Dragii mei prieteni!
Am schițat în linii mari ceea ce au fost forțele conducătoare în primele două perioade ale mișcării antroposofice și aș dori, pentru a avea o bază pentru descrierea a ceea ce s-a întâmplat apoi
în a treia perioadă, să mă mai refer la câteva fenomene din prima și a doua perioadă. Chestiunea este că, în ciuda tuturor celor expuse, încă se poate pune întrebarea: Pe ce se întemeia faptul
că mișcarea antroposofică s‑a aflat totuși într‑o legătură destul de exterioară cu mișcarea teosofică?
Tocmai la această întrebare, care este atât de complicată, se poate răspunde doar dacă luăm în considerare câteva fenomene care sunt caracteristice pentru dezvoltarea mișcării antroposofice.
Aș dori mai întâi prima perioadă, care a durat cam până în anul 1907, să o caracterizez prin faptul că la acea vreme era vorba de a dezvolta fundamentele conținutului unei științe spirituale.
Cine încearcă să privească înapoi în acea perioadă pe baza documentelor, va vedea că atunci, pas cu pas, în conferințe, cicluri de conferințe, și de asemenea în ceea ce au elaborat mai departe colaboratorii, a rezultat conținutul, conținutul fundamental al științei spirituale în sensul în care trebuie el să fie gândit antroposofic. Această epocă se încheie – lucrurile sunt, desigur, doar aproximative, dar toate sunt aproximative în dezvoltarea istorică – aproximativ, aș spune, odată cu publicarea cărții mele Știința ocultă [Nota 60].
Această Știință ocultă, într-adevăr, a apărut tipărită abia circa un an și jumătate mai târziu, dar conținutul esențial, prezentarea conținutului esențial, se încadrează cu siguranță în prima perioadă a strădaniei antroposofice. În această perioadă, până în 1905 sau 1906, era îndreptățită o speranță foarte precisă. Era speranța că, treptat, conținutul antroposofic ar putea deveni chiar conținutul vieții Societății Teosofice.
Până în anii 1905–1906 nu se putea spune că, printr‑o dezvoltare cu totul firească, Societatea Teosofică nu ar fi putut crește treptat într-una antroposofică. A spera acest lucru era posibil prin faptul că în acei ani în manifestarea ei exterioară, una dintre personalitățile cele mai marcante ale Societății Teosofice, Annie Besant, dădea dovadă de o anumită toleranță și că ea s-a străduit pe deplin să lase diferitele orientări să acționeze alături una de alta. Așa stăteau lucrurile întru totul până în jurul anilor 1905 și 1906.
În această perioadă trebuia, ce-i drept, dacă nu voiai să te lași pradă iluziilor, să vezi limpede că tocmai o personalitate conducătoare, așa cum era Annie Besant în Societatea Teosofică, avea concepții foarte primitive despre spiritul științific modern; așa avea ea. Dar, oricum, în ciuda tuturor elementelor diletante care au fost introduse astfel în cărțile ei, exista — mai ales prin faptul că Societatea Teosofică s-a centrat treptat ca ‘the Theosophical Society’ în Londra și că această Theosophical Society cu timpul, aș spune, s-a hrănit cu înțelepciunea orientală — o întreagă sumă de înțelepciuni, de cele mai multe ori nedigerate, în oamenii care făceau parte din această societate. Această înțelepciune trăia uneori până și în cele mai ciudate reprezentări. Dar, făcând abstracție de faptul că asemenea reprezentări mergeau uneori atât de departe încât deveneau cu totul neasemănătoare cu originea lor și cu adevărata lor semnificație, se revărsa totuși, prin cărți precum „Înțelepciunea străveche” sau, mai ales, „Progresul omenirii”, ori chiar „Creștinismul” de Annie Besant, ceva care, deși era transmis pe cale tradițională, își avea obârșia în izvoare de înțelepciune străveche — chiar dacă nu întotdeauna canalele prin care această veche înțelepciune cursese până în acele cărți și conferințe erau ireproșabile. Așa stăteau lucrurile pe atunci.
Pe de altă parte, trebuie să nu pierdem din vedere faptul că în afara acestor cercuri în lumea de atunci nu exista absolut niciun interes pentru cercetarea spirituală adevărată. Pur și simplu exista realitatea că din rândul celor care, ca să spun așa, se regăseau în această grupare de oameni, se putea ivi posibilitatea de a aprinde un interes pentru o știință spirituală modernă autentică.
Dar tocmai în această primă perioadă a fost nevoie să se lupte împotriva multor lucruri. N‑am de gând să vă obosesc cu faptul că numele de „teosofie” fusese preluat pur și simplu de foarte multe societăți, societăți care, în fond, aveau extraordinar de puțin de‑a face cu o strădanie spirituală serioasă. Strădanie exista, ce‑i drept, la mulți oameni, dar era în parte de-a dreptul egoistă, în parte extrem de banală, neînsemnată. Dar și asemenea curente neînsemnate își atribuiau adesea numele de Societăți Teosofice. E suficient să ne amintim că mai ales în Europa Centrală — în Germania, Austria, chiar și în Elveția — erau destul de răspândite anumite ramuri teosofice, care se numeau astfel, dar care în realitate ceea ce avea ‘the Theosophical Society’ ele aveau într‑o formă extrem de diluată și în plus și impregnată cu tot felul de ocultisme, uneori foarte nechibzuite.
