Poate aţi observat, că în aceste consideraţii se urmăreşte în principal un anumit ţel. Noi vrem să punem unul lângă altul o serie de fenomene din domeniul fiinţei căldurii, în aşa fel încât la sfârşit să putem recunoaşte în ce constă de fapt această fiinţă a căldurii. Am făcut cunoştinţă până acum mai ales cu anumite corelaţii de fenomene care ne pot apărea în domeniul caloricului, şi am studiat în special în ce raport stă căldura cu capacitatea de dilatare a corpurilor. Apoi am încercat să fixăm mai întâi nişte imagini-reprezentări despre configuraţia unui corp solid, a unui corp lichid şi a unui corp de aer sau gazos. Şi eu am mai vorbit şi despre raporturile căldurii cu aceste transformări, pe care ea le provoacă corpurilor: trecerea din starea solidă în cea lichidă, în cea gazoasă sau de vapori. Acum aş dori să vă prezint acel fenomen, care ne va putea arăta ce relaţii apar când avem de-a face cu gaze, cu vapori, despre care noi ştim deja că au o anumită legătură cu căldura, deoarece cu ajutorul căldurii putem provoca starea gazoasă şi, invers, printr-o anumită schimbare a gradului de încălzire putem obţine dintr-un corp gazos şi de vapori unul lichid. Ştiţi că dacă avem un corp solid, ne este imposibil să întrepătrundem acest corp solid cu un alt corp solid. Observarea unor astfel de raporturi elementare, simple, este deosebit de importantă, dacă vrem să accedem la fiinţa/natura propriu-zisă a căldurii. Ceea ce se va prezenta acum trebuie să arate, cum vaporii de apă, pe care îi producem aici, intră mai întâi pe sus în acest cilindru şi apoi se vor afla în interiorul acestuia. Vom umple treptat acest cilindru cu vapori de apă şi vom aduce acum din cealaltă parte un alt abur [Nota 16], pe care îl puteţi percepe dat fiind că el este colorat. (Se efectuează experimentul). Vedeţi deci, că în ciuda faptului că umplusem cilindrul cu vapori de apă, celălalt abur a pătruns din cealaltă parte în spaţiul umplut cu vapori de apă, ceea ce înseamnă că un gaz nu împiedică pătrunderea altui gaz în acelaşi spaţiu în care există deja unul. Vrem să reţinem şi acest fenomen ca atare, să ne lămurim deci că aceste corpuri gazoase sau de vapori sunt unul pentru altul penetrabile.
Vă voi prezenta acum un alt fenomen, care urmează să vă arate o nouă proprietate a căldurii. Avem aici în tubul din stânga aer, aflat exact în aceeaşi stare ca şi aerul din exterior, de care suntem înconjuraţi în permanenţă.
Trebuie să menţionez, că acest aer din exterior, de are suntem în permanenţă înconjuraţi, este la o anumită presiune, presiunea atmosferică obişnuită, care apasă continuu şi asupra noastră. Astfel că noi putem spune, că aerul pe care-l avem aici înăuntru, în stânga, este la aceeaşi presiune cu aerul înconjurător; aceasta se vede din faptul, că coloanele de mercur din stânga şi din dreapta sunt la acelaşi nivel. Din faptul că coloana de mercur din stânga şi din dreapta sunt la aceeaşi înălţime, dumneavoastră puteţi deduce că aici (dreapta) aerul din exterior, care încă are acces liber prin partea de sus, este exact la aceeaşi presiune ca aerul din acest tub de sticlă (stânga) închis din toate părţile (vezi Fig. 4.1). Să pro vocăm acum o schimbare, mărind presiunea care se exercită asupra aerului din tubul de sticlă din stânga. Acest lucru se obţine ridicând aici tubul din dreapta (desenul, în dreapta). Ridicându-l, am mai adăugat în stânga, la presiunea atmosferică obişnuită, acea presiune care provine de la coloana de mercur ridicată. Deci am adăugat exact greutatea coloanei de mercur de aici (a) până aici (b). Însă prin faptul că în acest fel am mărit presiunea care se exercită asupra aerului de aici cu o presiune ce corespunde greutăţii acestei coloane de mercur, spaţiul ocupat de el, volumul cum se numeşte el, a devenit, aşa cum vedem, ceva mai mic în acest tub de sticlă, astfel încât putem spune: Dacă asupra unui gaz exercităm o presiune mai mare, volumul său, spaţiul ocupat de el scade. Trebuie să reţinem acest aspect ca pe un nou fenomen, că spaţiul ocupat şi presiunea gazului stau unul faţă de cealaltă într-un raport invers. Cu cât presiunea este mai mare, cu atât mai mic este spaţiul ocupat; cu cât spaţiul ocupat devine mai mare, cu atât mai mică va fi presiunea care se exercită asupra gazului. Putem deduce din acest fenomen relaţia, după care raportul lui V1 faţă de V2 este inversul raportului presiunii P1 faţă de presiunea P2:
V1 : V2 = P2 : P1 ,
de unde urmează că:
V1 ˖ P1 = V2 ˖ P2 .
