care au fost făcute toate considerațiile noastre. Venerație și respect, care s-ar putea exprima oarecum prin următoarea dispoziție sufletească: Încearcă, atunci când te confrunți cu cea mai mare problemă care există, să nu pui așa mare preț pe însăși înțelegerea omenească. Încearcă să nu ridici niciodată prea mult în slăvi tot ceea ce-ți oferă aceasta, chiar și ceea ce-ți oferă o știință spirituală și mai înaltă, chiar de-ar fi să meargă în regiunile cele mai înalte, atunci când ai de-a face cu cea mai mare problema a vieții. Și să nu crezi că un cuvânt omenesc ar fi în stare să spună inițial altceva, decât ceea ce caracterizează dintr-o anumită latură această mare și consistentă problemă. Toate acele conferințe care au fost ținute cândva în cursul ultimilor trei ani au avut ca punct central un cuvânt, care ne apare chiar în Evanghelia după Ioan. Acest cuvânt este: „Eu sunt lumina lumii”. Toate conferințele care au fost ținute privitor la Evanghelia după Ioan, au fost ținute pentru a înțelege acest cuvânt al Evangheliei după Ioan. Iar conferințele care au fost ținute în legătură cu Evanghelia după Ioan ajung aproximativ ca să înțelegi treptat aceste cuvinte, dacă ți le-ai însușit, ca să înțelegi, probabil doar vag, ce înseamnă în Evanghelia după Ioan cuvintele: „Eu sunt lumina lumii”.
Dacă dumneavoastră vedeți o lumină luminând, ați înțeles prin aceasta, prin faptul că priviți în lăuntrul acestei lumini, că ceea ce luminează acolo este o lumină? Și dacă ați priceput câte ceva despre coloritul și proprietatea acestei lumini, ați înțeles ce luminează acolo? Cunoașteți cumva Soarele, pentru că priviți în sus la lumina solara și recepționați lumina albă a Soarelui, ca pe o revelație? Nu ați putea să vă reprezentați cumva că ceea ce luminează drept lumină din obiectul care luminează mai înseamnă și altceva? Deoarece Ființa despre care am vorbit poate să spună despre sine: „Eu sunt lumina lumii”, noi am fost nevoiți să înțelegem acest cuvânt, și prin aceasta nu am înțeles mai mult despre acea ființă, decât această manifestare a vieții sale: „Eu sunt lumina lumii”. Toate considerațiile făcute în legătură cu Evanghelia după Ioan au fost necesare pentru a arăta că acea ființă, care conține în sine înțelepciunea universală, este lumina lumii. Însă această ființă este pe departe mult mai mult decât a putut fi caracterizat în Evanghelia după Ioan. Iar cine crede că prin conferințele despre Evanghelia după Ioan îl va înțelege pe Christos Iisus sau îl va fi cuprins, acela crede că dintr-o singură manifestare a vieții, pe care doar o presimte vag, poate să înțeleagă întreaga ființă luminatoare.
Au urmat apoi conferințele despre Evanghelia după Luca, iar din acestea noi am văzut ceva diferit. Dacă cele spuse în comentariile noastre despre Evanghelia după Ioan pot fi considerate cu aproximație un mijloc pentru a înțelege cuvintele „Eu sunt lumina lumii”, atunci comentariile despre Evanghelia după Luca ar putea fi considerate eventual, dacă au fost înțelese suficient de profund, drept o perifrazare, o dezvoltare mai pe larg a cuvintelor: „Tată, iartă-le lor, căci ei nu știu ce fac”, sau: „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez spiritul meu”. Ceea ce este Christos Iisus – acum nu doar ca lumină a lumii, ci ca acea ființă care aduce cea mai mare jertfă, jertfa dăruirii de sine, care are voie să unească în sine totul, fără a se pierde pe sine însuși, lucru caracterizat ca jertfă a dăruirii de sine –, ființa care închide în ea însăși posibilitatea celei mai mari jertfe, a celei mai mari dăruiri de sine imaginabilă, prin aceasta fiind izvorul milei și al iubirii, care se revarsă cald în întreaga viață omenească și pământească viitoare; tot ceea ce a putut fi cuprins în aceste cuvinte indică o a doua latură a ceea ce noi numim Ființa lui Christos Iisus.