O persoană care era frecvent activă în astfel de ramuri, în astfel de societăți, era aceea care vă este cunoscută cel puțin după nume, sau cel puțin multora dintre dumneavoastră după nume: Franz Hartmann [Nota 61]. Dar ce „spirit profund” și ce „seriozitate profundă” — între ghilimele vorbind — erau în aceste societăți neînsemnate, vă poate rezulta ușor dacă vă descriu puțin caracterul cinic al acelui conducător pe care tocmai l‑am numit. Acesta a spus ceva odată, într‑un grup restrâns, la care eram și eu de față — te pot, desigur, interesa pe deplin și din punct de vedere psihologic asemenea lucruri, pentru a vedea cum poate ajunge sufletul omenesc la una sau la alta. Societatea Teosofică a avut la un moment dat o anumită dispută referitoare la personajul Judge din America [Nota 62]. Nu vreau să vorbesc despre această dispută, ci doar să spun că ea se învârtea mai ales în jurul faptului dacă anumite mesaje pe care Judge le trimisese proveneau de la adevărate personalități superioare inițiate, așa‑numiții Maeștri. Ei bine, Franz Hartmann a spus: „A, chestiunea cu Judge o cunosc foarte bine. El trimitea astfel de scrisori de la Maeștri în America. Pe atunci a venit în India. Noi eram în sediul central din India, iar el voia, pentru a putea avea autoritate în America, să poată spune că a primit misiuni de la personalități inițiate, să aibă scrisori de la Maeștri. Atunci i‑am spus:” — așa povestea Franz Hartmann — „Scrisori de la Maeștri? Pot să‑ți scriu eu câteva.” La care Judge a răspuns: „Da, asta nu merge, căci atunci nu pot pretinde că sunt scrisori de la Maeștri, fiindcă ele trebuie să apară din senin, din aer, să ia naștere într‑un mod magic și apoi să‑ți cadă pe cap, și trebuie să pot spune asta.” Atunci Franz Hartmann i‑a spus lui Judge — el însuși ne‑a povestit! —: „Aha, nu‑i nicio problemă, se poate aranja.” „Judge era un om mic de statură”, ne spunea Hartmann, și atunci i‑a zis: „‘Pune‑te pe podea, eu mă urc pe un scaun și voi lăsa scrisoarea să‑ți cadă pe cap.’ Așa, el putea spune cu conștiința împăcată că răspândește scrisori care i‑au căzut din aer direct pe cap.”
Ei bine, acesta este doar un exemplu extrem al unor astfel de lucruri care, de altfel, nu sunt deloc atât de rare în lume. Dar, așa cum am spus, nu doresc să vă obosesc cu aceste societăți neînsemnate; vreau doar să atrag atenția asupra faptului că tocmai în această primă perioadă a mișcării antroposofice, prin mersul ei alături de cea teosofică, se ivea o anumită necesitate de a se opune gândirii științifice moderne.
Nu știu dacă aceia care au aderat mai târziu la mișcarea antroposofică și care au privit ca oameni de știință și din punct de vedere științific antroposofia deja mai dezvoltată, anume în cea de‑a treia ei perioadă, și‑au format o idee suficientă asupra faptului că o confruntare cu gândirea științifică a epocii moderne a avut loc, într‑un mod cu totul particular, tocmai în prima perioadă a mișcării antroposofice. Vreau să vă dau câteva exemple în acest sens. Voi da doar exemple, căci lucrul s‑a petrecut în cele mai diverse chestiuni. Dar aceste exemple vă vor arăta că la acea vreme exact această mișcare teosofică era puternic influențată tocmai de ceea ce am caracterizat aici, cu câteva zile în urmă, ca fiind deosebit de tipic pentru educația modernă: plecarea capului în fața așa‑numitei autorități științifice.
Această plecare a capului în fața autorității științifice pătrunsese chiar în Societatea Teosofică. Se vădea, de pildă, că însăși Annie Besant încerca în cărțile ei să introducă tot felul de citate din științele contemporane, lucruri care nu însemnau nimic pentru știința spiritului, precum, de exemplu, așa‑numita teorie a eredității a lui Weismann [Nota 63]. Astfel de lucruri erau introduse în cărți drept dovezi.
Acum, îmi este îngăduit să amintesc că atunci când ne aflam în situația de a întemeia la München un fel de centru pentru mișcarea antroposofică — se formau treptat pentru această mișcare centrul de la Berlin, cel din München, cel din Stuttgart, cel din Kassel, cel din Düsseldorf, cel din Köln, cel din Hamburg, cel din Hanovra, cel din Leipzig în Austria apoi cel de la Viena, ba chiar într‑un anumit sens și cel de la Praga; așadar, se conturau centre —, căci acolo se aflau foarte multe astfel de suflete fără „acasă”, care erau deja într‑un anumit fel organizate. Ele făceau parte dintr-una din societăți sau din alta. Acum, vreau să las complet deoparte acele societăți neînsemnate de tip Hartmann, dar doresc să atrag atenția că în timp ce întemeiam ramura din München, era vorba despre a avea dezbateri cu diferitele grupuri, mai mici sau mai mari, care existau acolo.
