S-a menţionat deja ieri, că sub influenţa căldurii, ceea ce în viaţa obişnuită numim corp se dilată. Astăzi vrem să pornim de la modul cum se dilată aşa-numitele corpuri solide sub influenţa căldurii. În acest scop, pentru a ne întipări lucrurile , iar apoi să le putem utiliza într-un mod corespunzător şi în învăţământ – pornim mai întâi de la ceva simplu şi elementar –, am încastrat aici o bară de fier. Vom încălzi această bară de fier, iar dilatarea ei o vom face vizibilă prin aceea că aici, la acest marcaj, braţul de pârghie, care aici este fixat, ne va indica variaţia de lungime. Dacă apăs cu degetul aici, indicatorul se mişcă în sus.
Veţi vedea, că dacă încălzim această bară aici, indicatorul se va mişca de asemenea în sus, ceea ce vă va demonstra că bara se dilată. Vedeţi deja cum indicatorul o ia în sus. Şi veţi vedea, că prin continuarea încălzirii indicatorul se deplasează tot mai mult în sus, ceea ce pentru dumneavoastră este o dovadă că dilatarea creşte odată cu temperatura. Dacă în locul materialului acestui corp aş fi folosit un alt metal şi apoi am măsura exact, am obţine o altă dilatare. Am găsi că diferitele astfel de corpuri se dilată în mod diferit. Aşa că noi am avea de constatat mai întâi, că capacitatea de dilatare, intensitatea dilatării, depinde de material. Să facem la început abstracţie de faptul că aici avem de-a face cu un cilindru. Ne imaginăm mai întâi că avem înaintea noastră pur şi simplu un corp de o anumită lungime, fără grosime şi lăţime, observând dilatarea numai după o dimensiune. Dacă ilustrăm aceasta, obţinem următoarele:
Dacă aici se fixează o bară şi noi o privim doar pe lungime, să notăm mai întâi lungimea barei la temperatura iniţială, la gradul de încălzire de la care pornim, cu l0 . Şi notăm apoi cu l lungimea pe care o capătă bara dacă ridicăm temperatura mai întâi cu un grad. Spuneam deci, că barele se dilată diferit după cum ele sunt dintr-un material sau altul. Putem indica acum mărimea dilatării, deci de aici din a în b, printr-o fracţie, care ne desemnează raportul dilatării faţă de lungimea iniţială a barei. Să notăm această mărime relativă a dilatării cu α. Avem atunci lungimea barei după ce s-a dilatat, deci lungimea l, compusă dintr-o lungime iniţială l0 şi din bucăţica pe care a căpătat-o în plus prin dilatare. Aceasta trebuie s-o luăm în calcul. Prin faptul că l-am desemnat pe α ca pe o fracţie care indică raportul dintre dilatare şi lungimea iniţială, când înmulţesc pe l0 cu α obţin tendinţa de dilatare a barei, şi, deoarece dilatarea este cu atât mai mare cu cât creşte temperatura, trebuie s-o înmulţesc cu creşterea de temperatură t. Pot spune deci că lungimea barei l după dilatare este:
l = l0 + l0αt = l0 (1 + αt)
Aceasta înseamnă, că dacă vreau să aflu lungimea unei bare care s-a dilatat prin încălzire, trebuie să înmulţesc lungimea sa iniţială cu un factor, care aici este indicat prin 1 plus temperatura multiplicată cu capacitatea relativă de dilatare a substanţei respective. Fizicienii s-au obişnuit să numească coeficientul α pentru materialul respectiv, coeficient de dilatare.
Ne-am ocupat până acum de o bară. Însă bare fără lăţime şi fără înălţime nu avem în realitate. În realitate avem doar corpuri tridimensionale. Dacă acum trecem de la această dilatare în lungime la o dilatare, mai întâi tot teoretică, în suprafaţă, putem transforma această formulă în modul următor:
Presupunem, că în loc de dilatarea în lungime – ca aici –, examinăm acum dilatarea pe suprafaţă. Dacă deci am avea aici o suprafaţă, atunci trebuie să ne fie limpede, că suprafaţa se dilată după două dimensiuni, deci după încălzire ar avea cam această mărime (vezi Fig. 2.3). N-am avea doar dilatarea în lungime (după l), ci şi dilatarea în lăţime (după b). Şi dacă considerăm întâi dilatarea în lungime, aici l0, am avea ca mai înainte dilatarea după această direcţie, pe care am indicat-o acum, la valoarea l. Şi avem:
| l = l0 (1 + αt) | (1) |
Dacă considerăm şi dilatarea lăţimii b0 , care ajunge la valoarea b, ar trebui să scriu acum – este de la sine înţeles că legea de dilatare rămâne aceeaşi –
| b = b0 (1 + αt) | (2) |
După cum ştiţi, suprafaţa se obţine înmulţind lungimea cu lăţimea. Obţin deci toată aria suprafeţei – a celei iniţiale înmulţind b0 cu l0 , iar după dilatare înmulţind l0(1 + αt) cu b0(1 + αt).
