Astăzi, pentru a ne îndrepta spre ţinta, de care trebuie să ne apropiem încă de la primele noastre consideraţii, vom mai observa câteva fenomene, care privesc relaţia căldurii cu aşa numitele stări de agregare, deci cu ceea ce, după cum vă spuneam ieri, era denumit în vechea concepţie fizică asupra lumii pământ, apă, aer. Ştiţi desigur că pământul, apa, aerul, sau, cum le numim astăzi, corpurile solide, lichide şi gazoase, pot fi transformate unele în celelalte. Aici apare însă un fenomen cu totul deosebit privind fiinţa căldurii. Să descriem mai întâi fenomenul şi apoi să-l constatăm în mod direct: Dacă luăm un corp solid oarecare şi-l încălzim, el devine mereu mai cald şi mai cald, până ajunge la un punct când trece din starea solidă în starea lichidă. Putem acum, dacă ne ajutăm de un termometru, să constatăm, cum în timp ce corpul devine tot mai cald, termometrul urcă. În clipa în care corpul începe să devină lichid, deci să se topească, termometrul încetează să mai urce. El aşteaptă până ce tot acest corp a devenit lichid, şi urcă din nou abia în cadrul stării lichide care a rezultat din acel corp. Astfel că putem spune: În timpul procesului topirii, la termometru nu apare nicio creştere a temperaturii. Însă nu trebuie să se creadă, că aici căldura nu participă. Dacă acum n-am mai furniza deloc căldură, topirea ar înceta. Trebuie deci să adăugăm căldură pentru a putea produce topirea, însă această căldură nu se observă la termometru, ci ea începe să se observe la termometru abia atunci când topirea este încheiată şi lichidul care a luat naştere din corpul solid se încălzeşte în continuare. Aceste fenomene trebuie studiate de la început în mod exact, fiindcă, aşa cum vedeţi, datorită lor, în decursul creşterii temperaturii apare o întrerupere. Să confruntăm mai multe astfel de fenomene, care apoi, fără să inventăm vreo teorie nouă, să ne poată duce la un punct de vedere asupra fiinţei căldurii. Noi am pregătit aici mai întâi acest corp solid de tiosulfat de sodiu. Vom topi acest corp. Vedeţi aici o temperatură de aproximativ 25°C. E vorba să-i furnizăm acestui corp căldură, şi rog pe cineva să vină aici ca delegat şi să vadă, cum în cursul topirii acestui corp temperatura nu creşte deloc. (Între timp termometrul a urcat la 48°C, punctul de topire al tiosulfatului de sodiu, iar acesta s-a topit.) Acum termometrul creşte repede, deoarece topirea s-a încheiat, în timp ce mai înainte a staţionat pe toată durata procesului de topire.
Să aducem acum acest proces într-o formă vizibilă [Nota 14]. Putem face aceasta în felul următor. Vom concepe creşterea temperaturii ca pe o linie care urcă în acest mod. Să presupunem că am ajuns cu creşterea temperaturii până la aşa-numitul punct de topire (vezi Fig. 3.1).
Aici corpul începe să se topească. Temperatura, în măsura în care este arătată de termometru, staţionează. Dacă acum încălzesc în continuare, temperatura creşte din nou. S-ar vedea, că prin creşterea temperaturii, adică prin furnizarea unei călduri suplimentare, lichidul respectiv se dilată. Acum se pune problema să încălzim în continuare un astfel de corp devenit lichid. Temperatura creşte din nou, şi anume de la acelaşi punct la care era la topire (linia punctată). Ea creşte atât timp cât corpul rămâne lichid. Putem ajunge la un al doilea punct, la care lichidul începe să fiarbă, să se evapore. Avem din nou acelaşi fenomen: Termometrul încetează să mai arate o creştere a temperaturii. Aceasta până când lichidul s-a evaporat. În clipa când lichidul s-a evaporat, dacă am putea ţine termometrul în abur am vedea iarăşi, că termometrul urcă (punct-linie-punct). Aici puteţi din nou să observaţi, că în timpul evaporării termometrul nu urcă. Deci aici am o a doua graniţă la care urcarea termometrului se opreşte.
Acum, pe lângă fenomenul acesta pe care tocmai vi l-am înfăţişat, vă rog să mai adăugaţi un altul, care poate să vă fie foarte bine cunoscut din viaţa curentă: Dacă luăm corpul solid, care a constituit punctul nostru de pornire, el îşi menţine, după cum ştiţi, singur forma pe care o are (1).
