Astăzi vom discuta câteva lucruri din domeniul acelor teme, care acum, în actuala evoluție a Mișcării noastre spirituale din interiorul Germaniei, au jucat un anumit rol. Dumneavoastră știți desigur, și parțial chiar ați fost de față, că noi am adus în discuție diferitele adevăruri și cunoștințe spiritual-științifice pornind de la Evanghelii. S-au discutat în cele mai diverse locuri diferite aspecte, care pot fi spuse referitor la Evanghelia după Ioan; S-au mai discutat apoi lucruri, care se pot spune legat de Evanghelia după Luca. Desigur, nu toți dintre dumneavoastră au auzit aceste lucruri. Nici astăzi nu vom vorbi în sensul că vom presupune cunoscute cele spuse atunci, ci vor fi menționate doar câteva aspecte, legate de ansamblul acestui câmp spiritual-științific, care trebuie să fie importante pentru toți.
S-a pomenit adesea chiar aici în Stuttgart, că Creștinismul și tot ceea ce este legat de acesta a însemnat o cotitură în întreaga evoluție a omenirii și că într-un fel, tot ceea ce se întâmplă astăzi în jurul nostru, tot ceea ce poate trăi astăzi sufletul omenesc, nu poate fi înțeles cu adevărat fără a avea în față ce a însemnat Evenimentul christic în cadrul istoriei noastre pământești. Cunoașterea semnificației acestui Eveniment este de o importanță infinită pentru fiecare suflet omenesc.
Știți desigur că acest Eveniment christic este descris pentru oameni în patru documente, așa-numitele patru Evanghelii. Dumneavoastră cu toții cunoașteți aceste patru texte și cu siguranță le-ați parcurs în modul cel mai divers. Pe tot parcursul evoluției omenirii de la întemeierea Creștinismului încoace, aceste patru texte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Ioan, au cunoscut cele mai diverse interpretări. Judecarea și poziția omului față de aceste patru texte a cunoscut schimbări mari. Dacă ne întrebăm mai întâi cum îi apar omului de azi, chiar teologului de azi, aceste patru texte, răspunsul este relativ simplu. Îți spui: Avem în primul rând cele trei texte, ale Evangheliilor după Matei, Marcu și Luca. Ele concordă – aceasta este concepția generală în ziua de azi – cel puțin în unele privințe. Însă cea de a patra Evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă complet față de aceste trei texte. – Prima impresie pe care o face omului această Evanghelie a după Ioan este aceea că, dacă pe primele trei Evanghelii le putem lua drept niște descrieri ale vieții lui Christos Iisus, cea de a patra le contrazice atât de radical pe primele trei, încât ea nu poate fi luată drept o descriere care să corespundă realităților istorice. – Astfel există părerea că acest al patrulea text nu ar fi decât o scriere izvorâtă din mărturisirea unui om dedicat trup și suflet misiunii lui Christos Iisus, un fel de imn țâșnit din inimă, pentru a exprima în mod entuziast ceea ce avea de spus autorul descrierii. Celelalte trei Evanghelii se numesc și Evanghelii canonice (sinoptice – n.t.), deoarece se încearcă a da un fel de imagine istorica și deoarece se crede că acestea redau într-un anumit mod realitățile istorice. Dacă este însă să ne referim la contrazicerile pe care le găsește rațiunea exterioară legată de aspectele fizice, atunci primele trei Evanghelii chiar prezintă astfel de contraziceri. Nu este oare o contrazicere că în Evanghelia după Matei se povestește despre o naștere a lui Iisus în Bethleem, despre o fugă în Egipt, despre apariția Magilor din Răsărit, în schimb în Evanghelia după Luca se povestește despre o călătorie la Bethleem, însă se trece complet sub tăcere ceea ce se povestește în Evanghelia după Matei despre Magi, și nu se spune nimic despre fuga în Egipt și așa mai departe? Noi nu vom intra câtuși de puțin în detalii legate de cei trei ani activi ai lui Christos Iisus. Acolo am putea găsi contradicții peste contradicții.
S-ar putea pune acum următoarea întrebare: Cum a evoluat propriu-zis părerea privitoare la Evanghelii în decursul perioadelor creștine? A existat întotdeauna această tendință a oamenilor de a examina Evangheliile și de a observa în ele, înainte de toate, contrazicerile? – Trebuie să ne fie clar modul în care a evoluat judecata privitoare la Evanghelii. Faptul că oamenii au oricând la îndemână Evangheliile, așa cum le avem noi astăzi, nu durează de mult timp. Evangheliile au devenit atât de larg răspândite printre oameni abia de puțin timp. Înainte de a se fi descoperit arta tipografică, Evangheliile au fost în fond în posesia doar a puțini oameni, și fără îndoială nu în a celor mai lipsiți de înțelegere, ci a unora care s-au preocupat în modul cel mai erudit de ele, care și-au făcut din ele un scop al întregii lor vieți. Și cu cât mergem în timp mai mult în urmă, se întâmplă din ce în ce mai puțin ca oamenii să-și fi zis: Acolo Evangheliile se contrazic –, ci este adevărat tocmai contrariul. Cu cât mergem mai mult în urmă, cu atât mai mult se vădește faptul că aceste contraziceri nu sunt sesizate, că s-au avut cele patru Evanghelii împreună, una lângă cealaltă, și nu s-au văzut contrazicerile. În primele secole creștine, întreaga dispoziție a oamenilor față de Evanghelii era cu totul alta. Dacă ar fi să caracterizăm această dispoziție, ar trebui să spunem că oamenii primelor secole creștine erau plini de o enormă venerație, de un profund respect față de ceea ce se descrie în Evanghelii. Toată această dispoziție era pătrunsă de o privire elevată spre figura grandioasă a lui Christos Iisus.
Și cum erau resimțite Evangheliile? Cum era resimțit așa ceva, că în Evanghelia după Matei se povestește ceva diferit față de Evanghelia după Luca? Faptul era resimțit ca și cum astăzi – comparația am folosit-o deja în diferite conferințe pe care le-am ținut în diverse locuri – ca și cum astăzi cineva fotografiază un copac dintr-o parte. O atare fotografie oferă o vedere a copacului. Dacă s-ar merge cu o astfel de fotografie printre oameni și s-ar vrea să se creeze conform ei o reprezentare a copacului, această reprezentare ar fi atunci extrem de unilaterală. Și ai putea spera mai degrabă că poți trezi o reprezentare corectă a copacului dacă l-ai fotografia din patru laturi. Ai arăta atunci patru imagini ale unuia și aceluiași copac. Acestea ar coincide foarte puțin una cu alta, ar fi foarte diferite. Cu toate acestea, niciun om nu ar avea sentimentul că aceste patru fotografii nu ar putea să fie imaginile unui singur copac. Cu toții ar spune: Abia prin aceasta, că îl am zugrăvit din patru laturi, eu îmi pot face într-o oarecare măsură o imagine completă a copacului. – În felul acesta, aproximativ, simțeau oamenii în primele secole creștine relativ la Evanghelii. Ei spuneau: Întregul, marele Eveniment este zugrăvit dinspre patru laturi, iar noi căpătăm o imagine completă a lui dacă aducem într-adevăr împreună aceste patru descrieri și ne formăm, să zicem așa, o vedere de ansamblu. Numai că noi după aceea trebuie să avem clar în minte modul în care se raportează de fapt cele patru descrieri parțiale una la cealaltă. Marele Eveniment este zugrăvit de fapt dinspre patru puncte de vedere diferite. Dacă se vrea să se înțeleagă ce anume descrie punctul de vedere izolat, trebuie să avem clar în minte măcar cele ce urmează.
