În conferința anterioară s-a explicat deja că noi vrem să facem câteva considerații asupra Evangheliilor, și s-a expus motivul pentru care vrem să ne oprim la unele aspecte din Evanghelia după Matei. Este vorba sub un anumit raport de latura cea mai umană a lui Christos Iisus, care ne întâmpina în această Evanghelie. Pe de altă parte, în ea se face o retrospectivă completă a evenimentelor istorice, care arată cum a ieșit și cum a crescut Christos Iisus din omenirea însăși. Prin faptul că prin aceasta se arată că evenimentul cel mai mare al evoluției pământești a provenit din istorie, este ușor să bănuim că secretele cele mai profunde ale devenirii omenirii ne pot întâmpina tocmai în această Evanghelie.
N-aș vrea nici astăzi să omit să accentuez că lucrurile ce se vor spune cu această ocazie sunt subtile, și că foarte ușor se poate prejudicia grav Mișcarea spiritual-științifică dacă se prezintă lumii într-un mod unilateral lucrurile care se referă la aceste taine. De aceea, de fiecare dată trebuie ca tot ceea ce se comunică despre aceste lucruri să fie dat cu cea mai mare precauție imaginabilă. Niciodată nu se insistă prea mult, dacă se cere cuiva care are de comunicat ceva despre un aspect al lui Christos, ca el să aibă răbdarea de a face acest lucru doar dacă și-a caracterizat subiectul dinspre patru laturi, laturi care sunt date în cele patru Evanghelii. Din considerațiile despre Evanghelia după Luca se poate deduce deja că cele doua mari curente spirituale precreștine, Zaratustrismul și ceea ce a atins în Budhism finalul său precreștin au confluat, pentru a se revărsa în marele curent creștin al vieții spirituale pământești. Evanghelia după Matei are de-a face mai întâi cu o temă complet diferită, și anume aceea de a arăta că acea corporalitate, în care s-a încarnat individualitatea lui Zoroastru, se trage din poporul vechi ebraic. Ea își propune să arate ce contribuție are vechiul popor ebraic la întreaga evoluție a omenirii. Foarte ușor ar putea să creadă cineva că dacă individualitatea lui Zoroastru s-a încorporat în Iisusul betleemic, atunci doar corporalitatea ar fi provenit de la vechiul popor ebraic, și că prin aceasta nu s-ar spune altceva decât ca Zoroastru s-a născut din nou într-o corporalitate care a provenit din vechiul popor ebraic. Dacă s-ar dori să se imprime o nuanță afectiva evenimentului, ar rezulta o imagine complet falsă a adevărului.
Prin astfel de considerații nouă trebuie să ne devină din ce în ce mai clar că o atare individualitate precum cea a lui Zarathustra folosește corporalitatea ca un instrument. Dacă din lumile cele mai înalte, din cele mai divine dintre lumile divine ar coborî pe Pământ o anumită individualitate și s-ar încarna într-o corporalitate nepotrivită, ea n-ar putea face dintr-o asemenea corporalitate nimic altceva decât lucrul pentru care aceasta poate fi instrumentul. Acea nuanță afectivă falsă, despre care tocmai am vorbit, ar putea da naștere foarte ușor unor înțelegeri greșite. În Mișcarea teosofica mult timp nu s-a înțeles că corporalitatea omului este templul sufletului. Trebuie avut în vedere ceea ce noi am accentuat deja atât de des: Eul omenesc locuiește în trei învelișuri, fiecare dintre acestea fiind mai bătrân decât Eul însuși. Acest Eu este o ființă pământească, cea mai tânără dintre mădularele omenești. Corpul astral și-a început evoluția pe vechea Lună, corpul eteric sau al vieții pe vechiul Soare, are deci în spate trei trepte planetare de evoluție; corpul fizic este în felul său componenta cea mai desăvârșită, și are în spate patru trepte planetare de evoluție. Corpul fizic s-a perfecționat mereu de la un eon la altul, astfel încât astăzi el este acest instrument desăvârșit, în care Eul omenesc s-a putut dezvolta, pentru a i permite omului să se ridice treptat din nou la înălțimile spiritului. Dacă corpul fizic ar fi la fel de imperfect precum corpul astral și Eul, evoluția omenească pe Pământ nu ar fi posibilă.
Dacă priviți aceasta cu toată seriozitatea, nu veți mai lega o nuanță afectivă falsă de reprezentarea că Zoroastru s-a născut din sânul poporului ebraic. Acel popor a trebuit să fie plămădit în felul în care a fost plămădit, deoarece el trebuia să pună la dispoziție corporalitatea pentru o entitate precum aceea a lui Zarathustra. Dacă ne reprezentăm că această entitate a continuat, de la acea epocă în care ea mai era încă Învățătorul poporului străvechi persan, să se dezvolte tot mai mult, trebuie atunci să spunem că a fost necesar să i se ofere un instrument din rândul unei populații, la nivelul corespunzător entității sale. Trebuia creat un instrument potrivit pentru el. Zeii s-au străduit de-a lungul perioadelor Saturn, Soare, Lună și Pământ să formeze în general corpul fizic al omului. De aici noi trebuie să tragem concluzia că prepararea mai intimă a unui corp omenesc a necesitat multă muncă spiritual-divină, pentru a aduce la desăvârșire corpul omenesc în forma specială care a servit atunci lui Zarathustra.
