Dragii mei prieteni!
În încercarea de a descrie mersul grupărilor sociale cu care Societatea Antroposofică se află într-o anumită legătură, deși astăzi adesea greșit înțeleasă, a trebuit să fac referire
ieri la apariția Helenei P. Blavatsky. Am încercat deja să indic cum s-a situat această personalitate în contextul vieții spirituale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. A trebuit să încep de
la această personalitate din motivul că totuși, pentru gruparea oamenilor pe care i-am cuprins alaltăieri sub denumirea de suflete fără „acasă”, la sfârșitul secolului al XIX-lea, imboldul l-au
dat lucrările care au provenit de la Blavatsky.
Chiar dacă cu ceea ce și-a făcut apariția ca antroposofie lucrările lui Blavatsky nu au în mod real aproape nimic de-a face, totuși nu doresc în aceste conferințe să descriu doar aspectele istorice ale mișcării antroposofice, ci și să caracterizez aspectele sociale pe care le avem în fața noastră astăzi în mișcarea antroposofică. Și pentru aceasta sunt necesare exact asemenea puncte de plecare precum am ales în aceste două zile.
Acum, bineînțeles, tot ce se poate spune despre Blavatsky, astăzi poate foarte ușor — dacă cineva dorește să discrediteze o asemenea strădanie spirituală, așa cum a apărut ea, să zicem, în ‘the Theosophical Society’ – să fie respins; este foarte ușor să discreditezi o asemenea personalitate ca Blavatsky, arătând cât de problematice sunt unele aspecte ce se întâlnesc în biografia acestei personalități.
Aș putea enumera foarte multe lucruri. Este suficient doar să menționez că în cadrul societății care s‑a raliat vieții spirituale a lui Blavatsky, au luat naștere concepții potrivit cărora anumite cunoștințe despre lumea spirituală au fost obținute prin faptul că scrisori fizice, comunicări fizice, așadar lucruri scrise pe hârtie, ar fi venit dintr‑o sursă care nu se află în lumea fizică. Astfel de documente erau numite „scrisori ale maeștrilor” [Nota 35]; ele erau arătate, spunându-se că nu au fost scrise pe cale obișnuită sau, cel puțin, că nu au ajuns în locul unde au fost produse pe cale obișnuită. A fost apoi o poveste care a cam făcut senzație atunci când, în acea casă în care sub conducerea Helenei P. Blavatsky fuseseră prezentate asemenea scrisori, au putut fi arătate tot felul de uși glisante realizate în mod înșelător, uși prin care pur și simplu pe cale fizică obișnuită, dar într-un mod înșelător, aceste scrisori puteau fi împinse înăuntru în camera unde erau apoi găsite ca „scrisori magice”, și așa mai departe.
Bineînțeles, pentru contemporani este extrem de ușor să indice aceste lucruri și să considere confirmat faptul că o asemenea personalitate ca Blavatsky poate fi pur și simplu respinsă cu cuvintele că ea a fost, de fapt, o impostoare. Ei bine, despre această latură a fenomenelor care s‑au petrecut în jurul lui Blavatsky vom mai avea de vorbit câteva lucruri. Dar, pentru început, se poate adopta și un alt punct de vedere, și anume acela de a nu lua în seamă deocamdată tot ceea ce s‑a întâmplat în exterior.
Cu siguranță se aduc și obiecții. Dar să lăsăm acum aceste obiecții deoparte. Nu ne ocupăm de tot ceea ce s‑a petrecut în exterior, ci privim pur și simplu la lucrările ei. Atunci ajungem la acea judecată pe care v‑am prezentat‑o în aceste zile, la judecata că în scrierile lui Blavatsky se află adesea lucruri diletante, haotice, care au fost scrise acolo, dar că, în tot acest context există lucruri care, dacă sunt verificate prin mijloacele potrivite, trebuie în mod cert să fie luate ca redări, obținute într‑un fel sau altul, ale unor cunoștințe extinse despre lumea spirituală sau provenite din lumea spirituală. Acest lucru nu poate fi negat, în ciuda tuturor obiecțiilor care se aduc.
Și astfel ia naștere întrebarea extraordinar de importantă, plină de semnificație – după cum cred eu –, privind aspectul lăuntric al istoriei culturii: Ce stă la baza faptului că, la sfârșitul secolului al XIX‑lea — să spunem pentru început dintr‑un parte problematică –, au putut veni comunicări dintr‑o lume spirituală, revelații despre o lume spirituală, care, cel puțin atunci când sunt folosite ca impulsuri pentru a cerceta cum stă chestiunea cu acele lucruri, merită întru totul și din perspectiva unei cercetări spiritual‑științifice obiective, cea mai atentă considerație; revelații care spun despre legile fundamentale ale lumii, despre forțele fundamentale ale lumii mai mult decât tot ceea ce filosofia sau alte curente de viziuni asupra lumii au adus la lumină în epoca modernă despre tainele lumii. Aceasta trebuie să ni se pară o întrebare plină de semnificație.
Și opus acestui fenomen se află un alt fenomen cultural‑istoric, pe care nu trebuie să‑l uităm atunci când vorbim despre condițiile de viață ale așa ceva cum este Societatea Antroposofică, în legătură cu strădaniile de a găsi căi spre lumea spirituală. Acest fenomen cultural‑istoric este acesta: capacitatea de judecată, puterea de convingere a judecății a suferit extraordinar în epoca noastră, a regresat.
