Dragii mei prieteni!
Este într-adevăr important să observăm cum într-un fel, în cadrul mișcării antroposofice, tocmai la aceia care inițial erau auditorii obișnuiți, s-ar putea spune, a trebuit să fie cucerit
creștinismul. Căci mișcarea teosofică, sprijinindu-se pe personalitatea H. P. Blavatsky, a pornit cu siguranță de la o orientare anticreștină. Și această orientare anticreștină, pe care am pus-o
în legătură și cu aceeași orientare la o altă personalitate, la Friedrich Nietzsche, această orientare anticreștină aș vrea pentru început să o mai lumineze puțin.
Trebuie să ne fie limpede – și aceasta reiese din cele mai diferite considerații care au fost făcute chiar în cadrul cercurilor noastre asupra Misteriului de pe Golgota – că Misteriul de pe Golgota s-a situat mai întâi ca un fapt în evoluția omenirii pe Pământ. Ca fapt trebuie luat mai întâi. Dacă vă întoarceți la expunerea din cartea mea Creștinismul ca fapt mistic, veți găsi că acolo s-a încercat să se recunoască întregul sistem al misteriilor din vechime după impulsurile sale și apoi să se arate cum diferitele forțe care au acționat în fiecare misteriu s-au unit, s-au armonizat și prin aceasta au făcut astfel posibil ca ceea ce mai întâi în misterii, s-ar putea spune, a întâmpinat omul într-un mod ascuns, să fie pus în fața oamenilor într-un mod deschis, ca un fapt istoric. Astfel încât, în Misteriul de pe Golgota, într-un fapt exterior, se află încununarea întregului vechi sistem al misteriilor. Apoi întreaga evoluție a omenirii a trebuit să devină alta sub influențele Misteriului de pe Golgota. – Aceasta am încercat să arăt în acea carte.
Acum, așa cum am subliniat de mai multe ori, în vremea când Misteriul de pe Golgota s-a desfășurat ca un fapt, existau încă resturi ale vechii înțelepciuni a misteriilor. Cu ajutorul acestor resturi ale vechii înțelepciuni misteriale – care au trecut astfel în Evanghelii, așa cum am prezentat în acea carte – se putea aborda acest eveniment, care de fapt abia el îi dă evoluției Pământului sensul ei. Mijloacele de cunoaștere pentru înțelegerea Misteriului de pe Golgota puteau fi luate din vechile misterii. Dar, în același timp, trebuie reținut faptul că sistemul misteriilor, în sensul în care exista el în vremurile vechi, dispare și și-a găsit încununarea în Misteriul de pe Golgota.
Am menționat și faptul că, în secolul al IV-lea după Christos, impulsurile vechii cunoașteri, care mai erau încă primite nemijlocit de către om, se estompează și dispar de fapt, iar din această veche cunoaștere rămâne doar ceea ce este ceva mai mult sau mai puțin tradițional, astfel încât ici și colo este posibil ca prin oameni deosebiți, prin personalități aparte, aceste tradiții să fie din nou însuflețite. Dar o asemenea dezvoltare continuă a misteriilor, așa cum exista în vechime, nu mai are loc. Astfel practic s-a pierdut mijlocul prin care Misteriul de pe Golgota putea fi înțeles.
Tradiția s-a păstrat mai departe. Evangheliile existau, la început ținute secrete de comunitatea bisericească, apoi publicate pentru diferitele popoare. Existau și cultele. Era posibil ca, în istoria continuă a omenirii apusene, Misteriul de pe Golgota să se păstreze viu oarecum ca în amintire. Dar posibilitatea acestei mențineri vii a încetat în momentul în care, în a cincea epocă postatlanteană, a apărut intelectualismul împreună cu ceea ce am numit ieri educație modernă. Atunci a intrat în omenire o știință despre lucrurile naturale, o știință din care nicicând – dacă își dezvoltă metodele doar în modul în care a făcut-o până acum – nu ar putea să rezulte o înțelegere a lumii spirituale. Aceste metode trebuiau să fie extinse exact în modul în care se face prin antroposofie. Dar dacă te-ai opri doar la metodele științei naturii inițiate de Copernic, Galilei și așa mai departe, atunci, în cadrul unei astfel de mod de a considera natura, Misteriul de pe Golgota nu și-ar mai avea locul.
Gândiți-vă doar la următorul lucru: în toate religiile vechi nu exista nicio sciziune între cunoașterea lumii și, să spunem, cunoașterea lui Dumnezeu. Într-un mod cu totul firesc, știința lumească, profană, ducea în teologie. Toate religiile păgâne au acest lucru, că la ele formează o unitate modul în care ele explică natura și cum apoi în explicarea naturii se înalță la o înțelegere a divinului, a divinului felurit, care acționează tocmai prin natură.
