V-aş mai fi prezentat astăzi cu plăcere câteva experimente, care ar fi complet acea serie de date experimentale de care avem nevoie pentru scopul nostru, dar nu este încă posibil azi şi eu trebuie de aceea să structurez conferinţa puţin altfel de cum intenţionasem, în parte pentru că nu am reuşit să aducem aparatele la starea necesară, iar apoi pentru că nu s-a putut obţine alcool, tot aşa cum ieri ne-a lipsit gheaţa.
În principal am să continui deci cu acea temă pe care am început-o ieri. Este suficient să aruncaţi doar o privire în urmă asupra rezultatelor experimentelor pe care le-am prezentat, pentru a obţine o imagine de ansamblu despre proprietăţile diferitelor stări de agregare în comparaţie cu căldura, şi veţi vedea că întâlnim anumite fenomene tipice, astfel încât putem spune: Există o expresie în aceste fenomene [Nota 17], care trebuie să să aibe o legătură cu fiinţa căldurii, la început necunoscută nouă, cu raportul acesteia faţă de presiunea care se poate exercita asupra unui corp, de asemenea faţă de capacitatea de plăsmuire a formei, pe care o poate căpăta, de exemplu, un corp solid, şi chiar faţă de gradul de încălzire, faţă de starea calorică, precum şi faţă de mărimea conţinutului spaţial, a volumului. Putem chiar urmări, cum pe de o parte corpurile solide se fluidizează. Putem vedea cum în timpul topirii corpului solid nu se constată în mod exterior, prin termometru sau alt aparat de măsurare a temperaturii, o creştere a temperaturii, aşa încât creşterea încălzirii stagnează oarecum până ce trecerea în starea lichidă a ajuns la capăt. Când apoi avem de-a face cu un lichid, acesta se dilată şi el în continuare prin creşterea încălzirii. Putem vedea pe de altă parte, cum un corp lichid se transformă în vapori sau gaz şi cum au loc aceleaşi fenomene de dispariţie şi reapariţie a creşterii temperaturii, după ce întregul corp a trecut în starea gazoasă. Toate acestea constituie o serie de fapte – dumneavoastră vi le puteţi reactualiza – pe care într-o anumită măsură le putem urmări cu ochii, cu simţurile şi cu instrumentele. Apoi noi am atras atenţia ieri asupra unor trăiri interioare, pe care omul însuşi le are sub influenţa fiinţei căldurii, pe care el le are însă şi sub influenţa altor calităţi senzoriale, precum cele ale luminii, ale sunetului, pe care le are legat de acele procese exterioare precum magne tismul şi electri citatea, care nu ajung în mod nemijlocit la o percepţie adevărată, deoarece, după cum spune fizica curentă, la om nu există organe pentru acestea. Vedem doar indirect efectele electricităţii, efectele magnetismului, constatând cum corpurile magnetice atrag alte corpuri, iar la procesele electrice noi vedem cele mai felurite aspecte. Dar o posibilitate de percepere nemijlocită, aşa cum avem pentru lumină şi sunet, nu avem pentru electricitate şi magnetism.