În această privință, omul se lasă înșelat de marile progrese care au fost realizate. Dar tocmai atunci când aceste mari progrese care s‑au făcut astăzi, sunt privite în legătură cu mersul vieții spirituale — în măsura în care personalitățile umane individuale se situează în acest curs al vieții spirituale ca personalități capabile de judecată — atunci se obține, aș spune, un cadru de referință pentru capacitatea cu care epoca noastră face față fenomenelor care apelează la capacitatea de judecată a oamenilor.
Ar trebui, într‑adevăr, să fie enumerate nespus de multe lucruri. Aș vrea însă să aleg doar un mic exemplu. Îi întreb, de pildă, pe aceia care astăzi se ocupă, fie în mod profesionist, fie doar diletant, să zicem, cu electrotehnica: ce înseamnă astăzi pentru electrotehnică așa‑numita lege a lui Ohm [Nota 36]? Desigur, răspunsul va fi: legea lui Ohm constituie una dintre bazele dezvoltării întregii electrotehnici. — Când Ohm a realizat prima lucrare, care a stat la temelia a ceea ce mai târziu s‑a numit legea lui Ohm, această lucrare a fost respinsă de o facultate de filosofie renumită a unei universități, ca fiind inutilizabilă. Dacă s-ar fi ținut cont de opinia acestei facultăți de filosofie, astăzi nu ar putea exista deloc electrotehnică.
Sau, ceva care dumneavoastră poate vă este mai tangibil: Știți cu toții ce înseamnă astăzi telefonul pentru întreaga noastră viață culturală. Când Reis, care se afla în afara științei oficiale, a scris pentru prima dată concepția telefonului și a înmânat manuscrisul uneia dintre cele mai renumite reviste ale vremii, Poggendorfs Annalen, lucrarea a fost respinsă ca inutilizabilă [Nota 37].
Vedeți, atât de mare este forța de impact a judecății care se află în om, și aceste exemple ar putea fi înmulțite la nesfârșit. Da, atât de mare este forța de impact a judecății în epoca noastră! Trebuie doar să avem o atitudine deplin obiectivă față de aceste lucruri.
Trebuie doar să luăm ceva de pe culmile culturii noastre și vom găsi pretutindeni ceva similar. Sau, dacă mergem mai mult în colțurile ascunse, găsim uneori și manifestări drăguțe, care caracterizează facultatea de judecată a celor care astăzi dau tonul în ceea ce privește, să zicem, administrarea vieții spirituale.
Iar publicul la rândul său, marele public, care merge pe larga șosea — am vorbit despre aceasta alaltăieri — se află cu totul sub impresiunea a ceea ce este recunoscut astăzi în acest fel. Acum, cultura este a tuturor țărilor; nu este în nicio țară mai bună sau mai rea.
Luați un asemenea caz: Adalbert Stifter [Nota 38] este un poet foarte important, dar nu vreau acum să discut despre semnificația lui ca poet, ci să povestesc ceva din viața lui. Și‑a făcut studiile gimnaziale — chiar cu rezultate eminente —, apoi a studiat științele naturii și dorea să ajungă profesor de gimnaziu. Numai că a fost considerat cu totul nepotrivit pentru a fi profesor de gimnaziu, că ar fi prea puțin înzestrat pentru aceasta. Autoritățile au considerat că nu era suficient de înzestrat pentru a fi profesor de gimnaziu.
S‑a petrecut apoi un fapt curios, că o anumită baroneasă Mink, care nu avea nimic de-a face cu judecarea capacităților profesorilor de gimnaziu, a auzit de poetul Adalbert Stifter, i-a cerut să-i citească ceea ce acesta scrisese deja pe atunci, poezii pe care el însuși nici nu le aprecia în mod deosebit, și efectiv l‑a silit să le publice.
Acest lucru a stârnit imediat mare vâlvă. Autoritățile au spus atunci: „Nu putem găsi pe nimeni mai bun pentru a fi inspector școlar pentru întreaga țară.” Și astfel, cel care cu puțin timp înainte fusese considerat incapabil să devină profesor a fost numit supraveghetor general pentru toți acești profesori!
Ar fi deosebit de interesant să fie descrise aceste lucruri, în legătura dintre ele, pe cele mai diferite domenii ale vieții spirituale, începând cu un asemenea fenomen, precum cel pe care tocmai l‑am relatat în cazul lui Adalbert Stifter, și mergând până la, să zicem, un fenomen precum cel al lui Julius Robert Mayer [Nota 39]. Știți că eu trebuie chiar să combat, în anumite domenii, legea conservării energiei, care este legată de numele său. Dar fizica actuală nu o combate, ci o susține chiar în fiecare capitol, fiind bazată în întregime pe această lege a conservării energiei. Julius Robert Mayer, care astăzi apare ca un erou — v‑am mai menționat și alte exemple, precum Gregor Mendel [Nota 40], căruia i s‑a întâmplat ceva asemănător —, Julius Robert Mayer, născut la Heilbronn am Neckar, era întotdeauna ultimul din clasa sa, și, de la universitatea la care se înscrisese — era, desigur, la Tübingen —, a primit într‑o bună zi, din cauza rezultatelor sale, sfatul de a părăsi universitatea. Nu este nicidecum meritul universității că el a ajuns la descoperirile sale, căci aceasta voia să‑l îndepărteze înainte ca el să fi susținut examenul și să fi putut deveni medic.