Noi am caracterizat astfel această Ființă drept acea ființă care prin mila sa poate realiza cea mai mare jertfa, și care prin forța luminii ei luminează peste întreaga existență omenească. Noi am descris drept lumină și iubire ceea ce exista în ființa lui Christos Iisus. Iar cine ia întreaga sferă a comentariilor referitoare la Evangheliile după Ioan și Luca poate ajunge într-o oarecare măsură să bănuiască ce anume era în Christos Iisus „lumină” și ce anume era în el „iubire și milă”. Noi am încercat să înțelegem în Christos Iisus două însușiri în semnificația lor universală. Ceea ce era de spus despre Christos drept lumina spirituala a lumii, care se varsă în toate lucrurile ca înțelepciune din veci de veci, pentru a trăi și a țese în ele, aceasta se poate învedera contemplării spirituale, și de asemenea ne vine în întâmpinare ca lumina din Evanghelia lui Ioan. Și nu există înțelepciune care poate fi atinsă, care să nu fie într-un anumit mod conținută în Evanghelia după Ioan. În această Evanghelie după Ioan este conținuta întreaga înțelepciune a lumii, deoarece acela care contemplă înțelepciunea lumii prin Christos Iisus, o contemplă nu numai așa cum s-a realizat ea în trecutul străvechi, ci și așa cum se va realiza ea în viitorul îndepărtat. De aceea, în considerațiile legate de Evanghelia după Ioan planezi în înălțimi rarefiate, precum vulturul, deasupra întregii existențe omenești. La fel se planează cu ideile vaste și cuprinzătoare deasupra a ceea ce se petrece în fiecare suflet omenesc, dacă dezvolți, dacă aprofundezi marile idei, care fac posibilă o înțelegere a Evangheliei după Ioan. Ideile cosmice atotcuprinzătoare pun în mișcare acea Sophia, care curge în noi dacă reflectăm asupra Evangheliei după Ioan. Și atunci, ceea ce curge din Evanghelia după Ioan ne apare plutind el însuși în cerc la înălțimi de vultur, deasupra a tot ceea ce se petrece în destinul fiecărei zile, ore și clipe a omului.
Iar dacă apoi coborâm și privim viața omenească particulară de la o oră la alta, de la o zi la alta, de la un an la altul, de la un secol la altul, de la un mileniu la altul, dacă în ea privim în special acele forțe, care se numesc iubire omenească, se observă tălăzuind și urzind de-a lungul mileniilor această iubire în inimile și sufletele omenești în viață. Atunci observăm cum această iubire înfăptuiește pe de o parte cele mai mari, cele mai însemnate, cele mai eroice fapte în cadrul omenirii, cum cele mai mari jertfe ale omenirii au izvorât din iubirea față de o ființă sau alta, față de un lucru sau altul. Atunci observăm cum această iubire din inimile omenești înfăptuiește tot ce este mai sublim, cum însă ea este în același timp ceva asemănător cu o sabie cu două tăișuri: Există mame care își iubesc cu putere, profund copilul. Copilul comite o încălcare a bunei cuviințe; mama, în iubirea ei profundă, arzătoare, nu-și poate călca pe inima și să pedepsească copilul. Și copilul comite o a doua abatere, iar mama, în iubirea ei profundă, nu poate nici de această dată să-și calce pe inimă și să pedepsească copilul. Și așa se întâmpla în continuare, iar copilul crește și devine inutil, un factor perturbator pentru viață. Când se ating astfel de subiecte sensibile, nu este bine să iei exemple din prezent, și de aceea vom menționa un exemplu îndepărtat. În prima jumătate a secolului al XIX-lea a existat o mamă care își iubea mult, mult de tot copilul. Trebuie s-o spunem în mod expres: nu există cuvinte pentru a lăuda suficient de mult această iubire, indiferent de împrejurări, iubirea face parte din însușirile omenești cele mai înalte. Acea mamă deci își iubea copilul ei, și nu-și putea călca