Am atras apoi atenţia asupra faptului – şi trebuie în mod special reţinut –, că însăşi reprezentările noastre pasive, prin care noi actualizăm cognitiv lumea, sunt de fapt percepţii distilate ale simţurilor superioare. Pretutindeni unde cercetaţi, veţi vedea că aveţi astfel de reprezentări superioare. Veţi vedea – am menţionat aceasta ieri pentru noţiunea de „existenţă“ – că reprezentările dumneavoastră superioare sunt în definitiv percepţii ale simţurilor superioare distilate ulterior. Puteţi auzi încă răsunând sunete, în desemnările pe care noi le avem în reprezentările superioare, puteţi vedea încă peste tot transpărând ceea ce au aceste reprezentări provenind de la lumină. Nu puteţi face aceasta însă la o serie foarte bine precizată de reprezentări, aşa cum veţi remarca foarte curând. Nu o puteţi face la reprezentările propriu-zis matematice. La aceste reprezentări matematice – mă refer în măsura în care este vorba de matematică în ele – nu există o reducere/referire la ceva sonor sau vizibil. Fireşte, noi trebuie să evităm confuziile. Omul face imediat asocierea cu fenomenul sonor, atunci când vorbeşte despre numărul de oscilaţii al undelor sonore. Bineînţeles că nu la aceasta mă refer eu aici. Mă refer la tot ceea ce capătă reprezentări matematice şi este pur matematic, ca de exemplu conţinutul teoremei lui Pitagora, sau că suma unghiurilor unui triunghi este 180°, sau că întregul este mai mare decât părţile sale, ş.a.m.d. Ceea ce stă la baza acestor reprezentări pur matematice nu conduce în final la ceva văzut sau auzit, ci con duce de fapt, dacă este urmărit până la capăt, spre impulsurile volitive din noi, oricât de curios pare aceasta la prima vedere. Veţi vedea pretutindeni, dacă vă veţi însuşi într-adevăr un fel de psihologie a acestor lucruri, că oamenii, dacă desenează un triunghi – triunghiul exterior este desigur numai o vizualizare –, efectuează, în reprezentarea pe care o obţin, o triplă mobilizare a voinţei lor, în a face un unghi de trei ori: prin mişcarea mâinii sau prin mers, prin schimbarea direcţiei. În realitate, repre zentările volitive pe care le aveţi, dumnea voastră le transpuneţi în interior în reprezentări pur matematice. Aceasta este chiar deosebirea propriu-zisă între alte reprezentări şi reprezentările matematice, deosebire care lui Kant [Nota 18], de pildă, sau altor filosofi le dă atâta bătaie de cap Ei pot deosebi constrângerea lăuntrică a reprezentărilor matematice, de empirismul pur, de lipsa de constrân gere a altor reprezentări. Această deosebire provine din faptul, că reprezentările matematice sunt atât de strâns legate de noi înşine, încât noi transpunem în ele fiinţa noastră volitivă şi introducem în operaţiile matematice doar ceea ce conştientizăm din această sferă volitivă. De aceea nouă ne par atât de sigure rezultatele. Iar ceea ce nu simţim ca fiind atât de strâns legat de noi, ci simţim numai prin aceea că un organ este amplasat într-un loc, aceasta ne apare nesigur şi empiric. Aceasta este deosebirea reală. Trebuie acum să vă atrag atenţia, că dacă coborâm în această sferă volitivă, unde licăresc în abstracţiuni reprezentările noastre matematice, geometrice pure, ajungem în domeniul voinţei, care în desfăşurarea ei propriu-zisă, aşa cum domneşte ea interior în organele noastre, ne este la fel de necunoscută precum electricitatea şi magnetismul în exterior. Şi eu am încercat să vă ilustrez aceasta ieri, când v-am invitat să vă imaginaţi că aţi fi un curcubeu activ-gânditor şi v-aţi menţine conştienţa în culoarea verde, din care cauză nu percepeţi verdele, fiind cufundaţi de-o parte şi de alta în necunoscut. Am comparat roşul cu adâncirea în sfera obscură a voinţei iar albastrul-violet cu pătrunderea înspre exterior în sferele electrică, magnetică şi altele asemă nătoare.
Am abordat aici în acest loc al cursului nostru acest mod de tratare, pe care aş putea să-l numesc psiho-fiziologic, deoarece este extrem de important ca în viitor toate consideraţiile privitoare la lumea fizică să fie făcute pornindu-se de la om. Este imposibil să fie eliminate acele confuzii pe care le constatăm azi în fizică, dacă nu se reface legătura cu fiinţa umană. Vom vedea aceasta în continuare, când ne vom ocupa de fenomenele calorice. Însă această racordare la om nu este chiar aşa uşor de făcut, cel puţin pentru gândirea actuală, şi asta pentru că astăzi omul realmente nu înţelege foarte bine să facă o punte între ceea ce el percepe exterior în lumea fenomenelor spaţiale, sau în general a fenomenelor senzoriale exterioare, şi ceea ce trăieşte în lăuntrul său. Astăzi există un asemenea dualism între tot ceea ce ne însuşim ca ştiinţă despre lumea exterioară şi tot cea ce trăim în lăuntrul nostru, încât puntea între ele este extraordinar de greu de făcut. Însă tocmai pentru binele fizicii ca ştiinţă ea trebuie făcută. Pentru aceasta trebuie să ne referim – mai mult pentru o ilustrare intuitivă decât pentru o explicare – la un fenomen specific omului, prin care se va înţelege întrucâtva ce atitudine ar trebui să luăm atunci când examinăm fenomene fizice atât de impor tante, precum cele calorice. Aş dori să vă descriu următoarele:
Presupuneţi că învăţaţi pe dinafară o poezie. În timp ce dumneavoastră învăţaţi această poezie pe dinafară, veţi avea nevoie mai întâi să vă reprezentaţi imaginile ce stau la baza acestei poezii, şi veţi fi încercaţi mereu la început – în timp ce recitaţi poezia – să lăsaţi să se desfăşoare în dumneavoastră aceste reprezentări. Însă veţi şti de asemenea, că cu cât recitaţi mai des poezia, mai ales dacă o faceţi cu pauze, vine o vreme când vă veţi cruţa să parcurgeţi lăuntric imaginile cu aceeaşi intensitate cu care le-aţi parcurs la început. Şi este posibil – acest lucru este cu totul ignorat, totuşi noi vrem să-l dezbatem – să vină un timp, când suntem în stare, cel puţin cu aproximaţie, asimptotic aş spune eu, să o recităm pe de rost pur şi simplu mecanic, fără să ne mai gândim la tot ceea ce conţine poezia. Ca dispoziţie sufletească, pentru că totuşi suntem oameni, desigur că nu ne face plăcere să ne apropiem de această treaptă a reproducerii pur mecanice, însă ne putem închipui că ajungem la starea în care nu mai avem nevoie să gândim, ci de la primele rânduri recitate poezia se deapănă de la sine, fără să stăm mult pe gânduri. Încercaţi să simţiţi aceasta ca pe o stare finală, de care te apropii aşa cum se apropie asimptota de hiperbolă. Dar asta vă arată, că dacă noi spunem o poezie avem de fapt de-a face cu întrepătrunderea a două activităţi diferite ale organismului nostru: cu o desfăşurare mecanică a anumitor procese din noi şi cu însoţirea acestei desfăşurări mecanice de către reprezentările noastre sufleteşti. Deci cu ceva despre care am putea foarte bine să spunem că se desfăşoară exterior-mecanic în spaţiu, şi pe de altă parte cu ceva care, ca sufletesc, se sustrage complet naturii spaţiului.
Dacă acum – în gând o puteţi chiar face – ascultaţi pur şi simplu ceea ce se desfăşoară mecanic, fizic, de exemplu recitarea unei poezii într-o limbă pe care nu o înţelegeţi, atunci aveţi un proces mecanic, fizic. În clipa în care vă gândiţi la ceea ce însoţeşte interior acest proces mecanic, dumneavoastră aveţi un fenomen sufletesc, pe care nu îl puteţi alătura unor fenomene din spaţiu. Nu puteţi transpune afară în spaţiu gândurile, cu care omul ce recită îşi însoţeşte recitarea sa, precum o face cu procesele mecanice ale vorbirii, ale rostirii cuvântului.
Vă atrag acum atenţia asupra unui caz analog: Dacă urmărim căldura, pe care o furnizăm unui corp solid până ce acesta ajunge la punctul său de topire, temperatura creşte tot mai mult şi mai mult. Putem urmări aceasta la termometru, unde vedem că termometrul stă pe loc până ce corpul s-a topit. Dacă s-a topit complet, termometrul începe iar să urce. Iniţial este imposibil să urmărim cu termometrul ce se întâmplă cu căldura în timp ce corpul se topeşte. Un lucru asemănător cu ceea ce noi putem urmări exterior cu termometrul sunt procesele fizice exterioare şi ceea ce noi putem urmări fizic în înşiruirea cuvintelor recitatorului, iar ceea ce se întâmplă cu această fiinţă a căldurii în timp ce topirea are loc este asemănător cu ceea ce nouă ne scapă din ceea ce trăieşte în reprezentarea celui care recită. Vedeţi aici un exemplu, prin care noi putem explica, cel puţin iniţial, un fenomen exterior pe baza unei analogii cu ceva ce se petrece în om. În alte domenii ale activităţii umane noi nu avem exemple atât de evidente, ca în cazul vorbirii, pentru crearea acestei punţi, deoarece la om avem pe de o parte posibilitatea, chiar dacă la mare distanţă, ca cele învăţate pe dinafară să le turuim mecanic mai departe, şi pe de altă parte să nu le turuim, ci, fără ca să vorbim, doar să le gândim lăuntric, proces care se sustrage spaţiului. În alte sfere nu avem această activitate umană, nu avem posibilitatea de a vedea de-a dreptul cum se trece din una într-alta. Nu ne va fi aşa uşor în primul rând dacă vrem să urmărim fiinţa căldurii, deoarece aici va trebui să efectuăm cercetări psiho-fiziologice, pentru a constata cum se comportă căldura în sine atunci când am primit-o în noi.