De aici rezultă o lege relativ generală – putem vorbi întotdeauna numai de legi relative, vom vedea de ce în consideraţiile de mai târziu –, privitoare la relaţia dintre volum şi presiune la gaze, şi anume că produsul dintre volum şi presiune rămâne constant pentru gaze, dacă menţinem temperatura constantă. Pentru a ne apropia de fiinţa căldurii trebuie, după cum s-a mai spus, să punem unul lângă altul asemenea aspecte. Deoarece prin acest curs intenţionăm să creăm totodată şi o bază pentru tratarea sub aspect pedagogic a temelor în şcoală şi să dobândim de asemenea o serie de cunoştinţe, se pune problema pe de o parte să ne familiarizăm cu modul de gândire din fizica actuală, şi pe de altă parte să aflăm ce este de făcut pentru a depăşi anumite piedici, le-aş putea numi, care se pun în faţa uneiei reale cunoaşteri a fiinţei căldurii.
Dacă vă reactualizaţi faptul, că, în esenţă, pe lângă căldură noi am avut de-a face cu dilatarea volumică, deci cu o variaţie a spaţiului şi cu o variaţie a presiunii, dumneavoastră trebuie să vă spuneţi – pentru a ne atinge scopul eu trebuie să vorbesc cât mai precis, ceea ce de obicei nu se întâmplă pe acest tărâm –, că în cursul consideraţiilor noastre privitoare la căldură ni s-au servit o serie de fenomene mecanice: variaţii ale spaţiului, variaţii ale presiunii. Am avut de-a face cu realităţi mecanice. În faza de dezvoltare modernă a fizicii stătea acest fapt, că atunci când se examina căldura apăreau procese mecanice. Aceste procese mecanice au fost oarecum cele pe baza cărora s-au observat fenomenele calorice. Căldura propriu-zisă este ţinută oarecum în sfera necunoscutului şi se examinează în principal procesele mecanice care se petrec sub influenţa căldurii. Prin faptul că se face abstracţie de senzaţia de căldură, pretinsă a fi ceva subiectiv, la variaţia stării de căldură – a senzaţiei calorice – se examinează dilatarea, să spunem a mercu rului, deci ceva ce ţine de domeniul fenomenelor mecanice. Se examinează apoi dependenţa stării calorice, de pildă a unui gaz, de raporturile de presiune – ceea ce noi vom mai urmări încă în cele ce urmează –, şi se ajunge iar să se examineze ceva mecanic, iar fiinţa căldurii să fie lăsată oarecum deoparte. Am văzut ieri, că de fapt există un motiv serios ca ea să fie lăsată deoparte. Fiindcă noi am văzut, cum această fiinţă a căldurii, în momentul în care o introducem în calcul, îngreunează calculele obişnuite, cum o putere a treia a temperaturii nu poate fi tratată nicidecum în acelaşi mod ca o putere a treia spaţială. Şi întrucât teoria curentă a căldurii nu a putut, după cum v-am mai spus, interpreta în mod corespunzător puterile temperaturii din formula dilatării, ea a scos pur şi simplu puterile a doua şi a treia ale temperaturii.