pe inima să-și pedepsească copilul din cauza unui mic furt, pe care el l-a comis în familie. Ulterior el a comis un al doilea fort, și din nou ea nu l-a putut pedepsi – copilul a devenit o farmacistă rău famată. Ea a devenit aceasta din cauza iubirii materne nedirijată de înțelepciune. Iubirea săvârșește cele mai mari fapte, dacă este străbătută de înțelepciune. Acea iubire care a curs de pe Golgota în lume a fost importantă însă tocmai pentru că ea a fost unită într-o ființă cu lumina lumii, cu înțelepciunea. De aceea, privim în mod just pe Christos Iisus dacă privim cele două însușiri în așa fel încât recunoaștem că iubirea este valoarea supremă în lume, însă în același timp, dacă recunoaștem că iubirea și înțelepciunea își aparțin în sensul cel mai profund una alteia.
Ce am înțeles noi însă din toate aceste comentarii, care au fost făcute în legătura cu Evangheliile după Ioan și Luca? Nu am înțeles decât că acele însușiri ale lui Christos Iisus, care se pot numi lumina universală a înțelepciunii, căldura universală a iubirii, au curs în el ca în nicio altă ființă din lume, că ele nu pot fi accesibile niciodată niciunei forțe omenești de cunoaștere.
Și în timp ce în legătură cu Evanghelia după Ioan vorbim de niște idei mari, viguroase, care merg mult deasupra capetelor omenești la înălțimi de vultur, în legătură cu Evanghelia după Luca găsim ceea ce vorbește în orice clipă în fiecare inimă omeneasca în parte. Importanța Evangheliei după Luca constă în aceea că ea ne umple cu o asemenea căldură, care este expresia exterioară a iubirii, cu o asemenea înțelegere pentru acea iubire, care este gata pentru jertfa cea mai mare, care este gata să se sacrifice pe sine însuși și nu vrea nimic altceva, decât să se sacrifice pe sine însuși.
Ca să ne facem o imagine asupra acelei dispoziții sufletești în care ne aflăm meditând în legătură cu Evanghelia după Luca, dacă meditam în sens just la aceasta, să ne aducem înaintea ochilor acele imagini mitraice cu taurul de jertfă gonind în fugă. Pe el stă omul, deasupra vedem mersul marilor evenimente cosmice, iar dedesubt vedem mersul evenimentelor pământești. Omul își împlântă securea în trupul taurului de jertfă care sângerează, care își dăruiește viața sa pentru ca omul să poată învinge ceea ce el trebuie să învingă. Dacă privim la acest taur de jertfă aflat sub om, care trebuie jertfit pentru ca omul să poată merge pe calea vieții lui, atunci avem aproximativ poziția sentimentală și afectiva care oferă dispoziția fundamentală corectă pentru o cercetare legată de Evanghelia după Luca. Ceea ce a însemnat în toate timpurile taurul de jertfă pentru oamenii care au înțeles ce era simbolizat prin taurul de jertfă, și anume expresia iubirii care trebuie cufundată în tine însuți, poate fi găsit întrucâtva și în descrierea însușirilor iubirii, care este dată prin analizarea Evangheliei după Luca. Căci nimic altceva nu se vrea a se descrie acolo, decât o a doua însușire a lui Christos Iisus. Cunoaștem însă în întregime o ființă dacă cunoaștem doar două însușiri ale acesteia? Întrucât în această ființă ne întâmpină cea mai mare enigmă, a fost necesar să se dea explicațiile pentru înțelegerea măcar a două însușiri. Nimeni însă n-ar trebui să se încumete să spună că din analizarea a două însușiri poți descrie cu adevărat această ființă. Noi am descris două însușiri ale lui Christos Iisus și nu am omis să facem tot ceea ce ne-a putut duce să înțelegem/ subînțelegem marea importanță a acestor două însușiri. Însă noi avem un prea mare respect și o venerație prea mare față de această ființă ca să credem că am înțelege ceva și din celelalte însușiri pe care le