| lb = l0 (1 + αt) b0 (1 + αt) | (3) |
Obţin deci:
| lb = l0 b0 (1 + 2αt)2 | (4) |
care scris dezvoltat înseamnă:
| lb = l0 b0 (1 + 2αt + α2t2) | (5) |
Cu aceasta aş avea formula pentru dilatarea unei suprafeţe. Şi dacă pe lângă suprafaţă vă mai imaginaţi şi o grosime, voi trata această grosime în acelaşi mod. Aş mai avea de adăugat încă pe d, şi obţin:
| lb = l0 b0 d0 (1 + 3αt + α3t3) | (6) |
Şi dacă analizaţi această formulă (6), vă rog să aveţi în vedere următoarele: Primii doi termeni ai ei îl conţin pe t la cel mult puterea întâi. Dacă priviţi al treilea termen, găsiţi pe t la puterea a doua iar la ultimul termen pe t la puterea a treia. Mai ales pe aceşti ultimi doi termeni ai formulei dilatării vă rog să-i luaţi în considerare. Luaţi aminte, că în cazul dilatării unui corp tridimensional obţinem o formulă care conţine temperatura la puterea a treia – voi face abstracţie de temperatura la puterea a doua. Este extrem de important să se insiste, că tocmai în această împrejurare obţinem puterea a treia a temperaturii.
Întrucât trebuie să ţin seama permanent că aici suntem în şcoala Waldorf şi că deci primează aspectele pedagogice, trebuie să vă fac atenţi că dacă veţi studia modul cum este abordată chestiunea în manualele uzuale de fizică, veţi găsi că deducţia pe care eu am făcut-o aici se deosebeşte esenţial de descrierea din aceste manuale de fizică obişnuite. Vreau să vă arăt acum modul de tratare din cărţile de fizică obişnuite. În ele se spune: Coeficientul α este un raport – de regulă este o fracţie [Nota 12]. Dilatarea este foarte mică în raport cu lungimea iniţială a barei. Dacă am o fracţie, care la numitor conţine un număr mai mare ca la numărător, obţin, dacă o ridic la pătrat sau la cub, un număr mult mai mic. Căci dacă ridic la pătrat o treime, obţin deja a noua parte, iar dacă o ridic chiar la cub, obţin a douăzeci şi şaptea parte. Aceasta înseamnă, că puterea a treia este deja o fracţie foarte mică. α este o fracţie, care de regulă are un numitor foarte mare. De aceea manualele uzuale de fizică spun: Dacă ridic la pătrat, atunci α2 sau chiar α3, cu care trebuie să înmulţesc t3, sunt fracţii foarte mici, care pot fi pur şi simplu neglijate. Astfel că manualele de fizică spun: Renunţăm la aceşti ultimi termeni ai formulei dilatării şi scriem l · b · d – acesta este volumul V pe care îl ia un corp care se dilată la o anumită temperatură – astfel:
| V = V0 (1 + 3 αt) | (7) |
În acest fel este scrisă formula dilatării unui corp solid, considerându-se că fracţia α ridicată la pătrat, respectiv la cub, dă numere atât de mici, încât pot fi neglijate. Cunoaşteţi că astfel se face prezentarea în cărţile de fizică obişnuite. Dar prin aceasta se elimină lucrul cel mai important, despre care este vorba când vrem să tratăm teoria căldurii cu adevărat obiectiv. Acest lucru se va vedea mai departe în cele ce urmează.
Dilatarea prin acţiunea căldurii nu există numai la corpuri solide, ci şi la lichi de. Aveţi aici un lichid; ca să-l puteţi vedea, a fost colorat. Vom încălzi acest lichid colorat (vezi Fig. 2.4). Veţi vedea acum, că după un timp coloana de lichid colorat urcă, şi de aici veţi deduce, că lichidele se dilată ca şi corpurile solide. Vedeţi, lichidul colorat urcă, deci lichidul se dilată prin încălzire.