Pornind de la asemenea lucruri și ajungând până la imensul tragism legat de numele acelei personalități, Semmelweis [Nota 41] — care are meritul uriaș că astăzi a fost redusă la minimum febra puerperală, care înainte de apariția lui Semmelweis secera atât de mulți oameni —, până la această imensă tragedie, care a dus în cele din urmă, asemănător cu cazul lui Julius Robert Mayer, la faptul că Semmelweis a sfârșit într‑un ospiciu, în ciuda faptului că este unul dintre cei mai mari binefăcători ai omenirii, ar fi interesant de descris aceste lucruri în legătura dintre ele. Dacă am pune la un loc toate acestea, am obține un element de o importanță extraordinară în istoria culturală a celor mai recente timpuri, din care s‑ar putea vedea cât de puțină putere de acțiune a avut această epocă a progresului exterior asupra capacității de a judeca fenomenele spirituale și cât de puțină înclinație a existat, de fapt, de a fi receptivă și a se apleca supra a ceea ce apărea la orizontul vieții spirituale.
Și de astfel de lucruri trebuie, desigur, să ținem seama atunci când vrem să examinăm în mod corect forțele ostile care se opun intervenției unei mișcări spirituale. Atunci va trebui să știm ce facultate de judecată există, de fapt, în epoca noastră, care este atât de trufașă tocmai în privința capacității ei neexistente de judecată.
Este, într‑adevăr, un fenomen cu totul caracteristic faptul că ceea ce fusese până atunci păstrat doar în mod tradițional în diverse societăți secrete, care nu doreau nicidecum să lase această cunoaștere să ajungă la public, apare deodată, în mare parte, publicat în cartea unei femei, Blavatsky, în cartea intitulată „Isis dezvăluită”. Firește, toți aceia care își spuneau: „În această carte se află o întreagă sumă din ceea ce noi am ținut întotdeauna sub cheie și lacăt” s‑au înspăimântat. — Și aceste societăți erau, aș spune, mai atente la lacătele și zăvoarele lor decât, de pildă, este astăzi Societatea Antroposofică.
În cadrul Societății Antroposofice nu a existat nicidecum intenția ca ceea ce era cuprins în cicluri să fie ținut cu totul secret, ci, la un anumit moment, mi s‑a cerut ca acele lucruri pe care altminteri le discutam doar verbal să fie accesibile unui cerc mai larg. Și, cum nu era timp pentru a redacta aceste lucruri, s-a decis să fie tipărite ca manuscris, într‑o formă în care altfel nu ar fi fost publicate, nu pentru că nu s‑ar fi dorit publicarea materialului, ci pentru că nu se dorea publicarea materialului în această formă, și pentru că, în cele din urmă, se dorea ca aceste lucruri să fie citite de cei care aveau pregătirea necesară pentru aceasta, întrucât altminteri în mod inevitabil ar fi fost înțelese greșit. Cu toate acestea, astăzi dacă cineva vrea să aibă un ciclu pentru vreo opoziție își poate procura orice ciclu.
Acele societăți despre care vorbesc aici, și care au ținut un anumit bun spiritual sub cheie și lacăt, cerând de la oameni jurăminte pentru ca ei să nu trădeze nimic, știau să păzească lucrurile mai bine. Ele știau că trebuie să fie ceva cu totul deosebit în spate, atunci când deodată apare o carte care aduce într‑adevăr ceva ce are însemnătate în sensul arătat. Lucrurile care nu au însemnătate — ei bine, pentru acestea nu trebuie decât să mergeți pe o străduță lăturalnică din Paris, unde puteți cumpăra coșuri întregi cu scrieri ale societăților secrete. Dar publicarea acestor scrieri nu va provoca nicio spaimă celor care au păstrat cunoașterea tradițională în societățile secrete, căci acestea sunt de regulă lucruri foarte lipsite de valoare, cele care sunt publicate astfel.
Dar „Isis dezvăluită” nu era lipsită de valoare. „Isis dezvăluită” scotea la iveală realmente dintr‑o anumită substanțialitate, astfel încât cunoașterea comunicată apărea ca ceva primordial, ca ceea ce fusese până atunci păstrat cu grijă din înțelepciunea veche.
Așa cum am spus, acei oameni care s‑au speriat nu puteau decât să‑și închipuie că în spatele acestui fapt se ascundea ceva deosebit, o trădare dintr‑o parte sau alta. Eu nu vreau acum, în aceste conferințe, să pun accentul atât de mult pe latura interioară a lucrurilor, ceea ce se află ca fapte în culise — despre aceasta am vorbit de mai multe ori, dintr‑un punct de vedere sau altul, în alte conferințe [Nota 42] —, ci vreau mai mult să ating latura exterioară, să caracterizez judecata lumii, întrucât aceasta este importantă pentru istoria mișcării. Oamenii puteau, desigur, să‑și spună că cineva inițiat în aceste lucruri, care primise o cunoaștere tradițională, dintr‑un motiv care nu trebuia neapărat să fie unul foarte bun, i‑a dat lui Blavatsky sugestii. Se putea foarte ușor spune acest lucru. Și nu s‑ar abate prea mult de la adevăr dacă s‑ar afirma că undeva, dintr‑o societate secretă sau dintr‑o sumă de societăți secrete, a avut loc o trădare, iar aceste lucruri au fost apoi făcute publice tocmai prin Blavatsky. Dar ar fi existat, desigur, și alte căi de a aduce asemenea lucruri la cunoștința publicului, decât să se folosească de o doamnă cum a fost Blavatsky pentru această publicare.
Totuși, a existat un motiv, pe care vreau să‑l caracterizez doar în latura sa exterioară, pentru a se servi tocmai de această doamnă. Și aici ajung la un capitol din istoria noastră spirituală care este cu adevărat foarte curios. Pe vremea când Blavatsky a apărut cu cărțile ei, se vorbea foarte, foarte puțin despre ceea ce astăzi este pe buzele atâtor oameni: despre psihanaliză. Însă cei interesați de aceste lucruri, care erau capabili de judecată și discernământ, aceia, dragii mei prieteni, au trăit într‑adevăr ceva viu tocmai prin apariția lui Blavatsky, față de care tot ceea ce s-a scris până acum de diferiții corifei ai psihanalizei este, precum m‑am exprimat de curând într‑un alt context, cu adevărat un diletantism la pătrat. Căci ce vrea, de fapt, să arate psihanaliza?