Noi avem în fața noastră o individualitate puternică, Christos Iisus, o individualitate despre care noi știm, din descrierile pe care le-am dat deja aici, că a coborât din lumea spirituala și a apărut în Palestina la începutul erei noastre. Ceea ce a venit atunci pe Pământ ca o individualitate se prezintă drept un mare și cuprinzător ideal pentru fiecare om în parte. Omul individual tinde, să zicem așa, în sus, presimțind deasupra lui în depărtări infinite acea perfecțiune într-o individualitate, care este exprimată prin Christos Iisus, și năzuiește spre acest ideal. În prima instanță omul vede ceea ce el consideră drept o aspirație a sa, sub raport intelectual, moral și așa mai departe. El vede însă mai mult dacă intră în ceea ce noi numim Mișcarea spiritual științifică. El vede atunci evoluția din lumea spirituală. El știe că omul poate crește dincolo de Sinea sa obișnuită, că el se poate dezvolta până la a putea privi în lumea spirituală, că își poate dezvolta simțurile sale spirituale pentru a trăi în lumea spirituală. Omul recunoaște toate acestea. În lucrarea Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile superioare? [Nota 13] dumneavoastră aveți descrisă puțin o latură a acestei treziri, a acestei intrări în lumile spirituale, și în special aveți descrisă ceea ce se numește „scindarea personalității”. Dacă omul se dezvoltă spiritual, astfel încât crește treptat, treptat în lumile spirituale și devine el însuși văzător, intervine realmente ceva asemănător unei scindări a personalității. În personalitate sunt exprimate inițial trei forțe: gândirea, simțirea și voirea. La omul obișnuit, aceste trei forțe sunt, să zicem așa, unite; ele conlucrează în orice ocazie. Când mergeți afară pe o pajiște, vedeți o floare, aceasta se cheamă că aveți o reprezentare a florii; ați gândit. Floarea vă place; o numiți frumoasă, ceea ce înseamnă că ați simțit. La gândire s-a asociat un sentiment. Culegeți floarea și o aduceți acasă, adică ați dorit-o. Și așa decurge de fapt întreaga viață exterioară a omului. El își reprezintă/gândește, simte și vrea; cele trei se îmbină, se întrepătrund. Reprezentarea cheamă sentimentul, acesta suscită voirea sau aversiunea și altele de acest fel. Dacă omul se dezvoltă până ajunge să se ridice în lumile superioare, dacă ajunge până la clarviziune, la participarea la lumile spirituale, are loc o disociere a acestor trei forțe. Pentru cel aflat pe o anumită treaptă a conștienței clarvăzătoare, nu se întâmplă ca fiecare gând să provoace un sentiment, ci gândul apare izolat, după cum sentimentul poate apărea izolat și voința poate apărea izolat. Datorită acestei scindări a omului în trei ființe, să zicem așa – în timp ce în mod obișnuit gândirea, simțirea și voirea sunt doar niște forțe în sufletul său –, el trebuie să devină cu atât mai puternic în individualitatea sa. El trebuie atunci nu numai să echilibreze trei forțe, ci să devină stăpân peste trei ființe, peste o ființă voitoare, peste o ființă simțitoare, peste o ființă gânditoare. El trebuie să fie conducătorul unui grup/cârd întreg al acestor trei entități – El trebuie să facă ordine; el trebuie să le stăpânească, altfel intervine această situație, ce nu poate duce decât la ceva rău: voirea îl trage într-o direcție, iar gândirea în cealaltă și el se află atunci într-adevăr scindat și nu se mai orientează. De aceea omul trebuie să se fortifice lăuntric, să devină puternic, astfel încât să poată fi stăpân în entitățile care au luat naștere din forțele sale sufletești. Dacă deci omul se dezvoltă până la a se ridica în lumile superioare, el se scindează, să zicem așa, în trei entități diferite. Dacă entitățile ne vin în întâmpinare de sus, din lumile spirituale și le vedem în entitatea lor propriu-zisă, care poate fi recunoscută doar prin contemplare spirituală, atunci ele apar de acum înainte strict separate, ca ființă gânditoare, ca ființă voitoare și ca ființă simțitoare. Acestea sunt rezultatul evoluției superioare a omului.
Acesta a fost în mod special cazul la acea mare individualitate, care a venit la noi drept Christos. De aceea, cei care l-au descris prima data pe Christos și-au spus: Pe Christos nu-l poți zugrăvi alegând doar un singur punct de vedere; trebuie să-l înfățișezi în primul rând ca pe o ființă gânditoare, plină de înțelepciune, apoi ca pe o ființă voitoare, și apoi ca pe o ființă simțitoare. Trebuie să îl descrii din punctul de vedere al înțelepciunii, din punctul de vedere al voirii, din punctul de vedere al simțirii. Așa trebuie descris, și-au spus oamenii. Iar în acest sens ei erau pregătiți în mod cu totul special prin întreaga educație uzitată în vechile timpuri. Dacă în general un om urma să fie îndrumat spre lumile superioare – astăzi pentru atingerea primelor trepte ale cunoștințelor superioare este necesar altceva; în timpurile de demult se pornea la lucru puțin altfel –, dacă cineva era considerat apt să fie condus sus, să fie făcut, așa-zis cetățean al lumilor spirituale, se spunea: Ei da, acesta este matur să fie condus sus în lumile superioare. Să-l observam însă mai atent! Dezvoltăm în el în special înțelepciunea sau forțele gândirii sau voirea?
În vechile școli oculte nu se dezvoltau în mod egal toate forțele, ci la unul se începea cu dezvoltarea gândirii până la stadiul de clarviziune, la altul cu dezvoltarea simțirii până la nivelul de clarsimțire, la al treilea cu voirea până la nivel de forță magică, în funcție de Karma respectivului. De aceea, în vechile școli oculte existau trei clase de dezvoltare a facultăților, elevi la care era dezvoltată în special capacitatea de a vedea lumea spirituală străluminată de înțelepciune – aceștia erau acei oameni din Misterii care erau întrebați dacă se voia a se cunoaște realitățile din lumile superioare și legile la care ele se supun. Astăzi noi putem spune, exprimat într-un mod simplist, că aceștia erau specialiștii cunoașterii din cadrul Misteriilor. Exista apoi o altă clasă de inițiați. La aceștia era dezvoltată în mod deosebit simțirea. Pentru a se putea dezvolta în mod deosebit această simțire, la ei se renunța la dezvoltarea cunoașterii și a voinței, insistându-se pe dezvoltarea simțirii în sine. Atunci când simțirea este deosebit de dezvoltată într-un om, prin aceasta el devine ceva ce astăzi aproape că nu mai este cunoscut: el devine un tămăduitor, un doctor. Căci în timpurile de demult medicul exercita în proporție mult mai mare o influență spirituală pornind din sferele sentimentelor, iar sufletul sensibil/receptiv era vindecat pe calea unei simțiri mai dezvoltate decât cea din prezent. Aceasta era cea de-a doua clasă de inițiați. Ei aveau dezvoltată simțirea până la disponibilitatea supremă de sacrificiu, până la jertfirea tuturor forțelor pe care ei le aveau în ei. Era o diviziune a muncii. Dacă se voia să se știe ce îi lipsea cuiva, atunci se mergea la cei care aveau dezvoltată înțelepciunea. Aceștia constatau ce anume lipsește și ce trebuia făcut. Veneau apoi aceia care nu puteau spune ce îi lipsește bolnavului, deoarece ei nu își dezvoltaseră facultatea gândirii; însă ei veneau și își jertfeau forțele lor, fiindcă ei își dezvoltaseră forțele de simțire. Aceștia erau totodată oameni care aveau și alte funcții, care în caz de nenorocire sau incidente similare îi arătau spiritul de sacrificiu. A treia categorie de inițiați erau magicienii. Aceștia erau cei care își dezvoltaseră sfera voinței. Ei trebuiau să ia măsurile exterioare. Magicienii își dezvoltaseră forțele de voință și puteau să ducă la îndeplinire ceea ce era de făcut. Astfel că existau trei tipuri de inițiați: inițiații gândirii, inițiații simțirii și inițiații voirii. Iar a patra clasă sau categorie erau aceia la care într-un anumit fel se încerca să se dezvolte câte ceva din fiecare din celelalte trei, ceva din gândire, ceva din simțire și ceva din voire. Din acest motiv ei nu au ajuns în niciun domeniu atât de departe ca ceilalți; însă la ei ieșea în evidență cum decurgeau lucrurile într-o anumită inițiere din cele trei sfere. Astfel încât existau inițiați puternici ai înțelepciunii, inițiați puternici ai serviciului sacrificial, inițiați puternici ai magiei și o a patra categorie, care, să spunem așa, avea câte ceva din fiecare din primele trei.
