Ultima dată, în considerația noastră referitoare la misiunea vechiului popor ebraic ne-am referit, legat de Evanghelia după Matei, la apariția lui Christos Iisus din sânul acestui popor. Căci legat de Evanghelii, expunerea noastră trebuie să lămurească treptat faptul că diferitele curente spirituale au confluat în marele curent spiritual creștin, pentru ca apoi să asigure împreună evoluția în continuare a Pământului. Într-o expunere atât de scurtă nu s-a putut decât schița extrem de sumar partea de contribuție a vechiului popor ebraic la evoluția de ansamblu a omenirii. Însă Evanghelia după Matei nu poate fi înțeleasă dacă nu insistăm măcar puțin asupra câtorva elemente ale acestui popor. Pentru a ne putea înțelege foarte clar, trebuie să ne aducem încă o dată în fața sufletului cât mai exact, în ce a constat de fapt misiunea acelui popor. Dumneavoastră ați văzut că ea se deosebește de misiunile altor popoare precreștine. Acestea erau încă legate de ceea ce am putea numi rezultatele vechii clarvederi a omenirii. Atare rezultate întâlnim la toate popoarele din antichitate; ele pot fi numite o înțelepciune străveche.
Dacă vrem să caracterizăm cât mai fidel despre ce este vorba aici, trebuie să spunem că în vechea Atlantida, în general, oamenii puteau privi încă în lumea spirituala. Chiar dacă trăirile mai înalte le puteau avea doar inițiații, totuși fiecare om avea măcar o noțiune despre lumea spirituală, deoarece în anumite stări tranzitorii omul erei atlanteene putea încă să privească într-un domeniu spiritual. Această capacitate avea însă să fie înlocuită printr-alta, care în ziua de azi este cea mai esențială însușire a omului: activitatea intelectuală, înțelegerea lumii exterioare cu ajutorul simțurilor fizice, pe scurt, trăirea în lumea exterioară. Încet și treptat această facultate s-a dezvoltat în cursul perioadei precreștine, astfel încât noi putem spune că la vechiul popor indian s-a păstrat încă într-o măsură apreciabilă o rămășiță a vechii clarvederi. Ceea ce-i învățau vechii sfinți Rishi pe oameni era tot o moștenire din timpurile vechi, era înțelepciunea străveche. De asemenea și în cea de a doua epocă de cultură a perioadei postatlanteene, în epoca persană, ceea ce știau discipolii și adepții lui Zarathustra se baza pe moștenirile vechii clarvederi. În mod asemănător și astronomia caldeeană, ca de altfel și cunoștințele vechilor egipteni, erau străbătute de vechea înțelepciune. O astfel de știință, cum este cea care se bazează pe facultățile postatlanteene ale omului, ar fi rămas încă, atât pentru egipteni cât și pentru caldeeni, complet de neînțeles. Pe atunci nu exista încă o știință care să se exprime prin imagini noționale și ideatice de tip fizic. Un asemenea gen de reflectare, precum al nostru, nu exista pe vremea aceea.
Nu ar fi deloc inutil să facem o deosebire clară între un văzător adevărat din vremea noastră și un văzător, să zicem, din epoca caldeeană veche sau epoca egipteană veche. La cel care ajunge astăzi la vizionarism, și anume cu adevărat din predispozițiile naturale ale epocii noastre, chestiunea se prezintă în felul următor: Așa-numitele revelații din lumea spirituală, ceea ce poate fi numit inspirații, experiențe și viețuiri din lumea spirituală, el le primește în așa fel încât trebuie să pătrundă aceste inspirații cu gândirea sa pământească obișnuită, cu ceea ce el poate dobândi aici în lumea fizică drept gândire logică, rațională. Experiențele văzătorului referitoare la epoca noastră nu pot fi pe deplin înțelese dacă sufletul nu vine în întâmpinarea lor cu o gândire logică și rațională, instruită în mod metodic. Aceste inspirații și revelații din ziua de azi rămân de neînțeles; ele pretind ca sufletul să se apropie de ele cu gândirea logică. Cel care are astăzi aceste revelații, fără a avea însă și voința spre o gândire logică, spre cultivarea plină de devotament, rațională a forțelor sale pământești, nu poate ajunge decât la ceea ce se cheamă clarvedere vizionară, care în niciun caz nu poate fi înțeleasă deplin, o clarvedere care rămâne neînțeleasă, și de aceea te poate induce și în eroare. O atitudine corectă față de inspirațiile vizionarismului actual o are doar un suflet animat de voință cu adevărat puternică de a învăța într-un mod rațional. De aceea, într-o mișcare spirituală, precum a noastră, trebuie urmărit cu maximă atenție, ca vizionarismul să nu fie dezvoltat în mod unilateral și revelațiile lumii spirituale să fie propovăduite în mod unilateral, ci trebuie făcut în așa fel încât sufletul să aducă ceva în întâmpinarea inspirațiilor și revelațiilor. Trebuie prestată efectiv o muncă logică dacă se vrea dezvoltarea vizionarismului. În epoca noastră cele două nu pot fi separate una de alta.