Pentru a fi posibil acest lucru, a trebuit ca întreaga istorie a vechiului popor ebraic să decurgă în felul în care a decurs. Cronica Akasha ne arată că ceea ce este scris în Vechiul Testament coincide într-adevăr cu realitățile istorice. A trebuit ca în vechiul popor ebraic faptele să fie astfel orânduite, încât în cele din urma totul să culmineze cu acea personalitate a Iisusului betleemic. Pentru aceasta însă au fost necesare niște preparative speciale. A fost necesar ca din suma totală a culturii epocii postatlanteene să se extragă acel element care era cel mai capabil să dezvolte în omenire forțele care trebuiau dezvoltate pentru ca omenirea să poată pune altceva în locul vechii capacități clarvăzătoare. În acest scop a fost ales tocmai poporul ebraic, să pună mai întâi la dispoziție o corporalitate care să fie până în cele mai fine fibre ale creierului astfel organizată, încât acel ceva, pe care noi îl numim cunoaștere a lumii, să se înfăptuiască fără influența vechii clarvederi. Aceasta trebuia să fie misiunea acestui popor. În strămoșul acestui popor, în Avraam, a fost selectat efectiv o astfel de individualitate, încât corporalitatea acestuia să fie un instrument potrivit pentru gândirea analitică. Tot ceea ce înainte era măreț și însemnat se afla încă sub efectele vechii clarvederii. Acum însă trebuia să se aleagă o personalitate care să aibă creierul cel mai potrivit pentru a nu se lăsa împins și asaltat de imaginațiile și intuițiile clarvăzătoare, care să fie capabilă să privească lucrurile doar cu intelectul. Pentru aceasta însă era nevoie de un creier special organizat, iar personalitatea care avea acest creier trebuia să fie de o calitate aleasă. Aceasta este ceea ce trebuie noi să vedem în Avram sau Avraam.
Și acest lucru concordă, de asemenea, cu observațiile din Cronica Akasha, și anume că direcția a pornit de la acel Avraam, de dincolo de Eufrat spre vest, mai întâi spre Canaan. Avraam a fost scos, așa cum se spune în Biblie, din Urul Caldeei. În timp ce în cultura egipteană, precum și în cea caldeo-babiloniană, existau încă ecourile vechii clarvederi crepusculare, din poporul caldeean s-a ales un individ, care nu mai clădea pe aceasta, ci pe observarea fenomenelor lumii exterioare. Prin aceasta urma să fie introdusă acea cultură, ale cărei fructe sunt încorporate și astăzi în întreaga noastră cultură și civilizație vestică. Acea gândire combinatorie, logica matematică, a fost introdusă prin Avraam; într-un anumit sens, el a fost considerat până în Evul Mediu reprezentantul aritmeticii. Întreaga predispoziție a gândirii sale a fost aceea de a privi lumea după măsură și număr.
O personalitate astfel întocmită a fost aptă să dobândească un raport viu față de acea divinitate, care avea să se reveleze în mediul lumii exterioare. Toate celelalte divinități în afara de Iahve se făceau cunoscute în interiorul sufletului omenesc, și trebuia să dezvolți în suflet imaginație, intuiție și așa mai departe, pentru a afla ceva despre ele. În vechea Indie se privea în afară, se vedea Soarele răsărind, se vedeau diferitele regnuri ale Pământului, procesele atmosferice, oceanice și așa mai departe, însă toate acestea erau privite drept o mare iluzie, drept Maja, în care indianul nu ar fi găsit nicio divinitate, dacă nu ar fi dobândit-o mai întâi prin imaginație interioara și după aceea să o pună în legătură cu fenomenele lumii exterioare. La fel trebuie să ne gândim și în ceea ce îl privește pe Zarathustra, și anume că el nu ar fi putut arăta spre marea Ființă solară dacă lui nu i-ar fi răsărit în interior marea Ființă a lui Ahura Mazdao. Vedem însă aceasta în special la zeitățile egiptene, care toate sunt scoase din interiorul viețuirilor sufletești și după aceea puse în legătură cu lucrurile exterioare.
Tot ceea ce a existat înainte de divinitățile ebraice trebuie privit din acest punct de vedere. Iahve însă este acea divinitate care te privește din afară, care se apropie de om din exterior, care se revelează în vânt și vreme. Dacă omul pătrunde tot ceea ce există în lumea exterioară ca număr, măsură și greutate, el se apropie de Dumnezeul-Iahve. În epoca anterioară mersul era unul opus. Brahma a fost recunoscut mai întâi în interiorul sufletului, și abia apoi se mergea în afară. Pe Iahve îl recunoști însă mai întâi în afară, și abia apoi el poate fi arătat în interiorul propriu. Aceasta este latura spirituală a ceea ce este numit: legământul lui Iahve cu Avraam. Acest bărbat a fost chiar un personaj care l-a putut pricepe și înțelege pe Iahve. Corporalitatea lui Avraam era de așa natură, încât putea să-l înțeleagă pe acest Iahve sau Jehova drept Dumnezeul care străbate și întrețese fenomenele cosmice afară, în exterior.