Când a fost ca Christos Iisus să fie descris, să zicem așa, din toate laturile, s-au găsit exact patru oameni – acest lucru se poate explica mai detaliat altă dată, astăzi aceasta se poate face doar în linii mari –, care au descris din cele patru puncte de vedere ale lor facultățile care la El erau unite în mod natural. Astfel, unul era inițiat în special în tainele gândirii. Acesta a descris deci în Christos Iisus acele însușiri pe care le putea înțelege în special un astfel de inițiat al înțelepciunii. El a lăsat celelalte laturi deoparte. Un altul era un inițiat al simțirii. El l-a descris pe Christos Iisus din perspectiva simțirii, ca doctor, ca tămăduitor, să spunem așa. Un al treilea era un inițiat al magiei. El a zugrăvit forțele pe care Christos le putea desfășura pentru a organiza întreaga umanitate. Iar un al patrulea era un inițiat al celei de-a patra clase, la care forțele acționau în comun, acționau în armonie. Acesta a descris cu precădere lucrarea omenească a lui Christos Iisus. El nu vedea întreaga putere a înțelepciunii, a serviciului de jertfitor, nu vedea nici puternica forță magică a voinței lui Christos Iisus; el vedea însă cum în Christos Iisus se îmbinau armonios cele trei forțe, ale gândirii, simțirii și voirii. El îl descria pe omul Christos Iisus.
Îl avem astfel descris pe Christos Iisus de către patru inițiați. Cel care l-a descris pe Christos Iisus ca un inițiat al înțelepciunii, acesta a fost autorul Evangheliei după Ioan; cel care l-a descris ca un inițiat al simțirii, acesta a fost autorul Evangheliei după Luca; cel care l-a descris în ceea ce privește forța magică, acesta a fost autorul Evangheliei după Marcu; iar cel care a descris compunerea armonioasă a celor trei mădulare omenești, a fost autorul Evangheliei după Matei. Astfel, fiecare a descris acea latură a lui Christos Iisus în care chiar el fusese inițiat.
Astfel noi vom înțelege că putem obține o imagine completă a lui Christos Iisus prin faptul că în cele patru Evanghelii este descris ceea ce era deosebit de apropiat de cele patru personalități care stau la baza celor patru Evanghelii. Cel care are venerația necesară față de o astfel de individualitate atât de mare, cum a fost Christos, va spune: Eu pot obține o imagine cuprinzătoare tocmai prin faptul că autorii Evangheliilor, fiecare în parte, au dat tot ceea ce puteau da ei mai bun. De aceea este necesar ca și dumneavoastră să nu luați întotdeauna ceea ce se spune în știința spirituală pornind de la cele patru Evanghelii, de la Evanghelia a patra, să zicem, de la a treia, a doua sau prima, ca și când la fiecare astfel de capitol ați avea întregul adevăr despre Christos Iisus. Din diversele conferințe ținute într-un loc sau altul s-ar putea naște cu ușurință părerea: Acum a fost descris Christos Iisus și că ar fi cel mult interesant să-l descriem în legătură cu încă o Evanghelie. Nu este așa. Dacă îl descriem pe Christos conform unei Evanghelii, obținem doar o imagine unilaterală. Trebuie așteptat până ce în cursul Mișcării noastre spirituale Christos Iisus va fi fost zugrăvit în legătură cu toate cele patru Evanghelii. Abia atunci dumneavoastră aveți toate secretele care pot fi spuse despre El. Se cuvine acum să pornim de la o anumită descriere unilaterală, pentru ca odată să punem din nou ceva cap la cap, să zicem așa, pentru a forma o imagine despre Christos Iisus, cu condiția ca dumneavoastră să respectați cu adevărat ceea ce tocmai a fost spus. Nu trebuie ca plecând de la conferința de astăzi să spuneți: Ei da, acum avem în aceste lucruri adevărul –, ci trebuie să vă spuneți: El a fost descris acum dintr-un punct de vedere, și celălalt trebuie adăugat și trebuie luminat cu ceea ce se spune din alte puncte de vedere.
În Christos Iisus avem realmente o confluență a tuturor curentelor spirituale anterioare ale omenirii, și în același timp o nouă naștere a acestora. În Christos Iisus se contopesc toate curentele spirituale și sunt renăscute, renăscute într-un grad sporit. Am putea menționa multe asemenea curente din perioada precreștină, pe care le întâlnim în acele considerații din știința spirituală legate de cele patru Evanghelii, curente pe care noi le vedem unindu-se în evenimentul christic; dar mai întâi noi dorim să atragem atenția doar asupra a trei curente.
În primul rând avem un curent puternic, care a fost activ în Asia încă din timpuri străvechi. Acesta este acel curent pe care îl putem numi Zaratustrism. Un al doilea curent spiritual este cel care a înflorit în India și a atins un anumit punct culminant prin apariția lui Gautama Buddha, șase sute de ani înainte de era noastră. Un al treilea curent spiritual este cel care s-a exprimat în poporul vechi ebraic. Așa încât în Christos Iisus noi avem contopite curentul spiritual vechi ebraic, apoi ceea ce s-a manifestat prin Gautama Buddha, și ceea ce s-a legat de numele lui Zarathustra. Am mai putea menționa încă multe asemenea curente spirituale, dar prin aceasta lucrurile ar deveni prea confuze.
Acum, într-un anumit fel, în cele patru Evanghelii iese la lumină tot ceea ce s-a întâmplat de fapt în Palestina la începutul erei noastre – dacă le înțelegem cu adevărat în mod just. Nu este sarcina științei spirituale să extragă din Evanghelii ceea ce are ea de spus. Absolut nimic din ceea ce este spus de mine nu este conceput pe baza Evangheliilor. Singurul document pentru cercetătorul spiritual este ceea ce se cheamă Cronica Akasha, ceea ce se poate observa prin clarvedere. Dacă printr-o catastrofă s-ar fi pierdut toate Evangheliile, tot ceea ce se spune în știința spirituală despre Christos ar putea fi spus cu toate acestea. Aceasta se bazează pe cercetare spirituală. Abia după aceea rezultatul acestei cercetări spirituale este comparat cu ceea ce stă scris în Evanghelii. Și tocmai aceasta îți trezește acea venerație obiectivă față de Evanghelii, când vedem ceva ce îți iese în întâmpinare și din Evanghelii. Dumneavoastră nu trebuie niciodată să pierdeți din vedere acest aspect. Pentru că absolut nimic nu este extras din Evanghelii; de aceea nici ceea ce vă spun eu acum nu este luat din Evanghelii. Însă aceasta o vom putea compara ulterior cu ceea ce este scris în Evanghelii, și o vom găsi în concordanță.