Vă prezentam ieri – doar pentru a fi mai explicit – cazul în care intru într-un spaţiu care este încălzit plăcut. Mă aşez şi scriu ceva. Eu nu pot găsi aşa uşor legătura între ceea ce aflu, ceea ce vieţuiesc acolo atunci când intru în spaţiul încălzit, şi ceea ce se petrece lăuntric în mine când îmi aştern gândurile. Eu nu pot constata tot aşa de uşor legătura, cum pot constata lăuntric legătura între rostirea pe nerăsuflate a cuvintelor şi gândire. De aceea devine desigur greu să găsim prin vieţuire lăuntrică ceva, care să corespundă în vieţuirea pur interioară vieţuirii căldurii din exterior. Cu toate acestea se pune problema de a ne apropia treptat de nişte reprezentări, care să ne poată conduce mai departe pe această cale. Şi aici vreau să menţionez ceva, ce vă este cunoscut din antroposofie.
Ştiţi că făcând încercarea de a ne continua gândurile prin meditaţie [Nota 19], de a le continua lăuntric cu intensitate, dacă deci prelucrăm în mod repetat, mereu şi mereu gândirea noastră în aşa fel încât intrăm în starea în care ştim că folosim interior o activitate sufletească fără ca ea să fie susţinută de corp, acest fapt nu se petrece fără ca întreaga noastră viaţă sufletească să se transforme. Cu gândirea abstractă obişnuită nu se poate ajunge într-o regiune superioară a vieţii sufleteşti umane. Gândurile devin atunci imagini, şi ele trebuie transpuse întâi, dacă vrem să le prezentăm cuiva care nu este familiarizat cu imaginativul, din elementul imaginativ în elementul nostru abstract. Dar este suficient să parcurgeţi doar o dată o descriere care se străduie să fie cât mai obiectivă – ca de exemplu cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat [Nota 20], care tocmai de aceea a şocat atât de mult pe cei cu o gândire preponderent abstractă. Aici trebuie făcută deja încercarea inversă, de a transpune lucrurile în imaginativ, aşa cum a trebuit să procedez eu într-o măsură extremă la descrierea stadiilor Saturn şi Soare. Acolo găsiţi reprezentări pur imaginative amestecate cu altele. Oamenilor le vine foarte greu să treacă în La baza acestui lucru stă faptul, că dacă noi gândim abstract, dacă ne mişcăm în reprezentări înguste – cu care oamenii azi sunt cel mai mult obişnuiţi şi care sunt întrebuinţate cu predilecţie în ştiinţele naturii –, acestea sunt în întregime reprezentări pentru care noi facem uz de corpul nostru. Noi, de pildă, nu ne putem în nici un caz lipsi de corp, dacă vrem să pătrundem cu gândirea ceea ce există azi ca legi fizice în cărţile de fizică. Aici trebuie să gândim astfel, încât să avem corpul nostru ca instrument. Dacă te ridici în sfera imaginativului, atunci reprezentările abstracte trebuie transformate în întregime, deoarece acolo nu se mai întrebuinţează corpul pentru desfăşurarea vieţii sufleteşti interioare.
Puteţi deci privi acum la, aş spune eu, întregul domeniu al gândirii imaginative. Acest domeniu al gândiri imaginative nu mai are în noi înşine nimic de-a face cu ceea ce mai este legat de corporalitatea noastră exterioară. Noi ne ridicăm într-o regiune, în care vieţuim ca fiinţă sufletesc-spirituală, fără ca aceasta să aibă de-a face cu corporalitatea noastră exterioară. Cu alte cuvinte, înseamnă că în acea clipă, în care ne ridicăm în imaginativ, noi ajungem în afara spaţiului. Noi înşine nu mai suntem atunci în spaţiu.