Astfel de forțe ale naturii de tip abstract, așa cum le avem astăzi, așa cum sunt el recunoscute sub autoritatea coercitivă, nu existau. Existau ființe ale naturii, care conduceau, dirijau natura în diversele ei manifestări, către care omul putea construi o punte pornind din ceea ce se află în însuși sufletul omenesc. Astfel încât nicăieri în vechile religii nu exista acea ruptură care există acum între ceea ce este știința modernă a naturii și ceea ce ar trebui să fie cuprinderea divin-spiritualului.
Antroposofia nu va susține niciodată că ar vrea în vreun fel ea însăși să fondeze o religie. Dar, pe de altă parte, este pur și simplu o cerință omenească că, deși religia trebuie să fie întotdeauna ceva de sine stătător, un curent spiritual independent în omenire, totuși trebuie să existe o concordanță, o armonie între ceea ce este cunoaștere și ceea ce este religie. Trebuie, fără a sări peste un abis, să poți trece din cunoaștere în ceea ce este religios, și trebuie să poți trece din nou din religios în cunoaștere, fără a fi nevoie să sari peste un abis. Aceasta nu este posibil cu întreaga constituție pe care a adoptat-o cunoașterea modernă. Iar această cunoaștere a devenit pe deplin populară și îi subjugă pe oameni cu o autoritate uriașă. În acest fel, o punte între această cunoaștere și viața religioasă nu este posibilă; mai presus de toate nu este posibil să se găsească, pornind din știință, esența lui Christos. Căci cu cât mai mult a abordat știința modernă esența lui Christos, cu atât mai mult a pulverizat-o, a pierdut-o.
Dacă chibzuiți asupra acestui lucru, veți putea înțelege următoarele. Vreau mai întâi să vorbesc despre Nietzsche, ca persoană diferită de Blavatsky. Avem în Nietzsche un om care a crescut într-o casă parohială protestantă din Europa Centrală, fiul nu doar al unor oameni evlavioși în sensul modern, ci fiul unui pastor practicant. El urmează educația modernă, mai întâi ca gimnazist. Dar, pentru că nu este ceea ce Schiller numea un ‘savant pentru pâine’ (Brotgelehrte), ci un ‘cap filosofic’ (Philosophischer Kopf)*– știți bine că Schiller a subliniat ferm, în discursul său inaugural [Nota 50], diferența dintre capul filosofic și savantul pentru pâine –, interesul lui se lărgește asupra a tot ceea ce poate deveni cunoaștere prin metodele timpului său. Acum, el ajunge – însă într-un mod radical – conștient în acea dezbinare interioară în care de fapt toate spiritele cultivate ale epocii moderne ajung, dar în mod inconștient, pentru că își fac iluzii în privința ei, pentru că aștern o ceață peste ea. Nietzsche ajunge la o dispoziție sufletească pe care aș vrea să o caracterizez aproximativ în felul următor.
* Brotgelehrte: învățat, savant, care își desfășoară activitatea științifică doar ca profesie pentru a-și câștiga pâinea, pentru carieră sau prestigiu. Philosophischer Kopf: spiritul liber, care caută adevărul, sensul și unitatea cunoașterii, având o privirea de ansamblu asupra lumii. (n.tr.)
El spune: Avem acum o educație modernă. Această educație modernă nu funcționează nicăieri în linie dreaptă, fără a sări peste un abis, către o caracterizare a lui Christos Iisus. Acum, în ceea ce a devenit educația modernă, se inserează ceea ce a rămas ca creștinism, care vorbește în cuvinte ce nu mai au nicio relație cu diferitele formulări, caracterizări care provin din știința modernă. El își spune mai întâi, în mod tranșant: dacă vrei să dobândești într-un fel sau altul o relație cu știința modernă și apoi să mai simți lăuntric, într-un fel, ceea ce se spune tradițional despre Christos, atunci trebuie să minți. Așa își spune. Și acum se hotărăște. Se hotărăște pentru educația modernă și ajunge astfel la o acuzare radicală a ceea ce cunoaște el despre creștinism.
Nu s-au rostit niciodată împotriva creștinismului cuvinte mai aspre decât cele rostite de Nietzsche, fiul de pastor. Și el simte aceasta, aș spune, cu întreaga sa ființă. Este suficient să luăm un asemenea cuvânt de la el – eu doar citez, nu susțin desigur ceea ce a spus Nietzsche, ci doar îl citez – când afirmă: „Ceea ce un teolog modern consideră a fi adevărat este cu siguranță fals.” Da, se poate chiar face un criteriu al adevărului din aceasta: recunoști în sensul lui Nietzsche ceea ce este fals atunci când un teolog modern îl numește adevărat. Aceasta este aproximativ definiția lui, una dintre definițiile lui despre adevăr. Și el găsește că întreaga filosofie modernă are prea mult sânge de teolog în trupul ei. El formulează apoi această imensă acuză împotriva creștinismului, care, desigur, este o blasfemie, dar care este în orice caz o blasfemie sinceră și care tocmai de aceea este mai demnă de luat în seamă decât ipocriziile care se practică atât de des în acest domeniu astăzi. Acest lucru trebuie să-l reținem, că este vorba despre faptul că o astfel de personalitate ca Nietzsche, care odată a avut în mod serios intenția de a înțelege Misteriul de pe Golgota, nu a putut să o facă prin mijloacele disponibile, nici măcar prin Evanghelii, așa cum sunt ele.
