Dragii mei prieteni!
Când considerăm un asemenea fenomen cum este H. P. Blavatsky, și anume privit din punctul de vedere care v-a devenit deja limpede din cele trei considerații precedente, atunci, pe de o parte,
intră desigur mai întâi în considerare această personalitate ca atare, cum s-ar spune, luată separat. Pe de altă parte, intră în considerare cele prin care a avut un anumit efect asupra unui
mare număr de oameni. Acum, acest efect a fost, ce-i drept, în parte unul de-a dreptul negativ. Se poate spune: Acei oameni care au auzit ceva despre publicațiile lui Blavatsky, în măsura în
care erau, să zicem, de o formație filosofică, psihologică, literară, științific-naturalistă, sau, în general, așa cum se folosește astăzi cuvântul, oameni cultivați, s-au bucurat să se poată
debarasa într-un fel de această apariție, să nu fie obligați să emită vreo judecată. Ei au putut să-și atingă acest scop și prin faptul că, în circumstanțele pe care le-am indicat ieri, se putea
pur și simplu spune: au fost constatate practici necinstite, și nu era nevoie să te ocupi de ceva despre care asemenea lucruri – cum se spune – au fost dovedite.
Apoi erau, bineînțeles, tocmai aceia care se aflau în posesia unei vechi înțelepciuni tradiționale – o posesie despre care v am spus cât de puțin o înțelegeau de fapt, dar pe care o foloseau într o privință sau alta ca mijloc de putere – membri ai uneia sau alteia dintre societățile secrete. Nu trebuie să uităm niciodată că nenumărate efecte în lume se leagă de ceea ce pornește de la asemenea societăți secrete. Aceștia nu erau doar bucuroși să nu fie nevoiți să emită vreo judecată, ci mai presus de toate erau preocupați să găsească toate mijloacele pentru ca o asemenea prezentare a lumii spirituale să nu aibă un impact mai larg. Căci lucrurile fuseseră, după cum am văzut, publicate, puteau fi citite de oricine și răspândite de oricine. Și prin aceasta, cel puțin o bună parte din mijloacele de putere pe care asemenea societăți doreau să și le păstreze, le fusese luată. De aceea, în spatele acelor lucruri pe care le am caracterizat ieri sunt, firește, membri ai unor asemenea societăți, mai ales în privința emiterea judecății: „Acolo este vorba de practici necinstite”.
Dar și mai important pentru scopul nostru actual trebuie să ne apară faptul că totuși scrierile lui Blavatsky și tot ceea ce s a mai legat de persoana ei, au avut asupra unui mare număr de oameni ai prezentului un anumit impact. Prin aceasta au luat naștere acele mișcări care, într un anumit sens, s au numit teosofice.
Aș dori să vă rog să țineți seama în toate aceste dezbateri, că eu încerc întotdeauna să dau caracteristicile pe cât posibil astfel încât ele să corespundă faptelor. Astăzi însă acest lucru deja îți devine imposibil de făcut prin însăși folosirea cuvintelor, adică în multe cercuri imposibil. Astăzi este așa, că omul foarte ușor, atunci când întâlnește un cuvânt, de fapt el intră mai întâi, aș spune, într un fel de relație lexicală cu acest cuvânt, că el caută un fel de explicație a cuvântului, pentru a fi în acest fel pe cât posibil cruțat de a căuta să pătrundă lucrul însuși ca să-l înțeleagă. Când un literat, și chiar unii oameni care sunt luați mai în serios decât un literat, aud de teosofie, atunci ei deschid – lucru care poate, de asemenea, să se petreacă în mintea lor – dicționarul și se informează de acolo, ce este aceasta. Sau merg mai departe; poate sunt mult mai conștiincioși și studiază diverse scrieri în care apare un asemenea cuvânt precum teosofie, și apoi își iau de acolo temeiul pentru judecata lor. Trebuie, la scrierile care tratează asemenea lucruri, să fiți atenți cât de mult se bazează de fapt pe o asemenea procedare.
Trebuie mereu să se contrapună următorul lucru: Cum a ajuns acea societate, sau s ar putea spune societățile care au aderat la fenomenul Blavatsky, cum au ajuns aceste Societăți la numele „Societatea Teosofică”? Pot fi multe obiecții împotriva acestei Societăți Teosofice – și eu am enumerat deja destule pe care le poți avea împotriva ei –, dar la întemeierea ei, la sfârșitul secolului al XIX lea, cu siguranță nu au luat semnificația din dicționar a cuvântului teosofie și să înființeze o Societate Teosofică pentru că voiau să răspândească teosofia așa cum este ea înțeleasă în dicționar. Nu acesta a fost cazul. Ci exista o sumă de comunicări din lumea spirituală prin Blavatsky, care erau mai întâi prezente ca atare. Din motive pe care le voi discuta mai târziu, s a simțit nevoia de a cultiva aceste comunicări pe cale societală, și atunci era nevoie de un nume. Cei care au dezbătut – de dezbătut se dezbate astăzi despre orice, și se dezbătea și pe atunci despre orice – ce nume să se dea, s au întrebat: Să se numească „Societate Neo Mistică”, să se numească „Societate Rozicruciană”, să se numească „Societate Magică”? Și atunci au căutat ce alte cuvinte mai există și au ajuns la cuvintele teosofie și teosofic.