Vedeţi dumneavoastră, aceasta are o consecinţă foarte importantă. În cadrul cursului precedent [Nota 21] a trebuit să fac o delimitare strictă între tot ceea ce este pur cinematic şi ceea ce este mecanic, de pildă acolo unde în studiul nostru intervine masa. Cât timp rămân în domeniul cinematicului, nu am nevoie decât să-mi aştern gândurile dinainte pe o tablă, pe o foaie de hârtie, şi obţin ilustrarea a ceea ce pot gândi în domeniul mişcării, al spaţiului ş.a.m.d. Însă eu trebuie să rămân atunci la ceea ce este perceptibil spaţial şi temporal. De ce este aşa? Este aşa dintr-un motiv foarte precis. Dumneavoastră trebuie să fiţi lămuriţi, că toţi oamenii, aşa cum trăiesc ei aici pe Pământ, se află ca şi dumneavoastră în interiorul spaţiului şi timpului. Ei ocupă un anumit spaţiu şi se comportă ca nişte corpuri spaţiale faţă de alte corpuri spaţiale. Deci când vorbiţi de spaţiu, nu sunteţi nicidecum în situaţia de a prezenta ceva cu adevărat serios în reprezentări kantiene, în caz că priviţi lucrurile fără idei preconcepute. Căci dacă spaţiul ar putea fi în noi, noi înşine nu am putea fi în interiorul spaţiului. Noi ne putem doar închipui, că spaţiul este în noi. Suntem imediat vindecaţi de această reprezentare kantiană, de această închipuire, dacă ne dăm seama că starea de a fi în interiorul spaţiului are pentru noi o importanţă foarte reală. Dacă spaţiul ar fi în noi, faptul că sunt născut la Moscova sau la Viena nu ar avea nicio importanţă. Dar spaţiul real în care m-am născut are o importanţă foarte reală. Eu, ca om pământesc-empiric, sunt, de asemenea, în întregime un rezultat al realităţilor spaţiale, aceasta înseamnând, că eu ca om aparţin raporturilor care se stabilesc în spaţiu.
La fel este şi cu timpul. Dumneavoastră cu toţii aţi fi fost alţi oameni, dacă aţi fi fost născuţi douăzeci de ani mai devreme. Aceasta înseamnă: Viaţa dumneavoastră nu are timpul în ea, ci timpul are în el viaţa dumneavoastră. Deci dumneavoastră, ca om empiric, vă situaţi în interiorul spaţiului şi timpului. Şi vorbind de spaţiu şi timp, chiar dacă noi în geometrie exprimăm în imagini impulsurile noastre volitive, cum menţionam mai înainte, aceasta se întâmplă fiindcă noi înşine trăim în lăuntrul raporturilor spaţiale şi a raporturilor temporale, prin aceasta fiind direct înrudiţi cu ele; şi astfel putem vorbi despre ele apriori, aşa cum o facem în matematică.
Dacă treceţi deja la noţiunea de masă, acolo nu mai merge aşa. Acolo trebuie să vă spuneţi: Ca om credeţi – permiteţi-mi expresia trivială, austriecii mă vor înţelege –, că referitor la masă dumneavoastră aţi pus mâna pe un super-crenvurst, în timp ce referitor la spaţiu sau timp nu puteţi spune că v-aţi înşfăcat o bucăţică, ci că trăiţi în interiorul spaţiului şi timpului general. Le aparţineţi. Când mâncaţi şi beţi, dumneavoastră luaţi de fapt din masa generală ceva şi o faceţi propria dumneavoastră masă. Această masă este apoi în dumneavoastră. Nu se poate nicidecum tăgădui, că această masă, cu toate acţiunile, cu toate potenţialurile ei, este activă în dumneavoastră. Ea este ceva ce este în dumneavoastră. Însă ea este în acelaşi timp ceva, despre care noi nu putem vorbi în acelaşi fel ca despre spaţiu şi timp. Tocmai pentru că dumneavoastră înşivă luaţi parte la masă cu ceea ce, aş spune, este proprietatea dumneavoastră interioară, pentru că o trăiţi în lăuntrul dumneavoastră, această masă nu vă permite deloc ca ea să devină în dumneavoastră la fel de conştientă, precum spaţiul şi timpul. Acolo deci, unde noi avem un ceva al nostru din lume, intrăm în domenii necunoscute nouă. Aceasta din cauză că voinţa noastră, de exemplu, este în gradul cel mai înalt dependentă de procesele în care este implicată masa. Însă procesele masice ne sunt cu totul necu noscute. În ceea ce le priveşte, chiar dormim. Iar noi, în timp ce voinţa noastră este activă, nu ne comportăm altfel faţă de un proces masic din noi, decât ne comportăm undeva în lume între adormire şi trezire. Nu ştim nimic nici de unul nici de altul. Între aceste două componente ale conştienţei omeneşti nu există nicio deosebire directă.