Nu trebuie acum decât să reflectaţi la faptul, că în sfera naturii exterioare starea calorică ne întâmpină mereu acolo unde se desfăşoară procese mecanice exterioare, şi înainte de toate în procesele spaţiale. Procesele spaţiale există deja aici. Pe lângă procesele spaţiale apare apoi căldura. Aceasta face necesar ca noi, siliţi de această reflecţie simplă, să fim nevoiţi să tratăm căldura precum tratăm acea dreaptă din spaţiu, care ne conduce de la puterea întâi a dilatării la puterea a doua a dilatării. Dacă examinăm puterea întâi a dilatării, dreapta, şi vrem să trecem la examinarea puterii a doua, trebuie să ieşim afară de pe dreaptă.
Trebuie deci ca unei dimensiuni să-i adăugăm pe cealaltă, trebuie oarecum să trecem de la puterea întâi la a doua. Trebuie să gândim dreapta directoare a puterii a doua cu totul altfel decât gândim pe cea a puterii întâi. Exact acelaşi lucru însă trebuie să-l facem dacă examinăm o stare termică. Puterea întâi se referă cumva la dilatare. Variaţia temperaturii este ceva, care în raport cu dilatarea apare aşa cum apare aici a doua dreaptă directoare faţă de prima. Nici eu nu pot proceda altfel în desen, atunci când la dilatare adaug variaţia de temperatură, decât să adaug la linia absciselor linia ordonatelor (Fig. 4.2). Aceasta ne obligă însă, ca tot ceea ce provine din sfera căldurii, adică modificarea temperaturii, să nu o tratăm ca pe puterea întâi, ci de la început ca pe puterea a doua, iar puterea a doua ca pe o putere a treia. Şi dacă avem puterea a treia a temperaturii, atunci nu mai putem rămâne în spaţiul nostru obişnuit. O reflecţie simplă, care în orice caz trebuie pregătită prin câteva noţiuni subtile, vă va arăta, că dacă abordăm căldura care domneşte în spaţiu, deci în dimensiunea a 3-a, este imposibil să rămânem la dimensiunea a 3-a a spaţiului. Ea vă arată, că în clipa când avem de-a face cu cele trei dimensiuni ale spaţiului suntem siliţi – dacă ne referim la acţiunea căldurii – să ieşim din spaţiul propriu-zis.
Iar fizica modernă şi-a propus, tocmai în vederea explicării fenomenelor, să rămână în cadrul spaţiului tridimensional. Şi, propunându-şi această sarcină, ea trebuie să treacă pe lângă fiinţa căldurii, întrucât în cadrul spaţiului tridimensional nu poate fi găsită fiinţa căldurii. Fizica modernă poate concepe căldura doar prin manifestările acesteia în spaţiul tridimensional.