Dacă aşez aici un corp solid oarecare, el rămâne aşa cum este. Dacă luaţi un lichid, deci ceva ce datorită încălzirii a trecut prin punctul de topire, ştiţi că eu nu pot să-l pun acolo cu bucata, ci am nevoie să-l ţin într un vas, şi că el ia forma vasului, iar deasupra formează o suprafaţă de nivel orizontală (2). Dacă iau un gaz, abur, care a trecut prin punctul de fierbere, eu nu-l pot păstra într-un vas asemănător. Îmi fuge. Un atare abur îl pot păstra doar într-un vas închis din toate părţile, altfel aburul îmi fuge în toate părţile (3). Asta este ceea ce se poate vedea la o primă privire superficială, şi noi vrem să pornim mai întâi tocmai de la această privire superficială. Şi acum vă rog să faceţi cu mine următoarele reflecţii. Facem aceste reflecţii, pentru ca prin intermediul lor să ne putem îndrepta cu adevărat în final spre o modalitate de înţelegere a fiinţei căldurii. Prin ce am constatat oare căldura în creştere? Am constatat-o prin dilatarea mercurului. Această dilatare a mercurului s-a făcut în spaţiu. Şi chiar dacă mercurul la temperatura medie este un lichid, trebuie să ne fie totuşi limpede, că deşi este ţinut în vas, dilatările se însumează după cele trei direcţii, iar noi le obţinem ca dilatare doar după o direcţie. Dilatarea mercurului după cele trei direcţii noi am redus-o pe o singură direcţie, constatând creşterea temperaturii prin dilatarea unui corp.
Să pornim de la această consideraţie, pe care am luat-o ca punct de plecare, şi să examinăm următoarele: Luăm o dreaptă (vezi Fig. 3.3) – natural că o dreaptă poate fi numai gândită – şi închipuiţi-vă că pe această dreaptă s-ar situa un număr de puncte a, b, c, d ş.a.m.d. Dacă vreţi să ajungeţi în aceste puncte, puteţi foarte bine rămâne pe această dreaptă. Dacă de exemplu staţi aici (a), puteţi ajunge în punctul c parcurgând dreapta. Vă puteţi întoarce înapoi şi ajunge iar în punctul a. Pe scurt, dacă vreau să ajung în punctele a, b, c, d, pot rămâne foarte bine pe dreaptă. Alta este situaţia dacă luăm în considerare punctul e sau punctul f. Nu puteţi să rămâneţi pe dreaptă dacă vreţi să ajungeţi în punctul e sau punctul f. Trebuie să ieşiţi de pe dreaptă pentru a ajunge în punctele e sau f. Trebuie deci să mergeţi cumva pe dreaptă şi să ieşiţi apoi de pe ea pentru a ajunge în aceste puncte.
Închipuiţi-vă acum că priviţi o suprafaţă, să spunem suprafaţa tablei, şi eu înregistrez iarăşi pe suprafaţa tablei un număr de puncte: a, b, c.