Acolo unde într‑un anumit sens are dreptate, psihanaliza arată că în substraturile ființei omenești există ceva care, chiar dacă acum se află acolo jos, poate fi adus la suprafața în conștiență și atunci transcende ceea ce omul are inițial în conștiența sa. Astfel încât se poate spune: în corp se află vârât ceva care atunci când este ridicat în conștiență se arată ca spiritual. Trupul este străbătut de freamătul și rumoarea celor spirituale. Este, firește, ceva foarte primitiv că cineva, în calitate de psihiatru, scoate în acest fel la suprafață rămășițe de experiențe, de trăiri, din adâncul ființei omenești, așadar rămășițe de trăiri care conform nevoilor emoționale ale omului respectiv nu au fost trăite suficient de intens, care într-un fel s‑au depus jos, au format un sediment în om, aducându‑l astfel într‑un echilibru labil, nu unul stabil; și că ceea ce s‑a întâmplat în timpul vieții unui om, apoi, cu toate că se agită și bolborosește jos în inconștient, este ridicat la suprafață și, atunci când este adus la suprafață în conștiență, se dovedește a fi ceva spiritual, care însă, cum s-ar spune, nu se potrivește bine în această ființă omenească și de aceea se agită în mod nepotrivit; dar, atunci când omul îl conștientizează, se poate descărca de el, și prin aceasta omul este eliberat de acea rumoare nepotrivită.
Dar acum este într‑adevăr interesant la ce a ajuns deja o asemenea cercetare psihanalitică diletantă. Mai ales la Jung [Nota 43] este foarte interesant. El ajunge la concluzia că omul, acolo jos — desigur, nu se poate defini mai precis acest „acolo jos”, este pur și simplu ceva nedeterminat undeva în adâncul ființei sale –, că omul acolo jos are nu numai ceea ce a trăit el ca experiențe neprocesate începând de la nașterea sa, ci că acolo jos, în ființa sa omenească, are tot felul de lucruri care trimit înapoi la strămoși, ba chiar pot trimite înapoi prin toate experiențele raselor și încă mai departe. Astfel, astăzi nu i se mai pare deloc imposibil psihanalistului ca, de pildă, ceea ce a fost trăit în Grecia ca, să zicem, problemă a lui Oedip, să fi lăsat o amprentă asupra oamenilor. Apoi aceasta s‑a transmis mai departe, mereu mai departe. Și astăzi vine un biet suflet ghinionist în clinica psihanalistului, acesta îl psihanalizează și reușește să scoată la iveală ceva ce stă atât de adânc în cel în cauză, încât nu provine din viața lui actuală, ci de la tată, strămoș, stră‑strămoș și așa mai departe, până încolo la vechii greci care au trăit problema lui Oedip. Astfel a trecut de la un capăt la celălalt prin tot sângele și poate fi astăzi psihanalizat. Acolo se agită în om simțirile oedipiene și pot fi aduse la suprafață prin psihanaliză. Și se crede atunci că se ajunge chiar la corelații foarte interesante dacă ceea ce poate fi urmărit înapoi, pe linie rasială, până departe în urmă, poate fi psihanalizat.
Numai că, dragii mei prieteni, acestea sunt metode de cercetare cu totul diletante. Căci numai un pic să fiți versați în antroposofie și atunci știți că se pot scoate la iveală multe lucruri din substraturile ființei omenești: mai întâi viața prenatală, viața preterestră, aceea pe care omul a trăit-o înainte de a coborî în lumea fizică, apoi ceea ce a trăit în viețile sale pământești anterioare. Acolo treci de la diletantism la realitate!
Dar prin aceasta se ajunge și la recunoașterea faptului că în om este într‑un fel implicată, conținută, înfășurată, întreaga taină a lumii. Aceasta a fost, în fond, și viziunea timpurilor mai vechi: că taina lumii se desfășoară atunci când omul scoate la suprafață, din lăuntrul său, tot ceea ce este ascuns în miezul ființei sale. De aceea omul a fost numit un microcosmos — nu de dragul înfloriturilor verbale, așa cum se face adesea astăzi, ci pentru că exista realmente experiența: Din fundamentul omului poate fi scos la suprafață tot ceea ce se află ca taină în vastitatea Cosmosului.
Este cu adevărat cel mai primitiv diletantism ceea ce întâlnim astăzi sub numele de psihanaliză. Căci, în primul rând, este diletantism psihologic: Nu se știe că în anumite substraturi viața fizică și viața spirituală sunt una, ci se consideră în termeni abstracți viața sufletească ce plutește la suprafață, fără a se ajunge la acele substraturi unde această viață sufletească trăiește creând, țesând, pulsând în sânge, în respirație, fiind deci una cu așa‑numita funcționare materială. Viața sufletească este privită în mod diletant. Dar, în al doilea rând, și viața fizică este privită diletant, fiindcă este considerată doar după aparența ei exterioară, sensibilă, fără a se ști că pretutindeni în viața sensibilă înainte de toate în organismul omenesc este vârât spiritualul.
Iar atunci când două diletantisme sunt împletite astfel încât unul să‑l lumineze pe celălalt, așa cum face psihanaliza, atunci diletantismele nu se adună pur și simplu, ci se multiplică unul cu celălalt: rezultă un diletantism la pătrat.