Unul dintre curentele spirituale care au pătruns apoi în Creștinism este acel curent care a culminat cu personalitatea lui Gautama Buddha, care s-a încarnat cu aproximativ șase sute de ani înaintea erei noastre în India. Ce fel de individualitate este aceasta? Noi înțelegem această individualitate dacă ne reprezentăm următoarele: Tot ceea ce a rezultat treptat în evoluția omenirii este un produs care se dezvoltă, care se instaurează/aclimatizează treptat. V-ați înșela dacă ați crede că abilitățile omului de azi ar fi existat dintotdeauna. Astăzi, de exemplu, există ceva ce se numește vocea conștiinței. Aceasta nu a existat întotdeauna. Aproape că putem atinge cu mâna momentul în care a luat naștere conștiința în cursul evoluției omenirii. Dacă vă întoarceți la Eschil, nu veți găsi la el nicio descriere a conștiinței. Abia la Euripide se găsește o descriere a conștiinței. Conștiența greacă și-a dezvoltat deci noțiunea de conștiință abia în perioada dintre aceștia doi. Ceea ce omul numește astăzi o voce lăuntrică s-a dezvoltat abia treptat. Mai înainte, în cadrul omenirii exista, am putea spune, un fel de conștiență clarvăzătoare. Dacă omul a făcut ceva ce nu ar fi trebuit să facă, lui îi apărea o imagine precum un spirit răzbunător, iar acesta îl urmărea. Aceasta era ceea ce grecii numeau Furiile. El vedea realmente în jurul său fructele și spiritele răzbunătoare ale faptelor sale rele. Această apariție, care era în exteriorul omului, s-a mutat înăuntru, în sufletul uman, ca voce a conștiinței. Și la fel au apărut, treptat, treptat și celelalte facultăți ale omului, și este doar o miopie a oamenilor, care nu văd mai departe de lungul nasului, să zicem așa – ceea ce știința exterioară o face din abundență –, dacă se crede că oamenii au fost întotdeauna așa cum sunt astăzi.
Astfel, oamenii nu au avut ceea ce noi am putea numi învățătura milei și a iubirii. Noi trebuie să ne imaginăm cu totul altfel intervenția milei și iubirii în trupurile vechi decât astăzi. Astăzi omul poate, să zicem așa, intra în lăuntrul lui. El poate lăsa, dacă afară se întâmplă una sau alta, să germineze în el sentimentul de milă și iubire, și el știe că aceasta este un lucru bun. El poate găsi în el însuși principiile iubirii și milei. Acest lucru nu se întâmpla în trecut, în trecut oamenilor li se insufla prin sugestie cum ar trebui să se comporte, de către cei însărcinați cu aceasta. Oamenii înșiși trebuiau să fie îndrumați. Existau ghizi și conducători ai omenirii care indicau cum trebuie să se comporte oamenii. Ceea ce trebuia să se întâmple ca fapte de iubire și milă, era inspirat/sugerat de către conducătorii omenirii. Iar cei care erau conducători în domeniul iubirii și milei, erau la rândul lor subordonați unor conducători mai înalți, și toți laolaltă unui conducător numit Bodhisattva iubirii și milei. Acesta avea misiunea de a aduce jos învățătura milei și a iubirii. Acest Bodhisattva, care era conducătorul în ceea ce privește domeniul milei și iubirii, nu era însă precum un om obișnuit încarnat, ființa sa neepuizându-se în întregime în omul fizic. El avea, să zicem așa, o punte de legătură în sus spre lumea spirituală.
Bodhisattva milei și iubirii trăia doar parțial în omul fizic, în rest ființa sa spirituală ajungea până în lumile spirituale. De acolo el aducea jos impulsurile pe care trebuia să le insufle. Dacă am vrea să zugrăvim aceasta spiritual, ar trebui să spunem: Atunci clarvăzătorul vedea imaginea omului, în care Bodhisattva era parțial încorporat, iar în spatele acesteia vedea o figură spiritual-astrală puternică, care ajungea până în lumile spirituale și care doar parțial era în corpul fizic. – Așa era acest Bodhisattva. Acest Bodhisattva era același cu cel care a renăscut apoi ca fiul de rege Gautama Buddha în India, aceasta însemnând pentru acest Bodhisattva o urcare, să zicem așa, la o demnitate superioară. Anterior el se lăsase ghidat de sus, își primea impulsurile din lumea spirituală și le transmitea mai departe. În această încarnare însă, șase sute de ani înainte de era noastră, el a fost ridicat la rangul de Buddha în al douăzecișinouălea an al vieții sale, ceea ce înseamnă că în această încarnare el a viețuit intrarea întregii sale individualități într-un corp fizic. În timp ce înainte, ca Bodhisattva, el trebuia să rămână cu o parte afară, pentru a putea face puntea, faptul că acum era complet încarnat în trup a însemnat avansarea la demnitatea de Buddha. Prin acesta el nu numai că a putut primi prin inspirație învățătura despre milă și iubire, ci a putut să privească în el însuși și să primească această învățătură drept vocea proprie a inimii. Aceasta a fost iluminarea lui Buddha în al douăzecișinouălea an al vieții sale sub pomul Bodhi. Atunci s-a întâmplat ca lui să i se deschidă învățătura despre milă și iubire independent de legăturile cu lumea spirituală, drept o proprietate a sufletului omenesc, ca el să poată gândi învățătura despre milă și iubire pe care a exprimat-o în Calea octuplă. Iar predica despre aceasta este marea învățătură despre milă și iubire, ieșită dintr-un piept omenesc.
La fel trebuie să se întâmple cu orice facultate umană în evoluția omenirii. Mai întâi o facultate trebuie să ajungă să se exprime într-o individualitate; abia apoi ea poate începe, treptat, treptat, să se dezvolte în general și la ceilalți oameni, ca o facultate proprie. Doctrina despre milă și iubire a putut fi resimțită ca ceva pe care omul o scoate din el însuși doar după ce aceasta a fost adusă de o individualitate. În filosofia orientală aceasta se cheamă „a învârti roata”, roata Dharmei, a milei și iubirii. Aceasta s-a întâmplat prin această scufundare a întregii individualități a lui Bodhisattva în fiul de rege Gautama Buddha. Începând de atunci există oameni care pot găsi din ei înșiși învățătura despre milă și iubire. Iar aceasta se va dezvolta în așa fel încât din ce în ce mai mulți oameni vor găsi în ei înșiși învățătura despre milă și iubire, și după aproximativ trei mii de ani, socotind de acum, pe Pământ va trăi un număr suficient de mare de oameni, care vor dezvolta în propriile lor inimi ceea ce a găsit Buddha. Atunci misiunea lui Buddha pe Pământ se va fi împlinit în această privință. Căci în momentul în care Bodhisattva a coborât pe Pământ pentru a deveni un Buddha, demnitatea de Bodhisattva a fost preluată de un altul. Pana atunci, ceea ce noi numim astăzi Buddha era un Bodhisattva. Următorul rang după Bodhisattva este cel de Buddha. De la Bodhisattva, ființa accede la rangul de Buddha.