Acolo era un grup, numit Ketterl. Acest Ketterl era alcătuit din oameni cu adevărat învățați. În cadrul acestui Ketterl, acești oameni urmăreau să furnizeze dovezi din științele naturii pentru lucrurile care erau afirmate, într‑un fel sau altul, pe terenul științei spirituale. Se dorea, pornind de la concepțiile pe care le aveau pe atunci științele naturii, să se urce cumva până la ceea ce descria, de pildă, antroposofia. Când antroposofia vorbea despre un corp eteric, își spuneau: știința naturii a ajuns să cunoască această sau acea structură pentru atomi, pentru molecule. Acum trebuie începută cercetarea cum această structură ar putea deveni parțial mai complicată, parțial mai neconsistentă în compoziția ei, pentru a se putea trece treptat de la structura moleculară a corpurilor fizice la structura moleculară a eterului. S‑ar putea atunci face aceleași calcule pentru procesele eterice, așa cum se pot face calcule pentru cele fizice. Și, de fapt, în Ketterl ar fi trebuit admis numai ceea ce avea o viză științifico‑naturală valabilă, pe pașaportul antroposofic.
Tratatele — căci existau și asemenea lucrări — pe care le scriau membrii Ketterlului nu se deosebeau, în fond, prea mult de tratatele științifice ale fizicienilor teoreticieni ai vremii; numai că formulele, definițiile și celelalte însemnau pentru ei nu procese din spectru sau procese din câmpul electromagnetic, ci procese din câmpul eteric sau astral. Nu se putea face nimic. Întreaga legătură s‑a destrămat mai mult sau mai puțin amiabil. În cele din urmă nu mai exista nicio relație cu acești polemiști din perspectiva științifică.
Dar nu foarte diferite de aceste lucrări ale Ketterlului erau și strădaniile unui om care juca un rol important în Societatea Teosofică, un prieten intim al Blavatsky, un om prezent pretutindeni când era vorba de asemenea chestiuni: dr. Hübbe‑Schleiden [Nota 64], cel care a publicat vreme îndelungată revista „Sphinx”. Și el era acum cu totul preocupat să demonstreze, printr‑un mod de gândire științifico‑natural, ceea ce considera a fi teosofic. Îmi amintesc încă foarte bine cum m‑a luat prima oară de la gară în Hanovra, fiindcă trebuia să țin acolo o conferință, prima conferință antroposofică pe care am ținut‑o la Hanovra: o expunere asupra „Basmului despre șarpele cel verde și frumoasa floare de crin” al lui Goethe. Apoi a mers cu mine la el acasă, locuia ceva mai în afara Hanovrei. Drumul dura cam o jumătate de oră cu tramvaiul. A început imediat, cu o însuflețire uriașă, să explice cum, în fond, așa ceva precum cunoștințele spirituale nu pot rezista în fața omenirii moderne dacă lucrurile nu sunt demonstrate în felul în care suntem obișnuiți să le găsim în manualele de fizică sau în alte manuale contemporane. Apoi își folosea cele două degete arătătoare, și toată acea jumătate de oră a decurs astfel, făcând mereu cu vârfurile degetelor mișcări care trebuiau să reprezinte felul în care se mișcă atomii. „Da, asta trebuie să meargă așa și așa, și atunci ajungi la următorul lucru: Într‑o încarnare se mișcă atomii, iar apoi, apoi linia ondulatorie merge mai departe prin lumile spirituale, și asta trebuie calculat, cum merge mai departe linia ondulatorie prin lumile spirituale. Apoi aceasta se schimbă, și aceasta este următoarea încarnare.” – Astfel, te simțeai cu adevărat ca într‑un amfiteatru, unde ți se predaseră odinioară liniile ondulatorii ale undelor pentru roșu și galben și albastru și verde. Din exact aceeași schemă erau deduse liniile ondulatorii pentru trecerea sufletelor prin diferitele încarnări. Așa cum newtonienii, fizicienii moderni în general, calculează razele luminii ca unde, tot astfel calcula el trecerea sufletului prin diferitele încarnări.
El avea un prieten care însă mai târziu a devenit un membru extraordinar de bun, înțelegător și devotat al Societății Antroposofice; acestuia îi trimitea mereu expunerile sale, iar prietenul, pe lângă alte însușiri, o avea și pe aceea că aprecia, de pildă, aceste expuneri. Dar tot mereu îi stârnea puțin umorul, și odată mi‑a povestit că primise din nou treizeci de kilograme de înțelepciune trimise la München de dr. Hübbe‑Schleiden. Căci erau scrisori așa de groase, care erau trimise mereu de la Hanovra la München.