Vedeţi dumneavoastră, aici se află un punct foarte important, unde deja în cadrul fenomenelor anorganice din natură, al fenomenelor fizice, trebuie trecut oarecum un fel de Rubicon spre o concepţie mai înaltă despre lume. Şi trebuie deja spus: Întrucât se încearcă atât de puţin să se ajungă la claritate în aceste puncte, de aceea şi domneşte aşa de puţină claritate în domeniul concepţiei noastre mai înalte despre lume. Gândiţi-vă numai, că dacă fizicienii i-ar face să înţeleagă pe studenţii lor, că atunci când observăm fenomenele calorice trebuie pur şi simplu ieşit din contextul spaţial obişnuit, în care se desfăşoară procesele mecanice, atunci aceşti profesori de fizică ar trezi în acei oameni, care trec drept oameni cunoscători, deoarece şi-au însuşit aşa ceva precum fizica, ar trezi în ei concepţia, că nu se poate cunoaşte de fapt fizica fără să ieşim din spaţiul tridi men sional. Şi atunci ar fi mult mai uşor să întemeiezi în omenire o concepţie superioară despre lume. Căci chiar dacă nu au învăţat fizica, oamenii şi-ar spune: Este adevărat că noi nu putem pătrunde cu totul aceste lucruri, însă aceia care au învăţat fizică, aceia ştiu, că în primul rând prin fizică trebuie să urcăm de la spaţiu la alte relaţii şi aspecte, decât cele care se pot petrece în spaţiul propriu-zis. De aceea şi este aşa de important, ca prin fizică noi să primim asemenea relaţii, precum cele pe care ne străduim să le abordăm în cadrul acestui curs. Altfel mereu s-ar întâmpla, ca pe de o parte să se încerce să se răspândească în public o concepţie despre lume întemeiată pe adevăruri spirituale, iar apoi să vină fizicienii şi să spună: Noi explicăm toate fenomenele prin procese pur mecanice. – Aceasta ar face ca oamenii să spună: Da, în spaţiu sunt în general doar procese mecanice; viaţa trebuie să fie şi ea un proces mecanic, de asemenea şi procesele sufleteşti trebuie să fie tot nişte procese mecanice, la fel şi procesele spirituale. – „Ştiinţa riguroasă” nu vrea să ştie nimic de anumite temeiuri spirituale ale lumii. Iar „ştiinţa riguroasă” acţionează ca o autoritate absolută, din cauză că oamenii nu o cunosc. Căci ceea ce cunoaştem este judecat de obicei, şi nu se pune problema unei constrângeri autoritare exterioare. Ceea ce nu cunoaştem, cade de obicei sub incidenţa autorităţii. Dacă s-ar face mai mult pentru popu larizarea aşa-numitei „ştiinţe riguros exacte”, atunci puterea autoritară a anumitor oameni, care, în spatele zidurilor, sunt în posesia acestei „ştiinţe riguros exacte”, ar scădea simţitor.
La faptele pe care deja le-am observat, s-a adăugat în cursul secolului al XIX-lea încă unul, despre care am mai vorbit, şi anume că în cursul proceselor calorice apar nu numai procese mecanice, prin aceea că la început căldura este transformată în procese mecanice, ca la maşina cu aburi obişnuită, unde prin încălzire intervine procesul mecanic de înaintare, dar şi invers: procesele mecanice, frecarea şi altele asemenea, se pot transforma din nou în căldură, procesul mecanic provocând apariţia căldurii. Aşa încât procesele calorice şi procesele mecanice se pot transforma unele în altele. Vom examina astăzi în mod preliminar acest lucru, urmând ca mai apoi să abordăm unele fenomene particulare care ţin de acest domeniu.
S-a găsit în continuare, că nu numai procesele calorice se transformă în procese mecanice, ci şi procesele electrice şi procesele ce ţin de domeniul chimiei. Şi de aici s-a dezvoltat ceea ce s-a obişnuit să se numească în cursul secolului al XIX-lea teoria mecanică a căldurii. Această teorie mecanică a căldurii porneşte de la principiul: căldura şi lucrul mecanic se pot transforma unul în celălalt. Trebuie acum să cercetăm ceva mai îndeaproape această afirmaţie. Nu am încotro şi trebuie să vă introduc în componentele elementare ale acestei afirmaţii, care ţin de domeniului fizicii. Dacă tocmai în cadrul acestor importante consideraţii nu ne-am preocupa să căutăm componentele elementare ale acestei concepţii, atunci ar trebui într-adevăr să renunţăm a aduce cât de cât lumină tocmai în domeniul fiinţei căldurii, care este unul decisiv. De aceea trebuie să punem deja întrebarea: Ce să însemne oare, când eu arăt undeva cum căldura, pe care o produc de pildă la maşina cu aburi, produce mişcare în exterior, deci lucru mecanic exterior? Ce să însemne aceasta, când eu o transform în judecata: „Prin căldură a fost efectuat un lucru mecanic exterior”? Să facem o distincţie clară între ceea ce noi constatăm ca fapte, şi ceea ce am adăugat ulterior ca o judecată asupra acestor fapte. Noi am constatat că un proces, perceput ca un proces caloric, se manifestă ulterior printr-un proces mecanic, printr-un lucru mecanic. Iar apoi s-a emis judecata, că procesul caloric, căldura în sine, s-ar fi transformat într-un proces mecanic, în lucru mecanic.