Filosofia orientală a exprimat aceasta prin următoarele cuvinte: Când Bodhisattva a coborât pe Pământ, el a dat coroana de Bodhisattva succesorului sau. Acest succesor trăiește și astăzi ca Bodhisattva. El va urca la demnitatea de Buddha abia după trei mii de ani din momentul actual. Acesta este cel pe care filosofia orientala îl numește Maitreya-Buddha. Astăzi el este Bodhisattva, iar în trei mii de ani va fi Maitreya-Buddha. El are o altă misiune decât a lui Gautama Buddha, legată de lucruri pe care astăzi oamenii încă nu le pot afla din ei înșiși. Aceasta este o linie a evoluției. Astfel că noi putem spune: Acel Bodhisattva, care deține în sine învățătura milei și iubirii, s-a ridicat realmente la demnitatea de Buddha, și prin aceasta a dat misiunii sale un imbold puternic. Prin faptul că atunci, cu șase sute de ani înaintea erei noastre, el a fost cu întreaga lui ființă într-un corp omenesc, el și-a câștigat dreptul de a nu mai fi încarnat într-un corp fizic pe Pământ. Încarnarea de atunci a fost realmente ultima încarnare a acestui Bodhisattva. El nu a mai avut nevoie să se încarneze într-un corp fizic, ci doar să coboare până la nivelul corpului eteric. Toate încorporările următoare ale lui Buddha sunt de așa natura, încât el nu poate fi văzut pe planul fizic, ci poate fi văzut doar prin acele forțe care îl fac capabil pe om să vadă corpul eteric. Așadar, în toata perioada următoare, Buddha se încorporează doar într-un corp eteric. Ceea ce Buddha avea de adus omenirii, a lăsat, șase sute de ani după prezența sa pe Pământ, să curgă în ceea ce a fost inițiat prin Creștinism. El a adus ca ofrandă, să zicem așa, Creștinismului în curs de întemeiere, ceea ce avea el de adus, el a lăsat să curgă aceasta ca un curent spiritual secundar în marele curent general. Acesta este acel curent care în Buddha și-a atins apogeul. Acesta este unul dintre curenți.
Un alt curent a apărut în felul următor. Ne facem o imagine despre el, dacă ne aplecăm puțin asupra evoluției omenirii însăși. Știți cu toții că după marea catastrofa atlanteeană oamenii nu aveau abilitățile pe care le au astăzi, ci că după marea catastrofă atlanteeană ei aveau încă niște rămășițe ale unei clarvederi vechi crepusculare. Gândirea logică s-a dezvoltat abia treptat, treptat. Acea cultură, pe care noi o desemnăm ca protohindusă, era o cultură izvorâtă în întregime dintr-o clarvedere eterică. De asemenea, și cultura zarathustriană mai era încă una în care se lucra cu clarvederea veche crepusculară, și tot astfel și culturile caldeeană și egipteană nu erau încă niște culturi în care se gândea așa cum se gândește astăzi. Acolo totul era încă inspirație; tot ceea ce a apărut acolo, în astrologia caldeeana și în înțelepciunea hermesiană, era mai mult sau mai puțin imaginație inspirată, nu era pătruns încă de gândirea logică. Capacitatea omenească de gândire logică nu era încă dezvoltată în aceste culturi. Mai degrabă ea era rezervată unui cu totul alt curent, destinat să dezvolte tocmai acea cultură care s-ar putea numi cultură logică, cultură a gândirii. Prima cultură postatlanteeană se baza încă în întregime pe clarvederea eterică. Chiar și cultura zarathustriană era încă una asemănătoare, chiar dacă nu la fel de pronunțată. La fel și cultura egipto-caldeeană se baza încă pe inspirație. Gândirea acelei epoci nu era încă pătrunsă de logică; ea era întrețesută de imaginațiuni, care se exprimau în imaginile grandioase în astrologia caldeenilor, în înțelepciunea hermetică a egiptenilor.
Culturile postatlanteene au apărut din două curente. Abstracție făcând de curentul care s-a îndreptat spre Vest și a populat America de astăzi, două curente de emigranți s-au revărsat spre Est sub conducerea conducătorilor lor, unul pe partea nordică, celălalt pe partea sudică.
Curentul nordic, din care anumite părți au rămas în Europa, a pătruns mai departe până în Asia. În timp ce acolo se pregăteau și se desfășurau noi culturi, populația europeană trăia timp de secole parcă într-o așteptare. Forțele lor se rezervau oarecum pentru ceea ce urma să vină. Ele erau influențate, în elementele lor de cultură esențiale, de acel mare inițiat, care și-a ales acest câmp până în regiunile siberiene și care este numit inițiatul Skythianos. Conducătorii culturii europene străvechi erau inspirați de el. Această cultură europeană primitivă nu se baza pe ceea ce urma să vină în omenire drept gândire, ci pe o receptivitate pentru un element aflat la mijloc, între ceea ce s-ar putea numi un limbaj recitativ-ritmic și un fel de cântare, însoțit de o muzică curioasă, care nu mai există astăzi, ci se baza pe o combinație de instrumente de suflat. Era un element ciudat, al cărui ultim rest trăia în barzi și în scalzi. Tot ceea ce povestește mitul grecesc despre Apollo și Orfeu a pornit de acolo. În afară de asta, în Europa s-au dezvoltat aptitudinile practice prin colonizare, cultivare a pământului și așa mai departe.
Celelalte mase de popoare s-au îndreptat spre Asia sub conducerea marelui inițiat solar. Postul cel mai avansat a format, sub conducerea Rishilor, prima cultura postatlanteeană. În continuare, în Orientul Apropiat, s-a dezvoltat cea mai veche cultură zarathustriană; aici nu vorbim despre Zarathustra istoric. Ceea ce a adus el este într-un anumit mod opus vechiului hinduism. Acesta din urmă era ridicat în întregime pe clarvederea eterică; Zarathustra și-a îndreptat privirea spre Soare. El contempla spiritul Soarelui, „Marea Aura”, Ahura Mazda. Zarathustra a fost primul care a exprimat aici particularitățile culturii nordice! Tot ceea ce urmează se întemeiază pe aceasta.
Celălalt convoi, care a luat-o încoace, convoiul sudic, a format baza culturii caldeo-egiptene, care a luat naștere prin contopirea uneia cu cealaltă. Schematic, aceasta s-ar prezenta astfel: Cultura indiană înseamnă dezvoltarea corpului eteric omenesc; în cultura persană s-a dezvoltat corpul senzației; cultura egipto-caldeeană a dat sufletul senzației; ea este în esență o cultură interioară, parcurge o cale interioară. Și după cum corpul senzației se unește cu sufletul senzației, tot așa se întâmplă cu grosul omenirii. Acest lucru se vădește chiar în cultura egipto-caldeeană. Ceva asemănător va fi în cazul sufletului conștienței și al Sinei spirituale. Aceasta se poate întâmpla doar prin tranziția culturii progresiste/avansate în acea regiune în care spiritualitatea a fost ținută încă pe loc: lucrul se poate întâmpla doar în Europa. Acolo dezvoltarea spre sufletul rațiunii și sufletul conștienței fusese ținută încă în expectativă, ea producându-se abia după Evenimentul christic. Tot acolo va putea avea loc în viitor și contopirea cu calitățile Sinei spirituale. Acest lucru se poate întâmpla doar prin intermediul unui curent spiritual, precum curentul spiritual-științific. Aceasta o va face a șasea perioadă a culturii noastre.