Ei bine, aș spune că acest mod de gândire s-a reliefat în mod deosebit în discuțiile care au fost purtate multă vreme în cadrul Societății Teosofice despre așa‑numitul „atom permanent”. Acest „atom permanent” era ceva înfiorător, dar era luat într-un mod extrem de serios. Căci, într-adevăr, cei care simțeau autoritatea științei moderne nu puteau nicidecum înțelege că nu ar trebui să pătrundă în știința spiritului nici măcar ceva care să aibă cel puțin formularea științei moderne. Așa că spuneau: Omul trăiește într‑o încarnare și apoi în următoarea — desigur, corpul fizic se descompune, numai un singur atom rămâne, care parcurge apoi timpul dintre moarte și o nouă naștere. Iar acest unic atom apare în noua încarnare. Acesta este atomul permanent, care trece prin încarnări.
Astăzi vi se pare ceva caraghios, dar nu vă puteți imagina cu câtă seriozitate au fost cultivate aceste lucruri tocmai în prima perioadă a dezvoltării antroposofiei, cât de extraordinar de greu era să combați cerința: „La ce bun toată teosofia, dacă nu poate fi demonstrată științific! Nimeni nu o va accepta dacă nu poate fi demonstrată științific.” — În acea discuție din tramvai fusese practic afirmat ferm următorul lucru: Trebuie să fie prezentată astfel încât un licean care și‑a încheiat corect studiile să poată înțelege teosofia la fel cum înțelege logica. Aceasta era cerința însoțitorului meu.
Apoi am ajuns la el acasă. M‑a dus sus în pod. Acum celor care în ultima perioadă a mișcării antroposofice se străduiesc să lupte împotriva atomismului, aș vrea să le atrage atenția în mod special asupra a ceva la care să cugete: ce am găsit atunci în podul casei dr. Hübbe‑Schleiden din Hanovra. Am urcat, așadar, pe o scară îngustă și acolo sus, în pod — când povestești așa ceva trebuie, firește, să spui mereu că era un domn extraordinar de amabil, plăcut, și chiar foarte rezonabil, așadar un domn în vârstă simpatic —, acolo sus, în pod, se aflau niște modele gigantice de atomi. Dar erau din sârmă, foarte complicate. Unul dintre modele reprezenta întotdeauna atomul unui corp fizic: hidrogen sau oxigen; următorul model, care era și mai complicat, reprezenta atomul unui element eteric; al treilea model, tot mai complicat, era atomul astralului.
Dacă luați în mână anumite cărți ale unuia dintre conducătorii Societății Teosofice, cărțile lui Leadbeater [Nota 65], veți găsi că acolo sunt desenate într‑un mod grandios astfel de modele. Aș vrea totuși să menționez acest lucru tot ca un fapt, mai ales spre reflecție pentru cei care astăzi luptă împotriva atomismului din mijlocul nostru, că nicăieri atomismul nu a fost atât de înfloritor ca tocmai la aceia care au venit, ca să spunem așa, în rândurile noastre din Societatea Teosofică. Și dacă astăzi membrii mai tineri, precum dr. Kolisko [Nota 66] sau ceilalți din institutul nostru de cercetare din Stuttgart [Nota 67] luptă împotriva atomului, trebuie totuși amintit că pe atunci unii oameni nu ar fi știut cum să procedeze pentru a trece de la o încarnare la alta, dacă nu ar fi avut măcar un atom permanent.
Acesta este, așadar, o imagine a modului cum cu o puternică autoritate își exercita influența în chiar aceste cercuri așa‑numita gândire științifică. În mod științific conform științelor naturii, acești oameni puteau foarte bine să gândească. Pur și simplu nu puteau concepe că ar putea fi valabil altceva decât ceea ce era gândit pe principiile științelor naturii. Așadar, din această parte nu exista, de fapt, nicio înțelegere. Abia când s‑a apropiat cea de‑a doua perioadă a mișcării antroposofice, cel puțin în acele cercuri care intraseră în rândurile noastre, această tendință atomistă a început treptat să se piardă, iar oamenii au trecut încetul cu încetul la ceea ce era cultivat mai departe în mișcarea antroposofică. Dar pe de altă parte trebuie spus că cei pe care nu-i interesau prea mult această tendință atomistă, cărora știința modernă le era, în definitiv, destul de indiferentă, cei care ca suflete fără „acasă” s-au lăsat doar stimulați de mișcarea teosofică, aceștia erau totuși mai receptivi. Și eu puteam, de pildă, de fiecare dată când mă aflam la München, să țin și o conferință mai internă într‑un cerc care se aduna în jurul doamnei von Schewitsch [Nota 68], care trăia pe atunci la München și fusese odinioară prietenă foarte bună cu Blavatsky. Acolo era mai ușor, fiindcă acolo exista totuși o aspirație sufletească autentică.
Nu vreau nici să apăr un cerc, nici să‑l critic pe celălalt, ci vreau doar să menționez modul în care mișcarea antroposofică a făcut față acestor lucruri, pe de o parte sau pe de alta. Dar gândiți‑vă numai: la acea vreme a apărut mai întâi cerința, chiar în propriile noastre rânduri, de a justifica cu ajutorul modului de gândire din științele naturii valabil atunci, ceea ce era prezentat antroposofic.
