În ultimii ani a fost posibil și în ținuturile elvețiene să se vorbească despre un subiect extrem de important al științei spirituale, un subiect care în fond este cel mai înalt pentru știința spirituală: problema christică. Și dacă în multe cazuri omul prezentului, care se află cu totul în afara Mișcării spiritual științifice, crede că acesta este în fond cel mai simplu subiect care poate fi discutat, atunci acest om al prezentului are dreptate din punctul său de vedere. Lucrul cel mai grandios pentru dezvoltarea Pământului și a omenirii, forța christică, impulsul lui Christos, a acționat cu siguranță în așa fel încât sufletul cel mai simplu, cel mai naiv poate cumva să-l înțeleagă. Dar pe de altă parte acest impuls a acționat în așa fel încât nicio înțelepciune de pe Pământ nu este suficientă pentru a înțelege cu adevărat ceea ce s-a întâmplat în Palestina la începutul erei noastre, ce s-a întâmplat pentru umanitate, și în fond pentru întreaga lume și întregul Cosmos.
Problema-Christos a fost discutată chiar în ultimii ani, și dacă îmi este permis am să arăt în câteva cuvinte că Secțiunea germană tocmai și-a încheiat primul său ciclu de șapte ani. Ea a fost fondată acum șapte ani; la acea vreme existau puține ramuri, abia vreo zece. Acum numărul lor a crescut la peste patruzeci. Numărul 7 este foarte des citat atunci când vorbim despre înțelepciunea antroposofică și despre viziunea asupra lumii, și de asemenea în el este exprimată o anumită legitate, astfel încât această dezvoltare decurge în șapte epoci succesive. Trebuie doar să ne amintim ceea ce am spus deja aici în treacăt, de evoluția Pământului nostru; el trece prin șapte stări planetare. Pentru orice fapt al evoluției cosmice, dar și la scară mică, pentru o astfel de mișcare precum cea spiritual-științifică este valabilă legea numărului 7. Cei care analizează mai în profunzime mișcarea noastră vor vedea că într-o anumită privință acest ciclu de șapte ani s-a derulat perfect logic și că noi ne aflăm într-un punct decisiv, în care ceea ce a fost stabilit acum șapte ani ca o caracteristică generală se repetă la un nivel superior și în același timp revine la început ca într-un circuit; dar acest lucru s-a putut întâmpla doar pentru că am lucrat cu adevărat în sens spiritual, că nu am lucrat arbitrar și întâmplător, ci legic.
Amintiți-vă că în om distingem șapte mădulare ale ființei sale: mai întâi corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul; apoi, Sinea spirituală sau Manasul, când Eul transformă din nou corpul astral; când transformă corpul eteric ia naștere Spiritul vieții sau Buddhi; în cele din urmă, când el transformă corpul fizic, apare cel mai înalt mădular, Omul-spirit sau Atma, astfel încât distingem patru mădulare și apoi alte trei, care apar ca metamorfozare din primele trei.
Dacă acum doriți să realizați ceva în lume, astfel încât în ceea ce faceți să fie încorporată o legitate spirituală, atunci întotdeauna trebuie urmată această mare lege. Dacă dumneavoastră, ca o ramură tânără [Nota 15] să zicem așa, doriți să intrați în viața spirituală în mod corespunzător, este bine să vedeți cum a avansat organizarea întregii lucrări. Căci ramura tânără va recunoaște din aceasta că este necesar să repeți acest curs evolutiv, să îl urmezi la rândul tău. În mișcarea germană noi am respectat exact acest curs: în primii patru ani am adunat tot ceea ce este necesar pentru a obține un concept despre lume, de la care pleacă știința spirituală. Mai întâi am expus natura alcătuită din șapte părți a omului, doctrina Karmei și a reîncarnării, marile legi cosmice, evoluția saturniană, solară și lunară, legile cursului separat al vieții, astfel încât toate acestea se regăsesc în literatura noastră și în diverse lucrări de ramură. Acest lucru s-a întâmplat în primii patru ani.
În ultimii trei ani nu am obținut practic nimic nou în mod cât de cât sistematic, ci am sădit, în ceea ce s-a realizat în primii patru ani, legitățile superioare și apoi ne-am înălțat la înțelegerea celei mai înalte individualități care a pășit pe Pământul nostru, individualitatea lui Christos Iisus – ceea ce nu am fi putut face, dacă aceasta ar fi trebuit să se întâmple, ca să spunem așa, exclusiv cu reprezentări necunoscute. Despre Christos am putut vorbi abia după ce am vorbit despre natura omului în general. Am putut înțelege cum s-a petrecut această faptă a lui Christos, doar după ce am înțeles natura omenească și întreaga ei etapizare. Cei care au ascultat conferințele despre Evanghelia după Luca la Basel, precum și alții care au auzit câte ceva ici și colo, știu că acolo au avut loc procese foarte complicate. Dar cum am fi putut înțelege, de exemplu, că ceva semnificativ s-a întâmplat în al doisprezecelea an de viață al unuia dintre copiii Iisus, dacă nu am fi știut ce se întâmpla în general între al doisprezecelea și al cincisprezecelea an de viață? Înainte am lucrat sistematic și apoi, în profundul respect pentru cele mai mari adevăruri ale ciclului nostru pământesc, am încercat să înțelegem ce este legat de numele lui Christos Iisus. A fost ca o ascensiune către înălțimi tot mai înalte. Așa s-a ajuns să-l putem examina pe Christos Iisus în legătură cu Evangheliile după Ioan și Luca. Chiar și atunci la Basel s-a subliniat că nimeni nu trebuie să creadă că dacă a auzit acele adevăruri în legătură cu cele două Evanghelii, va cunoaște natura și esența acelei înalte ființe spirituale. El a aflat aceasta doar dinspre o latură. Nu trebuie în niciun caz să credem că nu ar fi necesar, sau că ar fi doar un fel de repetare, să auzim adevărul și dinspre o altă latură. Evangheliile sunt ca niște tablouri ale acestui mare eveniment, încât fiecare evanghelist prezintă ceea ce s-a întâmplat în Palestina dintr-un anumit punct de vedere.