În timp ce cele două curente descrise se aflau încă sub influența vechii clarvederi crepusculare, curentul al treilea, care a confluat cu celelalte și a pregătit Evenimentul christic, a fost urmat de un al patrulea curent cultural, care ar putea fi numit un curent logico-gânditor. Pentru ca să ne înțelegem foarte precis, dumneavoastră trebuie să aveți în vedere că orice clarvedere apare prin faptul că într-un anumit mod corpul eteric lucrează independent, în special corpul eteric al creierului. Acolo unde corpul eteric al creierului și instrumentul fizic al gândirii logice sunt strâns legate, clarvederea nu poate apărea. Clarvederea poate apărea doar dacă corpul eteric se menține puțin în rezervă/ retras, pentru a fi independent. Atunci când corpul eteric al creierului este complet conectat cu creierul fizic, el își solicită creierul în modul cel mai fin; dar el se angajează, de asemenea, în perfecționarea/prelucrarea creierului fizic, și nu mai rămâne nimic pentru a dezvolta în afară de asta și clarviziunea. A fost însă necesar ca tocmai această facultate care este legată de gândirea cerebrală, de gândirea sintetizatoare a fenomenelor prin intermediul creierului, să-și facă intrarea în omenire. În acest scop în omenire trebuia să intervină ceva, care poate fi caracterizat prin aceea că trebuia selectat chiar din omenire –, ei bine, o individualitate, la care, să zicem așa, era cel mai puțin prezentă ceea ce se numea vechea clarvedere, la care în schimb instrumentul fizic al creierului era dezvoltat, cizelat, dăltuit în cea mai înaltă măsură. Această individualitate era în stare să privească în ansamblu/în mare fenomenele lumii fizice exterioare după măsură, număr, ordine și armonie, să găsească unitatea în fenomenele răspândite în jur. Așadar, în timp ce toți membrii aparținând culturilor anterioare știau, ca să zicem așa, prin inspirații din interior ceva despre lumea spirituală, această individualitate trebuia să-și îndrepte privirea în exterior, în sfera fenomenelor, trebuia să le combine, să le cântărească logic și să-și spună: acolo afară sunt fenomenele, totul se ordonează atunci când privim totul în ansamblu, într-o mare imagine panoramică, într-o armonie. – Ceea ce apare acolo ca unitate, apare ca o unitate în lumea exterioară ca Dumnezeul din spatele fenomenelor din planul fizic. Aceasta era ceva diferit față de celelalte viziuni despre Dumnezeu. Ceilalți vizionari ai lui Dumnezeu își spuneau: Reprezentarea noastră despre Dumnezeu ni se deschide din interior. Această individualitate însă își îndrepta privirea pretutindeni, ordona la un loc toate fenomenele, privea diferitele regnuri ale naturii în lumina unei unități; pe scurt, era marele ordonator al fenomenelor lumii după măsură și număr, care fusese ales din întreaga omenire. Această individualitate, care a fost selectată dintre toți oamenii ca să privească lumea fizică exterioară de sus și să găsească în ea unitatea, a fost Avraam. Avraam sau Avram a fost cel care, să zicem așa, a fost ursit de puterile spiritual-divine să primească această misiune specială de a furniza omenirii forțele fenomenelor exterioare legate de măsură și număr. El provenea din cultura caldeeană. Cultura caldeeană în sine și-a scos cunoștințele ei despre astrologie din clarvedere. Pentru că Avraam, părintele originar al aritmeticii, să poată găsi toate acestea prin combinații, a fost necesar ca creierul fizic să cunoască odată aici o cizelare foarte specială. Prin aceasta lui i-a fost încredințată o misiune foarte specială.
Acum trebuie să ne gândim: Modul în care urma să se desfășoare misiunea era de așa natură, încât ea nu trebuia să rămână doar la el, ci să devină un bun comun al omenirii. Însă gândirea era legată de creierul fizic, cum putea ea să devină un bun comun? Ea putea deveni un bun comun doar dacă era transmisă realmente fizic, ereditar. Cu alte cuvinte, trebuia ca de la această individualitate să pornească un popor în care să se transmită ereditar această particularitate deosebită, pentru ca această să intre ca o misiune în omenire. De la ea trebuia să pornească un popor. Prin urmare, trebuia întemeiat un popor, nu doar o cultură, în care se propovăduia ceva: Ceea ce s-a primit clarvăzător putea fi predat ca învățătură. Ceea ce urma să primească acum omenirea trebuia transmis fizic prin ereditate la urmași, astfel încât aceea să se poată instaura în toate detaliile. Ce urma să se instaureze? Trebuia să se instaureze obiceiul de a găsi prin combinație omenească acea ordine care a fost adusă pentru prima data în omenire prin Avraam. Dacă privim în sus în ordinea stelară, putem găsi prin combinație ordinea. Înțelepții astrologiei caldeene au meditat la gândurile Zeilor. Acum se punea problema de a găsi această tranziție specială spre facultatea combinatorie, spre înțelegerea logică a fenomenelor din lumea exterioară. Trebuia deci transmisă ereditar în corpul fizic omenesc o calitate, care, prin munca de gândire în sine să arate ordinea răspândită peste tot în spațiul cosmic. Acest lucru este foarte frumos exprimat, atunci când cel care îi transmite lui Avraam această misiune spune: Urmașii tăi vor fi dispuși conform ordinii, conform numărului stelelor (constelațiilor – n.t.) – ceea ce Biblia traduce, lipsit de sens, prin: „Urmașii tăi vor fi ca nisipul mării”. Aceasta înseamnă în mod concret că în descendenții lui Avraam trebuie să existe o ordonare, că descendența trebuie astfel dispusă încât în ea să existe o copie a stelelor de pe cer. Acest lucru este exprimat de asemenea prin cei doisprezece fii ai lui Iacob. Ei sunt o imagine a celor douăsprezece constelații. În aceasta intră măsura, care este prefigurată pe cer. Șirul generațiilor trebuie să fie o copie a numărului de pe cer. În șirul generațiilor trebuie să se înscrie ordinea numerică, așa cum este înscris numărul în ceruri. Aceasta este înțelepciunea profundă care se află în aceste cuvinte, traduse în mod prostesc prin: „Urmașii tăi vor fi ca nisipul mării”.
Vedem așadar ce sens are toată această misiune a lui Avraam. Dar la fel de minunat simbolic ca și această misiune se exprimă și ceea ce vrea să fie o imagine a misterelor lumii. Mai întâi ne punem următoarea întrebare: Urmează să fie sacrificată, să zicem așa, tocmai vechea clarvedere în amurgire. Urmează să fie sacrificat tot ceea ce fusese întemeiat în omenire de epocile trecute. Acesta vrea să fie caracterul cel mai lăuntric în toată această misiune, că totul este primit ca un dar din afară (nu din interior – n.t.). Ceea ce urmează să se nască, trebuie să se nască prin descendența fizică. Prin aceasta urmează să intre în lume această misiune. Avraam însuși trebuie să primească aceasta ca un dar de la Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă prin aceea că i se cere mai întâi să-l jertfească pe fiul său Isaac, iar apoi este oprit de la a face aceasta. Ce primește el de fapt din mâna lui Dumnezeu? El primește întreaga sa misiune. Căci dacă l-ar fi sacrificat cu adevărat pe Isaac, și-ar fi sacrificat întreaga sa misiune. Prin recăpătarea lui Isaac, el își recapătă poporul său. El capătă ceea ce urmează să dea propriu-zis lumii, el primește aceasta prin Isaac, ca dar din partea ordinii divine a lumii. Astfel, tot ceea ce îi urmează lui Avraam este un dar de la însuși Dumnezeu. Ultimul dintre darurile de clarvedere care mai rămăsese – mai târziu veți înțelege cum se exprimă diferitele daruri de clarvedere; fiecare poate fi raportat la una dintre constelații –, ultimul dar de clarvedere, care a fost jertfit în mod voluntar, este legat de constelația Berbecului. Acesta este motivul pentru care vedem berbecul la sacrificarea lui Isaac. Aceasta este o expresie simbolică a jertfirii ultimului dar de clarvedere, în schimbul darului de a putea judeca fenomenele exterioare ale lumii după număr și măsură. Aceasta este misiunea lui Avraam.
Și cum se continuă aceasta misiune? Se jertfește ultimul dar al clarvederii, acesta trebuie eliminat din această misiune, și dacă încă se mai arată ca moștenire ereditară, el nu mai este, să zicem așa, tolerat în cadrul liniei care tocmai urmează. La Iosif se arată o recidivă. Acesta are visele sale, are vechiul dar al clarvederii. Frații îl alungă. Aceasta arată că întreaga misiune a fost strict trasată: Iosif este alungat. El călătorește în Egipt, pentru a stabili acolo tocmai acea legătură care acum era necesară, legătura cu cealaltă aripă a întregii noastre evoluții culturale, cu cultura egipteană. Iosif avea reunite în el atât părțile cu caracter general din cadrul acestei misiuni, și totodată rămășițele vechii clarvederi. În Egipt el a provocat o răsturnare completă, prin faptul că a corectat cultura egipteană în declin, în sensul darului său de clarvedere. El și-a pus darul său în slujba instituțiilor exterioare. Aceasta este ceea ce stă la baza misiunii culturale a lui Iosif în Egipt.