Se pune acum întrebarea dacă din această particularitate a unui bărbat, a lui Avraam, putem deduce misiunea unui întreg popor. Era necesar ca constituția spirituală a lui Avraam să se transmită și asupra altora. Și aceasta [constituția spirituală – n.t.] este legată de instrumentele fizice; căci tot ceea ce urmează să fie adus în exterior este legat de o organizare foarte precisă a corpului fizic. Vechile religii, construite pe baza clarvederii crepusculare, nu aveau nevoie să pună așa mare preț pe detaliul dacă o anumită parte a creierului era într-un fel sau altul formată; înțelegerea lui Jehova era însă strâns legată de constituția creierului fizic. O transmitere a unor astfel de însușiri putea fi asigurată doar pe cale fizic-ereditară în cadrul unui popor strâns legat prin înrudirea de sânge.
Atunci a trebuit să se întâmple ceva cu totul deosebit. Avraam trebuia să aibă o descendență, care să dezvolte mai departe acea constituție aparte a corpului fizic, pe care o construiseră zeii până atunci și care în Avraam a ajuns la maximum de înflorire. Trebuia acum ca această construcție a corpului fizic să fie luată în mână de către oameni în mod independent, pentru a duce mai departe ceea ce făcuseră zeii până atunci, iar aceasta, desigur, trebuia să se întâmple de-a lungul a multor generații. Trebuia să se păstreze fizic-ereditar un creier, care să-l înțeleagă pe Iahve. Legământul lui Iahve cu Avraam trebuia să se transmită și urmașilor. Pentru aceasta se cerea o dăruire nemăsurată a individualității lui Avraam față de Iahve; căci posibilitatea de a dezvolta o anumită constituție se atinge doar dacă această constituție este folosită în sensul în care ea a fost creată. De exemplu, dacă vrei să-ți faci mâna deosebit de iscusită pentru un anumit scop, acest lucru se poate face doar dezvoltând-o în continuare în sensul în care ea a fost creată. Dacă se voia dezvoltarea însușirilor fizice ale creierului ca ale unuia care îl înțelegea pe Iahve, atunci trebuia ca acest devotament și această înțelegere a lui Iahve să atingă la Avraam cel mai înalt grad imaginabil.
Și acesta a fost cazul și în realitate. În Biblie ni se povestește cum s-a întâmplat aceasta. Cea mai mare dăruire este atunci când jertfești ceea ce urmează să devii tu însuți pentru viitor. Avraam trebuie să-i jertfească lui Iahve pe fiul său, Isaac. El ar jertfi odată cu aceasta întregul popor ebraic și tot ceea ce era el însuși și ceea ce urma să fie dus în lume prin el. Avraam a fost primul înțelegător al lui Iahve. Dacă el voia să se arate absolut devotat acestuia, trebuia să se dăruie lui cu totul. Prin jertfirea singurului său vlăstar, el renunța la orice perpetuare a seminției lui în lume.
Și el a ajuns atât de departe în dăruirea sa, încât l-a jertfit pe Isaac; aceasta a fost voința lui. Și el îl primește înapoi pe Isaac. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă ceva cu totul neasemuit. El îl primește înapoi de la însuși Iahve, aceasta înseamnă că Avraam merge atât de departe în misiunea pe care o are grație individualității Sinei sale, până la a transmite ceea ce are de transmis posterității nu prin sine însuși, ci primind-o ca un dar de la Iahve sau Jehova în propriul său copil. Cine cugetă mai profund la aceasta va observa că aici avem un eveniment epocal, care luminează într-o măsură nelimitată secretele devenirii istorice ale omenirii.
Să vedem acum cum evoluează mai departe lucrurile. Prin dăruirea lui Avraam față de Iahve devine posibil să se continue într-adevăr ceea ce au creat până atunci zeii. Ceea ce este omenirea fizică s-a născut din Univers. Noi mai știm că ceea ce este corporalitatea omenească pe Pământ are legătură, după număr, măsură și greutate, cu toate legile care stăpânesc lumile stelare. Omul s-a născut din lumile stelare; el poartă în sine legile lumilor stelare. Legile lumilor stelare trebuiau, să zicem așa, să fie înscrise în sângele care a curs de-a lungul generațiilor în poporul vechi ebraic, pornind de la Avraam. În poporul vechi ebraic a trebuit ca totul să fie astfel orânduit, încât curentul legității, care din Univers a ordonat corpul fizic omenesc conform numărului, măsurii și greutății, să curgă mai departe în sensul ordinii stelare. Aceasta o regăsim spusă într-o maximă în Biblie, care este mult denaturată. Astfel, acolo se spune [Nota 6], că Dumnezeu va înmulți atât de mult pe israelieni, precum stelele de pe cer. Ceea ce vrea să se spună însă prin aceasta este că în felul în care ei se vor perpetua și răspândi pe Pământ, el vrea să lase să domnească legile, raporturile numerice care domnesc în stelele de pe cer. Poporul ebraic trebuie să fie orânduit, în ce privește perpetuarea sa, conform armoniei numerice a stelelor.