Așadar, cuvântul nu are de fapt prea mult de a face cu ceea ce s a răspândit acolo, întrucât este un cuvânt cu origini istorice. De aceea este destul de lipsit de sens să discuți lucrurile pornind de la înțelesul cuvântului, și mai ales să-l iubești sau să-l detești. Este vorba de lucruri foarte precise, concrete, care au intrat în lume prin scrierile sau prin celelalte comunicări ale lui Blavatsky. Și este, s ar putea spune, pur întâmplător că societățile care s au raliat s au numit „Societate Teosofică”. Pur și simplu nimănui nu i a venit în minte un cuvânt mai bun. Acest lucru trebuie avut în vedere, căci există, desigur, nu doar judecăți istorice, ci și simțiri istorice. La cei care au învățat dezvoltarea istorică pentru o știință sau alta, termenul teosofie a apărut în felurite moduri, dar ceea ce a apărut la ei nu are de fapt nimic de a face cu ceea ce s a numit, la rândul său, Societate Teosofică.
Da, dragii mei prieteni, asemenea lucruri cel puțin în cadrul Societății Antroposofice ar trebui să fie luate foarte în serios, și ar trebui să domnească acolo o anumită pornire spre exactitate, pentru ca astfel să poată lua naștere simțirea corectă față de toată scriitura lipsită de obiectivitate, care s a atașat treptat în lume acestor lucruri.
Această întrebare însă trebuie să ne preocupe în mod deosebit: De unde a venit faptul că totuși un mare număr de oameni în vremurile cele mai recente a avut pornirea către aceste lucruri care au fost revelate? Căci de acolo vom găsi apoi trecerea și către ceea ce este, la rândul său, cu totul de altă natură: către mișcarea antroposofică.
Acum însă trebuie, atunci când luăm în considerare apariția lui Blavatsky, să subliniem în mod deosebit o însușire a acestei personalități, pentru că este o însușire proeminentă, aceea că H. P. Blavatsky era cu totul, se poate spune, anticreștină în convingerile sale, complet orientată anticreștin. În „Doctrina secretă” ea a dezvăluit, s ar putea spune, într-o singură amplă mișcare, diferitele impulsuri ale numeroaselor religii originare și dezvoltarea religiilor. De o prezentare obiectivă nu era însă capabilă. Pretutindeni, acolo unde în mod normal ar fi fost de așteptat prezentări obiective, ea a amestecat în expunere propria judecată subiectivă, judecată dictată de simțirea ei. Ea nu se limita la a judeca, ci arăta pretutindeni că are o profundă simpatie pentru tot ceea ce exista ca religii în lume în afară de iudaism și creștinism, și în schimb, o profundă antipatie față de iudaism și creștinism. Pretutindeni ceea ce provine din iudaism și creștinism este prezentat de Blavatsky în mod clar ca ceva inferior, de mică valoare față de marile revelații ale diferitelor religii păgâne: așadar o orientare cu totul anticreștină, dar o orientare întru totul pronunțat spirituală. La ea există posibilitatea de a vorbi despre ființele spirituale și despre procesele spirituale așa cum se vorbește în mod obișnuit despre ființele și procesele din lumea sensibilă, și de a discuta multe din această lume spirituală astfel încât se poate spune: a existat la ea capacitatea de a se mișca în cadrul acțiunilor spirituale așa cum de regulă omul contemporan se mișcă în cadrul acțiunilor fizic sensibile. Blavatsky vorbește despre fenomenele spirituale cu aceleași sentimente față de realitate cu care oamenii vorbesc de obicei despre lucrurile lumii fizice. Așadar o orientare pronunțat spirituală și o orientare pronunțat anticreștină.
Prin aceasta există însă și capacitatea mai amplă de a aduce la suprafață și la înțelegerea oamenilor impulsurile caracteristice ale diferitelor religii păgâne, ale diferitelor religii animiste.
S ar putea însă să ne mire două lucruri: mai întâi faptul că apare astăzi – mă refer, desigur, la „astăzi” în sens istoric – o personalitate care este într un grad atât de pronunțat orientată anticreștin și care se așteaptă ca mântuirea oamenilor să vină din această orientare anticreștină. Și în al doilea rând ar putea să ne mire că, deși la exterior cei mai mulți oameni nu au orientare păgână, ci la exterior oamenii, cel puțin în regiunile noastre civilizate, au totuși orientare iudaică sau creștină, în ciuda acestor orientări iudaică și creștină, în special asupra celor cu orientare creștină – asupra celor cu orientare iudaică mai puțin – a exercitat oricum o influență hotărâtoare, profund pătrunzătoare. Acestea sunt două chestiuni pe care trebuie să ni le punem în fața sufletului atunci când vorbim despre condițiile de viață ale noii vieți spirituale mai ales în rândul maselor largi.