Pentru văzătorul egiptean sau caldeean lucrurile stăteau cu totul altfel. El primea odată cu inspirațiile sale, care urmau un drum complet diferit, și legile logice. De aceea, el nu avea nevoie de nicio logică specială. Dacă a trecut printr-o instruire spirituală, legile potrivite îi erau date deja în inspirații. Organismul actual nu mai este bun pentru ceva. El a depășit această fază, căci omenirea merge înainte.
Dacă privim atent această deosebire, putem înțelege ce înseamnă că în perioada precreștină au continuat să existe resturi din vechea clarvedere, cu singura excepție a vechiului popor ebraic, care a fost ales să dezvolte primul un organism omenesc care să fie predispus să înțeleagă lumea fizică exterioară după măsură, număr și așa mai departe, și astfel, treptat, să se ridice de la lumea fizică la cunoașterea spiritualului, care se asocia cu imaginea lui Iahve sau Jehova. În aceasta a constat esența faptului că în Avraam a fost selectat un om al cărui creier a fost astfel construit, încât a putut deveni fondatorul/patriarhul unui întreg popor, popor care a perpetuat începând de la el aceste însușiri. Inspirațiile care se ridicau în interior trebuiau să fie nu numai receptate, ci să fie privite ca un dar care vine din afară. Ceea ce provenea de la Avraam, toate acestea erau primite inițial nu din interior, ci ca o revelație din exterior. Prin aceasta a fost dat ceva extraordinar de important, pentru diferențierea predispoziției generale a acelui popor de cea a restului popoarelor antichității; ea se deosebea radical de cea a restului popoarelor.
După cum va puteți imagina, vechile facultăți, vechile însușiri ereditare nu puteau să dispară așa dintr-o dată, ci resturi din acestea s-au păstrat chiar și la acest popor. Acest lucru se arată la Iosif, care avea încă multe în comun cu celelalte popoare. Prin aceasta el a putut forma veriga de legătură dintre vechiul popor ebraic și poporul egiptean, aflat încă cu totul în lăuntrul curentului spiritual al popoarelor precreștine. Noile facultăți s-au putut dezvolta abia treptat.
De ce a fost pregătit un popor tocmai în acest fel? De ce a trebuit să fie ales un popor pentru aceasta, să fie separat de tot restul vieții spirituale precreștine, și de ce trebuia el să primească niște facultăți cu totul speciale? Acest lucru trebuia să se întâmple pentru a se da posibilitatea de a se pregăti oameni pentru marele eveniment, care a intervenit tocmai atunci când Christos Iisus a venit pe Pământ. Acesta a fost momentul în care vechea clarvedere și legăturile de sânge și-au pierdut importanța și pentru om a intervenit ceva nou, și anume deplina utilizare a Eului omenesc. Prin amestecul radical de sânge, s-a pierdut ceea ce în timpurile vechi avusese o mare importanță, în schimb a intervenit deplina folosire a Eului omenesc. În felul acesta s-a născut regnul omenesc propriu-zis sau regnul cerului, care s-a adăugat la restul regnurilor.
Dar oamenii, în general, nu sunt absolut deloc înclinați ca atunci când se naște ceva nou să și recunoască cu adevărat aceasta. Oamenii nu recunosc așa ușor acele evenimente care se petrec în spiritual. Ei vorbesc mereu ușor despre cine știe ce profeți viitori, care ar urma să vină. Acest lucru se obișnuia în perioada precreștină, ca și în perioada postcreștină. În secolele al XII-lea și al XIII-lea exista o adevărată manie a profetizării. În diferite locuri apăreau oameni, ei propovăduiau că Christos va reveni în perioada următoare, indicau și locul unde ar apărea. Chiar și în alte timpuri apăreau izolat astfel de fenomene. Se vorbea despre unul sau altul că ar fi încarnarea unui nou Christos. Bineînțeles, nu este nevoie să se irosească niciun cuvânt despre astfel de profeții, căci chiar dacă s-ar fi împlini, ele ar fi purtat în ele în mod evident carențe. Și anume, toate aceste profeții au o deficiență: ele vorbesc profetic despre ceea ce urmează să apară, însă omit să-și pregătească oamenii astfel încât ei să recunoască ceea ce va veni și să transpună sufletele într-o astfel de dispoziție, încât să poată într-adevăr înțelege apariția.