Noi vedem cum se întâmpla aceasta. Isaac a avut doi fii, Iacov și Esau. Mai vedem de asemenea cum evoluează în continuare toate acestea, tot ceea ce curge acolo prin sângele generațiilor – unde aparținătorii direcției-Esau sunt eliminați și se detașează direcția potrivită, aptă. Iacov a avut doisprezece fii, corespunzător celor douăsprezece părți ale zodiacului, prin care Soarele trece pe cer, pentru a imprima mai departe ordinea stelară. Aceasta este legitatea interioară. În viața și în felul de înmulțire a poporului ebraic ne apare efectiv o imagine a numărului și măsurii care domnesc în cer. Avraam era gata să-l sacrifice pe fiul său Isaac. Prin aceasta el a reprimit întreaga sa misiune de la Iahve. În locul lui Isaac a fost jertfit un berbec sau o oaie. Ce înseamnă aceasta?
Aici se ascunde o taină infinit de profundă. Acea corporalitate omenească, ce urma să se perpetueze și de care erau legate acele facultăți care condiționau înțelegerea lumii după măsură și număr, după o logică matematică, trebuia să se păstreze și să fie primită ca un cadou al lui Iahve. Pentru a o avea însă intactă, neamestecată cu altceva, a fost necesar să se renunțe la orice era legat de vechea clarvedere crepusculară, să se renunțe la orice fel de imaginație, intuiție, la orice influență din partea unor revelații, de genul celor existente în toate celelalte religii ale timpurilor vechi, mergând în sus până la epoca caldeeană și egipteană. Trebuia renunțat la orice dar din partea lumii spirituale. Ultimul dar din lumea spirituală, care totuși mai rămâne după ce toate celelalte daruri anterioare s-au întunecat, este desemnat în simbolistica mistică prin berbec. Cele două coarne ale berbecului înseamnă: jertfa florii de lotus cu două petale. Este jertfit și ultimul dar clarvăzător, după ce anterior fuseseră lepădate deja celelalte. Pentru a păstra corporalitatea în această organizare în Isaac, se jertfește aici ultima facultate clarvăzătoare, darul berbecului, floarea de lotus cu două petale. Și poporul trăiește mai departe în misiunea sa în așa fel, încât de la o generație la alta se perpetuează tocmai aceste facultăți avraamice. În momentul în care apare din nou, atavic, acest dar al clarvederii, în care un individ vede în lăuntrul lumilor spirituale, se produce o asemenea reacție, încât această personalitate este inițial îndepărtată, încât ea nu este tolerată în cadrul comunității poporului. Antipatia față de acest dar al berbecului se transformă în dușmănie. Aceasta se vede la Iosif. În visele sale el a avut străfulgerări din lumea spirituală. El este eliminat fără niciun fel de discuție din rândul poporului, deoarece acel lucru pe care el îl avea era în afara misiunii propriu-zise a poporului ebraic. El este repudiat de către frați, deoarece în el apare din nou un vestigiu al vechiului dar al clarvederii. Deoarece Iosif s-a desprins de misiunea poporului său, a trebuit ca el să meargă în Egipt.
Atât de importante sunt aceste lucruri care ni se povestesc acolo! Și în continuare vedem cum tocmai prin acea personalitate, prin care s-a păstrat atavic, să zicem așa, ceva spre care vechiul popor ebraic putea privi doar ca la ceva ce a existat înainte de Avraam, cum prin acea personalitate, prin Iosif, este readus din nou acel element care era atât de necesar pentru dezvoltarea vechiului popor ebraic, pentru împlinirea misiunii sale. Pentru vechiul popor ebraic fusese, într-un anumit fel, închisă poarta spre acea lume care prin vechea clarvedere crepusculară dăduse civilizației protohinduse, protopersane, religia ei. Poarta aceea era închisă. Se privea afară în lume, se ordona totul după măsură și număr, iar drept unitate în care se orânduiau lucrurile era străvăzut Iahve sau Jehova. Singurul lucru care se mai știa era că ceea ce se străvedea în afară, ceea ce te întâmpina în Iahve drept creator al fenomenelor lumii, era unul și același lucru cu Egoul omenesc. Însă despre aceasta, în lăuntrul comunităților poporului nu urca nicio imaginațiune, nicio trăire interioară proprie. Pe vremea aceea, o spun în mod explicit, nu existau trăiri proprii referitoare la aceasta. De aceea, trebuia să se învețe acest lucru tot din afară, adică să fie învățat de la un popor care încă mai avea aceste trăiri.