Dar la fel putem studia şi dilatarea unui volum de gaz. În acest scop avem aici, în balonul de sticlă, un aer care pătrunde simplu din exterior (vezi Fig. 2.5). Aerul care se află în balon îl închidem şi îl încălzim. Aici avem un vas comunicant. Proprietatea vaselor comunicante este că nivelul lichidului care se află în ele este acelaşi în ambele laturi, deci cuprinde ambele braţe. Veţi vedea acum ce se întâmplă dacă încălzim doar aerul care se află aici în interior, deci un „corp” gazos. Obţinem aceasta prin faptul, că în vas (vezi Fig. 2.5) este apă încălzită la o temperatură de 40°C. Vedeţi, deja coloana de mercur din dreapta o ia în sus. De ce urcă ea? Deoarece gazul care este aici în balonul de sticlă se dilată. Aerul iese afară pe aici şi apasă asupra mercurului (în stânga); pe cealaltă parte coloana de mercur se înalţă datorită presiunii, şi de aici vedeţi că acest corp gazos s-a dilatat. Deci putem spune: Atât corpurile solide cât şi cele lichide şi gazoase se dilată sub acţiunea fiinţei căldurii, încă necunoscută nouă.
Acum însă, dacă după studiul dilatării corpurilor solide, trecând prin studiul dilatării la lichide, avansăm la studiul dilatării gazelor, ne întâmpină ceva foarte important. Am spus mai înainte despre coeficientul α, raportul dilatării barei faţă de lungimea iniţială a ei, că este diferit pentru diferite substanţe. Dacă am cerceta acum α pentru diferite lichide, ceea ce ar necesita alte experimente pe care nu le putem face aici, am obţine valori α diferite pentru substanţe lichide diferite. Dacă însă cercetăm valoarea lui α pentru gaze, în special pentru gaze [Nota 13], atunci ne apare ciudăţenia, că α, coeficientul de dilatare, nu mai diferă pentru diferite substanţe, ci este acelaşi pentru diferite gaze, şi anume aproximativ 1/273. Acest fapt este de o importanţă cu totul excepţională. Vedem de aici, că trecând de la solide la gaze apar de fapt comportamente noi sub influenţa fiinţei căldurii. Vedem că diferitele gaze nu se comportă faţă de căldură conform substanţialităţii lor diferite, ci conform însuşirii lor de a fi gaze, că trecerea la starea gazoasă înseamnă dobândirea unei însuşiri comune pentru toate corpurile. Într-adevăr, vedem de aici că transformarea în gaz unifică – cel puţin în ceea ce priveşte această proprietate de dilatare – toate gazele pe care le putem cunoaşte în ambianţa pământească. Reţineţi, că privitor la capacitatea de dilatare datorită căldurii ajungem să fim nevoiţi să spunem, că pe măsură ce ne apropiem dinspre corpurile solide de gaze, capacitatea diferită de dilatare, pe care o întâlnim la corpurile solide, se transformă la gaze într-un fel de unitate, într-o capacitate de dilatare unitară, că în sfera noastră pământească, de starea solidă este legată o diferenţiere a corporalităţilor, ca să mă exprim cu precauţie. Aş putea să spun de asemenea, că legat de solidificare avem o individualizare a corporalităţii. Asupra acestei situaţii se face foarte puţin aluzie în fizica modernă. Şi nu se face aluzie tocmai pentru că cele mai importante lucruri sunt ascunse pur şi simplu prin eludarea anumitor mărimi, cu care nu se prea ştie ce să se facă.