Apoi, alaltăieri la Berna [Nota 16], am explicat ce se întâmplă acum în diferite ramuri. Dintr-un motiv foarte precis am încercat să fac o referire sumară la Christos pe baza Evangheliei după Matei. Există motive foarte precise pentru aceasta. Știința spirituală vrea să fie un mod de viață, nu o teorie, o doctrină; ea ar trebui să ne transforme viața noastră sufletească cea mai lăuntrică. Noi ar trebui să învățăm să privim lumea într-un mod nou. Și aici există o calitate pe care trebuie să ne-o însușim, pe care omul și-o însușește din ce în ce mai mult, o deprinde din ce în ce mai mult, tocmai prin cunoștințele antroposofiei. Nu există un cuvânt potrivit pentru această calitate pe care trebuie să ne-o însușim în nicio limbă, dar știința spirituală va căuta încă cuvântul pentru această nouă simțire a inimii. Și până atunci nu putem folosi decât cuvântul care există aici pentru această calitate: modestie smerită, care ar trebui să prindă rădăcini din ce în ce mai puternice în sufletele noastre, în special față de acele documente care ca Evanghelii ne vorbesc despre acel eveniment extrem de important al evoluției Pământului. Pentru că prin ea noi învățăm că în fond noi nu ne putem apropia decât foarte încet de adevărurile și comorile de înțelepciune care sunt necesare pentru a pătrunde în problema christică. Învățăm să dezvoltăm în noi un simțământ foarte diferit de cel al oamenilor de astăzi, care se grăbesc să judece cu judecata lor evenimentul. Noi învățăm să fim precauți în prezentarea adevărului și știm că atunci când îl privim dintr-o anumită latură, întotdeauna percepem doar o parte, niciodată întregul.
Strâns legată de aceasta este întrebarea – și numai treptat vom înțelege acest lucru – de ce există patru Evanghelii. Astăzi situația este de așa natură că însăși teologia este intelectualistă, materialistă, și că intelectul, aplicat celor patru documente, le va compara doar exterior. Și atunci se percep contradicții. În primul rând s-a luat Evanghelia după Ioan. Ceea ce ea prezintă atât de exterior pentru intelect – spun oamenii – contrazice atât de puternic celelalte trei Evanghelii, încât cel mai bun mod de a înțelege această Evanghelie este de a spune că autorul nu a vrut să descrie evenimente reale, ci a vrut să prezinte un fel de imn, un fel de crez, de redare a simțămintelor sale. În Evanghelia după Ioan vedem un poem mare și cuprinzător, și prin aceasta ea decade de la rangul de document. Dar numai intelectul exterior, materialist face acest lucru. Apoi s-au luat în considerare celelalte trei Evanghelii. Și acolo se găsesc anumite contradicții; dar ele sunt explicate prin faptul că aceste Evanghelii ar fi fost scrise în epoci diferite. Pe scurt, oamenii de astăzi sunt pe cale să combată aceste documente despre marele eveniment, astfel încât ele să nu mai însemne nimic pentru omenire. Dar tocmai știința spirituală este chemată să arate de ce avem patru documente diferite despre evenimentul din Palestina și să recupereze aceste documente pentru știința spirituală. De ce există patru documente?
Oamenii nu au gândit întotdeauna așa cum o fac astăzi. Au existat timpuri în care Evangheliile nu erau la îndemâna tuturor, ci doar a foarte puținor oameni, în speță a celor care conduceau viața spirituală în primele secole ale Creștinismului. De ce nu ne întrebăm astăzi: Nu au fost oare acești oameni niște proști desăvârșiți, pentru că nu au văzut că Evangheliile se contrazic? Sau au fost ei atât de orbi, încât nu au văzut aceste contradicții? – Cei mai buni din epoca lor au acceptat aceste documente în așa fel încât se uitau cu smerenie în sus și erau bucuroși că avem patru Evanghelii, despre care oamenii de astăzi spun că ele nu pot fi documente, pentru că se contrazic între ele!
Acum, fără a mai insista asupra acestui aspect, să atragem atenția asupra modului în care au fost primite Evangheliile în primele secole ale Creștinismului, și cum trebuie ele să fie primite. Modul în care au fost primite ele în acele timpuri poate fi comparat cu aceasta: Dacă noi fotografiem buchetul de flori care stă aici, din patru părți, obținem patru fotografii. Dacă le privim pe acestea individual, ele diferă unele de altele, totuși dacă privim o fotografie ne putem face o reprezentare despre buchet. Acum vine cineva și face o fotografie din altă latură. Se compara cele două fotografii și se găsește: Da, acestea sunt două fotografii complet diferite; ele nu pot reprezenta același lucru. – Și cu toate astea, atunci veți avea o imagine mai completă a acestuia; și veți obține o imagine completă a buchetului real numai atunci când veți fi fotografiat buchetul din patru laturi și veți fi comparat toate cele patru imagini între ele. – Așa trebuie înțelese cele patru Evanghelii, caracterizând același fapt din patru laturi diferite.
De ce un fapt este caracterizat din patru laturi diferite? Pentru că se știa că fiecare dintre cei care au scris una dintre aceste Evanghelii era pătruns de o mare și modestă smerenie, smerenie care îi spunea: Acesta este cel mai mare eveniment al evoluției pământești; tu nu trebuie să te încumeți să îl descrii în întregime, ci tu trebuie să descrii doar latura pe care ești capabil să o descrii conform cunoașterii tale. – Cu o umilință smerită, autorul Evangheliei după Luca s-a abținut să descrie o altă latură decât aceea care îi era cea mai apropiată datorită pregătirii sale spirituale speciale, care îi spunea că Christos Iisus a fost individualitatea în care a trăit cea mai mare forță a iubirii, o iubire mergând până la jertfă. Cum se prezintă această iubire? Este ceea ce descrie autorul Evangheliei după Luca, și el și-a spus: Eu sunt incapabil să descriu întregul eveniment; de aceea mă voi limita să descriu doar această latură, iubirea.