Avem acum, în cadrul antroposofiei noastre, interpretări asupra tuturor celor patru Evanghelii [Nota 51]. Ceea ce devin Evangheliile prin aceste interpretări este respins cu hotărâre de teologii tuturor confesiunilor. Acest lucru însă Nietzsche încă nu îl avea. Este cel mai dificil lucru, dragii mei prieteni, pentru un spirit științific – și aproape toți oamenii de astăzi sunt deja, chiar dacă într-un mod primitiv, spirite științifice în acest sens – să cucerească Misteriul de pe Golgota. Căci ce este necesar pentru aceasta?
Pentru a cuceri Misteriul de pe Golgota este necesară nu o reînnoire a vechiului sistem misterial, ci descoperirea unui cu totul nou sistem misterial. Descoperirea, regăsirea lumii spirituale într-o formă cu totul nouă, aceasta este necesar. Căci cu vechile misterii, inclusiv cu gnoza, despre Misteriului de pe Golgota se mai putea doar bâlbâi. Se înțelegea doar într-un mod bâlbâit. Și această bâlbâială trebuie astăzi adusă la vorbire.
Și exact această dorință vie de a aduce vechea bâlbâială la vorbire o aveau numeroasele suflete fără „acasă”, despre care vorbesc în aceste considerații. Nietzsche a adus-o însă la o formulare radicală, nu doar într-o respingere, ci într-o teribilă acuzare a creștinismului.
Blavatsky și-a primit, în fond, imboldul tot din vechile misterii. Dacă luăm întreaga „Doctrină secretă” a lui Blavatsky, trebuie să vedem în ea, de fapt, ceva ca o înviere a vechilor misterii, în esență nimic nou. Esențialul care iese la iveală în lucrările lui Blavatsky este tocmai această înviere a vechilor misterii, învierea acelor cunoștințe prin care în vechile misterii era recunoscut divinul-spiritual.
Dar toate aceste misterii puteau înțelege numai ceea ce era pregătire pentru Christos. Cei care încă în vremea apariției creștinismului erau într-un anumit fel familiarizați cu impulsurile vechilor misterii, se puteau raporta pozitiv la Evenimentul de pe Golgota. Astfel încât până în secolul al IV-lea existau oameni care se puteau raporta pozitiv la Evenimentul de pe Golgota. Ei încă îi înțelegeau, în sensul adevărat al cuvântului, pe Părinții greci ai Bisericii, cum ei au pretutindeni legături cu vechile misterii și cum ei, înțeleși corect, vorbeau într-o cu totul altă tonalitate decât Părinții latini ai Bisericii de mai târziu.
În ceea ce s-a deschis pentru Blavatsky era cuprinsă tocmai acea veche înțelepciune care vedea natura și spiritul ca pe un întreg. Și așa cum, aș spune, un suflet contempla natura și spiritul înainte de Misteriul de pe Golgota, tot astfel a contemplat și Blavatsky. Acolo, își spunea ea, omul ajunge la Divin-Spiritual, acolo i se deschide omului perspectiva către Divin-Spiritual. Pornind de aici, ea și-a îndreptat apoi privirea către ceea ce tradiția modernă și confesiunile moderne spun despre Christos Iisus.
Desigur, Evangheliile nu le putea înțelege așa cum sunt înțelese ele în cadrul antroposofiei, iar acea înțelegere care venea din altă parte nu era potrivită pentru a se ridica la nivelul a ceea ce Blavatsky putea aduce în materie de cunoaștere spirituală. De aceea disprețul ei față de ceea ce se spunea în lume despre Misteriul de pe Golgota. Ea își spunea, aproximativ: ceea ce oamenii spun despre Misteriul de pe Golgota se află pe un nivel mult mai jos decât întreaga înțelepciune maiestuoasă pe care au adus-o vechile misterii. Așadar, Dumnezeul creștin se află pe un nivel mai jos decât ceea ce aveau vechile misterii.
Nu era vina Dumnezeului creștin, dar era vina interpretărilor Dumnezeului creștin. Blavatsky pur și simplu nu cunoștea esența Misteriului de pe Golgota, ci putea să îl judece doar după ceea ce se spunea despre el. Asupra acestor lucruri trebuie privit cu toată obiectivitatea. Căci, după ce în secolul al IV-lea după Christos vechiul sistem al misteriilor împreună cu ultimele rămășițe ale elenismului se apropia de amurgul său, creștinismul a fost adoptat de romanitate. Romanitatea era incapabilă, pornind din forma ei exterioară de cultură, să deschidă un drum real către spirit. Romanitatea a impus creștinismului un punct de vedere exterior. Iar creștinismul romanizat, acesta este, în fond, singurul pe care Nietzsche și Blavatsky l-au cunoscut.