Era totuși mai blând decât ceea ce se exprimă astăzi din exterior. Căci gândiți‑vă, dragii mei prieteni: un mare număr dintre dumneavoastră ați ascultat astăzi o conferință a dr. Blümel [Nota 69]; cred că ați înțeles foarte bine expunerile sale edificatoare și că ați rămas cu o anumită impresie. Dar imaginați‑vă că ar fi stat acolo cineva care ar fi spus: „Ei, ce tot a expus el acolo nu mă privește deloc. Nu cred în asta, nu recunosc nimic, nu vreau să verific.” — Altul însă spune: „Dar vezi totuși dacă lucrurile sunt corecte, examinează‑le cu mintea ta și cu capacitățile tale sufletești.” — „Nu vreau asta”, spune celălalt, „nu mă voi ocupa de asta deocamdată; fie că este corect sau incorect, nu intru în așa ceva. Dar îi cer doctorului Blümel să meargă într‑un laborator psihologic; acolo îl voi examina prin metodele mele psihologice, ca să văd dacă este matematician.”
Este, firește, o prostie, și încă una foarte evidentă. Dar exact același lucru este și cerința care ni se adresează astăzi din partea lumii exterioare: cercetătorul antroposof ar trebui să meargă într‑un laborator psihologic pentru a se stabili acolo dacă are dreptul să facă afirmațiile sau expunerile sale. Este exact același lucru.
Astăzi se pot afirma, dragii mei prieteni, lucruri fără sens — un nonsens pur — și oamenii nici nu observă; chiar și cei care se indignează nu își dau seama că este un nonsens pur. Ei cred că este doar răutate sau ceva asemănător. Căci nu își pot deloc imagina că în condițiile sociale actuale este posibil ca cineva să devină în mod oficial reprezentant al științei și totuși să vorbească, de fapt, numai absurdități. Oamenii nu își pot imagina așa ceva. Atât de haotică este viața noastră spirituală.
Așadar, lucrurile care trebuie avute în vedere atunci când se vorbește despre condițiile de viață ale mișcării antroposofice trebuie să fie evidențiate în contextul fenomenelor culturale și al impulsurilor culturale ale prezentului. Astfel de aspecte, precum cele pe care le expun aici, trebuie înțelese de cel care vrea să cunoască condițiile de viață ale mișcării antroposofice.
Ei bine, continuând neabătut de toate acestea drumul antroposofiei, în prima perioadă trebuiau prezentate cele mai importante adevăruri omenești, cele mai importante adevăruri cosmice. Iar, într‑un fel, un compendiu a ceea ce fusese susținut până atunci în cadrul mișcării antroposofice îl constituie lucrarea mea Știința ocultă. Aceasta a fost elaborată într‑un mod despre care aș putea spune: A mers așa cum a mers doar din motivul că nu a fost elaborată niciodată cu o voință abstractă, ci întotdeauna cu o voință concretă; pentru că niciodată, ca să spunem așa, nu s‑a dorit mai mult decât ceea ce rezulta în mod firesc din desfășurarea faptelor.
Pentru aceasta aș vrea să menționez, de exemplu, doar următoarele. Chiar la începutul mișcării antroposofice am înființat o revistă, Lucifer‑Gnosis [Nota 70]. La început se numea Lucifer. Apoi, după ce apăruseră cinci sau șase numere, o revistă vieneză numită Gnosis a dorit să se unească cu ea. Aș vrea să menționez aici încă un mic fapt, că eu am vrut pur și simplu să exprim legătura exterioară dintre cele două reviste dând revistei mai noi titlul Lucifer cu Gnosis. Ei bine, Hübbe‑Schleiden nu a fost nicidecum de acord cu acest lucru, întrucât a considerat că ar sugera că s‑ar fi înfăptui o căsătorie nefirească: Lucifer cu Gnosis. Așa ceva nu se putea spune. Mie, desigur, îmi era totuna. Așa că am spus Lucifer‑Gnosis și am pus o cratimă între ele. Câtă agerime era deja atunci, când ni se urmărea fiecare mișcare!
Deci, a fost fondată revista Lucifer‑Gnosis. Am început, firește, cu un număr foarte mic de abonați, dar numărul abonaților a crescut de fapt relativ extraordinar de repede, și nu am avut niciodată un deficit, fiindcă am tipărit întotdeauna doar atât cât puteam, aproximativ, să vindem. Iar partea de expediere era organizată astfel încât, după ce un număr era scris și tipărit, exemplarele îmi erau trimise din nou, în mari colete poștale, la domiciliul meu. Doamna doctor și cu mine lipeam noi înșine benzile de expediție. Eu însumi scriam adresele, iar apoi luam fiecare câte un coș de rufe și duceam pachetele la poștă. Am găsit că lucrurile se potriveau foarte bine. Eu aveam de scris articolele, de ținut conferințele, iar doamna doctor organiza întreaga Societate Antroposofică [Nota 71], dar fără niciun secretar, fiindcă, dacă ar fi avut un secretar, ar fi trebuit să muncească și pentru acesta. Așadar făceam totul singuri și nu am dorit niciodată mai mult decât se putea dori în mod concret. Făceam atâția pași înainte câți reieșeau din fapte. De pildă, nu căram coșuri de rufe mai mari decât acelea sub care ne-am fi prăbușit, ci doar aproape. Pur și simplu am mers mai des la poștă pe măsură ce numărul abonaților creștea.