Desigur, dacă eu intru în această cameră şi în ea găsesc o temperatură anume care mie îmi este plăcută, intru înăuntru şi îmi spun în sinea mea, probabil complet inconştient, fără ca eu să-mi exprim aceasta: În această cameră mă simt bine. Mă aşez la birou şi scriu ceva. Acest lucru a luat naştere ca urmare a ceea ce s-a întâmplat mai înainte – am intrat în cameră, starea calorică a acţionat asupra mea. Ulterior a luat naştere ceea ce eu am aşternut pe hârtie. Într-un anume fel, v-aş putea spune: Dacă eu aş fi găsit aici căldură de beci, aş fi zbughit-o şi nu aş fi efectuat această muncă*, adică aşternerea pe hârtie, care a rezultat mai apoi. Dacă acum la acest fapt adaug judecata: Căldura care mi-a fost furnizată s-a transformat în lucrul mecanic* ce a devenit vizibil ulterior – atunci evident am trecut cu vederea ceva în raţionamentul meu. Am lăsat deoparte tot ceea ce eu am putut îndeplini numai prin mine. Însă, dacă vreau ca raţiona mentul meu să cuprindă realitatea integrală, eu trebuie să primesc în el tot ceea ce am lăsat deoparte. Apare acum întrebarea: Dacă în tot şirul de fapte echivalente există căldură, pe care eu am provocat-o ca în cazanul cu abur, şi apoi ia naştere lucrul mecanic, înaintarea locomotivei, iar eu spun simplificând că aici căldura s-ar fi transformat în lucru mecanic, nu am făcut cumva aceeaşi greşeală ca în judecata precedentă, când am vorbit simplist de transformarea stării calorice în efectul, care de fapt a survenit doar prin aceea că eu însumi m-am interpus? Aparent poate că este chiar banal să atrag atenţia asupra unei astfel de chestiuni, însă această banalitate este trecută cu vederea, este uitată în chiar toată teoria mecanică a căldurii. Şi de aceasta depind extrem de multe. Depinde faptul, că două lucruri sunt legate unul de altul, unul, că în clipa în care se trece din sfera proceselor mecanice în sfera în care acţionează căldura, trebuie părăsit cu totul spaţiul tridimensional. Iar în al doilea rând, pur şi simplu, că în timp ce se observă fenomenele naturale exterioare, nu ai, probabil, ceva ce se interpune, ca atunci când căldura se transformă în produsul meu scriitoricesc. Când căldura se transformă în scrisul meu, atunci eu pot observa în manifestarea mea corporală exterioară, că ceva s-a interpus. Dacă însă eu mă aflu în situaţia că trebuie să părăsesc pur şi simplu spaţiul tridimensional, în măsura în care căldura mi se transformă în acţiune exterioară, atunci eu pot să spun: Lucrul cel mai important care conduce la această transformare se petrece, probabil, în afara spaţiului tridimen sional. Ceea ce corespunde faptului că eu mă interpun, se desfăşoară în afara spaţiului tridimensional. Iar eu, vorbind simplist de transfor marea căldurii în lucru mecanic, comit aceeaşi superficialitate ca atunci când vorbesc de transformarea căldurii în produsul meu scriitoricesc, uitând la aceasta că eu însumi m-am interpus.
* germ. = Arbeit = muncă, dar şi lucru mecanic.