Și acum vedem un spectacol ciudat. Acum vedem cum cei care au fost misionarii gândirii exterioare după măsură și număr nu mai sunt pe calea anterioară, cum ei, tocmai prin Iosif caută legătura exterioară, căutând prin reflexie în Egipt ceea ce n-au putut da la iveală din ei înșiși. Ei se stabilesc acolo, ei – urmașii lui Avraam – primesc în Egipt ceea ce au nevoie. De acolo le poate veni ceea ce au nevoie. Ei se mută atunci acolo. Ceea ce este necesar pentru organizarea în continuare a acestei misiuni este dat, deoarece nu poate fi scos din interior, prin inițierea egipteană din exterior. Moise aduce aceasta din exterior și unește cultura egipteană cu această misiune specială a lui Avraam. Și vedem cum această înțelegere omenească a lumii exterioare, a cunoașterii lumii exterioare după măsură, greutate și număr, se perpetuează din generație în generație. Intervine un element nou. El se perpetuează prin înrudirea de sânge și poate să se perpetueze doar astfel, deoarece este legat de ceea ce trebuie transmis ereditar. Acesta este al doilea curent. Al treilea curent este cel care se conectează la Zarathustra, este cel care a ajuns să se exprime în străvechea Persie și s-a propagat mai departe spre Orientul Apropiat, lucru despre care noi am luat deja cunoștință în diferite conferințe. Aceste trei curente au fuzionat în Christos Iisus. Individualitatea lui Christos Iisus a trebuit să aibă de-a face cu toate cele trei curente. Ele trebuie să se unească în el. Cum se întâmplă aceasta? Se întâmplă într-un mod complicat, așa cum este descris în continuare. În primul rând să ne amintim că unul dintre curente, care urma să intre în curentul general al lumii, s-a derulat în India cu șase sute de ani înaintea erei noastre. Aproximativ în același timp, în cadrul culturii caldeo-babiloniene, s-a mai petrecut ceva, faptul că Zarathustra a reapărut în vechea Caldee sub numele de Zarathos sau Nazarathos. El a trăit și a acționat acolo ca mare învățător chiar în timpul în care unii dintre cei mai remarcabili învățători și conducători ai vechiului popor ebraic au fost duși în captivitatea babiloniană, căci atunci a căzut în perioada în care evreii au fost duși în captivitate [Nota 14]. Aici dumneavoastră vedeți cum a avut loc primul contact al poporului ebraic cu Zarathos și cum poporul ebraic, prin membrii săi, s-a aflat sub influența personală a lui Zarathustra sau Zoroastru renăscut. Evenimentele s-au petrecut așa cum sunt descrise ele în Biblie. Atunci s-au întâmplat următoarele: La începutul erei noastre au existat două perechi de părinți, ambele numite Iosif și Maria. Una dintre perechile de părinți locuia în Nazaret, cealaltă în Betleem. Soțul uneia dintre perechi descindea din linia solomonică a Casei lui David – acesta era soțul perechii din Betleem. Cealaltă pereche de părinți, cea din Nazaret, se trăgea din linia nathanică a casei lui David. Solomon și Nathan, ambii, sunt fiii lui David. – Ambele perechi de părinți au avut câte un fiu. Perechii de părinți nazarineni i s-a născut copilul Iisus nazarinean, pe care îl descrie Evanghelia după Luca, iar perechii de părinți din Betleem i s-a născut copilul Iisus pe care îl descrie Evanghelia după Matei. Așa încât, la începutul erei noastre avem doi copii Iisus.
Să-l urmărim pe copilul Iisus din Betleem! Cum a luat el propriu-zis ființă ca copil fizic, să zicem așa? Ca copil fizic noi îl vedem pe acest Iisus în linia de descendență fizică pe care autorul Evangheliei după Matei o urmărește foarte frumos până la Avraam, el coborând din această linie. Ar trebui ca noi să urmărim întregul traseu din Urul Caldeii până în țara Canaanului, apoi de încolo în Egipt și iarăși înapoi în Canaan. Aceasta ar reda în linii mari procesiunea poporului israelit din Caldeea în Palestina și mai departe în Egipt, și din nou înapoi. Aceștia au fost strămoșii copilului Iisus din Betleem. Purtând în el sângele acestor strămoși, el a refăcut, să zicem așa, acest traseu. Acea individualitate care a vrut să se încorporeze în acest copil Iisus betleemic, a repetat, chiar dacă pe scurt, același drum. Aceasta a fost individualitatea care a acționat în vechea Caldee ca Zarathustra. Astfel, în momentul în care se năștea copilul Iisus betleemic, sosea o individualitate spirituală, care a refăcut mai întâi spiritual traseele lui Avraam din Caldeea în Canaan. Aici ea s-a născut în copilul Iisus din Betleem. Apoi ea a trebuit să repete pe scurt drumul spre Egipt, și din nou înapoi mai târziu, stabilindu-se în cele din urmă în Nazaret. Aici dumneavoastră aveți acea individualitate care a străbătut spiritual, să zicem așa, întregul itinerar al procesiunii poporului Israel. Puteți parcurge acest itinerar, pe care îl aveți descris în Biblie, și veți constata că așa este. Biblia îl descrie mai bine decât toate documentele exterioare. Ceea ce poate fi găsit în Cronica Akasha de către o privire clarvăzătoare este adeverit prin Biblie: călătoria pe care a făcut-o poporul israelit din Caldeea în Canaan până în Egipt și înapoi. Și peste tot paralelele sunt uimitoare. Cine îi conduce pe evrei în Egipt: Visele unui Iosif. Cine îl conduce pe copilul Iisus betleemic în Egipt? De asemenea visele unui Iosif, tatăl sau. Până în aceste detalii merg aceste paralele. Este din nou un dar al clarvederii deosebit, care a rămas, care stabilește legătura.
În acest copil Iisus betleemic se naște așadar, după ce a primit ereditar elementul intrat în omenire prin Avraam, individualitatea lui Zarathustra. Iar aceia care în școlile oculte caldeene erau uniți cu Zarathustra urmează acum drumul. Înaintea lor, în lumea spirituală, merge steaua lor: Zoroastru însuși, care se îndreaptă spre a se naște în Bethleem. Îi puteți urmări, ei apar în Biblie ca cei trei Magi. Ei îl cunosc, acesta trăiește în copilul Iisus betleemic.
Acesta este unul dintre copiii Iisus, copilul betleemic. În celălalt copil Iisus, care se naște de asemenea în Betleem, însă în timpul în care se afla acolo într-o călătorie, trăiește desigur și în el ceva cu totul deosebit, care se anunță deja prin aceea că acest copil Iisus, prin toate însușirile lui, era altfel decât copilul Iisus betleemic. Copilul Iisus betleemic se arată de la bun început drept un om extraordinar de dotat, depășind cu mult orice măsură umană, căci el avea în el o individualitate puternică, impunătoare. El era dotat pentru tot ceea ce omenirea cucerise până atunci în materie de cultură. El se arată deosebit de dotat pentru tot ceea ce se putea învăța din mediul înconjurător. Copilul Iisus nazarinean nu era deloc dotat pentru lucrurile exterioare ale culturii. El avea doar o interioritate profundă, foarte plăcută, adorabilă. În el era cu deosebire dezvoltată tocmai această calitate a căldurii sufletești. În schimb el nu era înzestrat spre a învăța elementele culturale existente în exterior. El nu avea nicio înclinație pentru aceasta. El avea ceva despre care oamenii nu-și pot face nicio idee, capacitatea de a distinge între bine și rău. Însă cultura care se dezvoltase pe Pământ îi era străină. Îi era străină deoarece în el era născut ceva, care nu participase la întreaga dezvoltare a omenirii.