Ei bine, după ce ne-am îndeletnicit o vreme cu această activitate interesantă, Lucifer‑Gnosis a trecut la editura Altmann din Leipzig. Iar apoi Lucifer‑Gnosis a încetat să mai apară, nu din cauză că ar fi trebuit să se închidă, căci avea pe atunci mult mai mulți abonați decât avea nevoie pentru a exista, dar eu nu mai aveam timp să scriu.
Este realmente așa, că atunci deja cerințele legate de ținerea conferințelor și în general de administrarea spirituală a Societății îmi ocupau foarte mult timpul — căci totul s‑a dezvoltat foarte lent și treptat — și acestea au dus la încetarea apariției revistei Lucifer‑Gnosis. La început au apărut răstimpuri mari, numărul din ianuarie apărea în decembrie, iar apoi un an a devenit un an și jumătate, iar abonații au făcut un scandal teribil. Editorul Altmann primea numai reclamații, astfel încât nu am mai avut altă soluție decât să‑i comunic: „Trebuie pur și simplu să ne oprim cu totul și să le spunem abonaților că oricât ar mai aștepta nu vor mai primi nimic!”
Ei bine, aceasta făcea parte, firește, și din mersul interior al dezvoltării: nu s-a dorit niciodată mai mult decât ceea ce rezulta din pașii concreți. Acest lucru ține de condițiile de viață ale unei societăți spirituale. A stabili cu cuvinte idealuri cu bătaie lungă este cel mai rău lucru pentru o societate spirituală; a face programe este cel mai rău lucru pentru o societate spirituală. În această primă perioadă s‑a lucrat tocmai astfel încât, înainte de toate, în anii 1907, 1908, 1909 s-au pus bazele unei științe a spiritului așa cum își avea ea locul în epoca modernă.
Apoi a venit cea de‑a doua perioadă, care în esență a încheiat confruntarea cu științele naturii. Teologii nu și-au făcut simțită prezența deloc la acea vreme. Ei stăteau atât de ferm așezați în pozițiile lor pretutindeni, încât nu se preocupau deloc de această chestiune.
După ce această dezbatere privind științele naturii s-a terminat, se putea trece acum la cealaltă sarcină. Aceasta era examinarea Evangheliilor, a Genezei, în general a tradiției creștine, a creștinismului ca atare.
Acest lucru era și el deja conturat în cartea mea care a fost punctul de plecare: Creștinismul ca fapt mistic. Căci aceasta apăruse deja în 1902. Dar extinderea, ca să spunem așa, a înțelegerii antroposofice a creștinismului a constituit, în esență, sarcina celei de‑a doua epoci, până în jurul anului 1914. Atunci au fost ținute, la Hamburg, Kassel, Berlin, Basel, Berna, München, Stuttgart, ciclurile de conferințe asupra diferitelor părți ale tradiției creștine.
Atunci a fost elaborat, de pildă, și ceea ce până astăzi este doar schițat sub forma Conducerea spirituală a omului și a omenirii [Nota 72] și așa mai departe. Așadar, aceea a fost perioada în care, în esență, latura creștină a antroposofiei a fost dezvoltată, pornind de la tradiția creștină istorică.
În această perioadă a avut loc, aș putea spune, și prima lărgire a antroposofiei în direcția artisticului, prin reprezentațiile dramelor‑misterii la München [Nota 73]. Toate acestea stăteau, la rândul lor, sub semnul de a nu vrea mai mult decât ceea ce rezulta din faptele însele.
În această perioadă s-a produs și ceea ce a dus la acel fapt al excluderii din Societatea Teosofică, fapt practic fără importanță pentru antroposofie, căci, așa cum spuneam aseară, antroposofiei îi putea fi cu totul indiferent dacă era inclusă sau exclusă, fiindcă ea își urma propriile căi încă de la început. Cine voia să meargă împreună cu ea putea să meargă. Și ea, încă de la început, nu s‑a preocupat nici într-un mod lăuntric, nici în ceea ce privește constatările ei spirituale, de ceea ce provenea din Societatea Teosofică. Dar totodată și colaborarea exterioară devenea din ce în ce mai dificilă.
La început exista pe deplin speranța — datorită acelor împrejurări dintre care am caracterizat cel puțin câteva — că mișcarea teosofică, care era reunită în ‘the Theosophical Society’, ar putea deveni în întregime antroposofică. Din aceste împrejurări, care făceau ca această speranță să pară justificată, făcea parte și faptul că realmente, modul particular în care se făcea cercetare în cadrul Societății Teosofice, ducea la dezamăgiri serioase tocmai în rândul acelora care erau capabili de judecată la un nivel mai înalt. Și trebuie să spun că atunci când am venit pentru prima și a doua oară la Londra, am fost nevoit să constat cum personalitățile conducătoare erau de fapt în esență oameni care se priveau unii pe alții cu mare scepticism, care se simțeau pe un teren nesigur, dar pe care totuși nu voiau nici să‑l părăsească, fiindcă nu știau unde ar putea căuta siguranța.
Erau mulți oameni dezamăgiți, foarte plini de îndoieli chiar printre conducătorii Societății Teosofice. Iar un element important pentru cursul pe care l-au luat lucrurile în cadrul Societății Teosofice îl constituie schimbarea ciudată prin care a trecut Annie Besant între anii 1900 și, să zicem, 1907.