Asta are însă o consecinţă foarte importantă, universală, căci mă sileşte să privesc natura exterioară, chiar şi în fenomenele ei lipsite de viaţă, în fenomenele ei anorganice, în aşa fel că mă închipui transpus într-o fiinţă, care nu se exprimă pe sine în spaţiul tridimensional, care acţionează oarecum înapoia spaţiului tridimensional. Iar acesta este un lucru decisiv în ceea ce priveşte observarea fiinţei însăşi a căldurii.
Prin faptul că noi am prezentat aceasta ca o componentă elementară a concepţiei care există în domeniul căldurii, putem acum să privim din nou în urmă la ceea ce deja am arătat: raportul propriu-zis al omului faţă de fiinţa căldurii. Putem compara alte sfere de percepţie cu sfera de percepţie a căldurii. Am arătat deja, că în timp ce percepem de exemplu lumina, noi vedem această percepţie a luminii şi a culorii legată de nişte organe izolate, amplasate pur şi simplu în organismul nostru, astfel încât noi nu putem spune că ne situăm faţă de culoare sau faţă de lumină cu întregul nostru organism, ci doar cu o parte a organismului. La fel este cu fenomenele acustice, cu fenomenele sonore. Faţă de căldură, noi ne situăm cu întregul nostru organism. Prin aceasta însă raportul nostru cu fiinţa căldurii este condiţionat. Iar dacă privim mai exact, dacă încercăm să transformăm această realitate în – aş putea spune eu – cunoaştere despre om, atunci trebuie să afirmăm: Noi înşine suntem de fapt această fiinţă de căldură. Cât timp noi umblăm aici în spaţiu ca oameni, noi înşine suntem această fiinţă de căldură. În clipa în care v-aţi închipui temperatura ridicată cu câteva sute de grade, dumneavoastră nu v-aţi putea identifica cu starea de temperatură, după cum la fel de puţin v-aţi putea identifica în cazul în care vă imaginaţi temperatura coborâtă cu o sută de grade. Astfel, căldura este ceva în lăuntrul căreia noi stăm în permanenţă, pe care o simţim ca pe o fiinţă de la sine înţeleasă, pe care însă nu o conştientizăm. Ea ne devine conştientă sub o formă oarecare, doar dacă intervin abateri de la starea normală.
Acum, legat de acest fapt, se poate observa un altul, şi anu me: Dacă vă apropiaţi de un obiect încins şi observaţi starea calorică cu organismul dumneavoastră, – dumneavoastră o puteţi face cu vârful degetelor de la mâini, chiar şi de la picioare, o puteţi face cu un alt loc al organismului dumneavoastră, de pildă cu lobul urechii; puteţi percepe starea calorică oarecum cu întregul organism. Însă mai puteţi percepe şi altceva cu întregul dumneavoastră organism. Puteţi sesiza ceea ce apasă asupra organismului dumneavoastră. Nici aici nu sunteţi legaţi în sensul strict, ca de exemplu la perceperea culorii de către ochi, de un anumit organ. Ar fi desigur foarte plăcut, dacă de pildă capul cel puţin ar fi exceptat de la această percepere a presiunii. Dacă l-am lovi, nu ar trebui să suportăm într-un mod aşa de neplăcut consecinţele. Am putea spune: În felul raportului nostru faţă de lumea exterioară există o intimă înrudire între senzaţiile de căldură şi senzaţiile de presiune. Am vorbit astăzi despre condiţiile de presiune în raport cu variaţiile de volum. Ne întoarcem acum înapoi la organismul nostru propriu, şi găsim procesele calorice într-o intimă înrudire cu cele de presiune. O atare realitate trebuie luată în seamă şi pentru fundamentarea celor ce urmează.