Pentru a ajunge în aceste puncte, puteţi rămâne foarte bine în planul tabelei. Dacă sunteţi aici (×), puteţi face drumul spre fiecare din aceste puncte nepărăsind tabla. Nu puteţi însă să rămâneţi pe tablă dacă vreţi să ajungeţi la acest vârf, care este aici (în faţa tablei) şi care reprezintă un alt punct. Va trebui atunci să ieşiţi de pe tablă. În acest mod ne putem face o părere despre dimensionalitatea spaţiului, spunându-ne: La punctele ce se află în prima dimensiune este posibil să ajungi prin această singură dimensiune. La punctele aflate însă în afara acestei dimensiuni nu se poate ajunge fără a ieşi din această dimensiune. În mod asemănător, nu putem ajunge prin parcurgerea suprafeţei la punctele aflate într-o a treia dimen siune. Ce se întâmplă când eu vorbesc doar de punctele e şi f cu referire la o dimensiune, în care se află punctele a, b, c, d? Imaginaţi-vă o fiinţă care ar fi în situaţia să observe doar o singură dimensiune, care nu şi-ar putea face nicio reprezentare despre o a doua şi a treia dimensiune. O astfel de fiinţă s-ar deplasa doar într-o singură dimensiune, la fel cum dumnea voastră vă deplasaţi în spaţiul tridimensional. În clipa în care această fiinţă ia cu sine punctul a (vezi Fig. 3.3.) până aici (b), iar apoi punctul se abate şi o porneşte spre e, în acea clipă conţinutul acestui punct ar dispărea pur şi simplu pentru acea fiinţă. În momentul în care punctul iese din unidimensionalitate, el nu mai este prezent pentru o astfel de fiinţă, care poate percepe doar într-o singură dimensiune. La fel se petrec lucrurile cu toate punctele aflate în afara celor două dimensiuni ale planului; ele nu sexistă pentru o fiinţă care poate percepe doar în cele două dimensiuni ale planului. Iar dacă un punct aflat în plan ar avea ideea să iasă din acest plan, atunci această fiinţă nu ar avea niciun mijloc să urmărească în continuare acest punct. El ar dispărea din domeniul spaţiului său. Ce fel de geometrie ar avea oare o atare fiinţă, care ar putea percepe doar într-o singură dimensiune? Ea ar avea doar o geometrie unidimensională. Ar putea vorbi despre distanţe şi altele asemenea, ca şi despre legile lor, doar în cadrul unei dimensiuni. O fiinţă care percepe doar în două dimensiuni, ar putea vorbi doar despre legile figurilor plane, ar avea doar o geometrie bidimensională. Noi, oamenii, avem iniţial o geometrie tridimensională. O fiinţă cu o geometrie unidimensională nu ar avea chiar nicio posibilitate să-şi reprezinte în mod geometric ce face un punct care iese din unica ei dimensiune. O fiinţă cu o geometrie bidimensională n-ar avea nicio posibilitate să urmărească ce face un punct care iese din cele două dimensiuni şi vine aici (în faţa tablei). Noi oamenii – o spun din nou – avem o geometrie tridimensională. Acum eu aş putea la fel de bine, deoarece, de fapt, cum s-a spus mai înainte, la dilatarea mercurului eu am de-a face cu trei dimensiuni care sunt reduse la una, aş putea la fel de bine – după cum aici, silit doar de tablă, am trasat o linie pe două dimensiuni – să o trasez şi astfel, încât să o raportez la un sistem de coordonate spaţial.
Aş avea aici o axă a absciselor, o axă a ordonatelor şi, perpendicular pe ele, o a treia axă, şi aş putea trasa această dreaptă ca o dreaptă în spaţiu. În clipa în care ajung fie la punctul de topire, fie la punctul de fierbere, eu nu sunt în stare să merg mai departe cu trasarea acestei drepte.
Teoretic ar exista, exprimat ipotetic, o posibilitate de a merge mai departe. Să presupunem că aş putea să o fac astfel: Să spunem că creşterea temperaturii ar fi reprezentată prin această linie (vezi Fig. 3.6).
Apoi, în timp ce unii factori rămân constanţi, ar trebui să variez ceva aici, şi aş putea continua apoi dintr-un punct de mai sus. Aş avea astfel încă un punct de oprire pentru a rămâne în lumea mea. Însă un astfel de punct de oprire eu nu am. Căci dacă eu trasez această curbă a temperaturii, trebuie să pornesc chiar din acelaşi punct în care temperatura stagnează ce corpul respectiv s-a topit sau s-a vaporizat (×× în figură), din acelaşi punct în care ea a ajuns când a început topirea sau evaporarea. Vedeţi de aici, că prin punctele de topire şi de fierbere sunt constrâns la ceva, care nu se poate compara decât cu situaţia în care se află o fiinţă unidimensională când îi dispare un punct din unidimensiunea ei într-o a doua dimensiune, sau o fiinţă bidimensională când îi dispare un punct într-o a treia dimensiune. Dacă punctul revine şi merge mai departe din acelaşi loc, dacă deci punctul a este răpit aici (vezi Fig. 3.3), iese în afară, apoi se aşteaptă şi punctul revine din nou, atunci eu trebuie să-i urmăresc din acelaşi loc deplasarea în cadrul unei dimensiuni. Vorbind legat strict de fenomen, atunci când încălzirea îmi dispare la punctul de topire şi punctul de fierbere, curba de temperatură mi se întrerupe, şi eu nu am încotro decât să o continui după câtva timp din acelaşi punct. Însă ceea ce se întâmplă cu căldura în timpul întreruperii, aceasta iese din domeniul în care eu îmi trasez curba – şi ţin să accentuez, că o pot trasa ca o curbă spaţială. Există la început – precizez, la început – o analogie între această dispariţie a punctului a din prima dimensiune într-a doua, şi ceea ce se întâmplă cu căldura indicată prin termometru, în timp ce termometrul stagnează la punctul de topire şi punctul de fierbere.