Putem analiza mai temeinic despre ce este vorba aici, doar dacă apelăm la evoluţia istorică a fizicii. Toate concepţiile care domină azi în cărţile de fizică, şi în general în tratarea fizicii, sunt de fapt relativ recente. Ele provin în principal din secolul al XVII-lea, şi şi-au căpătat caracterul lor fundamental tocmai prin tot ceea ce s-a pregătit în secolul al XVII-lea, prin renaşterea în Europa a unui anumit spirit ştiinţific stimulat prin Academia del Cimento din Florenţa, întemeiată în 1657, în cadrul căreia s-au făcut extrem de multe experimente, îndeosebi în domeniul calorimetriei, în domeniul acusticii, al naturii sunetului etc. Cât de tinere sunt reprezentările noastre uzuale în acest domeniu, se vede dacă ne referim puţin la anumite preocupări mai speciale din cadrul Academiei del Cimento. Aici, de pildă, s-a pus de fapt pentru prima oară baza termometriei noastre moderne. Aici s-a observat întâi, cum într-un tub de sticlă, terminat la partea de jos cu un rezervor cilindric – ceea ce puteţi vedea la orice termometru –, încălzirea acţionează asupra mercurului, cu care este umplut tubul de sticlă. Abia atunci s-a observat, de exemplu, că există o aparentă contradicţie între concepţia deja dobândită cu ajutorul acelui experiment, în care un lichid se dilată pur şi simplu, şi ceea ce apărea în mod evident în timp ce se făcea un alt experiment, care urma să fie edificator. Se ajunsese în general la concluzia, că lichidele se dilată. Însă în timp ce se efectua experimentul cu mercur s-a observat, că la încălzire acesta cobora la început, şi abia mai târziu urca. A trebuit în secolul al XVII-lea să se găsească mai întâi o explicaţie pentru aceasta, care s-a găsit cu uşurinţă, spunându-se: Dacă încălzesc, încălzesc mai întâi sticla din exterior. Aceasta se dilată. Spaţiul umplut de mercur devine mai mare; el coboară întâi, iar corpul din interior începe puţin să crească abia când încălzirea a pătruns spre interior. – La astfel de noţiuni s-a ajuns începând abia din secolul al XVII-lea. Însă până la acest secol al XVII-lea se rămăsese de asemenea foarte în urmă faţă de toate ideile prin care ar fi trebuit să se înţeleagă lumea fizică, întrucât până atunci, până la Renaşterea propriu-zisă, Europa s-a interesat foarte puţin de noţiuni ştiinţifice de acest fel. Era timpul în care a trebuit să se răspândească Creştinismul, care într-un fel a împiedicat să se poată forma şi perfecţiona noţiunile privitoare la fenomenele fizice. Apoi, după ce a venit Renaşterea, când s-a luat cunoştinţă de concepţiile care existau deja în vechea Grecie, s-a ajuns la următoarea situaţie: Pe de o parte, stimulaţi prin tot felul de subvenţii binevoitoare, s-au format institute, precum Academia del Cimento, iar acolo s-a putut acum experimenta. S-a putut face în mod nemijlocit o demonstraţie mai clară despre modul de desfăşurare a proceselor fizice. Pe de altă parte însă s-a pierdut obişnuinţa de a se forma noţiuni asupra lucrurilor. S-a pierdut obişnuinţa de a se urmări realmente fenomenele cu ajutorul gândirii. Au fost preluate vechile reprezentări greceşti, care acum erau ca „prinse din zbor”, însă ele nu mai erau înţelese. În acest fel s-a preluat şi conceptul de „foc” sau „căldură”, fără să se poată înţelege prin această noţiune ceea ce se înţelegea prin ea în vechea Grecie. Şi s-a format acum acea adâncă prăpastie între gândire şi ceea ce putea fi dat prin experiment pentru o concepre intuitivă/plastică. Această prăpastie s-a deschis tot mai mult începând tocmai din secolul al XVII-lea. Tehnica de experimentare s-a desăvârşit cu timpul, mai ales în secolul al XIX-lea, însă formarea unor noţiuni clare, limpezi, nu a mers în paralel cu această perfecţionare a tehnicii de experimentare. Iar azi, lipsindu-ne astfel de noţiuni clare, limpezi, intuitive, stăm adesea nedumeriţi înaintea acelor fenomene, pe care experimentarea lipsită de gândire le-a dat la iveală de-a lungul timpului, care se vor putea integra în viitor în mod fructuos dezvoltării spirituale umane doar dacă va fi găsită din nou calea, nu numai de a experimenta şi de a privi exterior cursul experimentului, ci de a pătrunde realmente în mersul lăuntric al proceselor din natură.