Putem înțelege acest lucru, dacă ne gândim la următoarele: în vechea eră lemuriană, în cadrul omenirii s-a petrecut ceea ce noi numim influență luciferică. Atunci, în corpul astral al omului s-au strecurat puterile luciferice. Prin aceasta omenirea a devenit ceea ce este și astăzi. Dar totodată puterile diriguitoare au trebuit atunci să rețină o parte din corpul eteric al omului, pentru ca acesta să nu fie infectat cu tot ceea ce îi putea transmite corpul astral aflat sub influența luciferică. O parte a corpului eteric a fost sustrasă influenței corpului astral, omul păstrând o influență asupra corpului eteric doar în măsura în care el este o ființa voitoare și simțitoare, nu însă și în ceea ce privește latura gânditoare. Aceasta a fost, să zicem așa, reținută spre păstrare și dirijată de sus din lumea spiritual-divină în jos. De aceea oamenii, la începutul devenirii lor terestre aveau, să zicem așa, dorințele lor individuale și sentimentele lor personale, însă nu și gândurile lor personale și nici expresia gândurilor personale, limba. Gândirea era de așa natură încât ea era dirijată uniform la toți printr-o spiritualitate generală. De aceea toată lumea gândea la fel. Dar și limba era dirijată de spiritele popoarelor, cel puțin în așa fel încât nu fiecare om să aibă propria sa limba. Ceea ce se exprima așadar în spiritul limbii a fost sustras, în ceea ce privește corpul eteric, arbitrariului personalității individuale, a fost reținut. Ceea ce a fost reținut atunci în era lemuriană, mitul Paradisului ni-l povestește în felul următor: Omul a mâncat din pomul cunoașterii, dar nu și din pomul vieții; a căpătat o libertate deplină în utilizarea voinței; însă ceea ce nu le-a fost dat atunci oamenilor, a fost transmis acum prin procese tainice acestui copil Iisus, copilul Isus nazarinean, corpului eteric al acestuia. Aceasta era ceea ce-i fusese sustras omenirii la începuturi și care l-a împiedicat pe copilul Iisus nazarinean să aibă vreun interes pentru ceea ce omenirea a realizat în materie de cultură. El avea ceva cu mult mai originar, care amintea de era în care omenirea nu căzuse încă în păcatul arbitrariului individual. Autorul Evangheliei după Luca exprimă aceasta prin trasarea arborelui genealogic până la Adam. Astfel că în copilul Iisus nazarinean apare ceva care fusese sustras influenței luciferice, care se cufundase în Adam. În acest copil Iisus exista ceva ce omenirea avusese înaintea acestei influențe luciferice.
Acești doi copii Iisus trăiau unul lângă celălalt. Când amândoi erau la vârsta de doisprezece ani, s-au întâmplat următoarele: Zarathustra din copilul Iisus betleemic s-a hotărât să treacă cu individualitatea sa în copilul Iisus nazarinean. La acest lucru face aluzie Biblia prin evenimentul cunoscut ca pierderea lui Iisus de doisprezece ani, când părinții sunt uimiți când îl regăsesc. El era cu totul diferit de cum fusese înainte copilul Iisus nazarinean. Acum, dintr-o dată, el a căpătat interes pentru cultura exterioară, deoarece în el trăia individualitatea lui Zarathustra. Acest lucru s-a întâmplat în momentul descris în Biblie, când Iisusul de doisprezece ani s-a pierdut. Se mai întâmplase și altceva. La nașterea copilului Iisus nazarinean, în corpul astral al acestuia, s-a cufundat ceea ce am putea numi întruparea ulterioară a lui Buddha. La reîntruparea sa, Buddha, în corpul său eteric, era unit cu acest copil Iisus nazarinean chiar de la naștere, astfel încât în aura copilului Iisus nazarinean, în corpul lui astral, îl avem pe Buddha. Acest lucru este indicat cu subînțeles în Evanghelia după Luca. În legenda indiană se povestește că în momentul nașterii fiului regesc Gautama Buddha, care urma să devina Buddha, a existat acolo un înțelept ciudat. Era Asita. El aflase, prin puterile sale clarvăzătoare, că acum s-ar fi născut Bodhisattva. El s-a uitat la copilul din palatul regal și era plin de entuziasm. El a început să plângă. De ce plângi? – îl întrebă regele. O, rege, nu urmează să vină nicio nenorocire, dimpotrivă: cel care s-a născut aici este Bodhisattva și va deveni Buddha. Plâng pentru că fiind bătrân, nu mai apuc să-l vad pe acest Buddha. – Apoi Asita moare. Bodhisattva devine Buddha. Buddha coboară și se unește cu aura copilului Iisus din Nazaret, pentru a-și aduce obolul său la marele eveniment din Palestina. În același timp, printr-o legătură karmică, bătrânul Asita este renăscut. El devine bătrânul Simeon. Și acum acesta îl vede pe Buddha, cel care devenise Buddha dintr-un Bodhisattva. Ceea ce atunci în India, cu șase sute de ani înaintea erei noastre, nu a putut vedea, devenirea-Buddha, a văzut acum, când în aura copilului Iisus nazarinean, pe care îl ținea în brațele sale, plutea Buddha; și acum el a spus frumoasele cuvinte: „Doamne, lasă-l acum pe robul tău să plece în pace, căci eu l-am văzut pe Maestrul meu”, pe Buddha în aura copilului Iisus.
Astfel vedem cum cele trei curente se unesc: prin sânge curentul lui Avraam, prin individualitatea copilului Iisus betleemic curentul zarathustrian, și al treilea curent prin Buddha, al cărui corp eteric sau Nirmanakaya cobora plutind și a fost văzut de păstori. Vedem astfel cum aceste trei curente confluează. Și cum continuă ele să trăiască în cadrul Creștinismului, cum cel care trăiește în copilul Iisus nazarinean înzestrat cu individualitatea lui Zarathustra duce mai departe aceste curente, poate fi prezentat doar altă dată.
Mai trebuie spus că după ce individualitatea lui Zarathustra a trecut în persoana, în corpul copilului Iisus nazarinean, copilul Iisus betleemic s-a ofilit treptat și a murit curând.
Important este ca dumneavoastră să înțelegeți cum s-a făcut această dirijare a individualității lui Zarathustra în copilul Iisus. Dumneavoastră știți că evoluția omului se petrece în așa fel, încât de la naștere până în al șaptelea an de viață are loc dezvoltarea corpului fizic, din al șaptelea până în al paisprezecelea an de viață are loc în special dezvoltarea corpului eteric, și că apoi se naște corpul astral. În copilul Iisus nazarinean nu a existat absolut deloc un Eu deosebit, o Egoitate, așa cum s-a născut ea în om în era lemuriană. Dacă el s-ar fi dezvoltat mai departe, fără ca Zarathustra să fi trecut în el, nu s-ar fi putut naște un Eu. El avea ceea ce fusese îmbinat sub forma celor trei mădulare sfinte înainte de căderea în păcat: corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, iar dotarea cu un Eu a căpătat-o abia atunci, prin Zarathustra. Toate acestea s-au îmbinat într-un mod minunat. În Evanghelii noi avem reflectate faptele care pot fi găsite în Cronica Akasha.
Eu am putut doar să schițez câteva aspecte ale fuzionării acestor mari și puternice curente spirituale, al lui Buddha, al lui Zarathustra și al vechiului curent ebraic din Orientul Apropiat, unde la începutul erei noastre Creștinismul a renăscut aceste trei curente. Acestea sunt câteva linii, pe care noi le putem continua alta dată.