Este vorba acum să legăm acest fenomen de un altul. Vedeţi dumneavoastră, de această „aducere în legătură a fenomenelor“ depinde de fapt totul; nu de născocirea vreunei teorii, ci de corelarea fenomenelor, astfel încât ele să se lumineze şi să se clarifice reciproc. Aceasta este deosebirea fizicii goetheene de cea predominantă azi: fizica goetheanistă alătură fenomenele în mod simplu, astfel ca ele să se lumineze reciproc, în timp ce fizica de azi, dacă se încumetă să treacă la teorie, începe imediat să teoretizeze pe lângă fenomene, să fantazeze în privinţa lor. Căci atomii şi moleculele nu sunt în esenţă decât invenţii asociate fenomenelor, fantazări despre acestea.
Să asociem acum un alt fenomen la cel al dispariţiei căldurii din timpul topirii, constatat cu ajutorul termometrului. Acest alt fenomen ne întâmpină dacă luăm în considerare formula noastră de ieri:
V = Vo (1 + 3αt + 3 α2t2 + α3t3)
În această formulă, spuneam eu ieri, trebuie să luaţi în seamă mai ales ultimii doi termeni. Este deosebit de important astăzi pentru noi să cercetăm acest t3, puterea a treia a temperaturii. Luaţi o dimensiune obişnuită a spaţiului. La această dimensiune obişnuită a spaţiului dumneavoastră vorbiţi, dacă este vorba de un corp matematic, de lungime, lăţime şi înălţime. Desigur, acestea sunt în esenţă cele trei dimensiuni spaţiale. Noi putem acum, dacă încălzim o bară, cum am făcut ieri, să examinăm dilatarea acestei bare. Putem examina şi temperatura acestei bare. Însă un lucru nu putem realiza: ca bara, în timp ce se dilată, să nu cedeze căldură ambianţei, să nu radieze căldură. Acest lucru noi nu-l putem împiedica. Este imposibil să ne putem imagina o dilatare termică – vă rog să luaţi aminte la cuvânt – doar după o dimensiune. Putem să concepem foarte bine o dilatare spaţială pură – aceasta se face mereu în geometrie – după o dimensiune, adică liniar, nu putem însă vreodată nici măcar să ne închipuim că o stare termică evoluează de-a lungul unei linii. Nu putem spune, dacă examinăm acest lucru, că evoluţia căldurii – gândită acum ca o curbă, nu în spaţiu – este într-adevăr altceva decât este simbolizat prin această curbă pe care am trasat-o aici (vezi Fig. 3.6). Prin această curbă eu nu cuprind întregul fenomen termic. Aici mai este în joc şi altceva decât ceea ce pot cuprinde prin această curbă. Şi ceea ce este în joc aici trebuie să schimbe întreaga natură şi fiinţă a ceea ce figurez eu de fapt prin această curbă, pe care o folosesc ca simbol pentru reprezentarea stării termice, indiferent dacă o concep geometric sau aritmetic.
Avem aici ceva ciudat, că dacă vrem să înţelegem starea calorică prin liniile noastre geometrice obişnuite, nu o vom putea înţelege deplin atât timp cât ea se evidenţiază prin temperatură. Aceasta însă are o altă consecinţă. Imaginaţi-vă că aveţi o linie (vezi Fig. 3.7). Această linie are o anumită lungime l. Ridicaţi această linie a pătrat, puteţi atunci desena acest l2 prin această suprafaţă a pătratului. Presupuneţi că formaţi l3, astfel vă puteţi înfăţişa această putere a treia printr-un cub, prin corpul spaţial.