Ei bine, în ceea ce privește orientarea anticreștină a lui Blavatsky însăși, aș vrea doar să amintesc că o personalitate devenită mult mai cunoscută în Europa Centrală, sau cel puțin în anumite cercuri mult mai cunoscută, avea o orientare cel puțin la fel de anticreștină ca Blavatsky. Acesta este Nietzsche [Nota 49]. Nu poți avea o orientare mai anticreștină decât a avut autorul „Antichristului”. Oricât de neasemănător ar fi Nietzsche cu Blavatsky – și chiar prin aceea că Blavatsky era, mai mult sau mai puțin, în privința a ceea ce se numește astăzi cultură modernă, de fapt o femeie necultivată, în timp ce Nietzsche se afla pe culmile culturii –, oricât de neasemănători ar mai fi în restul atitudinii sufletelor lor, în aceasta arată o asemănare remarcabilă, că au amândoi o orientare eminamente anticreștină. Ar fi fără nicio îndoială o superficialitate, dragii mei prieteni, să nu ne întrebăm care este motivul acestei orientări anticreștine la ambele personalități. Dar nu primim un răspuns la aceasta dacă nu pătrundem ceva mai adânc în chestiune.
Trebuie să ne fie clar că astăzi oamenii – și anume pături tot mai largi de oameni –, în ceea ce privește viața lor sufletească ajung într o profundă dezbinare interioară, pe care nu întotdeauna și o deslușesc, pe care încearcă să o șteargă cu mintea, dintr o anumită lașitate intelectuală încearcă să o suprime, dar care cu atât mai mult țese și persistă ca forță vie în adâncurile subconștiente ale sufletului.
Trebuie să ne fie clar ce a devenit omenirea europeană – întreaga omenire europeană cu anexa ei americană – sub influența strădaniilor educaționale din ultimele trei, patru, cinci secole. Să ne gândim doar cât de mare este, în realitate, diferența dintre ceea ce constituie astăzi conținutul educației lumești și ceea ce este impulsul religios în oameni. Bineînțeles, cei mai mulți oameni se lasă în această privință pradă celor mai teribile iluzii. Ei sunt introduși încă din școala primară în această educație modernă; întreaga gândire, întreaga orientare a sufletului este introdusă în această educație modernă. Apoi li se transmite și ceea ce ar trebui să le satisfacă dorurile religioase. Între cele două se cască un abis cumplit. Dar oamenii nu ajung de fapt să își pună cu adevărat acest abis în fața sufletului, nu ajung la aceasta, ba chiar le place, în această privință, să se lase pradă celor mai grave iluzii.
Trebuie să ne întrebăm: Cum stau deci lucrurile cu desfășurarea istorică în ceea ce privește apariția acestui abis căscat? Ei bine, priviți înapoi, dragii mei prieteni, la acele secole în care încă nu exista această educație modernă, când ceea ce era viață doctă era practicată doar de puțini, care erau temeinic pregătiți pentru aceasta. Trebuie să vă fie clar totuși că astăzi o școlăriță de doisprezece ani, în ceea ce privește educația exterioară, are mai mult în ea decât oricare om cultivat din secolul al XI lea, al XII lea sau al XIII lea. Aceste lucruri nu trebuie trecute cu vederea. Și această educație a devenit astfel încât este susținută de un sentiment al autorității extrem de intens, de un sentiment al autorității aproape de neînvins. Pe parcursul secolelor, acestei educații i-a stat tot mai mult și mai mult la dispoziție ceva care a făcut ca această credință în autoritatea educației moderne să devină din ce în ce mai mare și mai mare. Pe parcursul secolelor, această educație modernă s-a îndreptat tot mai mult către ceea ce spun doar simțurile exterioare sau ceea ce spune calculul. Ei bine, cu cât omul ține mai puțin sfat lăuntric cu sine, cu atât mai mult i se pare evident că este adevărat ceea ce, cum se spune, vede cu cei cinci simțuri ale sale, și ceea ce se vede astfel încât este calculat, precum doi ori doi fac patru. Ceea ce vezi cu cele cinci simțuri ale tale, ceea ce este așa precum doi ori doi fac patru, aceea este adevărat. Negându se tot restul și încorporând, în cele din urmă, tot mai mult în educația modernă doar ceea ce este adevărat precum ceea ce se vede cu cele cinci simțuri sau se poate număra cu cele cinci degete, s a întâmplat ca – întrucât aceasta este o autoritate atât de mare, acest „doi ori doi fac patru” și aceste cinci simțuri – educația modernă să fie treptat echipată cu sentimentul autorității pe care îl are, pentru că se poate spune despre ea că este la fel de sigură ca faptul că doi ori doi fac patru și ca ceea ce spun cei cinci simțuri.