La început ea avea o anumită toleranță. Cred că nu a înțeles niciodată nimic din ceea ce a apărut ca antroposofie. Nu cred că a înțeles ceva din aceasta, dar o accepta, ba chiar la început a apărat-o împotriva dogmaticilor rigizi, adică i-a apărat dreptul de a exista. Nu se poate spune altceva, căci așa stau lucrurile.
Dar acum trebuie să spun ceva de care vă rog să țineți seama foarte serios și în cadrul Societății Antroposofice. Cu o astfel de societate spirituală, inclusiv cum era cea teosofică, anumite aspirații pur personale, simpatii și antipatii cu o tentă pur personală sunt absolut incompatibile. Cu toate acestea, se găsesc atât de numeroase cazuri tocmai de acest fel, în care cineva vrea, de fapt, cutare sau cutare lucru. Îl vrea din anumite substraturi ale propriei sale ființe, vrea, de pildă, să idolatrizeze o persoană. Dintr-un anumit substrat al ființei sale vrea acest lucru. Ce îl împinge la aceasta, imboldul, poate chiar imboldul de natură cerebrală, el nu vrea să-și recunoască. Dar începe să țeasă o aură astrală artificială în jurul persoanei pe care vrea acum să o ridice în slăvi: o astfel de personalitate este «advanced», „avansată”. Dacă mai vrea să spună ceva în plus, atunci spune: „O, acesta își cunoaște trei, patru dintre viețile sale pământești anterioare, ba chiar mi‑a vorbit și mie despre viața mea anterioară. O, știe multe!” — și acum vine o interpretare cu totul spirituală a ceea ce, pentru a folosi expresia lui Nietzsche –, este doar omenesc‑preaomenesc. Dacă ai caracteriza și descrie lucrul ca omenesc‑preaomenesc, ai spune pur și simplu, ei bine, poate nu chiar așa: „Sunt topit după acea persoană”, – nu e nevoie, desigur, să o spui așa, dar ai putea totuși spune: „Îmi este simpatică, nu pot tăgădui acest lucru, pur și simplu îmi este simpatică.” Și atunci totul ar fi în ordine, inclusiv într‑o societate ocultă. Bineînțeles, Max Seiling [Nota 74] era, de pildă, într‑un anumit sens amuzant, mai ales când cânta la pian agitându-se întruna; era amuzant să bei ceai cu el și așa mai departe. Bine — dacă și‑ar fi recunoscut cineva asta! Dacă și‑ar fi recunoscut: „Îmi place!” — ar fi fost mai rezonabil decât să‑l ridice în slăvi, cum se întâmpla în grupul din München.
Toate aceste lucruri, vedeți dumneavoastră, sunt în contradicție directă cu condițiile de viață ale unei asemenea societăți. Iar exemplul cel mai elocvent al cuiva care a căzut în astfel de lucruri a fost tocmai Annie Besant. Căci, de pildă, a apărut la un moment dat — vreau să povestesc aceste lucruri mai mult pe baza faptelor — un nume. Eu nu mă ocupasem niciodată prea mult de literatura Societății Teosofice, practic citisem foarte puțin din această literatură, astfel încât am aflat numele Bhagavân Dâs [Nota 75] abia când într‑o zi mi-a fost trimis un manuscris gros, dactilografiat. Manuscrisul era aranjat astfel: două coloane, în stânga textul dactilografiat, în dreapta spațiu liber. Era însoțit de o scrisoare de la Bhagavân Dâs — era, cred, prin 1905 — în care scria că ar dori o dezbatere cu diferite persoane asupra celor pe care voia să le dezvăluie lumii în acest manuscris.
Ei bine, mișcarea antroposofică era pe atunci într‑adevăr deja atât de extinsă, încât nu am ajuns imediat să citesc acest manuscris. Bhagavân spunea că ar trebui să scriem în partea dreaptă ceea ce avem de adăugat și apoi să i‑l trimitem înapoi. Am mai călătorit puțin între timp și am găsit și alte persoane cărora le trimisese manuscrisul. Apoi mi‑a devenit din ce în ce mai clar: Bhagavân Dâs — acesta era, ei bine, un „om pe de-a-ntregul ocult”, un om care se adăpa din adâncurile spiritualității. Cam aceasta era părerea pe care o răspândeau despre Bhagavân Dâs cei din jurul lui Annie Besant. Pentru că el a trimis chestiunea din India, era apropiat de cartierul general indian și avea o asemenea faimă — de exemplu, la congresul de la Amsterdam [Nota 76] auzeai peste tot: Bhagavân Dâs, Bhagavân Dâs — era într‑adevăr ca și cum ar fi fost acolo o fântână care necontenit deborda înțelepciune. Așa că m‑am uitat totuși la chestia aceea. O învălmășeală diletantă groaznică, din filosofie fichteană, filosofie hegeliană, filosofie schopenhaueriană, tot felul de lucruri făcute talmeș-balmeș fără cea mai mică înțelegere, iar prin tot acest ansamblu trecea, aș spune, ca o melodie nesfârșită, «self» și «notself», apoi iarăși venea expus ceva de la Fichte și așa mai departe, apoi din nou «self» și «notself». Era, așadar, ceva înfiorător. Nu i-am mai acordat niciodată atenție. Nu am scris absolut nimic pe partea cu spațiu liber. Dar, în astfel de lucruri ieșea la iveală totuși cum lucrurile intrau treptat pe un făgaș personal. Doar din motive pur personale a fost această personalitate, Bhagavân Dâs, așa ridicată în slăvi. Puteți citi și astăzi cărțile lui, și veți găsi confirmat ceea ce am spus. El a „fabricat” cărți. Prin astfel de lucruri ieșea la iveală cum elementul personal era introdus în impulsurile care ar fi trebuit să fie obiective. Iar odată ce acest lucru a apărut — lucru care a început puternic îndeosebi în jurul anului 1905 — alunecarea în jos a devenit inevitabilă. Celelalte au fost apoi, în esență, doar propriu-zis consecința acestui fapt.