Putem înțelege această limitare a autorilor Evangheliilor la o anumită zonă numai dacă analizăm puțin tipul de inițiere al vechii slujbe a Misteriilor. Numai de aici putem înțelege comportamentul evangheliștilor. După cum știți, inițierea este conducerea oamenilor către lumile superioare, suprasensibile, trăirea omenilor în lumile superioare, suprasensibile, trezirea forțelor sufletești, trezirea acelor forțe și abilități, care altfel zac ascunse dormitând latent în suflet. Întotdeauna au existat astfel de inițieri. În timpurile precreștine existau Misteriile antice ale egiptenilor și caldeenilor, în care oamenii, care erau maturi pentru aceasta, erau conduși în lumile superioare. Doar că acolo se lucra într-un mod cu totul special, într-un mod care astăzi nu mai poate fi pe deplin realizat. După cum știți, omul de astăzi are trei forțe sufletești: gândirea, simțirea și voirea. Omul folosește aceste trei forțe sufletești în viața obișnuită, și anume le folosește în așa fel încât toate trei sunt active în relațiile sale cu lumea exterioară, ca să spunem așa, se implică în aceasta.
Un exemplu va ilustra modul în care se implică aceste trei forțe sufletești. Vă plimbați pe o pajiște. Vedeți o floare. Vă faceți o reprezentare despre ea – vă gândiți. Floarea vă place – simțiți, floarea este frumoasă; sentimentul s-a alăturat gândirii. Și apoi doriți să culegeți floarea – vă activați voirea. Astfel, în sufletul dumneavoastră au fost active gândirea, simțirea și voirea. Si acum priviți întreaga viață a omului: în măsura în care ea este viață sufletească, ea este un amestec dezordonat de gândire, simțire și voire. Iar omul trece prin viață în așa fel, că aceste trei forțe se întrepătrund. Sufletul trăiește în gândire, simțire și voire.
Dacă omul este condus în lumile superioare, este nevoie de o dezvoltare a acestor trei forțe, față de cum sunt ele în viața obișnuită. Gândirea poate fi dezvoltată superior, astfel încât să devină vedere. Și în același mod pot fi ridicate în lumea spirituală și simțirea și voirea. În aceasta constă inițierea.
Cei care au aruncat o privire în Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile superioare? vor fi citit ce se întâmplă atunci când un om dezvoltă gândirea, simțirea și voirea, până la stadiul de a urca în lumile spirituale. Are loc ceea ce se numește „scindarea personalității”. De obicei, cele trei forțe sunt legate organic: omul gândește, simte și vrea într-o singură persoană. În cadrul dezvoltării pentru ridicarea în lumile superioare, aceste trei forțe se rup însă una de alta. În timp ce în mod obișnuit ele sunt forțe, când ființa umană se dezvoltă spre lumile superioare ele devin entități/ființe independente. Apar trei entități independente: o entitate care gândește, una care simte și una care vrea. În aceasta constă ceea ce se numește pericolul ca omul să fie sfâșiat în ceea ce privește viața sa sufletească. Dacă omul nu procedează în mod corect la angajarea pe cărarea cunoașterii superioare, se poate întâmpla ca el să-și ridice gândirea în regiunile superioare. Atunci el poate foarte bine să vadă în lumile superioare, dar se oprește la aceasta; el poate ucide voința, sau ea poate lua căi cu totul diferite. Astăzi Eul se poate ridica deasupra lui însuși, Eul poate să devină stăpânul, să domnească ca rege peste cele trei forțe sufletești, și anume peste gândire, simțire și voință.
Acesta nu era cazul în antichitate. În lăcașele Misteriilor precreștine prevala principiul diviziunii muncii. De exemplu, un om era primit în centrele de inițiere și se spunea: Acest om este deosebit de potrivit pentru a-și dezvolta forța de gândire. – Gândirea sa era ridicată apoi pe o treaptă superioară; el devenea un înțelept, care putea vedea conexiunile spirituale din spatele tuturor evenimentelor senzoriale. Aceasta era o categorie de inițiați din vechile lăcașe misteriale: înțelepții.
Alți oameni erau antrenați în centrele de Misterii în așa fel încât forțele latente ale simțirii erau dezvoltate la un nivel superior, în timp ce gândirea și voința erau lăsate în starea lor inițială. Simțirea era deci ridicată la un nivel superior. Atunci când simțirea unui om este deosebit de dezvoltată, acesta dobândește facultăți cu totul speciale. Este o diferență esențială între un om a cărui simțire a fost dezvoltată în acest fel într-un vechi centru misterial și un om din zilele noastre. Influența unei persoane astfel dezvoltată, influența psihică, sufletească, era mult mai puternică decât este cazul astăzi. Această dezvoltare a forțelor simțirii însemna că sufletul unei astfel de persoane putea exercita o influență puternică asupra sufletelor celor din jur. Prin aceasta, cei care își dezvoltaseră în mod deosebit sfera simțirii au devenit vindecătorii semenilor lor. Dezvoltându-și în mod deosebit simțirea prin serviciul sacrificial, ei erau chemați să acționeze vindecător asupra altor oameni.
Cel de-al treilea nivel de inițiați erau aceia la care voința era antrenată în mod deosebit. Aceștia erau magii. Existau deci trei tipuri de inițiați: magicienii, vindecătorii și înțelepții. Aceștia erau oameni care își primeau instruirea în centrele de Misterii din antichitate. Astăzi nu ar mai fi posibilă educarea unilaterală a uneia dintre aceste facultăți, deoarece astăzi nu mai este posibil să se creeze un grad atât de ridicat al armoniei între oamenii individuali, așa cum era posibil atunci în centrele de Misterii. Cel care era un înțelept în vechile centre misteriale renunța resemnat la aceasta, ca să spunem așa. Acesta era comportamentul. Cel care era vindecător îndeplinea instrucțiunile înțeleptului cu cea mai mare supunere, renunța la înțelepciunea superioară, își folosea forțele afective/de sentiment în conformitate cu instrucțiunile înțeleptului.