Prin aceasta însă a luat naștere tot mai mult și mai mult sentimentul: Tot ceea ce omul crede, tot ceea ce omul consideră a fi corect, trebuie să se justifice în fața acestei educații moderne atât de sigure. Și, prin faptul că această educație modernă a mers din ce în ce mai mult doar pe ceea ce este sensibil și ceea ce este calculabil, a devenit imposibil să fie prezentat vreodată oamenilor, într un mod corespunzător, vreun adevăr din acele domenii în care matematica nu mai este valabilă și în care simțurile fizice nu mai sunt valabile.
Cum erau așadar aduse în fața oamenilor asemenea adevăruri, în secolele trecute, când încă nu exista această educație modernă? Ele erau prezentate în imagini solemne, ceremoniale. De a lungul secolelor, esențialul în răspândirea religiei nu consta în predică, ci în ceremonie, în ritualuri. Era clar: nu se putea vorbi prin intelect, care nu era încă dezvoltat în felul de astăzi, ci trebuia să se vorbească prin imagine. Imaginați vă doar cum era încă în secolul al XIV lea, al XV lea, de pildă în țările creștine. Acolo nu predica era lucrul principal, lucrul principal era ceremonia. Lucrul principal era ca omul să se familiarizeze, să se simtă ca acasă într o lume care îi era prezentată în imagini majestuoase, grandioase. Pretutindeni pe pereți erau pictate fresce care îi aduceau aproape viața spirituală: ca și cum viața noastră pământească ar putea ajunge până la cele mai înalte vârfuri montane, iar acolo, dacă ai mai putea urca numai puțin mai sus, ar începe viața spirituală. Sub formă de imagini, stimulând imaginația, sau în armoniile audibile ale elementului muzical, sau, atunci când se vorbea, în formă mantrică, în formă de rugăciune, în formă de formulă, astfel se vorbea despre lumea spirituală.
Acelor vremuri le era foarte clar următorul lucru: Pentru lumea spirituală este nevoie de imagine, nu de concept, nu de ceea ce poate fi discutat, ci este nevoie de ceea ce este ilustrativ, de ceea ce este imagistic, plastic. Este nevoie de ceea ce vorbește simțurilor, dar care vorbește simțurilor astfel încât, prin ceea ce este dat sensibil, să vorbească spiritul.
Și acum a venit educația modernă cu pretențiile ei intelectualiste, cu pretenția de a justifica totul în fața rațiunii.
Și despre creștinism, și despre tainele creștine, și despre Misteriul de pe Golgota și purtătorul său s a vorbit mai înainte, în esență, în această formă imagistică; în măsura în care era folosit cuvântul, tot sub formă de imagine, și anume sub formă de povestire. Iar atunci când au apărut dogmele, ele erau încă tot ceva perceput într un mod imagistic.
Se poate spune așadar: până în secolele al XIII lea, al XIV lea, propovăduirea creștină se făcea într un mod cu totul arhaic. Dar acestei propovăduiri creștine nu i a fost contestat domeniul din nicio parte atâta vreme cât educația intelectualistă nu exista încă și atâta vreme cât lucrurile nu trebuiau să fie justificate în fața rațiunii.
Studiați istoric cum s-a ridicat în secolele al XIII lea, al XIV lea, al XV lea, al XVI lea, cum a dat năvală atunci, faptul că oamenii încep să dorească să înțeleagă totul în mod intelectualist! Ce critică de importanță istoric-universală a început atunci! Astăzi, de obicei, oamenii nici nu-și mai dau seama ce critică de importanță istoric-universală a început atunci!
Se poate spune așadar: omul de astăzi – și nu este vorba nicidecum doar de omul din cele mai de sus zece mii, ci de cele mai largi pături sociale – este introdus într o viață religioasă în creștinism, dar alături de aceasta și într o educație modernă. Acum cele două, creștinismul și educația modernă, trăiesc în sufletul său și se dovedește – chiar dacă oamenii nu realizează aceasta – că prin ceea ce a adus educația intelectualistă adevărurile creștine nu pot fi dovedite. Adevărurile creștine nu pot fi demonstrate prin aceasta. Astfel, încă din copilărie omul învață astăzi ceea ce este cu totul cert, că doi ori doi fac patru și că își poate aplica cele cinci simțuri doar la aceasta. Învață acest „ceea ce este cu totul cert”, și, dacă vrea să se țină de acest „ceea ce este cu totul cert”, ajunge la aceea că: totuși nu se poate aduce creștinismul la acest „ceea ce este cu totul cert”.