Ei bine, ceea ce a ieșit atunci la iveală ca un asemenea diletantism la pătrat se putea într-un anumit sens vedea negreșit în problema psihologică a lui Blavatsky. Poate că dintr‑o parte sau alta, printr‑o trădare oarecare, să fi venit o stimulare. Această stimulare a acționat cu adevărat ca și când un psihanalist înțelept — dar acum un psihanalist înțelept invizibil –, a scos din Blavatsky, printr‑o impulsionare, o sumă uriașă de cunoaștere, care acum ieșeau din interiorul omului însuși, nu din vechi scrieri care erau transmise în mod tradițional din vremuri străvechi. Atunci a ieșit la lumină ceva din însăși ființa omenească, aș spune, prin psihanalistul invizibil. Căci dacă a fost vorba de un trădător, acela nu a fost psihanalistul, care a dat doar impulsionarea. Dar circumstanțele au dat impulsionarea! Care au fost aceste circumstanțe?
Dacă priviți evoluția istorică până cam în secolul al XV‑lea veți găsi, dragi prieteni, că atunci se întâmpla într‑adevăr mult mai des ca oamenilor, atunci când erau stimulați de ceva – era suficient să fie un fenomen exterior deosebit de caracteristic —, să le urce din lăuntrul lor o revelație despre tainele lumii. Mai târziu, acest lucru a ajuns să fie considerat deja ceva aproape legendar mistic. Ceea ce se povestește despre Jakob Böhme [Nota 44], că la vederea unui vas de cositor a avut o revelație grandioasă, este admirat tocmai pentru că nu se știe că în vremurile de demult, până chiar în secolul al XV‑lea încă era în general așa, că o stimulare aparent destul de neînsemnată putea scoate la iveală din om revelații uriașe despre tainele lumilor, care apoi erau contemplate de către om.
Dar acest lucru a regresat din ce în ce mai mult, oamenii nu mai pot avea revelații interioare ca urmare a unor astfel de stimulente. Aceasta provine din predominarea intelectualismului. Intelectualismul este în corelație cu o formare cu totul specifică a creierului. Creierul devine — chiar dacă aceasta, firește, nu se poate dovedi în exterior, anatomic‑fiziologic, dar poate fi totuși demonstrat spiritual — oarecum mai calcificat, mai rigid. Și realmente creierul omului din civilizația actuală a devenit începând cu secolul al XV‑lea considerabil mai rigid. Iar acest creier rigid nu mai lasă ca revelațiile interioare ale omului să ajungă la suprafața conștienței.
Acum trebuie să spun ceva extrem de paradoxal, dar adevărat: Rigiditatea mai mare a creierului — bineînțeles, cu excepțiile de rigoare de o parte și de alta — s‑a manifestat la bărbați, și nu spun aceasta pentru ca vreun creier feminin să se bucure în mod deosebit, căci atunci când a sosit a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, și creierele femeilor deveniseră deja destul de rigide. Dar avansul în ceea ce privește intelectualitatea și rigiditatea creierului l‑au avut totuși bărbații. Și aceasta este în corelație cu regresul capacității de judecată.
Ei bine, în acea perioadă era vremea când păstrarea în secret a vechilor cunoștințe se practica încă într‑o mare măsură. Atunci s‑a dovedit că asupra bărbaților aceste cunoștințe nu aveau mare impact, căci ei le învățau cuvânt cu cuvânt, pe de rost, treptat, pe măsură ce avansau în grad. Nu-i afecta prea mult, și le țineau sub cheie și lacăt. Dar dacă cineva voia, într‑un fel oarecare, să aducă din nou aceste vechi cunoștințe la o dezvoltare deosebită, putea face experimentul de a transmite aceste cunoștințe, — pe care poate nici măcar nu era nevoie să le înțeleagă el însuși — într‑o mică doză unei femei al cărei creier era poate încă pregătit într‑un mod cu totul special, căci creierul lui Blavatsky era totuși altceva decât alte creiere feminine ale secolului al XIX‑lea. Atunci, acest lucru putea, prin contrast cu tot ceea ce exista altminteri în materie de cultură în aceste creiere feminine, aș spune, să aprindă ceea ce altfel era cunoaștere veche uscată, putea, așa cum psihanalistul, printr‑o anumită direcționare, stimulează întregul om, să stimuleze această personalitate a lui Blavatsky. Ea a descoperit apoi, prin această stimulare, din ea însăși, ceea ce fusese uitat de întreaga omenire care nu făcea parte din societăți secrete, iar de ceilalți, care erau în societăți secrete, fusese ținut cu grijă sub cheie și lacăt și, în mare parte, nici nu fusese înțeles. Aceste lucruri, în felul acesta au putut să iasă la iveală, aș spune, ca printr‑o supapă culturală.
Dar, în același timp, nu exista deloc o bază pentru ca acestea să fi putut fi prelucrate într‑un mod rațional. Căci doamna Blavatsky cu siguranță nu era o logiciană. În logică era extrem de slabă. În timp ce, din întreaga ei ființă omenească, putea realmente să reveleze taine ale lumilor, nu era în stare ca aceste lucruri să le și prezinte într‑o formă care să poată fi justificată în fața conștiinței științifice a epocii moderne.
Și acum gândiți-vă la acea judecată atât de îngustă cu care erau întâmpinate atunci fenomenele spirituale; cum ar fi putut ceva ce abia – s-ar putea spune – 20 de ani mai târziu a reapărut, și atunci întru totul primitiv și diletant doar în psihanaliză – și doar pe un domeniu extrem de restrâns –, cum ar fi putut acel lucru să fie luat în considerare în mod corect! Gândiți-vă, o experiență care ar putea deveni de proporții gigantice, la care psihanaliza se va putea ridica abia cândva când va fi purificată, limpezită, când va fi pusă pe un fundament rațional și va fi practicată științific, când nu se va mai analiza psihologic pe baza sângelui care de la oamenii care au trăit problema lui Oedip curge prin vene până în generația noastră, ci când se vor înțelege cu adevărat interdependențele dintre lumi!