Exista și o a patra categorie de oameni în lăcașele misteriale. Aceștia erau necesari. Căci existau cazuri în aceste lăcașe în care nu era posibil ca cele trei categorii de inițiați să facă ceea ce trebuia pentru a acționa în lumea exterioară. Unele lucruri nu puteau fi făcute de inițiatul uneia dintre aceste trei categorii, ci doar prin prezența unei a patra categorii de oameni. Aceasta însemna în a primi în centrele de misterii anumiți indivizi, care erau potriviți pentru aceasta, și a spune: Acele grade înalte de inițiere, care pot fi dezvoltate la înțelepți, vindecători și magicieni, nu pot fi dezvoltate la oamenii din această a patra categorie. Dar la ei se poate merge atât de departe, încât fiecare facultate din celelalte trei categorii poate fi ridicată la un anumit grad. Nicio facultate nu era atât de puternic dezvoltată ca la inițiații instruiți unilateral, la înțelepți, vindecători sau magicieni; dar în schimb exista în această a patra categorie o anumită armonie a celor trei calități. Un astfel de inițiat reprezenta în sine însuși armonia celorlalți trei inițiați. Așadar, pentru anumite acțiuni era necesar să se renunțe la toată individualitatea proprie și să se construiască tocmai pe cuvântul aceluia care era într-un anumit sens sub ceilalți. Astfel au existat cazuri în vechile centre misteriale în care nici înțelepții, nici vindecătorii, nici magicienii nu decideau, ci doar își puneau forțele lor în slujba celui de-al patrulea, care nu era atât de avansat ca ei. Cu toate acestea, ei își puneau forțele în slujba acestui inițiat. Întotdeauna s-a dovedit că dezvoltarea lumilor avansează mai bine atunci când superiorul, în astfel de cazuri, îl ascultă pe cel inferior.
Acest lucru se întâmpla în centrele misteriale orientale, unde cei situați mai sus își foloseau forțele conform dispozițiilor celui de-al patrulea, căruia i se supuneau orbește. În centrele misteriale din Europa existau colegii de doisprezece inițiați, iar în fruntea lor se afla un al treisprezecelea, care nu era inițiat; ei îl ascultau. El trebuia să indice ce urma să se întâmple. El se lăsa condus de voința sa instinctivă, iar ceilalți, care se aflau mai sus decât el, executau ceea ce le indica el. Puteți înțelege acest lucru doar dacă vă uitați în urmă la acele vremuri când încă exista o mare încredere într-o ființă din lume, care nu era legată de gândirea și voința omenească. Astăzi omul se consideră a fi cea mai inteligentă ființă din lume. Dar nu a fost întotdeauna așa. Au existat timpuri în care omul își spunea: Da, este de fapt adevărat că eu mă pot dezvolta la un nivel superior. Eu am capacitatea de a face acest lucru, dar nu trebuie acum să presupun că și sunt deja cea mai avansată creatură din lume.
Astfel de inițiați, care se reuneau în grupuri de doisprezece în epocile precreștine, erau animați de simțăminte asemănătoare. Ei își spuneau: Cu siguranță, noi am dezvoltat puteri mari în noi, dar cu toate forțele și abilitățile noastre, noi nu ajungem decât la ceea ce este prefigurat la un nivel inferior, în indivizi mai puțin evoluați decât noi, de către ființele divine superioare –. Ei priveau spre un al treisprezecelea, care, în comparație cu ei, se oprise la un nivel copilăresc, naiv. Ei spuneau: El nu are în el o înțelepciune omenească, ca noi, ci este încă impregnat de o înțelepciune divină. – Înțelepții, vindecătorii și magicienii orientali spuneau și ei: Noi îl urmăm pe cel care nu este încă la fel de avansat ca noi, dar care se află pe o treaptă în care are încă în el înțelepciunea divină. – Această renunțare era răspândită, ca un suflu magic, peste tot în Misteriile antice, care știau acest lucru. Și acum vă veți aminti de poemul lui Goethe „Misterele” [Nota 17] în care un al treisprezecelea, fratele Mark, este introdus în cercul oamenilor importanți. Avem aici un fenomen adânc înrădăcinat în natura umană, chiar dacă este foarte departe de omul modern, constând în faptul că un inițiat din categoria a patra, care nu ajunge la un nivel atât de înalt ca ceilalți prin dezvoltarea propriilor forțe, devine totuși atât de respectat încât îi conduce pe ceilalți doisprezece.
Faptul ca acesta este un adevăr ne poate fi clarificat printr-un exemplu simplu. Să ne amintim că numai în cursul evoluției istorice oamenii au inventat hârtia, și anume procesul prin care anumite substanțe sunt transformate în hârtie. Viespea a fost capabilă să facă acest lucru de mult timp! Acum, omul ar trebui să-și spună: Eu a trebuit să dobândesc cunoștințele mele doar într-un stadiu relativ târziu. Viespea nu ar fi putut să învețe arta sa de la om. În priceperea ei domnește arta lui Dumnezeu. În ceea ce face viespea lucrează neîntrerupt înțelepciunea divină.