Acei teologi, teologii moderni, care au vrut să-l aducă, l au pierdut de fapt pe Christos, nu mai pot vorbi maselor largi despre Christos; ei vorbesc cel mult despre persoana Iisus. Astfel, în ultimele secole, acest creștinism se menține doar în formele vechi, pe care însă omul modern pur și simplu nu le mai admite în sufletul său, dar el pierde, aș putea spune, din stabilitatea lăuntrică în suflet. De ce oare?
Ei bine, dragii mei prieteni, uitați-vă la tot ceea ce a adus istoria în privința creștinismului. Este cea mai mare neonestitate atunci când astăzi teologii moderni vor să interpreteze acest creștinism într un fel raționalist. Este imposibil să tălmăcești acest creștinism raționalist. Nu poți acest creștinism, acest Misteriu de pe Golgota și purtătorul său, să-l tălmăcești raționalist, trebuie să vorbești despre spiritualitate atunci când vrei să vorbești despre Christos. Trebuie să vorbești despre o lume spirituală atunci când vrei să vorbești despre Christos. Nu poți să crezi doar în ceea ce este cu totul cert, că doi ori doi fac patru, și în cei cinci simțuri, și apoi să mai vorbești într-un mod onest despre Christos. Aceasta pur și simplu nu se poate, astfel încât în adâncul cel mai profund al sufletului oamenilor moderni lucrurile arătau așa, că ei nu aveau nicio posibilitate ca pe baza a ceea ce este educația lor școlară să-l cuprindă cu rațiunea, să-l înțeleagă pe Christos. Căci raționalismul și intelectualismul le-au luat oamenilor lumea spirituală. A rămas într-adevăr numele lui Christos, tradiția creștină, dar fără atmosfera ei, fără ca Christos să apară ca spirit între spirite, ca o ființă spirituală într o lume spirituală. Căci lumea pe care au adus o astronomia, biologia, științele naturii moderne este o lume nespirituală.
Și astfel au venit încoace numeroase suflete care aveau, din aceste substraturi, o nevoie cu totul determinată. Timpul merge mai departe cu adevărat, dragii mei prieteni, iar oamenii de astăzi – am subliniat aceasta de multe ori – nu mai sunt oamenii vremurilor trecute. Trebuie să vă întrebați: Aici mă adun împreună cu atâția alții pentru a mă afla împreună cu ei într o societate dedicată cultivării adevărurilor spirituale. De ce fac eu aceasta? De ce faceți fiecare dintre dumneavoastră aceasta? Ce vă împinge să o faceți? Ei bine, lucrul care îi împinge pe oameni la aceasta, se află de obicei atât de adânc în substraturile inconștiente ale vieții sufletești, încât nu domnește prea multă claritate asupra lui. Dar întrebarea trebuie totuși să o punem aici, unde – așa cum am spus chiar în introducere – ar trebui să fie exersată autoanaliza de către antroposofi.
Dacă priviți înapoi în vremurile trecute, pentru oameni era de la sine înțeles că nu sunt doar lucruri materiale și procese materiale acolo afară, ci că pretutindeni sunt spirite. Oamenii găseau o lume spirituală în jurul lor, în mediul lor înconjurător. Și pentru că găseau o lume spirituală, puteau să l înțeleagă pe Christos.
Cu intelectualismul modern nu găsești nicăieri o lume spirituală, dacă ești sincer, și în consecință nici pe Christos nu-l poți cu adevărat înțelege. Nici omul cultivat modern nu îl înțelege pe Christos. Oamenii care tânjesc acum să regăsească din nou o viață spirituală sunt, de fapt, suflete cu totul determinate. Sunt acele suflete în care trăiesc două lucruri. Într adevăr, în cele mai multe suflete ale celor care se adună în asemenea societăți, despre care este vorba aici, trăiește astăzi un dublu element: În primul rând se ridică la suprafață în suflet un simțământ cu totul nedeterminat, pe care oamenii nu îl pot descrie, dar care este acolo. Și dacă îl cercetezi cu mijloacele pe care le ai în lumea spirituală, atunci acesta este simțământul care provine din vieți pământești anterioare, în care omul mai avea încă o împrejurime spirituală.
Da, dragii mei prieteni, astăzi se nasc oamenii în care, lăuntric, sufletește, se agită și face gălăgie ceva din vieți pământești anterioare. Nu am avea nici teosofi, nici antroposofi, dacă nu ar exista asemenea oameni în care se agită ceva din vieți pământești anterioare. Acești oameni se găsesc în toate păturile populației noastre de astăzi. Ei nu știu că aceasta vine din vieți pământești anterioare; dar ea vine din vieți pământești anterioare. Din aceasta ia naștere aspirația către o cale foarte precisă, către o cunoaștere foarte precisă.