Trebuie să înțelegem că deoarece pentru sufletele pe care le-am numit suflete fără „acasă” – în care străfulgeră vieți pământești anterioare – era mai presus de toate important să regăsească o cale către lumea spirituală, ele au acceptat mai întâi ceea ce li se oferea. Ele voiau doar să pătrundă în lumea spirituală, chiar cu riscul ca prin aceasta să nu li se ofere creștinism. O legătură a sufletului cu spiritul voiau oamenii.
Așa îi întâlneai pe acei oameni care își căutau mai întâi drumul în Societatea Teosofică. Acum trebuie să fie limpede, dragii mei prieteni, care era poziția pe care o avea antroposofia, care își făcea apariția, față de acești oameni, față de aceste suflete fără „acasă”. Erau suflete căutătoare, erau suflete întrebătoare. Și mai întâi era vorba de a recunoaște: Ce întreabă aceste suflete, ce întrebări trăiesc în adâncul lor cel mai intim? – Și atunci când din partea antroposofică li s-a vorbit acestor suflete, a fost pentru că aceste suflete aveau întrebări despre lucrurile la care antroposofia credea că poate răspunde. Ceilalți oameni ai epocii nu au întrebări, le lipsesc întrebările.
Așadar, antroposofia nu avea deloc sarcina de a căuta cunoaștere în rândul teosofilor. Pentru ea era mai întâi un fapt important ceea ce a pătruns în lume odată cu apariția lui Blavatsky. Dar ceea ce avea antroposofia de observat nu era cunoașterea care venea din acea parte, ci era, în esență, necesitatea de a cunoaște întrebările, întrebările enigmatice care existau într-o serie de suflete.
Dacă pe atunci ar fi existat posibilitatea de a exprima limpede lucrurile, s-ar fi putut spune: Nu este necesar să ne preocupăm de ceea ce le-a fost dat oamenilor de către conducătorii Societății Teosofice, ci trebuie să ne preocupăm de ceea ce întreabă sufletele, de ceea ce vor ele să știe. De aceea acești oameni erau totuși inițial tocmai oamenii potriviți pentru antroposofie.
Și în ce formulare trebuiau să vină răspunsurile? Ei bine, luați lucrul cât se poate de pozitiv, cât se poate de concret. Acolo erau aceste suflete întrebătoare. Întrebările lor puteau fi recunoscute. Ele credeau că vor primi răspuns la întrebările lor prin așa ceva precum conține, de pildă, cartea scrisă de Annie Besant „Înțelepciunea străveche” [Nota 52]. Acum vă puteți spune foarte ușor: ar fi fost, desigur, nechibzuit să le spui oamenilor că una sau alta din cartea „Înțelepciunea străveche” nu mai este potrivită pentru epoca modernă, căci atunci nu le-ai fi oferit nimic acestor suflete, ci doar le-ai fi luat ceva. Se punea problema numai de a le răspunde cu adevărat la întrebările lor, în timp ce din cealaltă parte nu primeau un răspuns lipsit de impurități. Răspunsul adevărat a fost inițiat astfel: în timp ce, la început, „Înțelepciunea străveche” era, cum s-ar spune, o carte dogmatică în rândul acestor oameni, eu nu m-am preocupat prea mult de „Înțelepciunea străveche”, ci am scris cartea mea Teosofia [Nota 53] și am răspuns la întrebările despre care știam că se pun. Acesta a fost răspunsul pozitiv. Și nu era nevoie să mergi mai departe. Trebuia apoi să le lași oamenilor deplina libertate: Vreți să să continuați să citiți „Înțelepciunea străveche” sau vreți să citiți Teosofia.
În vremuri de importanță epocală, în care trebuie să se decidă asupra a ceea ce este esențial, lucrurile nu pot sta atât de raționalist și de liniar cum își imaginează de obicei oamenii.
Și astfel am găsit că este întru totul de înțeles faptul că, atunci când teosofi au venit la ciclul meu de conferințe despre antroposofie cu ocazia întemeierii secțiunii germane, acești teosofi au spus – lucru asupra căruia v-am atras deja atenția în aceste considerații: Da, dar aceasta nu corespunde deloc cu ceea ce spune dna Besant.
Desigur, nu corespundea și nici nu putea corespunde, căci răspunsul trebuia să se găsească în ceea ce putea fi dat pornind din conștiența, din conștiența adâncită a prezentului. Și așa au mers lucrurile, dacă vreau în primul rând să caracterizez, aș spune, marile fire ale desfășurării lucrurilor, că la început cam până în anul 1907 fiecare pas pentru antroposofie a trebuit să fie cucerit împotriva tradiției Societății Teosofice. La început lucrurile puteau fi prezentate doar membrilor Societății Teosofice. Fiecare pas trebuia să fie cucerit. Polemica nu ar fi avut la acea vreme niciun sens, ci numai speranța, numai construirea pe selecție.