Avem așadar patru tipuri de inițiați: vindecători, înțelepți, magicieni și al patrulea tip, care era numit într-un sens aparte „om”. Patru astfel de inițiați și-au propus să descrie cel mai mare eveniment al evoluției Pământului: un înțelept, un vindecător, un magician și un om în sensul de inițiat din cea de a patra categorie. Unul l-a descris din punctul de vedere al omului obișnuit, unul este magicianul, care s-a concentrat asupra forțelor de voință ale naturii lui Christos, pe care le-a încifrat în Evanghelia sa, un vindecător, care a scris Evanghelia după Luca. De unde și tradiția prin care Luca este văzut drept medic, iar acest lucru corespunde și realității, că Luca îi ajuta pe semeni într-o iubire capabilă de sacrificiu. Apoi un înțelept, care a scris ceea ce constituie natura plină de înțelepciunea lui Christos.
Aceștia sunt cei patru inițiați, care renunțând la a descrie întregul, și-au spus: Noi putem descrie doar ceea ce este aproape de sufletul nostru. Cu toate acestea, modestia smerită a acestor patru oameni, care au renunțat să dea întreaga imagine a lui Christos, ci doar ceea ce puteau ei vedea, ceea ce puteau ei contempla conform individualității lor particulare, se prezintă ca ceva sublim, puternic în comparație cu conștiența omului de astăzi, care nu se îndoiește deloc că poate cuprinde cu intelectul său chiar și cele mai înalte lucruri în multilateralitatea lor.
Astăzi, după ce am luminat deja două laturi ale acestui eveniment puternic în conferințele de la Basel despre Evangheliile lui Luca și Ioan, aș dori să vorbesc astăzi puțin despre Evanghelia după Matei. Am putea la fel de bine să ne ocupăm de Evanghelia după Marcu. Dar există anumite motive pentru care, după ce mi-am asumat sarcina de a descrie puțin acest mare eveniment din punct de vedere spiritual-științific, am ales acum Evanghelia după Matei, după Evanghelia după Luca și Evanghelia după Ioan. Motivul este acela de a căpăta un sentiment despre cum trebuie să abordăm înțelegerea acestui eveniment cosmic cu smerită modestie. În Evangheliile după Luca și Ioan luăm cunoștință de mari adevăruri. Dar ceea ce ne întâmpină în Evanghelia după Marcu este în parte atât de șocant, încât dacă nu ai auzit încă diferitele lucruri care se leagă de Evanghelia după Matei ai crede, ca să spunem așa, că există contradicții profunde între Evanghelia după Marcu și celelalte Evanghelii. Nu ai putea-o scoate la capăt cu Evanghelia după Marcu, deoarece în această Evanghelie sunt comunicate cele mai mari, cele mai șocante adevăruri ale lumii; nu cele mai înalte, deoarece acestea sunt cuprinse în Evanghelia după Ioan. De aceea astăzi eu voi vorbi despre Evanghelia după Matei.
În examinarea Evangheliei după Luca noi am văzut că cele mai diverse curente spirituale existente în lume s-au contopit pentru a forma un curent comun, în momentul în care a avut loc evenimentul christic. S-a arătat cum pe de o parte învățătura despre milă și iubire a curs de la Buddha în Creștinism; iar pe de altă parte s-a arătat cum învățătura lui Zarathustra a curs în Creștinism. Dar și toate curentele spirituale precreștine au curs în acest eveniment important. Iar în Evanghelia după Matei se arată în special cum curentul spiritual vechi ebraic, curentul spiritual al vechiului iudaism, a pătruns în Creștinism, astfel încât, pentru a înțelege Evanghelia după Matei trebuie să vorbim despre misiunea propriu-zisă a vechiului popor evreu. Dumneavoastră știți desigur că cercetarea spirituală nu se bazează numai pe Evanghelii, ci ea își scoate știința din lumea spirituală, din Cronica Akasha eternă. Dacă prin cine știe ce catastrofă terestră toate Evangheliile ar fi distruse, ceea ce cercetarea spirituală are de spus despre evenimentele din Palestina poate fi cu toate acestea spus. Când noi avem aceasta din sursele pure pe care le are la dispoziție cercetarea spirituală, atunci o comparăm cu marile documente, cu Evangheliile, și atunci se vădește acea minunată concordanță, care ne insuflă o mare venerație pentru Evangheliile la care noi privim și din care ne dăm seama din ce sursă înaltă trebuie ele să provină. Căci ceea ce ne spun autorii Evangheliilor noi putem înțelege doar dacă suntem obișnuiți cu perspectiva pe care ne-o oferă știința spirituală.
Care este misiunea poporului ebraic? Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne uităm puțin în urmă la cursul dezvoltării umane. Dumneavoastră știți că ceea ce sunt astăzi facultățile omenești a evoluat. Astăzi doar știința materialistă, care nu vede mai departe de vârful nasului, crede că aceste facultăți omenești s-au dezvoltat de la sine. Ea încă mai crede cel mult că omenirea s-a ridicat din animalitate, însă ea nu este în stare să meargă înapoi la niște facultăți sufletești reale. Știința spirituală știe însă că acum mii de ani facultățile sufletești erau diferite de cele de astăzi. Astfel, în timpurile străvechi oamenii aveau ceea ce se cheamă o clarvedere întunecată, crepusculară. Abia mai târziu din această clarvedere s-a născut treptat conștiența diurnă de astăzi; iar această evoluție a început într-un moment foarte precis, când în omenire a intervenit acest tip de facultate de reprezentare/gândire.
Dacă ne întoarcem la cultura indiană straveche, găsim acolo un fel de clarvedere. Omul de astăzi trebuie să privească lucrurile din jurul lui dacă vrea să le cunoască. Indianul de demult nu cunoștea lucrurile din jurul lui în felul în care le privește acum. Genul de știință care astăzi este predată deja copiilor nu exista în acele vremuri. Un înțelept din vechea Indie își primea cunoștințele prin inspirație interioară, când își întorcea complet interiorul de la lumea exterioară, când poposea în sine însuși sau în existența sa superioară. El numea aceasta unirea sa cu Brahma. Așadar, el primea cunoașterea prin inspirație interioară. Era o cunoaștere bazată în întregime pe inspirația clarvăzătoare. În schimb, cunoașterea exterioară era pentru el Maya.