Da, dragii mei prieteni, felul în care ați văzut copacii în vieți pământești anterioare, felul în care ați văzut substanțele materiale exterioare, acestea nu au efect mai departe, în această viață pământească actuală, căci le ați văzut cu simțurile dumneavoastră. Simțurile s-au pulverizat în Cosmos. Ceea ce are efect mai departe este conținutul spiritual al vieților pământești anterioare.
Astăzi omul poate sta în fața vieții în două feluri. El poate simți: „Este ceva în mine.” El nu știe că aceasta vine din vieți pământești anterioare; dar ea vine din vieți pământești anterioare. El poate simți: „există ceva în mine, aceasta acționează, este acolo”; dar oricât de mult aș ști despre lumea simțurilor, acest lucru care este acolo nu poate fi descris, căci acest lucru nu a adus nimic încoace cu sine care să nu fie spiritual. Dacă însă în prezent îmi este luat tot ceea ce este spiritual, atunci acest ceva care vine din vieți pământești anterioare rămâne nesatisfăcut. Acesta este primul lucru.
Celălalt lucru care trăiește în oameni este că ei au un sentiment nedeterminat: „Ar trebui de fapt ca visele să mi spună mai mult decât lumea simțurilor.” – Este, desigur, o eroare, o iluzie, atunci când oamenii cred că visele ar trebui să le spună mai mult decât lumea simțurilor. Dar de unde vine această iluzie, care apare cu adevărat în aceeași măsură în care a apărut educația modernă? Căci cu această educație modernă este o situație cu totul particulară. Când oamenii, care sunt educați modern, se adună astăzi în societățile lor cultivate, atunci trebuie să fii educat, atunci vorbești așa cum i se potrivește unui om instruit în sensul actual. Dacă începe cineva să vorbească despre vreo acțiune spirituală în lume, atunci trebuie să îți ridici persiflant colțurile gurii, căci aceasta înseamnă că ești cultivat. În cadrul educației noastre școlare nu este acceptat să vorbești despre acțiuni spirituale în lume. Dacă o faci ești un om superstițios, necultivat. Atunci trebuie să tragi colțurile gurii. Trebuie să arăți: Asemenea lucruri sunt doar pentru partea superstițioasă a populației.
Ei bine, în asemenea societăți se formează adesea două grupuri. De obicei se găsește cineva care își adună o fărâmă de curaj să vorbească despre asemenea lucruri spirituale. Atunci oamenii strâmbă din buze. Cei mai mulți pleacă, se duc la jocul de cărți sau la alte îndeletniciri demne de oameni. Dar unii devin curioși. Atunci se merge într o cameră alăturată, și acolo se începe să se vorbească îndelung despre aceste lucruri, în timp ce ceilalți joacă cărți sau fac altceva, ceea ce prefer să descriu mai puțin. Iar oamenii din camera alăturată ascultă atunci cu gura căscată, nu se mai satură să asculte; dar trebuie să fie în camera alăturată, căci altfel nu ești considerat cultivat.
Iar în cele la care poate ajunge omul modern este, de fapt, doar ceva mai mult sau mai puțin asemănător viselor. Lucrurile care se povestesc acolo sunt, de obicei, la fel de incoerente și haotice ca visele, dar omului totuși îi plac. De ce îi plac? De fapt, și celorlalți le ar plăcea, celor care s au retras la jocul de cărți. Numai că pasiunea pentru jocul de cărți este mai puternică decât această plăcere de a asculta; cel puțin aceasta vor ei să se autoconvingă.
Așadar, de ce simte omul, în această epocă modernă, nevoia de a încerca să deslușească visele? Pentru că simte, iarăși cu totul instinctiv, fără să știe limpede: Ceea ce am eu în gândurile mele și ceea ce îmi zugrăvește lumea fizică exterioară este, desigur, frumos, dar nu îmi oferă nimic pentru viața mea sufletească. În spatele acestora se află totuși altceva, simt aceasta în mine. O tainică gândire, simțire și voință trăiește în mine și atunci când sunt treaz, într-un mod la fel de liber, necontrolat, așa cum trăiește viața de vis liberă atunci când dorm. Există ceva în fundalul sufletelor, care este de fapt visat și în stare de veghe. Acest lucru îl simte deja omul modern. Și îl simte tocmai pentru că în lumea exterioară îi lipsește spiritualul. El nu mai poate decât în vis să-l zărească în fugă.
În vieți pământești anterioare omul l-a privit în împrejurimea sa. Acum se nasc sufletele care, pe lângă aceste impulsuri care se agită în ele din vieți pământești anterioare, au de asemenea în ele agitându-se ceea ce s a petrecut în existența prepământească în lumea spirituală. Acest lucru este înrudit cu această visare lăuntrică. Visarea lăuntrică este tocmai o consecință, un efect ulterior a ceea ce a fost viu în existența prepământească.