Astfel, personalitatea lui Iosif constituie elementul de legătură dintre vechiul popor ebraic și egipteni, deci poporul de la care se putea învăța acel lucru, pe care vechiul popor ebraic nu-l mai avea ca viețuire. Ceea ce astăzi poți reuni tu însuți, dacă ai avut viețuirile interioare proprii – cunoștințele, experiențele lumii exterioare și cele ale imaginației interioare –, aceasta trebuia reunit prin îndreptarea spre un popor care mai avea încă într-o mare măsură aceste viețuiri, către poporul egiptean. Astfel de facultăți interioare trebuiau aduse în armonie cu ceea ce oamenii dobândeau ei înșiși prin logica matematică. Însă spre acest popor egiptean îi putea conduce doar o personalitate care avea ea însăși ceva din aceasta imaginație. Iosif era elementul de legătură potrivit, deoarece el însuși mai poseda astfel de facultăți. El putea să slujească la egipteni, deoarece era capabil de două lucruri: Mai întâi el avea vechiul dar al clarvederii de dinaintea lui Avraam. El se putea adapta la ceea ce obținuse poporul egiptean prin clarvedere. Ceea ce acest popor nu avea însă, era logica matematică, adică el nu putea aplica în viața fizică ceea ce poseda ca imaginațiune. De aceea, faraonul nu era capabil să organizeze în mod corect lucrurile, când a intervenit ceva ce nu mai fusese niciodată până atunci. Imaginațiuni puteau avea, însă atunci când a intervenit o anumită neorânduială, era nevoie, pentru a pune lucrurile în ordine, de o altă facultate, de a reflecta deștept după măsură și număr, facultate pe care egiptenii nu o posedau, iar Iosif o avea. Ca urmare, el era capabil să dea la curtea egipteană sfaturile juste. Astfel, el a fost veriga de legătură potrivită între poporul ebraic și egipteni. Prin aceasta el a putut pricinui ca învățătura iahveică sau iehovaică, care până atunci era ca un fel de rezumat al realității exterioare, ca un fel de imagine matematică asupra lumii, să capete culoare și conținut de la imaginația interioară, pe care o aveau oamenii în Egipt.
Această legătură și armonizare între viețuirile vechi egiptene și cunoștințele despre interdependența lumii a adus-o Moise. Când a fost făcut acest lucru, poporul a putut fi adus din nou înapoi, pentru a prelucra în felul său cunoștințele dobândite în Egipt, dar neviețuite. Căci se punea problema de a se conserva tocmai acest dar fără imixtiunea altor popoare, de a rămâne nefalsificată particularitatea sângelui. Trebuia salvat însă și ceea ce putuseră câștiga popoarele vechi. Astfel, moștenirea timpurilor vechi, bagajul de înțelepciune existent în poporul egiptean, prin Moise a fost încorporat vechiului popor ebraic cu facultățile lui logico-matematice. După care poporul trebuia scos din nou cu forța, căci trebuia să transmită ereditar noua facultate, lucru posibil doar prin poporul avraamic.
Și acest popor a trăit în continuare. Prin faptul ca el a rafinat tot mai mult condițiile preliminare și că sângele acestui popor s-a orientat tot mai mult după aceste condiții preliminare, că s-a dezvoltat așa cum s-a dezvoltat în șirul generațiilor, a fost posibil ca la un moment dat, din sângele acestui popor să se nască corporalitatea copilului Iisus, în care a putut intra personalitatea lui Zarathustra sau Zoroastru. Pentru aceasta, acest popor trebuia făcut energic și puternic.
Dacă urmărim în continuare, în sensul Evangheliei după Matei, epoca judecătorilor și epoca regilor și diferitele destine ale vechiului popor ebraic, vom vedea că și acele condiții, care au făcut ca de multe ori acest popor să se abată din drum, au fost necesare tocmai pentru a înfăptui ceea ce s-a înfăptuit. A fost necesar în special și ca poporul să aibă ghinionul, care se exprimă prin luarea în captivitatea babiloniană. Vom vedea cum s-a dezvoltat și perfecționat particularitatea poporului, și cum aici a fost necesară ciocnirea, când poporul era matur, cu o altă latură a vechii tradiții existente în Babilon, prin care el să se reîntâlnească cu ceea ce părăsise odinioară. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte s-a întâmplat ca tocmai în acea perioadă în care poporul ebraic s-a reunit cu poporul babilonian, acolo să predice un mare, un puternic învățător al Orientului, și că câțiva dintre cei mai buni reprezentanți ai poporului ebraic să se poată bucura de lumina acestui mare învățător. Este perioada în care Zarathustra, sub numele de Nazarathos sau Zaratos, își predica învățătura în acele regiuni în care fuseseră duși evreii. Câțiva dintre cei mai buni profeți au stat încă sub influența lui. Atunci el putea face încă mult pentru acest popor, așa cum trebuia să facă cineva, atunci când sângele a produs deja un anumit efect, iar apoi trebuie să se adauge anumite influențe din afară.
Aproape că nu greșim prea mult, dacă compari toată această dezvoltare cu dezvoltarea treptată a omului individual până la maturitate. Mai întâi avem copilul, care a fost născut. El crește până în al șaptelea an și stă sub îngrijirea corporală a părinților. În acest timp sunt active cu precădere influențele planului fizic. Apoi începe dezvoltarea, care debutează prin nașterea cu adevărat a corpului eteric. Dezvoltarea se bazează pe formarea și creșterea memoriei, pe faptul că ceea ce se poate forma în corpul eteric se fortifică în mod just. În a treia perioada începe ceea ce poate fi numit intrarea omului într-un raport cu lumea exterioară, de data aceasta cu corpul lui astral; acum el trebuie să primească ceea ce se poate numi capacitatea de judecată/de discernere.