Această clarvedere s-a diminuat însă din ce în ce mai mult. În cultura protopersană deja se punea un accent puternic pe observația exterioară, chiar dacă cunoașterea interioară era încă în vigoare. În mod similar, în a treia epocă de cultură inspirația interioară era încă prezentă, chiar dacă oamenii progresaseră deja în înțelegerea lucrurilor exterioare. În vechea Caldee exista ceea ce astăzi se numește astrologie; era un fel de știință stelară. Astăzi, în știința exterioară nimeni nu știe nimic despre esența astrologiei. Astăzi, oricât de atent ați cerceta documentele de piatră, nu veți afla nimic despre ființa adevărată a astrologiei. Niciun om nu poate trezi astăzi în el un sentiment pentru ceea ce era astrologia la vechii caldeeni. Ea nu era o cunoaștere născută din observarea cerului înstelat. Caldeeanul nu studia planeta fizică Marte întorcându-și privirea spre ea, ci afla ceva despre ea lăsând cunoașterea inspirată de clarvăzător să lumineze lăuntric. Aceasta nu era o combinare exterioară și nu exista o conștientizare deplină a ceea ce dezvăluia această cunoaștere despre spațiul ceresc exterior. Primele noțiuni despre cunoașterea lumii stelare au apărut în vechile centre de inițiere. În ceea ce se comunica acolo despre evoluția Pământului și legăturile Pământului cu Marte și așa mai departe, avem mereu o cunoaștere născută din interior. La fel și geometria egipteană era o cunoaștere născută exclusiv din interior și doar aplicată la măsurarea ogorului exterior. Vechiului caldeean i-ar fi fost posibil să ajungă la cunoașterea exterioară doar prin dezvoltarea altor forțe. Această misiune, de a aduce omenirea la o cunoaștere exterioară, combinativă, a fost încredințată de către conducătorii spirituali ai evoluției lumilor poporului ebraic. Toate cunoștințele indienilor, persanilor, caldeenilor, egiptenilor, oricât de importante ar fi fost ele, nu necesitau un creier fizic. Această cunoaștere este conținută în corpul eteric nelegat de creierul fizic, care funcționează liber. Atunci când omul activează liber în corpul eteric apare imaginea, care constituia cunoașterea acelor popoare străvechi; după cum și astăzi orice cunoaștere clarvăzătoare apare atunci când omul este capabil să elibereze corpul eteric din corpul fizic, nu când își folosește creierul fizic.
Omenirea trebuia să dobândească capacitatea de a percepe prin intermediul creierului său. În acest scop trebuia selectată personalitatea care avea creierul cel mai potrivit, care era cel mai puțin predispusă la inspirații clarvăzătoare, dar care putea folosi creierul. Aici noi avem din nou unul dintre punctele în care citirea Cronicii Akasha confirmă faptele Bibliei. Ceea ce este scris în Biblie este corect până la ultima literă. În fapt, a fost aleasă o personalitate care prin organizarea sa fizică avea creierul cel mai potrivit pentru a fonda ceea ce a permis efectuarea unei munci spirituale prin intermediul creierului. Această personalitate a fost Avraam. El a fost ales pentru a îndeplini acea misiune care să-i facă pe oameni să perceapă lumea exterioară prin intermediul creierului lor fizic. A fost o personalitate care era cel mai puțin potrivită pentru a avea vreo inspirație, dar care investiga logic fenomenele exterioare după măsură, număr și greutate. O tradiție mai veche îl consideră pe Avraam inventatorul matematicii, și ea are mai multă dreptate decât își închipuie lumea exterioară astăzi.
Se punea acum problema ca această misiune să fie introdusă în lume în modul corect. Să ne gândim puțin cum era perpetuată în omenire în trecut o misiune, după ce ea era dată unei personalități. Ea era transmisă de la Învățător la elev. Cel care avea o inspirație o transmitea discipolului. Ceea ce însă a fost transmis vechiului popor ebraic era legat de un instrument fizic, și nu putea trece pur și simplu la un urmaș, dacă acesta nu avea creierul corespunzător. De aceea, ceea ce trebuia transmis a trebuit să fie legat de o moștenire fizică ereditară, trebuia să fie transmis ereditar prin șirul generațiilor. Avraam a trebuit să fie urmat nu de un grup de discipoli, ci de un popor, căruia acest creier să îi poată fi transmis ereditar de-a lungul generațiilor. De aceea Avraam a devenit strămoșul patriarhal al poporului său.
Este minunat să vedem în Biblie cum i-au transmis puterile spirituale conducătoare această misiune lui Avraam. Ce trebuia să-i fie dat omenirii prin misiunea lui Avraam? Trebuia să fie redescoperit acel lucru care anterior fusese cunoscut prin inspirație; acesta urma să fie obținut acum prin simpla combinare la un alt nivel. Prin aceasta, ceea ce era găsit prin combinare trebuia modelat conform Legii. De aceea Iahve a spus: Această misiune trebuie să fie o imagine a celei mai înalte legități pe care o cunoaștem. – El a spus: Descendența ta va fi organizată precum numărul stelelor de pe cer. – Este o eroare totală dacă acest pasaj din Biblie este tradus ca și cum Iahve ar fi spus că descendenții lui Avraam ar trebui să fie la fel de numeroși ca stelele de pe cer, ci a spus că ei ar trebui să se perpetueze legic, astfel încât legitatea să se exprime precum legitatea firmamentului.