Însă mai este şi altceva ce trebuie să admitem la începutul celor ce urmează. Dumneavoastră ştiţi, că tocmai în manualele obişnuite de fizică şi fiziologie se face mult caz de faptul, că noi avem anumite organe, sau ne avem pe noi înşine pentru perceperea calităţilor senzoriale obişnuite. Avem ochiul pentru culoare, urechea pentru sunet, organul gustativ pentru anumite procese chimice ş.a.m.d.; organul unitar al căldurii, dar şi organul unitar al presiunii, îl avem distribuit oarecum peste întregul nostru organism. Şi se atrage de obicei atenţia, că mai percepem şi altceva, pentru care însă, după cum se spune, nu avem organe: magnetismul, electricitatea, pe care noi le percepem doar în efectele lor, care întrucâtva rămân în exterior, pe care nu le percepem nemijlocit. Se mai spune apoi, că dacă ochiul nostru nu ar fi sensibil la lumină ci la electricitate, atunci, dacă el ar privi la o sârmă de telegraf, ar percepe în ea electricitatea care curge. Electricitatea s-ar percepe nu numai prin efecte, ci direct aşa cum sunt percepute procesele de culoare şi lumină. Noi nu putem aşa ceva. Putem doar să spunem: Electricitatea, de pildă, este ceva, pentru care nu avem organe de percepţie nemijlocită. Există deci calităţi naturale pentru a căror percepere noi avem organe, şi calităţi naturale pentru a căror percepere nu avem organe. – Aşa se spune.
Se pune acum problema, dacă nu cumva rezultă şi altceva pentru cel care priveşte fenomenele ceva mai nepărtinitor decât cei care ajung la această concluzie. Ştiţi desigur cu toţii, ce legătură intimă există între ceea ce noi numim reprezentările noastre pasive obişnuite, prin care percepem lumea, şi impresiile ochiului, urechii, mai puţin ale gustului şi mirosului. Încercaţi acum să extrageţi din lexicul limbii suma de cuvinte referitoare la viaţa superioară de reprezentare a dumneavoastră, şi veţi vedea, că în cuvintele de care avem nevoie pentru reprezentarea conceptelor noastre, pretutindeni se pot sesiza încă resturile calităţilor senzoriale superioare. Pronunţând chiar şi numai cuvântul foarte abstract „existenţă” (Sein), structura lui se leagă de „Eu am văzut” (Ich habe gesehen). Ceea ce există, ceea ce este, eu îl numesc: ceea ce am văzut. În „Sein” (existenţă) mai este conţinut „Gesehenhaben” (starea de a fi văzut ceva). Şi fără ca de aici să cădem în materialism – vom vedea din ce motiv nu este nevoie să cădem în materialism –, se poate spune că lumea noastră de reprezentări este de fapt un fel de filtrare a văzului şi a auzului, mai puţin a mirosului şi a gustului, căci aceste percepţii senzoriale pătrund mai puţin în lumea noastră de reprezentări. Deoarece conştienţa noastră este strâns legată cu aceste calităţi senzoriale mai înalte ale noastre, conştienţa asimilează şi ea această fiinţă superioară pasivă a reprezentării.
Pe de altă parte, în cadrul organizării noastre sufleteşti noi avem şi voinţa noastră, şi dumneavoastră vă veţi aminti cât de des am accentuat tocmai în conferinţele antroposofice, că faţă de voinţă omul doarme de fapt. El este treaz doar în domeniul reprezentărilor sale superioare. Ceea ce dumneavoastră voiţi, percepeţi tot numai prin aceste reprezentări. Aveţi, să zicem, reprezentarea: eu ridic acest pahar. Componentele de reprezentare din aceasta sunt resturi de percepţie exterioară. Dumneavoastră vă reprezentaţi ceva ce ţine de domeniul vizibilului. Chiar şi atunci când o gândiţi, dumneavoastră aveţi o copie a vizibilului. O asemenea copie despre procesul propriu zis de voinţă, despre ceea ce se petrece atunci când întindeţi braţul, apucaţi cu el paharul şi îl ridicaţi, dumneavoastră nu v-o puteţi procura în mod nemijlocit. Ceea ce se desfăşoară între conştienţă şi procesele fine din braţ constituie un proces, ce rămâne cu totul inconştient. Rămâne la fel de inconştient, precum rămân stările de somn în care cădem de la adormire până la trezire. Dar dacă nu percepem aceste procese, putem oare nega că ele sunt acolo? Aceste procese trebuie să fie însă strâns legate de fiinţa noastră omenească, fiindcă totuşi noi suntem cei care ridică paharul. Deci în domeniul fiinţei noastre omeneşti noi suntem conduşi de la ceea ce trăieşte nemijlocit în conştienţă, către procesele de voinţă, care, într-o anumit ămăsură, ies din domeniul obişnuit al conştienţei.