Gândiți vă: Oamenii vremurilor trecute știau despre împrejurimea spirituală, existența lor pământească nu îi deposeda, întru-un anumit sens, de spirit. Oamenii timpurilor mai noi simt spiritualul în ei. Dar nu numai că constituția lor sufletească din aceste vremuri îi deposedează de spirit, ci a apărut și o educație care este potrivnică spiritului, care îl neagă.
Dacă ne întrebăm ce anume îi face pe oamenii să se adune în asemenea societăți, așa cum urmează să fie caracterizate aici, răspunsul este exact aceste două însușiri ale sufletului: faptul că ceva se agită în ei din vieți pământești anterioare și faptul că ceva se agită în ei din existența prepământească. La cei mai mulți dintre dumneavoastră este așa. Nici nu ați sta aici dacă aceste două lucruri nu s-ar agita în dumneavoastră.
Și gândiți vă la vechile condiții sociale. În vremuri foarte vechi, instituțiile sociale proveneau din Misterii, erau în armonie cu ceea ce era transmis spiritual oamenilor. Omul era întrețesut, să spunem, într o ființă socială care era, în același timp, una cu ceea ce sufletul său dorea cu ardoare.
Luați un atenian. El privea cu venerație către zeița Atena. El simțea în sufletul său înrudirea lăuntrică cu zeița Atena. El se afla într o colectivitate socială despre care se știa: aceasta fusese organizată după intențiile zeiței Atena. Măslinii din jurul Atenei i a plantat zeița Atena. Legile statului le a dictat zeița Atena. El ca om era încadrat într o comunitate socială care concorda pe deplin cu credința sa lăuntrică. Nu i se lua nimic din ceea ce, ca să spunem așa, îi dăduseră zeii.
Comparați aceasta cu omul modern. El se află în relațiile sale sociale astfel încât prăpastia se cască între ceea ce trăiește lăuntric și felul în care este el întrețesut în exterior în aceste condiții sociale. El se simte – doar că nu își nu-și dă seama de acest lucru, se află în subconștient – ca și cum sufletului său i ar fi luat necontenit trupul prin condițiile exterioare. El se simte, prin aceste însușiri, prin aceste impulsuri din vieți pământești anterioare și din existența prepământească despre care v am vorbit, conectat la o lume spirituală. Trupul său însă aparține instituțiilor exterioare. Trupul său trebuie să se comporte astfel încât să poată satisface instituțiile exterioare. Aceasta exercită în subconștient o teamă necontenită asupra omului modern, că de fapt trupul său fizic nu îi mai aparține. Există deja state moderne în care poți simți cum haina practic nici nu îți mai aparține, căci o datorezi autorității fiscale! Dar într-un context mai larg, dragii mei prieteni, nici trupul fizic nu îți mai aparține. El este revendicat de instituțiile exterioare.
Această teamă trăiește în omul modern, că el trebuie de fapt în fiecare zi să și dea trupul pentru ceva ce nu este legat de sufletul său. Și astfel omul modern devine un căutător a ceea ce aparține unor cu totul alte epoci ale lumii, a ceea ce a trăit el în viața pământească anterioară. Astfel omul modern devine un căutător a ceea ce nu aparține deloc Pământului, a ceea ce aparține lumii spirituale, și în care el a fost în existența prepământească.
Toate acestea se manifestă inconștient, instinctiv, dar se manifestă. Și trebuie să spunem: Ceea ce Societatea noastră Antroposofică a devenit acum, a crescut pornind de fapt de la mici începuturi. A trebuit la început să funcționeze în mod primitiv, în cercuri foarte mici. S-ar putea povesti multe despre modul în care s-a lucrat pornind din aceste cercuri mici.
De pildă, în primii ani la Berlin a trebuit la început să conferențiez într o încăpere în care în spate zăngăneau paharele de bere, fiindcă era o cârciumă ce dădea spre stradă. Și când aceasta nu a mai fost utilizabilă, ne-au îndrumat către ceva ce era un fel de grajd. Acolo veneau oamenii care aveau, care au, acea constituție sufletească așa cum v am povestit acum. Într un oraș german am conferențiat într o sală în care, pe alocuri, nu exista deloc podea, unde trebuia să fii mereu atent să nu cazi într o gaură și să ți rupi piciorul. Cu toate acestea se adunau acolo acei oameni care aveau aceste impulsuri. Desigur, această mișcare a fost din capul locului concepută să fie universal umană. Și astfel mulțumirea era la fel de mare atunci când cei mai simpli oameni se regăseau în asemenea localuri precum cele pe care tocmai le am descris. Dar nu găseai că ar fi prea neplăcut, fiindcă făcea parte din umanitate, ca și atunci când, aș spune, oamenii se adunau mai mult așa încât au fondat mișcarea antroposofică într un mod aristocratic, cum a fost, de pildă, la München. Nu s-a închis ușa pentru nimeni, nici pentru aere sau ifose omenești.