Da, vedeți, cum ar fi putut fi întâmpinată această experiență care, față de cercetare psihanalitică degenerată de astăzi arată, aș spune, imaginea ei magnifică, gigantică, eliberată de orice caricatură, cum ar fi putut, într‑o epocă în care capacitatea de judecată era așa cum v‑am descris‑o, să fie întâmpinată într-o măsură suficientă, în cercuri mai largi? În această privință ți se puteau întâmpla cu adevărat multe, în ceea ce privește înțelegerea cu care erai întâmpinat în vremurile noastre, dacă făceai doar încercarea de a apela la o judecată ceva mai largă.
Aș dori aici, spre ilustrare — aceste lucruri sunt necesare, și veți vedea din desfășurarea ulterioară a conferințelor cât de necesar este să intru și în aceste aspecte care par cu totul personale —, aș dori deci să vă povestesc un exemplu despre cât de dificil este în această epocă mai nouă să te faci în vreun fel înțeles atunci când vrei să apelezi la o judecată mai largă, mai cuprinzătoare.
A existat, așadar, o vreme pe la cumpăna dintre secole, când la Berlin, unde locuiam atunci, s‑au întemeiat asociații Giordano Bruno, între altele și una «Giordano Bruno‑Bund». Au existat și alte asociații Giordano Bruno, dar s‑a întemeiat această „Asociație Giordano Bruno”. În cadrul ei se aflau cu adevărat oameni admirabili, în stilul și spiritul epocii de atunci, oameni care aveau deja un interes temeinic pentru ceea ce putea trezi interesul la acea vreme, și pentru care își puteau mobiliza întreaga orientare a lumii lor de reprezentări, de simțire și de voință. Și chiar și în acea manieră abstractă, în care se petrece și în epoca mai recentă, în această Asociație Giordano Bruno se făcea trimitere la spirit. O personalitate cunoscută a acestei Asociații Giordano Bruno [Nota 45] a inaugurat întemeierea acesteia cu o conferință intitulată: „Materia niciodată fără spirit”. — Dar toate acestea erau așa de lipsite de perspectivă, căci acest spirit și ceea ce se cultiva acolo erau, în fond, ceva cu totul abstract, care nu putea nicidecum să se apropie de o realitate a lumii. Modul de gândire era ceva îngrozitor de abstract. Mai ales mi se părea foarte supărător faptul că oamenii de acolo, la fiecare pas, ori de câte ori era posibil, foloseau cuvântul „monism”. Se spunea că trebuie să se venereze monismul, singurul rațional, potrivit pentru omenire, iar dualismul ar fi ceva depășit. Și se indica mereu cum în epoca modernă omenirea a reușit să se elibereze din dualismul medieval.
Vedeți, acestea erau lucruri pe care le găseam atunci extrem de supărătoare. Mă deranja tocmai această palavrageală despre monism și această respingere diletantă a dualismului; mă deranja vorbirea despre spirit într‑un mod atât de general, panteist, care spuneau că, păi da, pretutindeni este și spirit. Nu rămânea atunci nimic altceva decât cuvântul „spirit”. Toate acestea găseam că erau chiar supărătoare.
De fapt, după ce fusese ținută prima conferință despre „Materia niciodată fără spirit”, am avut o dispută cu cel care ținuse acea conferință, lucru care mi‑a fost atunci luat foarte în nume de rău. Dar apoi această întreagă agitație monistă a continuat și mi‑a devenit din ce în ce mai supărătoare — interesantă, dar supărătoare — și am decis atunci să fac ceva prin care credeam că cel puțin le voi pune în mișcare capacitatea de judecată. Și cum deja o întreagă serie de conferințe fusese plină de tiradele despre întunecatul Ev Mediu, despre groaznica scolastică dualistă, am decis — era în acea vreme despre care acum se spune că aș fi fost un haeckelian vehement — să fac ceva prin care judecata să le fie puțin zguduită. Am ținut atunci o conferință despre Toma d’Aquino [Nota 46] și am spus — rezumând acum în câteva propoziții ceea ce atunci am expus pe larg — aproximativ următoarele: nu există nicio justificare ca, în ceea ce privește ideile vieții spirituale trecute, să se vorbească despre Evul Mediu „întunecat”, îndeosebi despre dualismul tomismului și al scolasticii. Căci, dacă folosește întruna termenul „monism”, atunci eu vreau să arăt că Toma d’Aquino a fost un veritabil monist. Numai că trebuie să numim monism nu doar ceea ce este în prezent înțeles ca monism materialist, ci trebuie să‑l numim monist pe acela care vede principiul lumii într‑un monon, într‑o unitate. Deci am spus: aceasta a făcut cu siguranță Toma d’Aquino, căci el a văzut fără îndoială în divinul unitar mononul care stă la baza a tot ceea ce există în lume ca creație. Acolo, am spus eu, este cel mai pur monism. Numai că el, potrivit epocii de atunci, a făcut distincția că o jumătate poate fi înțeleasă prin cunoașterea senzorială și rațională obișnuită a omului, iar cealaltă printr‑un fel de cunoaștere care pe atunci era numită credință. Dar ceea ce scolastica încă înțelegea prin credință, omenirea actuală nu mai înțelege deloc. Așa că trebuie – am spus – să ne fie limpede că Toma d’Aquino a vrut, pe de o parte, să se apropie de lume prin cercetări senzoriale și cunoașterea rațională, dar a vrut, pe de altă parte, să completeze această cunoaștere rațională prin adevărurile revelației. Dar prin aceasta tocmai că el voia să-și croiască drum până la mononul lumii. El a vrut doar să meargă pe două căi. Ceea ce este rău pentru prezent, am spus eu, este faptul că acest prezent nu are concepte suficient de largi pentru a se putea descurca cât de cât în istorie.