Oamenilor cărora li se vestea așa ceva trebuia să li se fi întâmplat la fel precum acelui profesor de gimnaziu, despre care povestește Hebbel [Nota 7] în notițele din jurnalul său: profesorul îl snopește în bătaie pe un anume elev, deoarece el nu-l putea înțelege pe Platon. Hebbel adaugă în glumă că acel elev ar fi reîncarnarea lui Platon. Așa li se întâmplă în realitate și oamenilor care vorbesc mereu despre un Christos care trebuie să reapară. Ei s-ar afla în situația de a nu fi pregătiți pentru conținutul (celor prevestite de ei – n.tr.), chiar dacă el ar reapărea. Astfel de oameni l-ar lua pe Christos drept ceva cu totul diferit decât Christos.
Trebuia deci să se facă pregătiri din timp. Și trebuie știut, pentru a înțelege Evanghelia după Matei, că trebuie să fi existat cel puțin câțiva oameni care să poată înțelege Evenimentul christic, care, dacă vrem să-l caracterizăm dinspre această latură, consta din a ști că Christos a fost acela care a adus oamenilor posibilitatea ca de acum înainte să primească din afară nu doar impresii fizice, ci din exterior să primească spiritul. În acest scop trebuiau să fie pregătiți mai mulți oameni. Astfel, de fapt, pe durata întregii antichități ebraice au fost pregătiți, sub anumit raport, oameni izolați, pentru a dobândi o înțelegere pentru Evenimentul christic. Despre acești oameni – ei au fost doar puțini în vechiul popor ebraic – trebuie odată să discutăm mai îndeamănunt, dacă vrem să înțelegem cum au decurs pregătirile în vederea Christosului ce urma să vină, cum a fost făcut capabil acel popor, dotat cu însușirile transmise ereditar de la Avraam mai departe, să înțeleagă profetic Eul uman adus prin Mântuitorul. Acei oameni care au fost pregătiți să poată cunoaște și recunoaște ce reprezintă de fapt Christos sunt numiți nazirei. Aceștia puteau privi clarvăzător ceea ce se pregătea în cadrul vechiului popor ebraic, pentru ca din sânul acestui popor să poată fi născut și înțeles Christos. Acești nazirei erau legați în ceea ce privește modul lor de viață, dictat de conformația lor interioară obținută prin dezvoltarea lor clarvăzătoare, de reguli stricte, de reguli care, deoarece aparțineau unui cu totul alt timp, se deosebeau destul de mult de regulile prin care se ajunge astăzi la dezvoltarea cunoștințelor spirituale, care totuși au încă o oarecare asemănare cu acelea. Multe lucruri, care astăzi sunt doar niște condiții secundare, erau pentru nazireat importante; multe lucruri, care astăzi ar fi importante, erau pentru acesta secundare. De aceea nimeni nu trebuie să creadă că ceea ce mai înainte conducea la a deveni prin clarvedere un cunoscător al lui Christos, ar putea conduce, în sensul unui om din ziua de azi, la aceeași importantă și consistentă cunoaștere.
Primul lucru care se cerea de la un nazirean era abținerea totală de la orice băutură alcoolică. În afară de asta era strict interzisă consumarea a ceva preparat cu oțet. Pentru cei care țineau cu mare strictețe prescripțiile, era în afară de asta necesară evitarea a tot ceea ce provenea de la boabele de strugure, deoarece se putea spune că în boabele de struguri principiul vegetal-plăsmuitor a trecut dincolo de un anumit punct, și anume dincolo de punctul în care forțele solare acționează doar asupra plantei. În vița de vie însă acționează nu doar forțele solare, ci acționează deja și altceva, care se dezvolta interior, care se coace și la o forță solară mai slabă, intervenită cu ocazia venirii toamnei. De aceea, ceea ce avea legătura cu vița de vie dădea doar o băutură pentru aceia care nu voiau să devina clarvăzători într-un mod superior, care îl venerau doar pe Zeul Dionysos și lăsau oarecum ca facultățile lor să urce din pământ.