Avraam a avut un fiu Isaac și un nepot Iacob. Noi vedem cum cele douăsprezece triburi ale poporului evreu descind din acesta. Aceste douăsprezece triburi sunt o copie a legității celor douăsprezece semne zodiacale. În jurul lui Avraam urma să fie dispusă o nouă organizare a poporului, precum stelele de pe cer. Vedem astfel cum știința spirituală extrage din documentele Bibliei sensul real, și atunci noi dobândim o reprezentare corectă a acestui document, cel mai profund al omenirii. La ceea ce era vechea clarvedere a trebuit să se renunțe. Existența nu trebuia să se mai desfășoare în așa fel încât privirea să se abată de la lumea exterioară, ci privirea omului trebuia să pătrundă și să cerceteze lumea exterioară. Dar această misiune era un dar, care urma să fie oferit omenirii din exterior. Avraam a avut misiunea de a perpetua facultatea creierului la descendenții săi. Trebuia să fie un dar, și astfel vedem că Avraam primește întregul popor evreu ca un dar. Ce dar i-ar fi putut dărui o putere spirituală lui Zarathustra? O învățătură, ceva unilateral spiritual; lui Avraam trebuia însă să-i fie dăruit poporul său, un dar real, bazat pe perpetuarea creierului fizic. Cum i-a fost dăruit lui acest popor? Fiind gata să își sacrifice fiul. Dacă ar fi făcut acest lucru, nu ar fi existat niciun popor evreu. Primindu-și fiul înapoi, el a primit întregul popor evreu ca un dar din exterior. În momentul în care Avraam îl primește înapoi pe Isaac, pe care urma să îl sacrifice, el primește înapoi întregul popor evreu, descendența sa, ca dar. Acesta este un dar de la Iahve pentru Avraam. Și tot atunci a fost jertfit și ultimul dintre darurile clarvederii. Diferitele daruri/facultăți de clarvedere sunt împărțite în douăsprezece grupe, acestea fiind denumite cu numele celor douăsprezece constelații, căci sunt daruri cerești. Ultimul dintre aceste daruri de clarvedere a fost jertfit de Avraam, pentru a primi în dar poporul israelit. Berbecul pe care Avraam îl sacrifică în locul fiului său este imaginea ultimului dar de clarvedere. Prin aceasta poporul evreu a primit misiunea de a dezvolta capacitatea de combinare, de a cunoaște fenomenele lumii prin propriile facultăți, care sunt conținute în creier, mergând până la acea unitate, care este reprezentată drept Iahve. Și el îndeplinește această misiune atât de exact, încât din poporul evreu se elimină și ceea ce mai rămăsese ca moștenire ereditară din modul anterior de percepție, și anume vechea clarvedere. Iosif avea încă vise de tipul vechii clarvederi. El folosea încă vechea clarvedere; dar este expulzat din comunitate, deoarece poporul evreu avea misiunea dea elimina din evoluția sa această veche capacitate de clarvedere. Așa că Iosif este alungat. Prin aceasta însă el devine mediatorul dintre poporul evreu și ceea ce acesta trebuie să absoarbă pentru a-și îndeplini misiunea sa culturală. Fiii lui Avraam renunțaseră să primească inspirații din interior; atunci, ceea ce de fapt se datorează acestor inspirații, ceea ce de fapt se primește ca știință din interior, ei trebuiau să o primească din exterior. Când au fost duși în Egipt, ei au primit-o prin Moise, ei care acum sunt misionarii gândirii fizice exterioare. Ceea ce celelalte popoare au primit prin inspirație, ei primesc acum din exterior ca lege. Ceea ce noi numim cele Zece Porunci, este de fapt același lucru cu ceea ce celelalte popoare au primit prin inspirație interioară. Evreii primesc din Egipt prin Moise, ca porunci din exterior, ceea ce trebuiau să fie de fapt inspirații cerești.
După ce a primit inspirațiile din Egipt, acest popor s-a stabilit în Palestina. Acest popor a fost chemat să dea naștere din el unui purtător al lui Christos. Aceste calități, care au fost transmise din generație în generație, urmau să producă corporalitatea lui Iisus; de aceea, toate abilitățile, care în Avraam erau abia schițate, trebuiau dezvoltate. Întregul popor evreu trebuia să se maturizeze, să se dezvolte în așa măsură, încât ceea ce era prezent în Avraam ca predispoziție să fie adus pe cel mai înalt pisc într-un urmaș. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să facem o comparație cu dezvoltarea unui om individual. În primii șapte ani se dezvoltă cu precădere corpul fizic. Din al șaptelea până în al paisprezecelea sau al cincisprezecelea an, deci în al doilea ciclu de viață, se dezvoltă corpul eteric, apoi corpul astral; abia după aceea apare Eul. Ceea ce era prezent la început ca predispoziție, apare abia după ce aceste trei corpuri s-au dezvoltat. Acest lucru este valabil și pentru un întreg popor. Predispoziția avraamică trebuia mai întâi să se încorporeze în corpurile fizic, eteric și astral, abia apoi ea a putut fi recepționată de Eu. Dezvoltarea poporului evreu noi trebuie s-o împărțim în trei epoci. Ceea ce la un om individual se întinde pe șapte ani, la un popor se întinde pe șapte generații. Sau, după cum știți, în privința caracteristicilor moștenite ereditar, fiul nu seamănă atât de mult cu tatăl, ci cu bunicul. De aceea sunt necesare de două ori șapte, deci paisprezece generații pentru a permite maturizarea în cadrul unui popor a ceea ce la o ființă umană individuală se desfășoară între naștere și schimbarea dentiției. Paisprezece generații au fost necesare pentru a dezvolta calitățile care existau în germene în Avraam în corpul fizic; alte paisprezece generații pentru dezvoltarea calităților existente în corpul eteric și alte paisprezece pentru cele existente în corpul astral. Numai atunci a fost posibil ca un astfel de om să se maturizeze, așa cum era necesar pentru ființa lui Christos.
Matei descrie acest lucru în primul capitol al Evangheliei sale, spunând că au trebuit să treacă paisprezece generații de la Avraam la David, paisprezece de la David la captivitatea babiloniană și alte paisprezece generații de atunci până la Iisus, adică de trei ori paisprezece sau de șase ori șapte generații. Autorul Evangheliei după Matei a pus la baza cărții sale aceste înțelepciuni profunde. Ceea ce exista în Avraam ca misiune care i-a fost destinată urma să curgă și în trupul lui Christos Iisus; însă acest lucru nu se putea întâmpla decât prin succesiunea generațiilor într-un mod legic. Atunci, acest copil Iisus, care descindea din Avraam prin patruzeci și două de generații, putea împlini misiunea patriarhului străbun. Matei ne descrie minunata legitate prin care s-a întâmplat acest lucru.