Pe scurt, am vrut să ajut creierele uscate să capete puțină umiditate. Dar a fost zadarnic. Căci a avut un efect extraordinar de ciudat. Oamenii la început n-au știut deloc ce să facă cu această chestiune. Erau cu toții protestanți evanghelici și au considerat: „Acum se vrea să ni se strecoare catolicismul! Se vrea ca acest catolicism să fie apărat cu teribilul său dualism. Este îngrozitor, spuneau ei, noi ne străduim din toate puterile să dăm catolicismului lovitura de grație, și acum vine un membru al însăși acestei Asociații Giordano Bruno și apără catolicismul!”
În mod real, oamenii nu știau atunci dacă nu cumva înnebunisem peste noapte, când am ținut acea conferință. Pur și simplu nu știau ce să creadă. Și erau, de fapt, cele mai luminate minți ale vremii. S‑a găsit propriu‑zis doar unul care a apărut atunci ca un fel de apologet. Acesta era poetul Wolfgang Kirchbach [Nota 47]. El a fost singurul care a conceput atunci formula sub care conferința putea avea drept de ședere în Asociația Giordano Bruno. Și această formulă a conceput‑o în felul următor. El a spus: „Da, Steiner nu a vrut să strecoare catolicismul, ci a vrut să arate că în acea veche înțelepciune scolastică a catolicismului se află încă ceva mult mai semnificativ decât ceea ce avem noi astăzi ca noțiuni superficiale. Aceasta a vrut să arate. El a vrut să ne arate că tocmai de aceea catolicismul este un dușman atât de puternic, pentru că noi suntem niște adversari atât de slabi, și că trebuie să ne procurăm arme mai puternice. Aceasta a vrut să arate prin conferința sa.” — Aceasta a fost singura formulă prin care acea conferință a primit, la o treime, la minoritate, atâta drept de ședere încât măcar să nu fiu exclus din Asociația Giordano Bruno. Dar de către majoritate eram considerat un om căruia catolicismul îi sucise mintea.
Iată, aceasta este o astfel de întâmplare din acea vreme despre care se spune acum că aș fi fost un haeckelian vehement. Prin asemenea lucruri însă dobândeai experiența asupra capacității de judecată, mai ales asupra lărgimii de vederi a judecății, care se manifesta față de ceea ce în primul rând nu mergea pe formule teoretice, ci urmărea să pornească cu adevărat pe calea către spiritual, să intre efectiv în lumea spirituală.
Căci pătrunderea în lumea spirituală nu depinde de faptul dacă ai o teorie sau alta despre spirit sau materie, ci de faptul dacă ești capabil să pricinuiești o experiență reală a lumii spirituale. Am subliniat adesea: spiritiștii cred cu certitudine că îndreaptă totul spre spirit, dar teoriile lor sunt cu toate acestea atât de lipsite de spirit. Ele cu siguranță nu conduc omul spre spirit. Poți chiar să fii materialist și totuși să ai mult spirit. Acesta este tot un spirit real, chiar dacă se află în eroare. Desigur, nu trebuie să prezentăm spiritul rătăcit ca pe ceva valoros, dar spiritul care a pierdut drumul, spiritul care se amăgește socotind materia ca fiind singura realitate, poate fi totuși mai plin de spirit decât acea absență a spiritului care caută spiritul într-un mod material, pentru că nu poate găsi deloc niciun spirit în sine însuși.
Trebuie, așadar, atunci când privim înapoi la acele puncte de plecare, pe care trebuie să le sesizăm corect dacă vrem să înțelegem întregul sens și condițiile de viață ale mișcării, să știm, pe de o parte, cât de extraordinar de problematic a fost în ultima treime a secolului al XIX‑lea — dacă îmi este îngăduit să folosesc această exprimare — modul în care revelațiile lumii spirituale pătrundeau în lumea pământească, și cât de puțin matură era judecata generală pentru a primi aceste revelații spirituale, și cât de mare era, mai presus de toate, voința unor cercuri foarte precise de a nu lăsa să ajungă la oameni nimic din ceea ce conduce cu adevărat înspre spirit. Este indubitabil că pentru foarte mulți oameni care erau întru totul de luat în serios, apariția lui Blavatsky trebuia să aibă un efect stimulativ.
Aceasta a și făcut ea la început. Oamenii care își păstraseră încă o anumită capacitate de judecată au spus: „Aici este totuși ceva care vorbește prin sine însuși. Este ciudat cum a apărut tocmai acum în lume, dar este ceva care vorbește prin sine însuși. Trebuie doar să folosești bunul-simț, rațiunea omenească sănătoasă, și atunci el vorbește de la sine.” Dar erau, desigur, mulți oameni care aveau un interes ca tocmai așa ceva să nu fie lăsat să intre în lume ca influențe stimulatoare.