În afară de asta, nazireanul era, pe durata pregătirii sale în nazireat, sub legământul de a nu veni în contact cu ceva care este supus morții și posedă un corp astral; pe scurt, nazireanul trebuia să evite a veni în atingere cu tot ce este de natură animală. El trebuia să fie vegetarian în sensul cel mai strict al cuvântului; de aceea, în anumite regiuni, cei mai habotnici nazireni au ales să se hrănească doar cu roșcove. Această pâine de roșcovă era un articol alimentar foarte frecvent în hrana celor care aspirau la nazireat. Dar ei se mai hrăneau și cu miere de la albinele sălbatice, nu de la albinele domestice, și cu alte insecte consumatoare de miere. Un astfel de trai și-a ales mai târziu și Ioan Botezătorul pentru el însuși, hrănindu-se cu roșcove și miere sălbatică. În Evanghelii se spune că el se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică; aceasta trebuie considerată însă o greșeala de traducere, căci în pustiu cu greu ar fi putut el să prindă lacuste. Asupra unor astfel de greșeli eu v-am mai făcut atenți și cu alte ocazii.
Pentru nazireeni, o chestiune esențială în pregătirea clarviziunii lor era să nu-și tundă părul atât timp cât se aflau în perioada acestei pregătiri. Aceasta este într-o strânsă legătură cu întreaga evoluție a omenirii. Trebuie să poți face legătura între creșterea părului și evoluția generală a omenirii. Tot ceea ce este în entitatea omenească, poate fi înțeles doar dacă se caută înțelegerea lui pornind din contextul spiritual. Oricât de curios ar suna pentru om: în părul nostru noi trebuie să vedem un rest al anumitor radiații, prin care odinioară era transportată în om forța solară. Înainte, ceea ce forța solară ducea în lăuntrul omului era ceva viu. De aceea, dumneavoastră mai întâlniți exprimată aceasta acolo unde încă s-a mai păstrat, într-o oarecare măsură, o conștiență a lucrurilor mai profunde: la sculpturile vechi ce înfățișează leul se observa adesea în mod clar că sculptorul nu a vrut să copieze pur și simplu un leu din ziua de azi, cu coama lui mai mult sau mai puțin înfoiată. Cel care mai deținea încă buna tradiție a vechilor cunoștințe reprezenta leul în așa fel încât aveai impresia că aici firele de păr ar fi oarecum ca și implantate din afară în cap, precum niște raze solare, care pătrund înăuntru și s-au solidificat oarecum în firele de păr. Astfel, omul putea să își spună că în timpurile de demult, probabil, era încă perfect posibil ca lăsând părul neatins, el să primească în sine forțe, în special dacă firele de păr sunt proaspete și sănătoase. Însă deja în antichitatea ebraică, la nazireeni, abia dacă se mai vedea în aceasta ceva mai mult decât un simbol.
Faptul că ceea ce se află spiritual în spatele Soarelui este lăsat să curgă în noi a reprezentat realmente, sub un anumit raport, un progres al omenirii. Avansarea de la vechile daruri clarvăzătoare ce urcau în om la combinarea și gândirea asupra lumii exterioare a fost una din cauzele pentru care el a apărut din ce în ce mai puțin ca o ființa împăroșată. Oamenii erei atlanteene și de la începutul erei postatlanteene trebuie să ni-i imaginăm acoperiți pe tot corpul de păr, semn că ei mai erau încă puternic inundați de lumina spiritului. Alegerea, după cum spune Biblia, s-a făcut între Iacob cel nepăros și Esau cel păros. În cel din urma noi vedem un om care se trăgea din Avraam și păstra în el ultimele resturi ale unei vechi evoluții a omenirii, care se arătau în mulțimea sa de păr. Omul dotat cu acele însușiri care l-au făcut să prospere în lume era reprezentat prin Iacob. El poseda darurile istețimii, cu toate laturile sale de umbră; Esau este dat la o parte de el. Astfel, în Esau este îndepărtat încă o dată un vlăstar din linia principală. Din Esau se trag edomiții, în care s-au perpetuat vechile moșteniri ereditare ale omenirii.