Când un ciclu evolutiv este complet, trebuie să aibă loc o scurtă repetare a evenimentelor anterioare pe o treaptă superioară; și într-adevăr, în Evanghelia după Matei găsim această repetare descrisă într-un mod minunat. Avraam vine din Urul Caldeei, migrează în Canaan, apoi merge în Egipt și revine din nou în Canaan. Aceasta este călătoria sa. Șase secole înainte de era noastră Zarathustra renăscut era încarnat ca un mare învățător al școlilor misteriale caldeene sub numele de Zarathos. Aceasta a fost ultima sa încarnare, înainte de a renaște în Iisus. Și el urmează aceeași cale pe care a venit Avraam. El pornește aproximativ din același loc, din care Avraam și-a început călătoria. Și el urmează în lumea spirituală de asemenea traseul pe care l-a parcurs Avraam, până la Betleem. Astfel, calea pe care Avraam a parcurs-o fizic este urmată spiritual de Zarathustra. Iar urmașii celor care i-au fost discipoli înainte cu șase sute de ani, îl urmează din nou în steaua care le arată drumul spre Betleem. Ei merg pe calea pe care o ia Zarathustra, pentru a se încarna. Atunci el a ajuns acolo și se naște din nou în Canaan.
În Vechiul Testament noi vedem un Iosif, care este condus în Egipt ca urmare a unui vis; acum vedem din nou un Iosif, care este condus fizic în Egipt ca urmare a unui vis. Și apoi copilul este condus fizic înapoi, acolo unde poporul evreu îl așteaptă pe Mântuitor. De asemenea, vechiul popor evreu a primit de la Iosif hrana în Egipt în timpul foametei. Dacă trasați pe o hartă drumul pe care l-au urmat Magii, dacă comparați în continuare traseul pe care Iosif, fiul lui Iacob, a fost dus în Egipt, cu traseul pe care l-a parcurs copilul Iisus solomonic, veți constata ca traseele corespunzătoare coincid destul de exact. Există cu siguranță unele abateri, dar acestea se datorează altor circumstanțe. Atât de exact descrie autorul Evangheliei după Matei drumul.
Tocmai din astfel de fapte, pe care le putem ști chiar dacă toate Evangheliile scrise s-ar pierde, noi căpătăm marea venerație pentru Evanghelii. Omenirea ar putea ajunge la adevăruri din ce în ce mai înalte și la taine din ce în ce mai înalte, despre care astăzi, poate, foarte puțin bănuim; și dacă după milioane de ani vom ști din nou mult, mult mai mult despre evenimentul impunător, tot vom putea să extragem înțelepciune din Evanghelii. Acesta este un alt pas, care ne poate conduce mai departe spre înțelegerea Evenimentului christic. După cum învățăturile lui Buddha și ale lui Zarathustra au curs în ființa lui Christos Iisus, tot așa a curs în aceasta și ființa poporului ebraic. Tot ceea ce apăruse anterior pe Pământ a renăscut într-o formă superioară prin Creștinism. Tot ceea ce a existat anterior drept cultură spirituală a venit pe Pământ prin faptul că marele conducător al evoluției pământești, Christos, i-a trimis pe Pământ pe aceia cărora le-a dat mai întâi misiunea să pregătească pe Pământ ceea ce el avea de făcut. El era încă în înălțimile cerului și a trimis mesagerii jos. Iar ei, marii întemeietori de religii, trebuiau să pregătească oamenii pentru venirea lui. Ultimul dintre acești mesageri a fost Buddha, care a adus învățătura despre milă și iubire. Dar înaintea lui au existat alți Bodhisattvi, iar după Christos vor exista alți Bodhisattvi, care vor trebui să desăvârșească ceea ce a venit pe Pământ prin Christos Iisus.
Va fi bine dacă oamenii îi vor asculta pe Bodhisattvii care vin după aceea, pentru că ei sunt slujitorii lui. De fiecare dată când va apărea un Bodhisattva în viitor, de exemplu după trei mii de ani, atunci Christos, atoateluminătorul, va fi mai bine înțeles. Christos este cel care este cea mai profundă ființă, iar ceilalți există pentru ca Christos să poată fi mai bine înțeles. De aceea noi spunem că Christos i-a trimis pe Bodhisattvi înainte, pentru a pregăti omenirea pentru el; și îi trimite după, pentru ca cea mai mare faptă a evoluției pământești să poată fi din ce în ce mai bine înțeleasă. Noi suntem abia la începutul înțelegerii acestei ființe, și îl vom înțelege pe Christos din ce în ce mai bine, cu cât mai mulți înțelepți și Bodhisattvi vin pe Pământ. Prin toată această înțelepciune care se revarsă pe Pământ, vom fi capabili să-l cunoaștem mai bine pe Christos.
Astfel, noi stăm pe Pământ ca niște căutători. Am început luptându-ne a-l înțelege pe Christos. Ceea ce am cunoscut despre el, noi am aplicat, și în viitor vom aplica tot ceea ce vor învăța Bodhisattvii, pentru a-l înțelege mai bine pe Maestrul tuturor Bodhisattvilor, centrul Sistemului nostru. Astfel, omenirea va deveni din ce în ce mai înțeleaptă și îl va recunoaște pe Christos din ce în ce mai bine. Dar ea nu îl va înțelege pe deplin decât atunci când ultimul dintre Bodhisattvi își va fi încheiat serviciul său și va aduce învățătura necesară pentru a ne permite să înțelegem cea mai profundă ființă a existenței pământești, Christos Iisus.