Într-un fel, poporul vechi ebraic a parcurs acest drum într-un mod aparte. El parcurge întâi prima perioadă, de la Avraam până la primii regi. Aceasta se poate compara cu prima perioadă a omului de până la șapte ani. Aici se fac toate lucrurile care sunt capabile să consolideze particularitățile de sânge. Tot ceea ce se spune aici, emigrarea lui Avraam, formarea celor douăsprezece triburi, încorporarea legislației mozaice, primejdiile din pustiu, se pot compara cu ceea ce poate veni omului ca influențe în primii șapte ani de viață de la planul fizic. Urmează apoi cea de-a doua perioadă: consolidarea interioară, domnia regilor până la captivitatea babiloniană. Apoi vine influența caldeeană, a magilor orientali asupra poporului ebraic. Iar conducătorul care a făcut să se infiltreze atunci în poporul ebraic, pe la anii 550-600 înaintea erei noastre, această influență orientală, a fost pe atunci individualitatea lui Zarathustra. Și astfel el a făcut deja de pe atunci preparativele în scopul găsirii unei corporalități potrivite. S-au dezvoltat astfel de-a lungul generațiilor, începând de la Avraam, tot mai mult posibilitatea și condițiile pentru a se putea naște corporalitatea adecvată, care a putut să fie ulterior reîntruparea lui Zarathustra.
Evanghelia după Matei descrie în principal, în mod minunat și fidel, această evoluție, făcând o partajare în trei părți. Avem de trei ori paisprezece verigi: de la Avraam până la David paisprezece verigi, de la David până la captivitatea babiloniană paisprezece verigi, de la captivitatea babiloniana până la Christos Iisus iarăși paisprezece verigi. Aceasta dă de trei ori paisprezece sau patruzeci și două de verigi, arătând cumva că în această corporalitate a lui Iisus se află extractul a tot ceea ce s-a pregătit de la Avraam în jos, prin întregul șir de destine ale vechiului popor ebraic. Iar acum urmează să apară o ființă omenească, care toate însușirile care, cum s-ar spune, s-au adunat de-a lungul generațiilor, le exprimă sufletește în acțiune sufletească, le cuprinde laolaltă, le concentrează într-un om, în întreaga lui personalitate. Întreaga evoluție ebraică de la Avraam încolo trebuia să fie concentrată într-un om. Iar aceasta urma să culmineze în Iisusul Evangheliei după Matei. Cum s-a putut întâmpla aceasta? Acest lucru este posibil doar dacă se repetă întregul mers al evoluției într-un mod sufletesc. Zarathustra pornește, spiritual, aproximativ din locul din Urul Caldeei din Misteriile din care a venit Avraam. Steaua de aur apare mai întâi acolo, pornește de acolo, Magii locali o urmează. Spiritual, se întâmplă același lucru care s-a întâmplat fizic cu Avraam. Drumul pe care a mers Avraam este parcurs spiritual de steaua pe care o urmează Magii: aceasta este Zarathustra însuși în curs de încarnare, care urmează drumul pe care a mers Avraam, și el se coboară deasupra locașului nașterii. Acesta este momentul în care individualitatea lui Zarathustra se încarnează în copilul Iisus betleemic. Magii știu aceasta. Ei urmează steaua, adică pe marele lor învățător Zarathustra, care se încarnează acolo.
Este vorba deci de faptul că se reface realmente drumul, că în personalitatea unuia dintre Iisuși se află realmente întregul extract al întregii evoluții ebraice. Vedem mai întâi că se repetă în spirit o jertfă, jertfa lui Isaac; cel puțin în spirit ea se repetă prin jertfa adusă de cei trei Magi din Răsărit: a fost adus de ei aur, tămâie și smirnă. În același timp vedem că intervine iarăși ceva, care amintește de evenimente anterioare din viața poporului vechi ebraic. De întreaga naștere a acestui copil Iisus este legat ceva, care este o imagine a destinului vechiului popor ebraic. Acolo a existat un Iosif, care prin visare avea ceva moștenit, și care reprezintă elementul de legătură dintre poporul ebraic și cel egiptean; acum există din nou un Iosif, care are vise, și care în vis este arătat nu numai că se naște Iisus, ci și că el va trebui să plece cu Iisus în Egipt.
Și acum drumul lui Zarathustra merge mai departe în corpul copilului Iisus. După cum el a urmat drumul pe care a mers Avraam pe planul fizic din Urul Caldeei până în Canaan, tot așa urmează și drumul către Egipt – și copilul Iisus este readus din Egipt, după cum și poporul ebraic a fost readus din Egipt. Aici, la apariția Iisusului betleemic, care abia mai târziu a fost numit Nazarineanul, avem o repetare a întregului destin al vechiului popor ebraic până la întoarcerea din Egipt în țara făgăduită, Palestina. Ceea ce s-a petrecut de-a lungul a multor, multor secole ca istorie exterioară a poporului ebraic se repetă acum în destinul acelei ființe omenești, care îl reprezintă pe Zarathustra în corpul Iisusului betleemic. Aceasta este în sensul Evangheliei după Matei, gândit în mare, secretul istoriei omenirii în general. Nu înțelegi istoria omenească dacă nu înțelegi că destinul particular al marilor individualități conducătoare, care au o misiune deosebită, se repetă întreaga evoluție de-a lungul multor secole; că ele primesc într-o încarnare un extract din ceea ce a fost creat în istorie de-a lungul secolelor. Christos Iisus a trebuit să primească chiar mult mai mult, însă corporalitatea a trebuit mai întâi pregătită în mod special. Iar aceasta s-a putut întâmpla doar prin preparativele descrise.