În Biblie, toate aceste lucruri sunt foarte frumos prezentate. În om trebuia să se nască din nou o conștiență despre ceea ce înseamnă viața spirituală, și ea urma să ia naștere într-un fel nou în nazireu, prin faptul că el purta pe durata pregătirii sale părul lung. În antichitate, legătura dintre păr și lumina spiritului era exprimată chiar prin aceea că lumina și părul erau desemnate, cu excepția unui semn minuscul, prin același cuvânt. În general, limba ebraică veche indică secretele cele mai profunde ale omenirii. Ea trebuie considerată drept o puternică revelație verbală a înțelepciunii. Acesta a fost sensul faptului că nazireii își lăsau părul lung. Astăzi, desigur, acest lucru nu mai este considerat ca fiind ceva esențial.
Pe parcursul perioadei de pregătire, nazireul trebuia adus în situația de a face o experiență clarvăzătoare foarte precisă, care să îi dea o reprezentare despre cât de aproape se afla deja omenirea de momentul sosirii lui Christos. Acela care pe vremea lui Christos era ultimul mare nazireu este numit Ioan Botezătorul. El nu numai că a trăit în sine apogeul/încheierea nazireatului, ci el l-a făcut să fie viețuit de toți aceia pe care voia să-i facă oameni. Această încheiere nu este însă alta decât botezul oficiat de Ioan. Noi trebuie doar să învățăm să-l înțelegem just în sensul valorii lui evolutive. Ce este deci acest botez, și la ce conducea el? El consta inițial în cufundarea omului în apă, prin care corpul lui eteric din cap era puțin desprins de corpul fizic, în timp ce în mod obișnuit omul are corpul eteric unit cu corpul fizic. Dumneavoastră știți, desigur, că omului, în caz de înec, îi apare dintr-o dată înainte, ca urmare a slăbirii legăturii corpului său eteric, întreaga panoramă a vieții sale. Astfel, la botezul oficiat de Ioan omul vedea de asemenea și tabloul vieții sale; el vedea toate particularitățile întregii sale vieți, care altfel ar fi fost uitate. El vedea însă și ceea ce era de fapt omul în epoca respectivă. Corpul fizic este dezvoltat din corpul eteric, ca modelator al său. Însă acest mădular al ființei omenești, care modelează corpul fizic, nu putea fi observat decât dacă era dislocat din corpul fizic. Acest lucru se întâmpla la botezul oficiat de Ioan.
Dacă un om ar fi viețuit acest botez cu trei mii de ani înaintea erei noastre, el ar fi devenit conștient de faptul că cel mai bun factor spiritual care îi poate fi dat omului trebuie să vina ca un atavism, ca o moștenire ereditară, căci ceea ce venea în timpurile de demult din lumile spirituale era propriu-zis o moștenire ereditară. Aceasta trăia ca imagine în corpul eteric și dădea forma corpului fizic. Chiar și la oamenii superior evoluați față de umanitatea normala s-ar fi vădit la acest botez că întreaga lor știință s-ar baza pe vechea inspirație. Așa ceva se numea zărirea/observarea naturii eterice a sufletului sub forma șarpelui. Cei care viețuiseră aceasta erau numiți copiii șarpelui, deoarece ei văzuseră cum s-au cufundat ființele luciferice în oameni. Ceea ce a dat forma corpului fizic a fost opera șarpelui.
Acum însă, nu la trei mii de ani înaintea lui Ioan Botezătorul, ci chiar în vremea sa, la un botez oficiat de Ioan, se arată cu totul altceva: și anume, că printre cei care erau botezați erau deja unii care prezentau în natura lor faptul că evoluția omenirii a avansat, că Eul, care este fecundat de către lumea exterioară, avea acea mare putere. Atunci s-a arătat și o imagine complet diferită decât se arătase înainte la botezul oficiat de Ioan: omul nu mai vedea forțele creatoare ale corpului eteric în imaginea șarpelui, ci în imaginea mielului. Acest corp eteric nu mai era străbătut dinspre interior de ceea ce venea de la forțele luciferice, ci el era dăruit cu totul lumii spirituale, care luminează în sufletul omului prin fenomenele lumii exterioare. Această observare a mielului la botezul oficiat de Ioan era viețuirea pe care o aveau aceia care puteau realmente înțelege ce însemna pe atunci botezul oficiat de Ioan. Dar aceștia erau totodată aceia care își puteau spune că omul a devenit complet altul, o ființă nouă. Puținii care viețuiau aceasta la botezul oficiat de Ioan puteau spune: A survenit un eveniment măreț, puternic, omul a devenit un altul; acum Eul a câștigat domnia pe Pământ! – Oamenii pe care îi boteza Ioan fuseseră pregătiți să înțeleagă semnele timpului, să înțeleagă că a venit un astfel de eveniment măreț.