Însă presupuneţi că eu formez puterea a patra, l4; ce trebuie să fac acum, dacă vreau din nou să desenez? Eu pot să trec de la linie la suprafaţă, de la suprafaţă la corp, însă ce pot face acum, ca să trec la puterea a patra, dacă vreau să continui după aceeaşi metodă? Nu pot face nimic aici în spaţiul nostru tridimensional. Faptul este valabil în primul rând pentru mărimi spaţiale matematice. Însă noi am văzut, că starea calorică/căldura nu este exprimabilă prin mărimi spaţiale, atât timp cât ea se revelează prin temperatură. Aici, în asta, mai este ceva. Altfel, o stare calorică ce există în lungul unei bare ar putea fi concepută ca desfăşurându-se în mod exclusiv în lungul barei. Asta însă este imposibil. Urmarea este, că dacă vreau să rămân consecvent, nu sunt în situaţia de a concepe potenţarea lui t în acelaşi mod cum concep potenţarea mărimilor geometrice. Nu sunt în situaţia să gândesc acelaşi lucru despre potenţarea lui t, cum gândesc potenţarea lui l sau a oricărei alte mărimi spaţiale. Şi dacă de pildă – azi vreau să tratez aceasta deocamdată doar ipotetic –, dacă de pildă aş avea doar una dintre puteri, puterea întâi a lui t, iar aceasta nu ar fi exprimabilă ca linie, atunci puterea a doua t2 nu ar putea fi exprimabilă ca suprafaţă. Iar puterea a treia t3 n-ar mai putea fi exprimată chiar deloc printr-o mărime spaţială. După cum la mărimile spaţiale matematice ies din spaţiu abia după ce am format puterea a treia, probabil că aici aş ieşi din spaţiul nostru încă de la puterea a doua, iar la a treia nu aş mai fi în el.
Deci închipuiţi-vă că ar trebui ca pe t să vi-l imaginaţi de o cu totul altă natură decât o mărime spaţială. Ar trebui ca pe t obişnuit să-l concepeţi deja ca pe ceva ridicat la pătrat, ca pe puterea a doua, iar pe t la pătrat să-l concepeţi ca pe puterea a treia şi pe t la cub ca pe puterea a patra, caz în care ieşiţi din spaţiul nostru obişnuit. Vă imaginaţi, că această formulă ar căpăta o înfăţişare cu totul deosebită. Atunci ultimul membru, care este conţinut în această formulă, m-ar sili să ies din spaţiul tridimensional. Atunci, în momentul când calculez, aş fi nevoit să ies cu ultimul membru al formulei mele din spaţiul tridi mensional. Aceasta o spun acum pur ipotetic, deci ca posibilitate, aşa cum se face la formulele matematice. Nu-i aşa, dacă dum nea voastră consideraţi un triunghi şi constataţi că triunghiul are trei unghiuri, atunci aveţi mai întâi un triunghi gândit. Deoarece gândirea este prea comodă, îl desenaţi, pentru a-l materializa. Însă desenul nu are nimic de-a face cu acesta. Vă este dat, că suma unghiurilor este de 180°. Sau că într-un triunghi dreptunghic pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două catete. Faptul este tratat tot aşa cum am făcut-o eu acum cu puterea lui t. Mergem acum înapoi şi exa minăm ceea ce am constatat drept fenomen. Aşa se procedează şi în geometrie: Dacă am nevoie, la un pod sau altceva, să observ un triunghi, se verifică astfel ceea ce am gândit pe triunghiul abstract. Ceea ce eu am gândit pe t-ul abstract – noi vrem să intrăm în contact tot mai intim cu realitatea, însă în mod treptat –, aceasta are iniţial o anumită asemănare cu ceea ce a fost prezentat la topire şi evaporare. Acolo nu am reuşit să prind topirea şi evaporarea în cele trei dimensiuni ale spaţiului. Pe acestea le pot prinde [în spaţiu] doar dacă încetez să trasez curba, şi să o continui ulterior. Dacă acum ipotezele pe care le-am făcut mai înainte se confirmă, atunci aş fi nevoit şi eu, ca la puterea a 3-a, la cubul temperaturii, să ies din spaţiul tridimensional.