mai ascunde în sine această ființă. Ar mai fi posibil deci și un al treilea punct de vedere, iar acest al treilea, întrucât are legătură cu ceva ce nu a fost dat încă în analizele care au fost făcute în cadrul Mișcării noastre, nu poate fi caracterizat decât în general. S-ar putea spune următorul lucru: Atunci când îi descriem pe Christosul Evangheliei după Ioan, îl descriem cum el acționează de fapt ca o înaltă entitate, însă ca o entitate care se slujește de împărăția Heruvimilor plini de înțelepciune. Astfel, în sensul Evangheliei după Ioan el este descris cu o dispoziție care este provocată de către Heruvimii ce planează la înălțimi de vultur. Dacă el este descris în sensul Evangheliei după Luca, se descrie ceea ce izvorăște din inima lui Christos drept focul cald al iubirii. Se descrie ceea ce era el în Univers prin faptul că acționa la acea înălțime la care sunt Serafimii. Focul iubirii Serafimilor se revarsă în tot Cosmosul, iar Pământului nostru acest foc i-a fost împărtășit prin Christos Iisus.
Am avea de descris deci și o a treia însușire, și anume, ce anume a devenit Christos pentru lumea pământească, nu numai pentru că el a fost lumina înțelepciunii, căldura iubirii, nu numai pentru că el a fost elementul heruvimic și elementul serafic în cadrul existenței pământești, ci și pentru că el „a fost” și „este” în existența noastră pământească elementul, dacă îl privim în întreaga sa forță, care se poate desemna drept „acționând prin intermediul împărăției Tronurilor”, prin care vine întreaga tărie și întreaga forță în lume, pentru a îndeplini ceea ce este în sensul înțelepciunii, în sensul iubirii. Acestea sunt cele trei cele mai înalte Ierarhii spirituale: Heruvimii, Serafimii și Tronurile. Serafimii ne conduc cu iubirea lor în adâncurile inimii omenești, Heruvimii ne conduc în înălțimi de vultur. Înțelepciunea radiază din împărăția Heruvimilor. Iubirea plină de supunere, răbdătoare, care ne este simbolizată prin taurul de jertfă, devine jertfă. Tăria, care pulsează prin lume, tăria care dezvoltă forța de a realiza orice, forța creatoare care pulsează prin lume, ne este simbolizată prin simbolul leului. Acea tărie, care și-a făcut intrarea pe Pământ prin Christos Iisus, acea tărie care ordonează și orientează totul, care înseamnă un summum/maxim de putere atunci când este dezvoltată: aceasta ne este descrisă ca o a treia însușire la Christos Iisus, de către autorul Evangheliei după Marcu.
Când vorbim în sensul Evangheliei după Ioan despre înalta ființă solară pe care noi o desemnăm drept Christos, vorbim ca despre lumina Soarelui terestru în sens spiritual; când vorbim în sensul Evangheliei după Luca, vorbim despre căldura iubirii, care izvorăște din Soarele terestru al lui Christos; când vorbim în sensul Evangheliei după Marcu, vorbim de forța Soarelui pământesc în sens spiritual. Tot ceea ce există ca forțe în Pământ, tot ceea ce urzește ici și colo ca forțe și puteri pământești ascunse și la vedere, ni s-ar revela la o analiză făcută din punctul de vedere al Evangheliei după Marcu. Dacă ne încumetam să înțelegem, chiar și numai presimțind vag, ideile care au venit pe Pământ, precum ideile pământești ale lui Christos, atunci ne înălțăm spre el în sensul Evangheliei după Ioan; dacă putem să simțim suflul de căldură al iubirii jertfelnice, atunci lăsăm să curgă prin noi căldura Evangheliei după Luca; dacă în Evanghelia după Ioan presimțim gândirea lui Christos, dacă prin Evanghelia după Luca presimțim simțirea lui Christos, atunci prin Evanghelia după Marcu luam cunoștință de voirea lui Christos. Luăm cunoștință de diferitele forțe, prin care el creează iubire și înțelepciune.