Aceasta a fost întotdeauna misiunea nazireilor. Ei erau aduși prin botez până acolo încât întotdeauna știau cât de aproape este venirea lui Christos. Acest lucru îl recunoșteau după calitatea/constituția corpului eteric la slăbirea contactului din timpul botezului. Ioan Botezătorul trebuia să arate că sosise timpul în care Eul se putea adapta, se putea acomoda în natura umană. Prin aceasta el a fost împlinitorul vremurilor vechi. Lui i s-a permis să adune în jurul lui o comunitate căreia i-a putut arăta că principiul christic, prin întoarcerea către Eu, putea intra în omenire. Ioan Botezătorul a dezvoltat în sensul cel mai înalt nazireatul, astfel încât de la o profeție a devenit împlinire. El a format în jurul său o comunitate care a putut înțelege Evenimentul christic ce se apropia. Doar așa sunt de înțeles acele cuvinte pe care le-a rostit Botezătorul [Nota 8]. Astfel de cuvinte, tocmai ele trebuie considerate infinit de profunde, și cu adevărat nu mai are dreptul niciun om, care vrea să se ocupe astăzi cu astfel de lucruri, să vadă în Ioan Botezătorul doar un fanatic și un om indignat, care doar spune vorbe de ocară despre farisei și îi numește pui de vipere și le strigă: „Să nu credeți că puteți zice în voi înșivă: Părinte îl avem pe Avraam, căci vă spun, că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii ai lui Avraam”. Ioan Botezătorul ar fi fost într-adevăr un om certăreț ciudat dacă chiar nu s-ar fi bucurat că și fariseii și saducheii vin la el pentru a se boteza. Și totuși, el îi ocărăște îndată ce au sosit? De ce face aceasta?
Dacă lucrurile sunt înțelese din lăuntrul lor se arată imediat că în spate nu stau doar niște injurii fanatice, ci realmente o semnificație înaltă și un sens profund. Acest sens poate fi însă înțeles doar dacă consimțim să ne uităm la o trăsătură deosebită a vechiului popor ebraic. Din cele spuse deja puteți deduce că în Avraam a fost ales un astfel de om, organizat în așa fel încât din urmașii lui, la momentul potrivit, putea să fie născut Iisus. Însă pe lângă aceasta trebuia dezvoltat și acel ceva care în Avraam era doar o predispoziție. Noi trebuie să fim convinși că pentru dezvoltarea acestei predispoziții era necesar ca mereu să fie eliminat câte ceva. Noi am văzut deja cum Iosif a fost îndepărtat. Însă și anterior au mai fost îndepărtați câțiva, de exemplu Esau, strămoșul edomiților, deoarece în el rămăsese de asemenea un vechi atavism. Trebuia de fapt să se păstreze doar predispoziția în direcția caracterizată. Acest lucru este exprimat într-un mod minunat prin aceea că Avraam a avut doi fii, pe de o parte Isaac, fiul Sarei, și pe de altă parte Ismael. Din Isaac se trage vechiul popor ebraic. În Avraam zăceau însă și alte însușiri. Dacă acestea s-ar fi moștenit de-a lungul generațiilor, nu s-ar mai fi realizat ceea ce este just. De aceea, acel factor străin a trebuit împins complet în afară, într-o alta linie de urmași, în descendenții lui Ismael, fiul servitoarei egiptene Agar. Așadar, din Avraam pornesc două linii genealogice, una prin Isaac și cealaltă prin Ismael cel repudiat, care are în el sângele unei egiptence și care a trebuit să preia în sine niște însușiri care nu erau potrivite pentru misiunea poporului ebraic.