Lucrurile nu s-au desfășurat deloc fără piedici lăuntrice. Fiecare lucru trebuia făcut în mod corect, la locul său potrivit, cel puțin după părerea mea. Eu cred că în Teosofia mea nu am făcut niciun pas dincolo de ceea ce la acea vreme era posibil de publicat pentru un anumit număr de oameni. Răspândirea pe care a aflat-o între timp cartea, arată că aceasta a fost o prezumție justă. Până acolo se putea merge.
Cu cei care căutau mai intens, care intrau deci în curentul inițiat de Blavatsky, se putea merge mai departe. Trebuia să se înceapă cu acest mers mai departe. Aș putea să vă caracterizez toate exemplele în parte. Dar vreau să aleg doar unul, cum s-a făcut încercarea de a trece, pas cu pas, de la tradiționalul necorespunzător, la ceea ce corespunde prezentului, la ceea ce este cercetat în mod direct în prezent.
În Societatea Teosofică era obișnuită descrierea felului în care omul parcurge după moarte ceea ce se numea Kamaloka. Această descriere, așa cum era ea dată de personalitățile marcante ale Societății Teosofice, în cartea mea Teosofia a putut fi ocolită numai prin faptul că inițial nu am ținut cont acolo de noțiunea de timp. Dar în cercurile Societății am vrut să țin cont de noțiunea corectă de timp.
Astfel s-a întâmplat ca, în cadrul secțiunii olandeze de atunci a Societății Teosofice, să țin în diferite orașe conferințe despre viața dintre moarte și o nouă naștere, și atunci, pentru prima dată, chiar la începutul activității mele, am atras atenția asupra faptului că este o absurditate să-ți închipui pur și simplu că, dacă acesta este viața pământească de la naștere până la moarte, atunci Kamaloka ar fi parcursă așa ca și cum în conștiență s-ar adăuga pur și simplu o bucată în plus (a se vedea desenul; Tabla 3).
Tabla 3Am arătat că acolo timpul trebuie reprezentat în sens invers și am descris cum viața în Kamaloka este o viață înapoi, etapă cu etapă, numai că de trei ori mai rapidă decât viața obișnuită pe Pământ, sau decât este viața petrecută pe Pământ.
În viața exterioară astăzi, desigur, nimeni nu are nicio idee despre faptul că această desfășurare înapoi este o realitate, o realitate în domeniul spiritual, căci timpul este pur și simplu imaginat ca o linie dreaptă de la început până la sfârșit, iar despre o desfășurare înapoi oamenii de astăzi nu au deloc nicio noțiune.
Acum, conducătorii Societății Teosofice pretindeau că reînnoiesc învățăturile vechii înțelepciuni. Ei au pornit de la cartea lui Blavatsky. Au apărut, pornind de la cartea lui Blavatsky, tot felul de scrieri. Dar acolo totul era prezentat așa cum sunt prezentate lucrurile întru totul în sensul concepției materialiste despre lume a epocii moderne. De ce? Pentru că ar fi trebuit să se cunoască din nou, nu doar să se reînnoiască vechea cunoaștere, dacă s-ar fi vrut să se ajungă la lucrurile corecte, la ceea ce este în conformitate cu realitatea.
Erau citate mereu lucrurile vechi. Și roata nașterilor era mereu citată din Buddha și din vechea înțelepciune orientală. Dar faptul că o roată nu este așa încât să poți desena o linie dreaptă ca roată, oamenii nu îl iau în considerare, și că o roată poate fi desenată doar dacă se întoarce înapoi în ea însăși (a se vedea desenul). Nu era viață în această reînsuflețire a vechii înțelepciuni, pentru că nu exista o cunoaștere nemijlocită. Pe scurt, era necesar ca printr-o cunoaștere nemijlocită să fie creat ceva care să poată lumina apoi și înțelepciunea străveche.
(Tabla 3)În orice caz, în primii șapte ani ai activității antroposofice, a reieșit că de fapt existau și oameni care erau foarte mulțumiți că, după cum spuneau ei, nu era vorba de o reînnoire pe teren teosofic. Ei ziceau: Ceea ce se spune aici nu se deosebește de celelalte; diferențele sunt neesențiale. Astfel, diferențele au fost dezbătute și negate. Dar ceea ce la acea vreme, chiar la începutul activității în cadrul secțiunii olandeze a Societății Teosofice, a fost cauzat de mine prin faptul că am ținut aceste conferințe pornind din ceea ce este viu, fără a repeta pur și simplu dogmatic, așa cum făceau ceilalți, ceea ce stătea în cărțile de dogme ale Societății Teosofice, aceasta nu a fost niciodată uitat. Niciodată nu a fost uitat. Cei care poate își amintesc de acele vremuri ale dezvoltării noastre trebuie doar să se întoarcă cu gândul înapoi la anul 1907, când la München a avut loc congresul [Nota 54], când eram încă în sânul Societății Teosofice, și teosofii olandezi au venit foarte încordați și au fost cumplit de furioși pentru faptul că, după cum simțeau ei, se infiltrase un corp străin. Ei nu simțeau că un actual viu se opunea unui simplu tradițional, ci percepeau acest lucru pur și simplu ca pe un corp străin.