Să presupunem că tot ceea ce este deasupra acestei linii ar fi în domeniul conştienţei. Ceea ce este dedesubt, deci ceea ce se coboară în procesele de voinţă, ar fi în afara conştienţei. Să plecăm acum de aici şi să ne îndreptăm spre domeniul fenomenelor naturale exterioare: Găsim ochiul nostru strâns legat de fenomenele de culoare, fapt pe care noi îl cuprindem în mod conştient; găsim urechea noastră legată de fenomenele sonore, fapt pe care noi îl cuprindem cu conştienţa. Oarecum obscure, dar perceptibile încă precum în vis pentru conştienţă, sunt gustul şi mirosul. Avem din nou ceva ce intră pe deplin în domeniul conştientului, însă în contact intim cu lumea exterioară.
Trecând însă la fenomenele magnetice şi electrice, nouă ne scapă ceea ce vieţuiem în electricitate, în magnetism ş.a.m.d., ceea ce cuprindem prin legătura nemijlocită a organelor noastre cu natura. Ni se sustrage. Aici, fizicienii şi fiziologii spun: Noi nu avem organe pentru acestea, acestea pot fi percepute doar exterior; ele se izolează de noi, sunt acolo afară (vezi Fig. 4.3 sus). – Avem deci un domeniu, de care ne apropiem dacă mergem înspre lumea de afară. Aici avem fenomenele luminoase, fenomenele calorice. Pe unde se furişează şi ne scapă fenomenele electrice? Aici noi nu mai simţim legătura cu organele. În reprezentarea noastră, în timp ce prelucrăm fenomenele de lumină şi sunet, avem copii, amprente filtrate. Dacă însă coborâm aici (jos, roşu), propria noastră fiinţă ne scapă, se furişează în voinţă.
Voi spune acum un lucru paradoxal, însă reflectaţi asupra lui până mâine. Gândiţi-vă, că noi nu am fi oameni vii, ci curcubeie vii, şi ne-am situa cu conştienţa noastră în porţiunea verde a curcubeului, a spectrului. Cu inconştientul propriu ne-am învecina pe de o parte cu albastrul-violet al curcubeului, acesta ne-ar dispărea pe de o parte precum electricitatea; de cealaltă parte ne-am învecina cu galbenul şi roşul; acestea ar dispărea precum dispare voinţa noastră înspre interior. Dacă am fi curcubeie, noi nu am percepe verdele, după cum ceea ce suntem noi în mod nemijlocit nu percepem în mod nemijlocit; noi îl vieţuim. Însă pe măsură ce ieşim oarecum din verde şi pătrundem în galben, ne învecinăm cu propriul interior. Am spune: Eu, curcubeu, mă apropii de roşul meu, pe care însă nu-l mai percep ca ceva interior: Eu, curcubeu, mă apropii de albastru-violetul meu, care însă mi se sustrage. Eu sunt în mijlocul lor. – Dacă am fi deci curcubeie gânditoare şi vii, atunci ne-am situa în verde şi am avea de o parte polul albastru-violet, de cealaltă parte polul roşu-gălbui, după cum noi ca oameni ne situăm cu conştienţa noastră undeva şi avem pe de o parte calităţile naturale care ni se sustrag, precum magnetismul şi electricitatea, iar pe de altă parte calităţile interioare care ni se sustrag, precum fenomenele de voinţă.