Dar apoi se întâmplă ceva cu totul deosebit. Poporul ebraic trebuia să perpetueze pe linie ereditară elementul just, iar ceea ce constituia vechea moștenire, înțelepciunea veche, trebuia să-i fie transmisă din afară. Vechii evrei au trebuit să meargă în Egipt pentru a primi ceea ce puteau ei să primească acolo. Moise a putut da poporului aceasta, deoarece el era un inițiat egiptean. Firește, el nu ar fi putut-o da dacă el ar fi avut-o doar în forma egipteană. Ar fi greșit să ne imaginăm că vechea înțelepciune egipteană ar fi fost pur și simplu îndesată în descendenții scurși de la Avraam încolo. Acest lucru nu s-ar fi împăcat cu cultura poporului ebraic, aceasta ar fi dat naștere unui avorton cultural. Moise a adăugat ceva complet diferit la inițierea sa egipteană. De aceea el nici n-a putut da așa ușor israeliților ceea ce primise din inițierea egipteană. El le-a dat lor ceva abia atunci când a primit revelația de pe Sinai, deci abia în afara Egiptului.
Ce este deci revelația de pe Sinai? Ce a primit Moise acolo și ce a dat el poporului? El i-a dat ceva ce putea fi foarte bine altoit pe trunchiul acestui popor, deoarece aceasta era înrudită cu el într-un mod foarte bine precizat. Odinioară, urmașii lui Ismael au emigrat și s-au așezat în regiunile traversate acum de Moise cu poporul său. Acele însușiri care au trecut de la Agar la ismaeliți, care erau încă înrudiți cu Avraam și păstraseră și însușiri ereditare vechi, pe acestea le-a găsit Moise acolo la ismaeliți, care aveau un fel de inițiați. Din revelațiile acestei ramuri el a extras posibilitatea de a face înțeleasă israeliților revelația de pe Sinai. De aceea, o veche legendă a poporului ebraic sună astfel: în Ismael a fost împins afară către Araba un vlăstar al lui Avraam. Aceasta înseamnă, în pustiu. Ceea ce a crescut din acest trunchi/seminție a fost de asemenea cuprins în învățătura lui Moise. Prin Moise, poporul vechi ebraic a reprimit pe Sinai ca învățătură ceea ce el izgonise din sângele său; el a reprimit aceasta din afară.
Aici se vede încă o dată misiunea minunată a seminției ebraice, faptul că tot ceea ce urma să i se dea, ea a reprimit aceasta din afară ca un cadou. Avraam a primit prin Isaac, ca un cadou din afară, întregul popor ebraic; Moise și poporul său reprimesc de asemenea din partea urmașilor lui Ismael ceea ce el izgonise. Prin izolare poporul trebuia să dezvolte doar această organizare a sa proprie și să reprimească ca un cadou de la Dumnezeul său ceea ce el izgonise. Tot așa, mai târziu Iacob s-a împăcat cu Esau, fapt prin care poporul ebraic a reprimit ceea ce el eliminase odinioară în Esau.
Trebuie doar să citești cu foarte mare atenție Biblia pentru a putea evalua corect în ea semnificația cuvintelor. Astfel de lucruri traversează ca o trăsătură caracteristică întreaga istorie a poporului ebraic. De la urmașii Agarei provine ceva ce are legătură cu Legea dată de Moise, în timp ce sângele, care reprezintă însușirile israelite propriu-zise ale lui Moise, provine de la Sara. Agar sau Hagar înseamnă în ebraică și Sinai, adică munte de piatră sau piatră mare. S-ar mai putea spune că Moise a primit revelația Legii sale de la Piatra mare, care era o amprentă exterioară a Agarei. Ceea ce primise acest popor evreu ca Lege nu provenea de la cele mai bune însușiri ale lui Avraam, aceasta provenea de la Agar, de la Sinai. Astfel că aceia care sunt doar adepți ai Legii, așa cum a provenit ea de la Sinai, fariseii și saducheii, sunt expuși pericolului de a stagna în evoluția lor. Ei sunt aceia care la botezul oficiat de Ioan nu voiau să vadă mielul, ci șarpele.
Astfel, ceea ce în mod obișnuit ar însemna o apostrofare a Botezătorului se transformă într-o frumoasă atenționare a fariseilor și saducheilor, atunci când le spune: Voi, care sunteți adepții șarpelui, luați aminte, ca în botez să vedeți într-adevăr lucrul just. – Și anume nu șarpele, ci mielul. Și în continuare el le-a spus ca ei să nu își imagineze că îl au de tată pe Avraam, căci acesta ar fi la ei un simplu cuvânt; ei jură pe ceea ce ar veni de la Piatra Sinai, însă aceasta a încetat să aibă o semnificație. Acum însă se va apropia din lume ceva ca un Eu nou născut, și pe acest Eu vi-l arăt eu vouă, spunea Botezătorul: Eu vă arat cum ceea ce realmente a fost purtat mai departe de-a lungul generațiilor și care nu va mai jura pe Piatra izolată Sinai, ci pe tot ceea ce se află pretutindeni în jurul nostru, va răsări din evreime. Copii ai lui Dumnezeu pot apărea contemplând spiritualul din spatele senzorialului. Din aceste pietre, Cuvântul lui Dumnezeu poate trezi lui Avraam copii! Voi nu înțelegeți deloc acel cuvânt: „Noi îl avem pe Avraam ca tată”.