Dar, dragii mei prieteni, ceea ce trebuia să se ia în seamă era întotdeauna faptul că exact astfel de suflete se adunau împreună, care erau de acel fel, așa cum le am descris. Astfel încât, în mod real oamenii care se întâlneau în asemenea societăți erau marcați de destin, și sunt încă și astăzi marcați de destin.
Dacă nu ar fi existat asemenea oameni, atunci o persoană precum Blavatsky nu ar fi putut trezi niciun interes. Căci numai la astfel de persoane a trezit ea un interes. Ce simțeau, așadar, mai întâi acești oameni? Ce era pentru ei cel mai important și ce venea, ca să spunem așa, în întâmpinarea sentimentelor lor?
Ei bine, unuia din cele două lucruri care se agită în suflet îi venea în întâmpinare învățătura despre viețile pământești repetate. Omul putea să și spună acum: „Tu trăiești ca om în epoci ale lumii, tu ești lăuntric mai puternic decât acele puteri care în fiecare zi vor să ți smulgă trupul.” Așadar, trebuia să se vină în întâmpinarea acestui simțământ cel mai profund lăuntric, care era de fapt deja de natura voinței în om, cu învățătura despre viețile pământești repetate.
Și celuilalt lucru, sufletescul simțit de fapt așa ca într-un vis, simțit nelegat de trup – și chiar cel mai simplu om de la țară simte sufletul ca fiind liber de trup – nu i se putea niciodată veni în întâmpinare cu o cunoaștere care era orientată doar către materie și procesele ei. Căci în interiorul acestei materii și al proceselor ei nu exista așa ceva ca ceea ce omul trăia în privința sufletescului său, care era o reverberație a existenței sale prepământești. Se putea veni în întâmpinarea acestui lucru doar lămurindu-l, dacă îmi este îngăduit să folosesc cuvântul șocant: Esența noastră omenească cea mai profundă este ca și țesută din vise. Ceea ce este țesut în noi, așa cum sunt țesute visele, dar având o ființare mai puternică, o existență mai puternică, nu este asemenea lucrurilor din împrejurimea fizică. Omul este ca un pește care trebuie să iasă din apă și să trăiască în aer, dacă omul, cu ceea ce poartă în sufletul său, trebuie să trăiască numai în lumea pe care educația modernă o produce ca prin farmec în fața oamenilor. Așa cum peștele începe să nu mai poată respira în aer, cum începe să se sufoce atunci când nu poate respira, tot astfel trăiesc asemenea suflete în atmosfera modernă, simțind că se sufocă tânjind după ceea ce au nevoie. Dar lucrul de care au nevoie nu îl găsesc, fiindcă este spiritual. Căci este reverberația a ceea ce au trăit în existența lor prepământească, în lumea spirituală. Ei vor să audă despre spiritual, că spiritualul există, că spiritualul este chiar aici în mijlocul nostru.
Înțelegeți, dragii mei prieteni, că acestea erau cele două chestiuni de cea mai mare importanță pentru o anumită parte a omenirii: să obțină lămurire cu privire la faptul că omul trăiește dincolo de o singură viață pământească, să obțină lămurire cu privire la faptul că există într-adevăr asemenea ființe în lume, cum este el însuși, adică spirite printre lucrurile și procesele naturale. – Aceasta a fost adusă mai întâi prin Blavatsky. Dar oamenii trebuiau să aibă aceasta mai întâi, înainte de a-l putea înțelege din nou pe Christos.
Și acum se arată tocmai ceea ce este caracteristic, că, am putea spune, punând accentul pe compasiunea pentru omenire, la Blavatsky a apărut faptul că ea și a spus: Acești oameni tânjesc după cunoștințe din lumea spirituală. Dacă le dezvăluim vechile religii păgâne, atunci le dezvăluim ceva ce vine în întâmpinarea acestor nevoi spirituale ale lor. Aceasta ar trebui făcut în primul rând.
Că aceasta a dus la o enormă unilateralitate, și anume la un anticreștinism, este întru totul de înțeles, la fel cum este de înțeles că, din examinarea creștinismului actual, din care el însuși a crescut, la Nietzsche a rezultat un anticreștinism atât de puternic.
Despre acest anticreștinism și despre vindecarea lui aș dori să vă vorbesc în următoarele conferințe. Vreau doar să mai subliniez că ceea ce a apărut la Blavatsky ca anticreștinism, în mișcarea antroposofică nu a existat din capul locului, căci primul ciclu de conferințe pe care l am ținut a fost ciclul De la Buddha la Christos, așa cum am menționat deja. Prin aceasta, mișcarea antroposofică se situează ca ceva de sine stătător în cadrul tuturor acestor mișcări spirituale, întrucât de la început a mers pe calea de la religiile păgâne către creștinism.
Dar la fel de bine trebuie să înțelegem de ce ceilalți nu au urmat această cale. Despre aceasta, așa cum am spus, vom vorbi mâine.