Dar altceva trebuia deja să intervină la acea vreme. Atunci a avut loc acea discuție între doamna Besant și mine, la München [Nota 55], în care s-a stabilit că ceea ce eu am de susținut, de susținut ca antroposofie, va funcționa în mod cu totul independent, fără a ține seama de orice altceva se desfășoară în cadrul Societății Teosofice. Aceasta a fost atunci, aș putea spune, stabilită ca un mod de a proceda în care se putea trăi.
Însă deja pe atunci se întrezăreau la orizont în Societatea Teosofică acele absurdități prin care ea s-a ruinat în cele din urmă. Căci astăzi se poate spune că deși mai are încă mulți membri înscriși, ca societate purtătoare a unei mișcări spirituale ea s-a ruinat. Nu-i așa?, lucrurile continuă să trăiască mult timp ca un cadavru, după ce și-au distrus existența. Dar ceea ce a fost Societatea Teosofică nu mai trăiește astăzi.
Trebuie să ne fie limpede acest lucru: În perioada în care antroposofia a început să activeze, Societatea Teosofică era plină de o spiritualitate, chiar dacă tradițională, totuși întemeiată și bogată în conținut. Ceea ce a venit în lume prin Blavatsky era prezent, și oamenii trăiau cu adevărat în ceea ce a venit în lume prin Blavatsky.
Dar Blavatsky era deja de un deceniu moartă pentru viața pământească. Se poate spune doar: atmosfera, starea de spirit din cadrul Societății Teosofice, ceea ce exista ca o continuare a activității și lucrărilor lui Blavatsky, era ceva cu adevărat solid din punct de vedere cultural-istoric, ceva care fără îndoială putea să ofere oamenilor ceva. Dar chiar și atunci existau deja anumiți germeni ai decăderii. Întrebarea era doar dacă nu cumva acești germeni ai decăderii puteau fi depășiți, sau dacă ei trebuiau inevitabil să ducă la un fel de totală dizarmonie între antroposofie și vechea Societate Teosofică.
Acum trebuie spus că unul dintre curentele care existau în cadrul mișcării teosofice încă din vremea lui Blavatsky era, de fapt, un element distrugător teribil de puternic.
Trebuie pur și simplu să separăm, dacă vrem să privim lucrurile așa cum o fac eu acum, ceea ce a fost adus prin Blavatsky ca conținut spiritual în viața modernă, de ceea ce a fost generat prin modul în care Blavatsky a fost stimulată să dea din ea însăși, în felul caracterizat, acest conținut. Căci, în primul rând, în Blavatsky era o personalitate așa cum v-am descris-o în ultimele zile; care, pur și simplu când a primit, ca să spunem așa, o lovitură din partea cuiva, fie chiar prin trădare, așa cum am spus, atunci totuși, din ea însăși – ca într-o amintire a unei încarnări anterioare pe Pământ, și chiar dacă doar ca o reînviere a vechiului – a creat și a transmis omenirii înțelepciune sub formă de carte. Acest al doilea fapt trebuie separat complet de primul, căci prin acest al doilea fapt – că Blavatsky a fost stimulată într-un mod particular să facă ceea ce a făcut – au intrat în această mișcare teosofică elemente care nu mai erau așa cum ar fi trebuit să fie dacă mișcarea teosofică ar fi fost să devină o mișcare pur spirituală.
Așa încât ea nu a fost o mișcare pur spirituală. Căci lucrurile stăteau de fapt astfel, că Blavatsky a primit mai întâi, dintr-o anumită parte – despre care nu vreau să vorbesc mai mult – o stimulare, și apoi a exprimat din ea însăși ceea ce se află în „Isis dezvăluită”. Apoi, prin tot felul de mașinații, s-a reușit ca Blavatsky să sufere o a doua influențare din partea unor învățători orientali secreți, iar în spatele acestora se ascundea o tendință cultural-politică de natură egoistă. De la bun început se ascundea o politică orientală de un fel unilateral în ceea ce se dorea să se obțină pe ocolite prin Blavatsky. În aceasta se ascundea tendința de a arăta Occidentului materialist cât de mult mai valoroasă este cunoașterea spirituală a Orientului decât materialismul Occidentului. Se afla acolo tendința de a câștiga un fel de imperiu mai întâi spiritual, dar apoi în sens mai larg, un fel de imperiu al Orientului asupra Occidentului, mai întâi transmițând înțelepciunea orientală spiritualității Occidentului, sau dacă vreți, lipsei de spiritualitate a Occidentului. Astfel s-a efectuat, aș putea spune, acea răsucire de la cu totul european în „Isis dezvăluită” la cu totul oriental în „Doctrina secretă” a lui Blavatsky.