Vedeţi dumneavoastră, v-am indicat aici un drum care trebuie urmat într-un anumit mod, dacă vrem să încercăm o reunire a fenomenelor privitoare la fiinţa căldurii, pentru ca prin această reunire să se obţină ceva asemănător cu consi deraţiile asupra fiinţei luminii, făcute la cursul precedent. De la cu totul alte ipoteze a pornit fizicianul Crookes [Nota 15]. Şi curios este că el, prin consideraţiile sale, a ajuns la un rezultat asemănător cu ceea ce noi am prezentat acum în mod ipotetic, de a cărui realitate ne vom apropia în mod intim în consideraţiile care urmează. Şi el ajunge de asemenea să considere variaţiile de temperatură ca ceva ce are în principal de-a face cu un fel de a patra dimensiune a spaţiului. Este important să arătăm aceste lucruri azi, pentru motivul că şi relativiştii, cu Einstein în frunte, depăşind cele trei dimensiuni ale spaţiului, se văd constrânşi să treacă la dimensiunea timp, desemnând-o pe aceasta ca pe a patra dimensiune, astfel încât în formulele lui Einstein timpul este desemnat în general ca o a patra dimensiune, în timp ce Crookes era silit să considere ca a patra dimensiune scăderea sau creşterea stării de căldură. Aceasta ca un intermezzo istoric.
Acestor fenomene vă rog să le adăugaţi şi ceea ce am menţionat deja mai devreme. Am spus: Eu pot aşeza undeva un corp solid obişnuit, el îşi va păstra forma, adică el are un anumit contur. Un corp lichid trebuie să-l torn într-un vas. El formează mereu o suprafaţă de nivel şi ia în rest forma vasului. Nu la fel este la corpul gazos sau de vapori. El se dilată în toate părţile. Pentru a-l delimita, trebuie să-l îngrădesc într-un vas închis din toate părţile. Acest vas închis din toate părţile îi dă lui forma, astfel încât la un gaz am o formă doar dacă îl îngrădesc din toate părţile.
Dacă am un corp solid, el are forma sa tocmai prin aceea că el este un corp solid. El o are, într-o numiră măsură, de la sine. Las acum la o parte lichidul ca stare intermediară, şi vreau să descriu ca stări opuse corpul solid şi corpul gazos. Corpul solid se îngrijeşte oarecum de la sine de ceea ce la cel gazos trebuie să adaug: împrejmuirea din toate părţile. Apare acum ceva deosebit la gaz. Dacă un gaz, în loc să-l aveţi acolo înăuntru, îl închideţi într-un vas mai mic – aceeaşi cantitate de gaz, la care strângeţi pereţii din toate părţile –, trebuie ca dumneavoastră să apăsaţi, să exercitaţi o presiune. Aceasta nu înseamnă altceva, decât că dumneavoastră trebuie să învingeţi presiunea gazului.
Aveţi de-a face, la pereţii care realizează forma respectivă, cu o presiune. Putem deci spune: Un gaz, care are tendinţa să se împrăştie în toate părţile, este ţinut compact prin rezistenţa pereţilor. Această rezistenţă există de la sine în cazul corpurilor solide. Astfel că, neteoretizând cu nimic, ci luând în considerare numai starea de fapt absolut obişnuită, eu pot defini o opoziţie polară între gaz şi corpul solid spunând: Ceea ce la gaz trebuie să adaug din afară, la corpul solid este de la sine acolo. Însă dumneavoastră puteţi acum, răcind gazul, mergând înapoi la punctul de fierbere, să obţineţi lichid din vapori; răcind în continuare, vă întoarceţi la punctul de topire, iar din lichid puteţi obţine din nou corpurile solide. Înseamnă că puteţi simplu, prin procese care sunt în legătură cu căldura, să nu mai aveţi nevoie să daţi forma dinspre afară, ci forma să ia naştere de la sine, din interior. Întrucât eu nu am făcut nimic altceva decât să schimb starea calorică, la fel este de la sine înţeles, că această căpătare a formei este oarecum în legătură cu schimbarea stării calorice. La corpurile solide există ceva, ce la cele gazoase nu exista încă. Când corpului solid îi opunem un perete, corpul solid nu apasă la început asupra peretelui, dacă noi înşine nu apăsăm. Dacă gazului îi opunem un perete rigid, gazul apasă continuu asupra peretelui rigid. După cum vedeţi, ajungem aici la noţiunea de presiune, iar această formare a presiunii trebuie să o aducem iarăşi în legătură cu starea termică. Trebuie deci să spunem: Este necesar să fie căutată o anumită relaţie între obţinerea formei corpului solid şi contrareacţia pereţilor la tendinţa de răspândire în toate direcţiile a gazului. Dacă vom căuta aceste relaţii, putem spera să pătrundem într-adevăr în esenţa relaţiei dintre căldură şi stările de agregare.