Vedeţi dumneavoastră, dacă pătrundem în mersul lăuntric al proceselor naturale ni se evidenţiază extraordinar de intens faptul, că atunci când trecem de la corpurile solide la gaze intervin relaţii cu totul noi în ceea ce priveşte capacitatea de dilatare. Însă astfel de lucruri, precum cele la care s-a ajuns azi ca urmare a cercetărilor, nu vor putea fi niciodată pătrunse pe deplin fără lărgirea întregii noastre vieţi de reprezentare din domeniul fizicii. Pe lângă aceste fapte deja menţionate, se mai adaugă încă unul, care este deosebit de important.
Din cele prezentate până acum se poate formula ca regulă generală legitatea: Dacă încălzim corpurile, ele se dilată; dacă apoi le răcim, ele se contractă. Astfel că s-ar putea formula următorul principiu general: Prin încălzire corpurile se dilată, prin răcire corpurile se contractă. Dar din fizica elementară ştiţi, că există excepţii de la acest principiu, înainte de toate o excepţie crucială este cea referitoare la apă. Dacă se produce dilatarea apei şi din nou contractarea ei, apare faptul remarcabil, că dacă avem apă la temperatura de 8°C şi apoi o răcim, ea se contractă. Am putea spune că acest lucru este de la sine înţeles. Însă răcind în continuare, ea nu se contractă, ci se dilată din nou. Aşa încât gheaţa care ia naştere din apă – vom mai avea de discutat despre acest fenomen – poate, deoarece este mai dilatată şi deci mai puţin densă decât apa, pluti pe apă. Este un fenomen curios, că gheaţa poate pluti pe apă! El provine din aceea, că legea generală a dilatării şi contractării prezintă la apă o abatere, că apa în general nu se supune cu totul acestei legi. De asemenea, şi întreaga organizare a naturii ar arăta altfel dacă această excepţie nu ar exista. Dacă observaţi un bazin, un iaz şi aşa mai departe, veţi vedea, că şi în cea mai grea iarnă acolo nu este decât o pătură de gheaţă şi apa nu îngheaţă până la fund, pentru că gheaţa, care se formează mai întâi sus, pluteşte, şi prin aceasta ea formează o pătură, iar apa aflată dedesubt rămâne protejată de răcirea în continuare. Aveţi mereu deasupra o pătură de gheaţă şi dedesubt apa protejată de ea. Această abatere care apare aici, ţine de ceva, care de fapt – dacă pot folosi expresia oarecum filistină – are extraordinar de mult de-a face cu gospodăria naturii noastre. Însă, vedeţi dumneavoastră, un mod de abordare fizicist, la care vrem noi să recurgem aici, trebuie neapărat să urmeze calea indicată cu ocazia cursului anterior. Trebuie să evităm s-o luăm pe drumul către concluzia întrecerii dintre Achille şi broasca ţestoasă. Trebuie să evităm să ne abatem de la lucrul palpabil/perceptibil, să facem neapărat încercarea să ne menţinem în domeniul perceptibilului, adică în domeniul constatării intuitive, plastice, contemplative. De aceea ne vom ţine întotdeauna strict de perceptibil şi vom încerca să găsim o explicaţie pentru fenomene pornind de la cele contemplate/observate, de la elementul perceptibil. Şi noi ne pro punem să aducem în atenţia noastră astfel de lucruri, lucruri reale, care rezultă pur şi simplu pe calea percepţiei, precum dilatarea şi anomalia dilatării, aşa cum o putem constata la apă, deci la un lichid, şi să rămânem în lumea faptelor reale. Pe tărâmul fizicii, acesta este goetheanism adevărat.