Au acționat acolo cei mai diverși factori. Dar unul dintre acești factori a fost tocmai acela care voia să asocieze India cu Asia, pentru a crea un imperiu asiatico-indian cu ajutorul Imperiului Rus. Și astfel această învățătură a căpătat influență indiană, pentru ca în felul acesta să obțină spiritual victoria asupra Occidentului.
Vedeți dumneavoastră, acesta este o influență unilaterală, egoistă, național-egoistă. Ea era prezentă încă de la început și te întâmpina într-un mod simptomatic semnificativ. Prima conferință pe care am auzit-o de la Annie Besant a fost despre teosofie și imperialism [Nota 56]. Și dacă voiai să-ți răspunzi la întrebarea: Este de fapt impulsul de bază al acestei conferințe în continuarea a ceea ce era spiritual propriu-zis la Blavatsky, sau este impulsul de bază al acestei conferințe în continuarea a ceea ce se desfășura alături de acesta? – atunci trebuia să spui: a doua variantă.
Annie Besant era adesea așa, că spunea lucruri ale căror motive profunde nu le cunoștea deloc. Ea se angaja pentru ceva ale cărui motive profunde nu le cunoștea. Corelațiile aflate la bază îi erau necunoscute. Dar dacă citiți cu toată atenția conferința „Teosofie și imperialism”, care este tipărită, citind-o cu toate substraturile, atunci veți înțelege: Dacă cineva ar fi vrut să rupă India de Anglia, într-un anumit sens să vrea să o desprindă pe o cale spirituală, atunci primul pas neobservat ar fi putut să-l întreprindă cu o asemenea tendință ca cea prezentă în acea conferință.
Aceasta a fost întotdeauna începutul sfârșitului unor asemenea curente spirituale și societăți spirituale: faptul că au început să amestece unilateral elemente politice în sfera lor, în timp ce o mișcare spirituală, mai ales astăzi, își poate urma cursul în lume numai dacă este cu adevărat universal umană, ba chiar astăzi una dintre condiții esențiale de viață ale unei mișcări spirituale, care ar trebui să conducă în adevărata și reala spiritualitate, este să fie pe deplin universal umană. Și tot ceea ce nu este pe deplin universal uman, tot ceea ce duce în vreun fel la divizarea omenirii, este din capul locului un element distructiv pentru o mișcare spirituală care ar trebui să conducă în lumea spirituală reală.
Dar gândiți-vă numai cât de puternic se pătrunde cu asemenea lucruri în regiunile subconștiente ale omului. Tocmai de aceea face parte din condițiile de viață ale unei asemenea mișcări spirituale – cum vrea să fie, de pildă, și cea antroposofică – ca cel puțin să ai strădania sinceră și serioasă de a ieși din orice interesele ale unei părți a omenirii și de a te înălța cu adevărat spre interesele generale ale omenirii. Și aceasta a fost aspectul distructiv pentru mișcarea teosofică, faptul că ea a avut în ea încă de la început un asemenea element. În anumite ocazii un asemenea element poate schimba direcția: în timpul Războiului Mondial această altă tendință a devenit foarte anglo-șovinistă. Dar tocmai cu această ocazie trebuie să ne devină foarte clar, dragii mei prieteni, că este cu totul imposibil să faci să prospere o mișcare spirituală reală, dacă există un asemenea interes particular din care nu se vrea să se iasă.
Prin urmare, printre pericolele exterioare care există astăzi împotriva mișcării antroposofice, se află înainte de toate acela că oamenii, în această epocă care pretutindeni rătăcește drumul în naționalisme, au atât de puțin curaj să se străduiască să iasă din naționalisme.
Dar în ce își are rădăcina așa ceva precum această unilateralitate? Ea își are rădăcina în faptul că se vrea să se câștige putere ca societate prin altceva decât prin revelația spiritualului însuși. Se poate spune: În timp ce la trecerea dintre secolul al XIX-lea și al XX-lea multe încă erau sănătoase în privința dezvoltării conștienței propriei puteri în cadrul Societății Teosofice, în 1906 acest lucru dispăruse deja aproape complet și exista o puternică aspirație de a obține putere.
Vedeți, este necesar să se înțeleagă cu adevărat această creștere a antroposoficului din interesele generale ale omenirii și să fie limpede că numai din acest motiv, că acolo, în Societatea Teosofică se aflau cei care puneau întrebări, antroposoficul a trebuit să crească în cadrul Societății Teosofice, a trebuit, aș putea spune, pentru o vreme să se „cazeze” acolo, căci altfel nu ar fi avut unde să primească „cazare”.