Dacă la comentariile despre Evangheliile după Ioan și Luca s-ar adăuga comentariile despre Evanghelia după Marcu, vom avea o vagă bănuială despre cele trei însușiri. Atunci am spune: Cu venerație ne-am apropiat de Tine și am căpătat o vagă bănuială despre gândirea, simțirea și voirea Ta, ca și cum aceste trei însușiri ale sufletului Tău ne-ar pluti în fața ochilor ca cele mai mărețe idealuri pământești.
Astfel, noi am făcut comentariile noastre ca și cum am privi în mic un om și am spune despre el că constă din sufletul senzației, sufletul rațiunii sau afectivității și sufletul conștienței, și acum analizăm particularitățile sufletului senzației, ale sufletului rațiunii sau afectivității și ale sufletului conștienței. Când aplicăm cuvântul „sufletul conștienței” la Christos putem spune că el ne este adus vag la cunoștință în Evanghelia după Ioan; sufletul rațiunii sau afectivității ne este adus la cunoștință prin Evanghelia după Luca; sufletul senzației, cu toate forțele sale de voire, prin Evanghelia după Marcu. Aceasta ne va da, dacă o putem comenta cândva, o lămurire asupra forțelor naturale, la vedere și ascunse, care există în lumea noastră, concentrate într-o singură individualitate, individualitatea lui Christos; ea ne va lămuri asupra esenței tuturor forțelor existente în lume. În Evanghelia după Ioan ne-am adâncit în gândurile acestei entități, în Evanghelia după Luca în sentimentele acesteia, și, întrucât acolo omul nu are nevoie să pătrundă așa de adânc în această individualitate, considerațiile referitoare la Evanghelia după Marcu se reduc la sistemul forțelor naturale și spirituale ale lumii. Toate acestea stau înscrise în Cronica Akasha. Toate acestea ni se vor reliefa, dacă lăsăm să acționeze asupra noastră puternicul document al Evangheliei după Marcu. Atunci abia dacă vom ajunge să bănuim câte ceva din ceea ce trăiește concentrat în ființa individuală a lui Christos: acel ceva, care de obicei este disipat la toate entitățile/ființele individuale ale lumii. Vom putea înțelege și ni se va arăta într-o strălucire și lumină superioară, ceea ce noi am cunoscut drept linii directoare și linii fundamentale elementare la diferite entități. Dacă ne devoalăm Evanghelia după Marcu, care conține secretele întregii voințe cosmice, ne apropiem cu o atitudine de respect de punctul central al lumilor, de centrul Cosmosului, Christos Iisus, sesizând treptat, treptat gândirea, simțirea și voirea sa.
Dacă privim gândirea, simțirea și voirea în interacțiunea lor, aceasta ne dă o imagine aproximativă a omului întreg. Însă în cazul omului individual noi nu putem face altfel, decât să privim separat gândirea, simțirea și voirea. Dacă vrem să cuprindem totul deodată, privirea noastră nu ajunge nici aici să se orienteze și să vadă ansamblul. Dacă într-o oarecare măsură noi ne ușurăm sarcina, considerând separat cele trei însușiri, tot atât de adevărat este că imaginea noastră pălește dacă privim unitar aceste trei însușiri ale sufletului omenesc. Noi facem asta pentru noi, deoarece forța noastră nu este suficientă ca să privească totul împreună, căci dacă privim însușirile împreună, imaginea pălește.