Doar prin cele spuse aici poate acel cuvânt să-și dobândească întreaga sa semnificație. Așa ceva nu are nevoie să fie scos din Cronica Akasha, ci stă scris deja în Biblie. Citiți ce spune despre aceasta apostolul Pavel în epistola către Galateni. Aici sunt confirmate de către apostolul Pavel cele ce tocmai au fost spuse. El spune, de asemenea, că Hagar sau Agar este unul și același lucru cu cuvântul Sinai, și că ceea ce a fost dat acolo pe Sinai este un testament, peste care trebuie să crească în continuare aceia care prin educarea adevăratelor predispoziții ale lui Avraam de-a lungul generațiilor, urmează să înțeleagă ceea ce a venit în lume prin Christos.
Odată cu aceasta se face trimitere de asemenea la un cuvânt care va trebui înțeles în viitor. Este așa de regretabil ca într-o epocă în care inteligența s-a dezvoltat aparent atât de mult, s-a reflectat atât de puțin asupra unor lucruri, cum ar fi de exemplu cuvântul: „Pocăiți-vă!” Conform sensului său, el ar fi de tradus aproximativ prin: Produceți în voi o schimbare a felul de a gândi (metanoia – n.t.). În cele mai diferite locuri se spune că Ioan boteza spre pocăință, adică spre schimbarea felului de a gândi, cu apă. Când cei botezați ieșeau din apă, ei urmau să-și schimbe felul de a gândi, să nu mai privească în urmă la vechile tradiții, ci înainte, la ceea ce poseda Eul devenit liber, care fusese dat prin Christos Iisus. Felul de a gândi trebuia dirijat de la vechii zei în direcția noilor entități spirituale sau zei. În felul acesta, țelul botezului oficiat de Ioan era schimbarea felului de a gândi. De aceea Ioan boteza cu apă, pentru a trezi în câțiva oameni forța de a recunoaște că împărăția cerului s-a apropiat, și prin aceasta ei puteau înțelege cine este Christos Iisus.
Cu aceasta am adăugat încă ceva la ceea ce am cunoscut drept misiune a vechiului popor ebraic. Toate acestea vor face ca treptat, treptat, și Christos să fie mai bine înțeles. Această misiune este structurată într-un mod minunat. Noi am văzut că în Avraam era sădit ca predispoziție ceva ce s-a dezvoltat mai departe în popor de-a lungul generațiilor. În afară de aceasta, unele lucruri au trebuit să fie înlăturate și să fie dezvoltate mai departe în sânge, ereditar, facultățile adecvate. Astfel de facultăți au putut fi căpătate doar din exterior. Însă acel lucru, pentru care acest popor a fost dotat și destinat de către Avraam, a fost concentrat într-o ființă, în Iisus.
Evreii au avut nevoie de ceva de care să se poată ține, de o învățătură; și mereu a trebuit ca aceasta să le vină din exterior, și anume de la ceea ce a fost repudiat de ei înșiși. Ceea ce a trecut asupra lui Ismael nu avea voie să rămână în sânge, trebuia să existe doar sub formă de cunoștințe. Ca urmare, poporul ebraic a primit aceasta în legea dată de Moise pe Sinai. Aceasta și-a împlinit rostul atunci când a venit timpul în care nu a mai fost nevoie de ceea ce venise de la Piatră, ci era nevoie de ceea ce urma să vină omenirii din întreaga lume. Așa s-a pregătit încet timpul în care din pietre au putut ieși fiii lui Dumnezeu, adică oamenii, când în spatele tuturor pietrelor, ba chiar în spatele întregului Pământ, se deschidea lumea spirituală.
Toate acestea sunt doar câteva secvențe care pot ajuta la înțelegerea misiunii poporului ebraic. Doar dacă înțelegem în întregime această misiune putem înțelege și figura măreață a lui Christos Iisus, așa cum stă ea în fața noastră în Evanghelia după Matei.