Nu-i așa?, curând după ce, ca să spunem așa, prima perioadă s-a încheiat, s-a arătat, în special în chestiunea-Christos, întreaga imposibilitate a mișcării teosofice pentru viața apuseană. Căci ceea ce la Blavatsky era, în fond, o teorie – chiar dacă o teorie purtată de emoții – disprețuirea creștinismului, aceasta a devenit mai târziu în mișcarea teosofică o atât de concretă disprețuire a creștinismului, încât a fost crescut un băiat despre care se spunea: în el va fi cultivat sufletul lui Christos reînviat.
Cu greu îți puteai imagina ceva mai absurd. Dar din cadrul Societății Teosofice a fost întemeiat un Ordin [Nota 57], pentru a aduce la îndeplinire această naștere a lui Christos într-un băiat care, de fapt, era deja acolo.
Foarte curând s-a ajuns la completul absurd. În asemenea lucruri apar în mod firesc foarte repede neclarități care sunt teribil de aproape de neadevăr. În 1911 urma să aibă loc la Genova un congres al Societății Teosofice [Nota 58]. Lucrurile erau deja în floare, conducând spre asemenea absurdități, și era necesar ca eu, pentru acest congres de la Genova, să anunț conferința mea: De la Buddha la Christos. Acolo ar fi trebuit să aibă loc o confruntare concisă și clară, căci atunci ar fi trebuit să se exprime ceea ce era pretutindeni prezent. Dar iată, congresul de la Genova a fost anulat. Desigur, pentru asemenea lucruri se găsesc scuze. Toate lucrurile care au fost pretextate semănau într-adevăr foarte mult cu niște scuze.
Și astfel se poate spune că mișcarea antroposofică a intrat în a doua ei perioadă, mergând pe drumul ei drept, care fusese inițiat chiar prin faptul că întâi am ținut o conferință în fața unui public neteosofic, din care a rămas până astăzi doar o singură persoană – nu mai mult! – care este încă aici, cu toate că atunci numeroase persoane au ascultat conferința. Prima conferință pe care am ținut-o – de fapt a fost chiar un ciclu de conferințe – purta titlul: De la Buddha la Christos. În 1911 am vrut din nou să țin ciclul: De la Buddha la Christos. Acesta era drumul drept! Dar mișcarea teosofică intrase într-o groaznică linie în zigzag.
Dacă nu se ia în serios istoria mișcării antroposofice și dacă nu li se spune acestor lucruri pe numele lor adevărat, atunci nu se va putea răspunde în mod corect la ceea ce acei superficiali aduc în discuție tot mereu despre relațiile dintre antroposofie și teosofie, fără să vrea absolut deloc să se informeze despre faptul că antroposofia a fost chiar de la început ceva cu totul independent, dar că era firesc să le răspundă oamenilor care se aflau acolo ca întrebători, cu răspunsurile pe care ea le putea da.
Astfel se poate spune: până în anul 1914 a durat a doua perioadă a mișcării antroposofice. Ea, cel puțin în ceea ce mă privește, nu a făcut de fapt nimic deosebit pentru a reglementa relația cu mișcarea teosofică. Societatea Teosofică a reglementat relația, prin faptul că i-a exclus pe antroposofi [Nota 59]. Dar acestui lucru nu i-am acordat importanță. Deoarece de la început nu am acordat prea multă importanță faptului că eram incluși, nici acum nu am acordat prea multă importanță faptului că am fost excluși. Am continuat exact în același mod ca și înainte. Excluderea nu a schimbat absolut nimic din ceea ce se întâmplase mai înainte, pe când eram incluși.
Priviți numai cum au mers lucrurile și veți vedea că în afară de desfășurarea câtorva formalități, în cadrul mișcării antroposofice nu s-a întâmplat de fapt nimic până în anul 1914, ci tot ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat din partea Societății Teosofice. Am fost invitat mai întâi să țin acolo conferințe. Aceasta am făcut. Am ținut conferințe antroposofice. Aceasta am făcut și mai departe. În urma conferințelor care sunt reproduse în cartea mea Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru, am fost eu invitat. Apoi am dezvoltat mai departe, în diferite direcții, ceea ce este scris în Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru.
După același mod de a vedea lucrurile al societății am fost apoi exclus eu și, firește, și aderenții mei. Pentru exact aceeași chestiune am fost mai întâi inclus și apoi exclus. Da, așa stau lucrurile. Nu veți înțelege istoria mișcării antroposofice dacă nu aveți în vedere în mod real ca un lucru fundamental faptul că nu exista nicio diferență vizavi de mișcarea teosofică, între a fi inclus sau exclus.
Acest lucru este ceva asupra căruia ar trebui să chibzuiți serios în autoanaliză; vă rog să o faceți. Apoi aș dori, pe baza acestuia, mâine să schițez ultima fază, cea mai dificilă, cea din 1914 până în prezent, pentru a intra în detalii mai târziu, în conferințele următoare.