Ei bine, era acolo; era acolo într‑o personalitate ca Blavatsky, care, într‑un anumit sens, se afla totuși naivă și neputincioasă în fața propriilor sale revelații lăuntrice. Acest lucru îl arăta deja stilul scrierilor ei. Așa stăteau lucrurile, așa se raporta ea însăși la acestea: naivă și neputincioasă într‑un anumit fel, și lăsându-se în voia multor lucruri care apăreau în jurul ei. Dar credeți oare că era deosebit de greu ca oameni care voiau să pregătească lumea în așa fel încât să nu accepte nimic din ceea ce ar putea conduce spre spiritualitate să se apropie de Blavatsky și să‑i formeze anturajul? În special în cazul H. P. Blavatsky nu era deloc greu, și pentru că ea se afla atât de naivă și neajutorată în fața propriilor sale revelații lăuntrice, era într‑un anumit fel și credulă.
De pildă, cazul cu ușa glisantă prin care aparent fuseseră introduse scrisori ale maeștrilor — scrisori pe care însă, afară, le scria cineva și le împingea înăuntru — nu era neapărat necesar să se bazeze pe faptul că H. P. Blavatsky i‑ar fi spus respectivului: „Introdu aici asemenea scrisori.” Ci ea era într‑un anumit fel naivă și chiar credea în asemenea scrisori. Cel care a introdus acele scrisori a înșelat‑o pe Blavatsky și întreaga lume. Apoi se putea, desigur, foarte ușor spune în fața lumii: „Aceasta este o impostoare.” Dar nu înțelegeți, dragii mei prieteni, că s‑ar fi putut ca însăși Blavatsky să fi fost înșelată? Căci o anumită credulitate extraordinară era prezentă în ea tocmai ca urmare a particularității ei, aș spune, a neîntăririi creierului ei. Așadar, problema este extrem de complicată și, ca orice lucru care aduce în epoca noastră adevărata spiritualitate în lume, cere capacitate de judecată, cere rațiunea omenească sănătoasă. Nu este tocmai rațiune omenească sănătoasă să îl consideri pe Adalbert Stifter mai întâi nici măcar capabil să fie profesor, iar mai târziu — în acest caz a fost vorba tot de o femeie, probabil era tot una cu un creier mai moale decât au toți acei referenți din ministere sau din comisiile școlare —, când a venit un semn din partea aceasta, să‑l găsești potrivit să‑i inspecteze pe toți aceia dintre care nu i s-a permis să facă parte.
Da, vedeți, pentru a vedea ceea ce este corect este nevoie de asemenea de bunul-simț, de rațiunea omenească sănătoasă. Dar cu această rațiune omenească sănătoasă, dragii mei prieteni, vedeți dumneavoastră, când am ținut un ciclu mai amplu de conferințe anul trecut în Germania, am folosit de multe ori expresia „rațiunea omenească sănătoasă” și am spus: Ceea ce are Antroposofia de spus din lumea spirituală, poate fi verificat cu bunul-simț, cu rațiunea omenească sănătoasă. Unul dintre critici, care nici măcar nu era cel mai rău, a luat chiar aceasta în seamă și a spus următoarele aproape literal: „Da, ar fi un fel de păcăleală pentru naivi să vorbești despre rațiunea omenească sănătoasă: pentru că oricine are astăzi o educație științifică știe că rațiunea omenească, atunci când este sănătoasă, nu cunoaște aproape nimic, iar cea care crede că cunoaște ceva nu este sănătoasă.” — Acesta a fost conținutul unui judecăți critice scrise într-un mod nicidecum lipsit de perspicacitate.
Deci, tradus mai pe înțelesul tuturor, înseamnă aceasta: Dacă cineva astăzi, după ce au avut loc atât de multe progrese ale omenirii, este deștept, atunci știe că nu se cunoaște nimic; iar cel care crede că cunoaște ceva este nebun. Da, aceasta este modul de recepționare a lucrurilor spirituale la care am ajuns.
Și prezentându-vă câteva aspecte din perioada de dinaintea începutului mișcării antroposofice, referitoare la capacitatea de comprehensiune a unei revelații spirituale, și prezentându-vă acum judecata unui critic totuși influent chiar din anul trecut, puteți vedea cam cum această stare de lucruri a epocii a urmărit întreaga mișcare. Căci, în mod firesc, dintr‑o asemenea atmosferă a epocii — mai ales că era încă prezentă o personalitate atât de greu de înțeles precum Blavatsky, la care se putea face referire — trebuia să ia naștere acea judecată care astăzi, în fond, nu face decât să se repete în cele mai diverse variante, doar că unul o spune așa, altul altfel: Cel care astăzi este deștept, care are rațiune omenească sănătoasă, spune „Ignorabimus” [Nota 48]; iar cel care nu spune „Ignorabimus” este fie nebun, fie un șarlatan.
Acest lucru nu trebuie înțeles ca fiind doar ceva de rea-credință. Ca să te poți situa corect în epocă și să poți înțelege unele condiții de viață ale mișcării antroposofice, trebuie să recunoști acest lucru nu pur și simplu ca reaua-credință a unor indivizi, ci trebuie să îl vezi ca ceva ce face parte din coloritul vremii în toate țările, la întreaga omenire contemporană. Trebuie recunoscută și pricepută ca atare.
Atunci, în întreaga poziție pe care ți‑o asumi, pe care însă ar trebui să ți‑o asumi cu tărie și curaj, vei putea incorpora și ceea ce, atunci când vorbim din punctul de vedere antroposofic despre vremea actuală, totuși trebuie să fie prezent în toate – oricât de tăioase, tăioase sufletesc ar fi –, respingerile oponenților: compasiunea. Trebuie cu toate acestea să ai compasiune, pentru că judecata epocii este încețoșată.
Despre cum a mers și trebuia să meargă mișcarea antroposofică din cauză că lucrurile stau astfel, vom vorbi mai departe mâine.