Prin aceasta nu vreau să spun că în orice societate dacă cineva scrie o absurditate, societatea trebuie să se prăbușească. Dar în societățile spirituale domnesc alte legi, alte necesități lăuntrice. Acolo, în special personalitățile conducătoare nu au voie să practice asemenea lucruri, altfel, alunecarea în jos se produce în mod inevitabil. Și ea s‑a și produs.
A urmat apoi povestea absurdă care s‑a petrecut la moartea lui Olcott [Nota 77], poveste care a fost, de fapt, începutul sfârșitului Societății Teosofice: așa‑numita numire de către Maeștri. Dar aceasta mai putea fi cel puțin aplanată, în sensul că se putea spune: Ei bine, da, sunt câțiva care, pe baza unui anumit principiu, aduc lucruri absurde în societate. Dar apoi a venit chestiunea cu Leadbeater [Nota 78], pe care nu vreau acum s‑o discut. Și apoi s‑a ajuns la stabilirea acelui băiat care trebuia să fie educat drept Christos sau pentru a deveni Christos și așa mai departe. Iar când acest lucru nu a putut fi acceptat de cei care nu voiau să participe la aceste absurdități, acei oameni au fost pur și simplu excluși.
Ei bine, mișcarea antroposofică și‑a urmat, prin toate aceste lucruri, linia ei dreaptă și realmente, în esență, ca mișcare, nu s‑a preocupat de ele. Căci altfel, dacă, să zicem, în 1911 cercetam asupra Conducerii spirituale a omului și a omenirii pe 24 martie, iar 25 martie au sosit rapoartele absurde din Adyar sau de altundeva din partea Societății Teosofice, atunci nu ar fi fost oare nevoie ca în 25 martie să continuăm în alt mod ceea ce făcusem în 24? Așadar, mersul interior nu a fost deloc atins de acestea. Acest lucru trebuie realmente să fie pe deplin reținut. Pe atunci nu era într‑adevăr nevoie să te intereseze ce venea dintr‑o parte sau alta de la personalitățile conducătoare ale Societății Teosofice, la fel cum nu m‑a surprins în vreun mod deosebit faptul că, în ultima vreme, se putea auzi: Leadbeater — despre care desigur ați auzit și dumneavoastră multe — a devenit acum, la bătrânețe, episcop al Bisericii Catolice Vechi, iar unul dintre tovarășii săi, care fusese de asemenea prezent la congresul de la München, a ajuns chiar arhiepiscop al Bisericii Catolice Vechi. Nu‑i așa?, nu trebuie deloc să ne mirăm de asemenea lucruri. Lucrurile nu mai mergeau liniar, ci totul mergea sucit și strâmb; deci de ce nu s-ar fi întâmplat și aceasta?
Nu era de fapt nevoie să‑ți schimbi în mod deosebit relația personală cu acești oameni, mă refer la relația directă în contactul cu ei. Apoi, acum doi ani, cred, am ținut o conferință la Amsterdam [Nota 79]. După conferință, unul dintre acei domni a venit la mine cu vechea sa amabilitate, cel care ținuse o conferință la congresul de la München din 1907 [Nota 80]. Arăta exact la fel ca atunci, doar că între timp devenise arhiepiscop vechi‑catolic. Nu purta costumul de arhiepiscop, dar asta era!
Toate acestea sunt lucrurile care se petreceau într‑un asemenea domeniu al vieții culturale moderne, unde, pe de altă parte, printr‑o necesitate lăuntrică, erau atrase sufletele fără „acasă”. Nu trebuie să uităm că în cadrul curentului pe care trebuie să‑l caracterizăm astfel, se aflau tocmai acele suflete care aspirau cel mai intens spre o legătură a sufletului omenesc cu lumea spirituală. Nu descrii în mod onest mersul vieții culturale moderne dacă nu aduci cu adevărat în fața ochilor aceste contraste. De aceea a trebuit ca astăzi, înainte de a intra mâine în descrierea ultimei noastre perioade, și odată cu aceasta în descrierea condițiilor de viață proprii naturii Societății Antroposofice, să vă prezint dragii mei prieteni și aceste lucruri de care trebuie luat notă.