Să reţinem prin urmare un lucru, care acum nu este o teorie, ci un fapt constatabil în lumea exterioară: Prin trecerea la starea gazoasă survine o unificare a tuturor substanţelor de pe pământ. Prin trecerea în jos spre starea solidă apare o individualizare, o diferenţiere către indivizi. Dacă ne întrebăm acum: Cum poate fi asta, ce poate sta la baza faptului, că la trecerea de la starea solidă la cea gazoasă prin cea lichidă survine o unificare, ajungem foarte greu să ne dăm un răspuns pornind de la noţiunile uzuale întrebuinţate de noi astăzi. Pentru a putea rămâne în domeniul perceptibilului, trebuie să începem să punem întrebări fundamentale. Trebuie să ne întrebăm în primul rând: De unde apare posibilitatea să dilatăm corpurile şi astfel să le aducem treptat în stare gazoasă, ajungând până la unificarea caracterizată? Este suficient să treceţi în revistă tot ceea ce ştiţi despre procesele fizice de pe Pământ, pentru a vă spune: Fără de acţiunea Soarelui nu am putea avea pe Pământ toate aceste fenomene, care au loc sub influenţa fiinţei căldurii. Trebuie să aveţi atenţia îndreptată spre imensa importanţă a Soarelui, cu întreaga sa fiinţă, pentru fenomenele pământeşti. Şi dacă luaţi în considerare acest lucru, ce aparţine de asemenea de domeniul faptelor reale, va trebui să vă spuneţi: Tocmai acea unificare, care apare la trecerea de la starea solidă la cea gazoasă prin cea lichidă, nu ar putea surveni dacă Pământul ar fi lăsat doar în seama lui însuşi. Putem câştiga puncte de vedere cu care să concepem asemenea lucruri, doar dacă trecem dincolo de condiţiile terestre Prin aceasta se face o afirmaţie deosebit de importantă. Căci odată cu trecerea gândirii fiziciste prin modul de gândire al Academiei del Cimento şi prin tot ceea ce este legat de aceasta, vechile concepţii, care erau încă absolut normale în Grecia, au fost dezbrăcate de tot ceea ce este extrapământesc. Şi veţi vedea, că în următoarele zile vom ajunge la acelaşi lucru fără ajutorul istoriei, doar pornind de la fapte. Dar poate că voi găsi mai uşor acces la înţelegerea dumneavoastră, dacă voi intercala acum următoarea mică digresiune istorică.
Am spus deja: Importanţa propriu-zisă a acelor noţiuni şi idei, prin care în vechea Grecie s-a vrut să se înţeleagă fenomenele fizice, s-a pierdut. A început să se experimenteze şi s-au adoptat reprezentările, ideile – aş putea spune textual: fără procesul lăuntric de gândire – care erau valabile încă în Grecia. Prin aceasta omenirea a uitat într-o anumită măsură tot ceea ce era încă legat în vechea Grecie de aceste reprezentări fizice. Vechea Grecie nu spunea încă: solid, lichid, gazos –, ci ceea ce spunea Grecia antică poate fi tradus în limba noastră prin:
Ceea ce era solid, era denumit în Grecia antică Pământ;
Ceea ce era lichid, era denumit în Grecia antică Apă;
Ceea ce era gazos, era denumit în Grecia antică Aer.
Şi este complet nejust să credem, că dacă noi avem semnificaţiile noastre pentru cuvintele pământ, apă, aer şi regăsim apoi undeva în scrierile mai vechi cuvintele respective, care sunt încă influenţate de concepţia fizicistă greacă, ele înseamnă acelaşi lucru. Dacă vedem undeva în scrierile vechi expresia „apă”, noi ar trebui să o traducem prin lichid, dacă întâlnim expresia „pământ”, ar trebui să o traducem prin corp solid. Doar aşa am traduce corect vechile scrieri. Însă aici se află ceva foarte important. Prin aceea că starea solidă – cum spuneam, vrem să găsim aceasta în zilele următoare pornind chiar de la fapte, azi vreau doar să dobândesc accesul spre înţelegerea dumneavoastră prin această digresiune istorică – prin aceea că starea solidă a fost denumită pământ, se exprima în special faptul, că doar această stare este legată de legile pla netei noastre pământeşti. Solidul se denumea pământ, fiindcă prin aceasta se voia să se exprime: Dacă un corp devine solid, atunci el ajunge cu totul sub influenţa legilor pământeşti. Dimpotrivă, dacă un corp devine apă, atunci el nu mai stă sub influenţa legilor pământeşti, ci sub influenţa întregului nostru sistem planetar. Forţele care se impun într-un corp lichid, în apă, nu provin de la Pământ, ci de la sistemul planetar. În ceea ce este lichid acţionează forţele lui Mercur, Marte ş.a.m.d. Însă ele acţionează oarecum din direcţiile în care stau aceste planete şi devin un fel de rezultantă în fiecare lichid.