Cum stau lucrurile cu momentul în care tocmai urma să aibă loc acea scurtă recapitulare a întregii istorii a poporului ebraic prin personalitatea lui Iisus? Ce fel de moment este acesta în istorie? Pentru aceasta să adunăm laolaltă următoarele fapte ale evoluției, pe care eu de mai mulți ani am încercat să le pregătesc în lumea de reprezentări a dumneavoastră. Gândiți-vă la aceasta: Omenirea a pornit de la o evoluție străveche, în care tot ceea ce îi ținea laolaltă pe oameni în iubire era legat de legăturile de sânge. Se iubea ceea ce era unit prin legături de sânge, și se făceau căsătorii doar în cadrul unor asocieri/înrudiri de sânge restrânse. O altfel de iubire nu exista în timpurile vechi. De aceea iubirea era legată de rudenia de sânge. Aceasta se numește căsătorie apropiată; de la căsătoria apropiată a pornit omenirea. Apoi tot mai mult aceste legături izolate au fost aruncate în dezordine, au fost amestecat, în cele mai diverse regiuni ale Pământului,. Putem urmări la toate popoarele cum era considerat un eveniment deosebit atunci când bărbații și femeile dintr-un trib se căsătoreau într-un alt trib, când s-a făcut trecerea la căsătoria îndepărtată. În toate miturile și legendele, de exemplu în poemul Gudrun, această întâmplare este caracterizată ca fiind o excepție. Acest lucru făcea întotdeauna o impresie deosebită. În decursul acestei evoluții a omenirii sunt active două curente. În această unire prin legături de sânge a acționat întotdeauna principiul divin-spiritual care vrea să unească omenirea, care vrea să facă din întreaga omenire o unitate. Împotriva acestui principiu a acționat principiul luciferic, care vrea să-l așeze pe fiecare om pe propriile-i picioare, care vrea să-l facă pe fiecare om cât se poate de puternic și de mare. Ambele principii trebuie să coexiste în natura umană, ambele forțe trebuie să acționeze în evoluția umană.
Aceste două puteri au fost la lucru în decursul avansării evoluției omenirii: puterile divin-spirituale și puterile luciferice rămase în urmă pe Lună, care voiau să-l împiedice pe om să se piardă pe sine, ci mai degrabă să îl facă complet independent. Aceste două puteri au fost întotdeauna la lucru în evoluția omenirii. Prin aceasta Eul omului, care este un produs al Pământului, a fost tras întotdeauna încolo și încoace. Pe de o parte el a fost dirijat spre iubirea omenească, iar pe de altă parte spre independența interioară. Apoi, la un moment dat, a intervenit un fel de criză în ceea ce privește conlucrarea acestor două puteri. Această criză, acest deznodământ în evoluția omenirii a fost atunci când, prin faptele Imperiului Roman, popoarele de pe o arie întinsă a Pământului au fost cu totul aruncate în dezordine, amestecate. Acesta a fost de fapt un moment hotărâtor în evoluția omenirii, momentul decisiv, când trebuia să se arate în mod clar ce urma să iasă din problema nerezolvată a endogamiei și exogamiei. Oamenii se aflau în fața pericolului, fie de a-și pierde propriul Eu prin rămânerea în triburile individuale, fie de a pierde orice interdependență cu omenirea și de a deveni niște indivizi izolați, independenți, egoiști. Așadar, acel moment sosise.
Ce trebuia să se întâmple atunci? Un lucru foarte precis. Eul omenesc trebuia să devină matur, pentru a dezvolta în sine ceea ce se poate numi independență, libertate, și de a dezvolta liber din sine iubirea sufletească, care nu mai era legată de legăturile de sânge. Eul se afla în punctul decisiv. Trebuia să fie complet descătușat, trebuia să devină pe deplin conștient de el însuși. Astfel, cu excepția popoarelor orientale, întreaga omenire a lumii vechi se afla în fața unei noi nașteri a Eului, a unei astfel de nașteri a Eului prin care acest Eu urma să ajungă la iubirea izvorâtă din Eul însuși. Eul trebuia să dezvolte iubirea din libertate, și din iubire să dezvolte libertatea. Și în fond, abia atunci o astfel de ființă este pe deplin Om. Un om adevărat este doar acela care dezvoltă un astfel de Eu. Căci cel care iubește doar fiindcă există legături de sânge este forțat spre iubire și exprimă, doar că pe o treaptă superioară, ceea ce există pe o treaptă inferioară și în regnul animal. Completa devenire la stadiul de om a fost abia în momentul pe care tocmai l-am descris. În acest moment, peste Pământ trebuia să curgă acea influență, care îl face pe om să fie om.