Ajungem astfel să apropiem treptat realităţile fizice de om. Este lucrul de care fizica se teme aşa de mult: să se apropie de om. Însă nici nu se pot obţine în alt fel reprezentări cu adevărat obiective asupra lumii, decât devenind în ea la fel de înrudiţi cu lucrurile, cu care la început nu suntem înrudiţi, cum suntem înrudiţi cu spaţiul şi timpul. Despre spaţiu şi timp noi vorbim, să spunem, din raţiunea noastră. De aici şi certitudinea cunoştinţelor matematice şi cinematice din ştiinţă [Nota 22]. Pe când despre ceea ce noi aflăm doar pe cale exterioară prin simţurile noastre şi este legat de masă, noi nu putem vorbi mai întâi decât din experienţă/ empiric. Însă am putea începe să vorbim la fel şi despre cele din urmă, dacă am putea explica la fel de clar legătura între acţiunea unei părţi de masă din noi şi acţiunea masei exterioare, aşa cum este cazul cu relaţia evidentă dintre noi şi timp sau dintre noi şi spaţiu. Aceasta înseamnă, că noi ar trebui să ne unim la fel de intim cu lumea şi în ceea ce priveşte reprezentările fizice, pe cât ne unim cu lumea pentru reprezen tările matematice şi cinematice.
Dar faptul curios este, că devenind independenţi de propriul corp – în care se află toate procesele faţă de care noi dormim, precum procesele volitive –, că înălţându-ne la reprezentări imaginative noi facem un pas înspre interiorul lumii. Ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce altminteri domneşte neştiut în noi, şi nu există o altă cale de a pătrunde în obiec tivitatea fenomenelor decât aceea, de a înainta tot mai mult în noi înşine cu propria noastră evoluţie sufletească. Despărţindu-ne de propria noastră materialitate, ne apropiem tot mai mult de ceea ce se petrece afară în lume.
În orice caz, experienţele cele mai elementare în acest domeniu nu sunt chiar aşa de uşor de făcut, fiindcă trebuie să te apuci să observi lucruri, care în mod obişnuit sunt trecute cu vederea. Însă eu aş dori aici să vă dezvălui ceva, care probabil vă va mira. Presupuneţi că ajungeţi un pic mai departe în domeniul reprezentării imaginative, că pătrundeţi realmente în reprezentarea imaginativă. Atunci în dumneavoastră apare ceva, care probabil vă va mira puţin. Acum vă va fi mai uşor decât înainte să turuiţi pe nerăsuflate, pur exterior, o poezie pe care aţi învăţat-o; vă va fi nu mai greu, ci mai uşor. Da, dacă vă veţi observa foarte exact, fără menajamente egoismul dumneavoastră sufletesc, veţi găsi chiar, că atunci când aţi parcurs o dezvoltare ocultă sunteţi mult mai mult înclinat să spuneţi în mod mecanic o poezie, fără a o urmări cu gândul, decât atunci când nu aţi parcurs această dezvoltare. Dacă aţi parcurs o dezvoltare ocultă, nu mai dispreţuiţi aşa de mult ca înainte această „trecere la o acţiune mecanică“. Astfel de lucruri nu sunt luate de obicei în considerare, dar sunt avute mereu în vedere atunci când se spune: Vieţuirile în dezvoltarea ocultă sunt de fapt opuse imaginilor pe care ni le facem de obicei înainte de a fi trecut la o dezvoltare ocultă.
La fel este atunci când, depăşind doar o primă treaptă, ajungem să ne putem observa mai uşor propriile reprezentări din viaţa obişnuită. De aceea, pentru cel care progresează întrucâtva în mod ocult apare foarte uşor pericolul – de regulă, dacă efectuează o instruire ocultă aşa cum trebuie, el este apărat prin această instruire, însă pericolul apare –, de a deveni după aceea un materialist. Ispita de a deveni un materialist este extrem de apropiată pentru cel care străbate o dezvoltare ocultă. Vă voi spune, pe baza unui caz, de ce.