Atunci când numai corpurile solide erau desemnate ca pământ, se avea sentimentul că numai ele stau sub influenţa legilor pământeşti; că atunci când un corp se topeşte, el intră sub incidenţa unor legităţi, care sunt extrapământeşti. Şi când corpurile gazoase erau denumite „aer”, exista – cum s-a spus, eu v-o redau istoric – simţământul: Un astfel de corp stă sub influenţa fiinţei unificatoare a Soarelui. El este ridicat în afara pământescului şi a planetarului pur şi stă sub influenţa fiinţei solare unificatoare. Iar privitor la natura pământească a aerului exista de asemenea concepţia, că în configuraţia acestuia, în structura lui internă şi în substanţialitatea lui sunt active în principal forţele Soarelui. Fizica antică avea un caracter cosmic. Ea era înclinată să ia în consideraţie forţe, care aparţin sferei realului. Căci Luna, Mercur, Marte ş.a.m.d. sunt realităţi. Însă în timp ce s-a pierdut izvorul din care provenise această concepţie şi încă nu s-a dezvoltat nevoia către noi izvoare, s-a pierdut complet posibilitatea de a căpăta alte reprezentări decât aceasta: După cum corpurile solide depind, chiar şi în ceea ce priveşte capacitatea lor de dilatare, de Pământ în întreaga lor configuraţie şi organizare, tot aşa şi corpurile lichide şi gazoase. Dumneavoastră veţi spune poate, că nici unui fizician nu-i trece prin minte să facă abstracţie de faptul că Soarele încălzeşte aerul ş.a.m.d. Acest lucru nu îl face, ce-i drept, dar când cu această ocazie pleacă de la concepţii ca cele pe care le-am caracterizat ieri, reprezentându-şi Soarele în capacitatea lui de încălzire doar după modelul noţiunilor dobândite din pământesc, el „împământeneşte” Soarele în loc să interpreteze terestrul prin solar.
Acesta este lucrul esenţial, faptul că din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea s-a pierdut complet conştienţa, că Pământul nostru este un corp în întreg sistemul solar, că deci orice lucru individual de pe Pământ trebuie să aibă de-a face cu întregul sistem solar şi că solidificarea corpurilor se bazează tocmai pe aceea, că pământescul se emancipează întrucâtva de cosmic, că se rupe de el, îşi dă legi proprii, în timp ce, de pildă, starea gazoasă, aerul, în legităţile sale, rămâne sub influenţa fiinţei unificatoare pentru întregul Pământ a Soarelui. Aceasta a făcut ca mai târziu să se impună necesitatea explicaţiilor pământeşti pentru lucruri, care înainte erau explicate pornind de la cosmic. Deoarece s-a renunţat a se căuta în sistemul planetar forţele, care fac ca un corp solid, de exemplu gheaţa, să devină lichid, apă, a trebuit ca ele să fie strămutate în însuşi interiorul corpului. A trebuit să se reflecteze, să se născocească o explicaţie privitoare la compoziţia unui astfel de corp din molecule şi atomi. Şi a trebuit să fie atribuite acestor nefericite molecule şi atomi proprietăţile, care urmau să acţioneze acum din interior spre afară, pentru ca un solid să fie transformat în lichid, un lichid în gaz, proprietăţi care înainte fuseseră deduse din ceea ce exista în mod real în spaţiu, în cosmosul extrapământesc, desigur. Astfel trebuie înţeleasă perioada de tranziţie a concepţiilor din fizică, aşa cum s-a arătat ea în special în materialismul cras al tuturor lucrărilor Academiei del Cimento, care a înflorit cam 10 ani, din 1657 până în 1667. Trebuie să ne imaginăm, că acest materialism cras a luat naştere prin aceea, că treptat s-au pierdut idei, care ilustrează legătura pământescului nostru cu cosmicul, cu extrapământescul. Astăzi stăm în faţa necesităţii de a ne întoarce din nou aici. Nu va ieşi nimic din materialism, dacă nu intrăm iarăşi în situaţia de a fi mai puţin filistini tocmai în domeniul fizicii. Filistinismul zace acolo unde se trece de la noţiuni concrete la noţiuni abstracte, căci nimeni nu iubeşte mai mult noţiunile abstracte decât filistinul. El ar dori să cuprindă totul în câteva formule, în câteva noţiuni abstracte. Însă nici fizica însăşi nu va progresa, dacă ea persistă în concepţii de acest fel – nu vreau să enumăr toate teoriile –, care au ajuns să fie preluate peste tot pornind de la materialismul Academiei del Cimento. Noi progresăm prin aceea, că tocmai într-un astfel de domeniu, cum este teoria căldurii, încercăm să reluăm legătura intimă cu idei mai ample, cu o sferă de acţiune mai cuprinzătoare decât cele ale fizicii materialiste din ultimul timp.