Amintiți-vă de ceea ce v-am spus deja de nenumărate ori: omul, conform ființei sale, se compune din trei mădulare, din trupul fizic, pe care el îl are în comun cu mineralele, din trupul eteric, pe care îl are în comun cu plantele, și din trupul astral, în care s-a situat în principal până acum și iubirea, pe care el o are în comun cu animalele. Prin Eul său complet dezvoltat omul este coroana creațiunii pământești. Toate celelalte ființe pământești au nume care le pot fi date din afară, ele sunt obiecte. Eul are un nume, pe care și-l poate da doar el însuși. În Eu vorbește Dumnezeirea, în Eu nu mai vorbesc condițiile pământești, în Eu vorbește împărăția spiritului. Spiritul din ceruri vorbește atunci când acest Eu a ajuns pe deplin la el însuși. Am putea spune că până acum au existat trei regnuri: regnul mineral, regnul vegetal și regnul animal, și un regn care, ce-i drept, s-a ridicat din acestea deasupra lor, dar care încă nu a ajuns la desăvârșire, care încă nu și-a interiorizat întreaga sa ființa supra-pământească, divină. Acest regn, care consta în aceea că într-un Ego este inclus ceea ce nu se găsește nicăieri pe Pământ, și anume lumea spirituală, regnurile/împărățiile* cerului, acest regn a fost numit după limbajul din Biblie Împărăția sau Împărățiile cerului; în Biblie el este tradus de obicei prin „Împărăția lui Dumnezeu”.
* în germană, regn și împărăție sunt desemnate prin același cuvânt Reich. (n.tr.)
Iar Împărăția cerului nu este altceva decât o transcriere a expresiei „regn omenesc”. Când noi spunem: regn mineral, regn vegetal, regn animal, putem în sensul Bibliei menționa drept al patrulea regn: regnul cerului. Putem spune în sensul Bibliei că regnul uman este regnul cerului, astfel încât cel care privea odinioară în sensul Misteriilor în lăuntrul întregului mers al evoluției omenirii putea spune următoarele: Privim în urmă la timpurile trecute; atunci omenirea a fost călăuzită spre umanitate, atunci Împărăția cerului nu era încă pe Pământ. Acum a sosit momentul în care Împărăția cerului coboară pe Pământ. – Acest lucru l-a spus înaintemergătorul lui Christos Iisus și Christos Iisus însuși: „Împărăția cerului s-a apropiat”, și prin aceasta ei au caracterizat timpul lor în esența lui cea mai profundă. În această perioadă trebuia însă să cadă chiar nașterea lui Christos Iisus. El trebuia să aducă omenirii acele forțe prin care Eul putea dezvolta acele însușiri. Astfel, întreaga evoluție a omenirii a fost împărțită în două părți: în una precreștină, în care Împărăția cerului nu era încă pe Pământ, și alta, în care Împărăția cerului, regnul uman în sensul lui cel mai înalt, era pe Pământ. Poporul vechi ebraic a fost ales, a fost predestinat să dea corporalitatea, învelișurile corporale care au crescut ca o entitate, pentru a-l primi pe purtătorul acestei Împărății a cerului.
Acestea sunt acele secrete care ies la suprafață dacă privim în sensul mai profund istoric Evanghelia după Matei. Astfel încât la cele două curente caracterizate, la cele două contribuții la Creștinism cu care am făcut cunoștință, Zaratustrismul și Budhismul, adăugăm ca pe un al treilea curent, curentul vechi ebraic, contribuția vechiului popor ebraic. Am putea spune acum următoarele: Atunci au existat conducători precum Buddha și Zarathustra. Aceștia au vrut să aducă jertfa curentelor lor religioase. Și atunci trebuia construit un Templu. Templul putea fi ridicat doar prin poporul vechi ebraic. Acest popor a construit Templul corporalității lui Iisus. În acest Templu puteau să-și facă intrarea aceste prime două curente. În el s-a adus mai întâi jertfă Zarathustra, scufundându-și eul în aura acestui copil Iisus; în el a adus jertfă mai târziu Buddha, lăsând să se reverse Nirmanakaya sa în celălalt Iisus. În felul acesta, cele trei curente au confluat.
Astăzi, pentru a vă putea da totuși ceva, care sub un anumit aspect sunt niște gânduri închegate/armonioase, v-am putut oferi doar niște schițe fugar-abstracte despre aceste secrete profunde. Însă pentru a vă da cândva niște gânduri cu adevărat închegate, am făcut astăzi o caracterizare schematică generală. Vom continua aceasta mai târziu, pentru a ne forma o imagine despre misiunea poporului vechi ebraic și despre apariția cu totul particulară a lui Christos Iisus din acest popor. Atunci ni se va revela unicitatea fenomenului, că din istorie, din mersul temporal al evoluției, răsare o Ființă de o însemnătate veșnică, de o valoare nepieritoare. Se va vedea astfel treptat, cum dintr-o lume trecătoare s-a putut dezvolta ceea ce va rezista în veșnicie.