Dacă privim cele trei Evanghelii, Evanghelia după Ioan, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Marcu, și prin aceasta reușim să ne formăm o slabă imagine despre gândirea, simțirea și voirea lui Christos Iisus, putem apoi să sintetizam totul și să vedem ce anume armonizează cele trei însușiri. Aici imaginea va deveni necesarmente neclară și ștearsă, căci nicio forță omenească nu poate sintetiza satisfăcător ceea ce a fost tratat de noi separat. Căci într-o ființă avem simultan o unitate și o separare; doar în final noi ne permitem să reunim totul într-o unitate. Atunci însă ea devine pentru noi palidă și ștearsă. În schimb, înaintea noastră va sta în final ceea ce a fost Christos Iisus ca om pământesc, ca om.
Subiectul referitor la ceea ce a fost Christos Iisus ca om, la felul cum a acționat el ca om în cei treizeci și trei de ani ai existenței sale pământești, poate fi dezvoltat analizând Evanghelia după Matei. Ceea ce este conținut în Evanghelia după Matei ne dă în sine o imagine armonioasă despre om. Dacă în Evanghelia după Ioan noi am descris un om dumnezeiesc cosmic aparținând întregului Univers, dacă în Evanghelia după Luca a trebuit să descriem o ființă individuală a iubirii care se jertfește pe sine, iar în Evanghelia după Marcu voința cosmică într-o individualitate separată, în Evanghelia după Matei avem făptura adevărată a omului individual din Palestina, a acelui om care a trăit acolo treizeci și trei de ani, în care există o unitate din tot ceea ce noi putem câștiga prin cercetarea celorlalte trei Evanghelii. Legat de Evanghelia după Matei, figura lui Christos Iisus ne apare complet omenească, ca a oricărui om pământesc, pe care însă nu îl putem înțelege, dacă nu s-au analizat în prealabil și celelalte Evanghelii. Chiar dacă omul pământesc particular pălește, în această imagine palidă rămâne totuși imprimat ceea ce s-a câștigat prin celelalte examinări. O imagine despre personalitatea lui Christos ne este dată doar printr-o analiză legată de Evanghelia după Matei.
Așa se prezintă acum chestiunea, pe care anterior a trebuit s-o caracterizăm altfel decât am procedat la prima Evanghelie. Având în vedere că acum avem în spate cercetarea a două dintre Evanghelii, putem spune că aceste Evanghelii se află într-un raport interior una față de cealaltă, și că noi putem obține o imagine a lui Christos Iisus abia atunci când, pregătiți în mod corespunzător, ne apropiem de omul care a devenit aici pe Pământ prin Christos Iisus. Omul dumnezeiesc ni se revelează din perspectiva legată de Evanghelia după Ioan, iar din perspectiva legată de Evanghelia după Luca acea ființă care reunește în sine curentele care au curs din toate părțile în ceea ce s-a dezvoltat pe Pământ prin Zaratustrism, Budism, prin învățătura despre milă și iubire. Tot ceea ce a existat anterior ni s-a revelat atunci când ne-am îndreptat atenția asupra Evangheliei după Luca. Când abordăm Evanghelia după Matei ni se revelează, intim și exact, în primul rând ceea ce se naște din propriul său popor, din poporul vechi ebraic: omul Iisus, că el, omul Iisus își are rădăcina în poporul său, că el a trebuit să fie așa, tocmai în lăuntrul poporului vechi ebraic. Iar noi vom cunoaște de ce a trebuit să se folosească într-un mod foarte precis sângele vechiului popor ebraic, pentru a fi de folos omenirii pământești tocmai acest sânge al lui Christos Iisus.
Atunci când examinăm Evanghelia după Matei, ne întâmpină esența/ființa antichității vechi ebraice; însă nu numai esența antichității vechi ebraice, ci și misiunea acestui popor pentru întreaga lume, nașterea noii epoci, nașterea Creștinismului din lumea veche ebraică. Și dacă prin Evanghelia după Ioan putem lua cunoștință de ideile mari, importante, vast cuprinzătoare, dacă prin Evanghelia după Luca putem căpăta un sentiment pentru iubirea jertfelnică cea mai caldă, infinit de caldă, dacă prin examinarea Evangheliei după Marcu putem dobândi o cunoaștere a forțelor tuturor ființelor și împărățiilor/ierarhiilor, acum [prin Evanghelia după Matei – n.t.] căpătam o cunoaștere și un sentiment despre ceea ce trăiește în cadrul omenirii și în cadrul evoluției omenești pe Pământ prin Christos Iisus în Palestina. Ce a fost Christos Iisus ca om, ce este el ca om, toate secretele istoriei omenești ale evoluției omenești sunt conținute în Evanghelia după Matei. Dacă în Evanghelia după Marcu sunt conținute secretele tuturor împărățiilor și entităților Pământului și ale Cosmosului, care aparțin Pământului, în Evanghelia după Matei aflăm secretele istoriei omenești. Dacă prin Evanghelia după Ioan cunoaștem ideile Sophiei, dacă prin Evanghelia după Luca cunoaștem misterele jertfei și ale iubirii, dacă prin Evanghelia după Marcu cunoaștem forțele Pământului și ale Cosmosului, prin examinarea Evangheliei după Matei cunoaștem viața omenească, istoria omenească, destinul omenesc.
Dacă în cei șapte ani de existență ai Mișcării noastre spiritual-științifice patru ani s-ar fi utilizat pentru prelucrarea liniilor directoare și a principiilor fundamentale și trei ani pentru aprofundarea lor, pentru a arunca o lumina asupra diferitelor domenii ale vieții, ar putea urma acum examinarea Evangheliei după Marcu. Apoi, la urmă, întregul edificiu ar fi putut fi încununat prin examinarea lui Christos Iisus din punctul de vedere exprimat în Evanghelia după Matei. Întrucât însă viața omenească este imperfectă, și nu acesta a fost cazul, cel puțin nu la toți la cei aflați în Mișcarea spiritual-științifică, nu este posibil să trecem imediat la analizarea Evangheliei după Marcu, fără a da naștere la neînțelegeri. S-ar înțelege complet greșit făptura lui Christos dacă s-ar crede că din examinarea Evangheliilor după Ioan sau Luca ar putea rezulta vreo cunoaștere a ființei lui Christos Iisus. La fel ar fi dacă s-ar crede că poți folosi unilateral tot ceea ce poate fi spus referitor la Evanghelia după Marcu. Iar neînțelegerile ar fi și mai mari decât au fost ele deja. De aceea, în această privință trebuie aleasă cealaltă cale. Acum, în perioada următoare, trebuie să urmeze, pe cât este posibil, o examinare din punctul de vedere al Evangheliei după Matei. Prin aceasta renunțăm deocamdată la marile profunzimi ale Evangheliei după Marcu, în schimb însă evităm pericolul ca cineva să creadă din nou că printr-o singură însușire ar fi caracterizat întregul om. Prin aceasta devine posibilă evitarea unor neînțelegeri. Iar deocamdată vom face o examinare, în măsura posibilului, privitoare la descendența lui Christos Iisus din vechiul popor ebraic, privitoare la ceea ce s-ar putea numi nașterea Creștinismului în Palestina. În perioada următoare, considerațiile noastre se vor axa pe Evanghelia după Matei, și prin aceasta vom evita să se confunde iarăși una dintre însușiri cu caracterizarea întregii entități/ființe. După aceea va fi mai ușor să ne orientăm spre cele ce urmează a fi spuse în privința Evangheliei după Marcu.