Ştiţi că de obicei teoreticienii afirmă, că creierul este cel care gândeşte. Însă în viaţa obişnuită niciun om nu a perceput încă acest lucru. În viaţa obişnuită se poate duce foarte bine un dialog, de genul celui pe care l-am dus în tinereţea mea cu un prieten din copilărie [Nota 23], care era un materialist cras şi a devenit din ce în ce mai mult aşa. El spunea: Când gândesc, creierul meu este cel care gândeşte. – Pe vremea aceea eu spuneam mereu: Da, însă când tu mergi alături de mine, spui totuşi mereu: Eu vreau asta, eu gândesc. De ce nu spui: Creierul meu vrea asta. Creierul meu gândeşte. Atunci tu minţi încontinuu. – Aceasta se explică prin aceea, că cel care este un materialist teoretician, fireşte că nu poate niciodată să-şi observe nemijlocit procesele cerebrale. El nu poate observa procesele materiale. De aceea, întregul materialism rămâne la el teorie. În momentul în care se progresează întrucâtva de la reprezentarea imaginativă spre cea inspirată, se ajunge să se poată observa într-adevăr procesele paralele din creier. Atunci ne devine într-adevăr perceptibil ceea ce există în materialitatea corporalităţii. Facem abstracţie de faptul, că ceea ce se contemplă aici în activitatea proprie este ceva extrem de ademenitor, ne apare neîncetat ca ceva minunat. Căci această activitate a creierului, atunci când este contemplată, este ceva mult mai demn de admiraţie decât tot ceea ce materialiştii teoreticieni pot descrie despre ea. Deci există tentaţia de a deveni materialist, tocmai pentru că s-a ajuns la perceperea activităţii creierului uman. După cum am spus, există şi o protecţie în această privinţă. Însă înfăţişându-vă această treaptă a dezvoltării oculte, v-am condus în acelaşi timp până la a vă arăta, cum prin dezvoltarea ocultă se dobândeşte concomitent posibilitatea de a te adânci mai mult şi în procesele materiale. Acesta este faptul curios. Cine se ridică la spirit doar ca unul care abstractizează, devine destul de neputincios în faţa fenomenelor naturii. Cine se ridică corect la spirit, acela ajunge să poată privi mai adânc în lăuntrul naturii. El se uneşte strâns cu celelalte fenomene ale naturii, după cum înainte era strâns unit doar cu spaţiul şi timpul.
Ceea ce am lămurit aici trebuie luat acum într-o oarecare măsură pe de o parte, iar ceea ce ne-a întâmpinat până acum prin fenomenele calorice trebuie luat pe de altă parte. Ce ne-a întâmpinat în fenomenele calorice? Încălzind un corp solid până la topire, observăm creşterea temperaturii. Urmărim cum creşterea temperaturii dispare pentru un timp şi apoi apare din nou, până ce corpul începe să fiarbă, să se transforme în vapori. Şi dacă urmărim iarăşi în continuare, mai putem observa şi altceva. Putem observa – va apărea clar în experimentul pe care intenţionam să-l facem şi pe care îl vom efectua imediat –, că gazul sau vaporii trebuie închişi din toate părţile pentru a avea o formă proprie, dar că şi acest gaz sau aceşti vapori exercită o presiune în toate direcţiile asupra ambianţei, tinzând să se risipească în toate direcţiile, şi că noi le putem conferi o formă când îi opunem acestei presiuni o contrapresiune, pe care deci o exercităm din afară. În clipa în care prin scăderea temperaturii facem trecerea spre corpul solid, el însuşi se îngrijeşte să-şi dea formă. Atunci când vieţuim în mod autentic creşterea temperaturii şi căderea de temperatură, noi vieţuim exterior un proces de realizare a formei, de plăsmuire. Vieţuim o stare de „a căpăta formă“ şi o stare de „topire a formei“. Gazul ne dizolvă forma, corpul solid ne plăsmuieşte forma. Avem şi vieţuirea stării intermediare, şi tocmai această trecere o vieţuim într-un mod deosebit de interesant. Căci gândiţi-vă numai puţin, dacă vă reprezentaţi această stare intermediară între corpul solid şi gaz, apa, corpul lichid, pe aceasta nu trebuie să o păstraţi într-un vas închis din toate părţile, ci într-un vas închis numai jos şi lateral.
Deasupra ea formează suprafaţa de nivel, care este întotdeauna perpen diculară pe linia gravitaţională, pe linia ce uneşte o particulă cu centrul Pământului; astfel că putem spune, că aici avem o stare intermediară între gaz şi corpul solid. La gaz nu avem niciodată o asemenea suprafaţă de nivel. La apă avem măcar o suprafaţă de nivel. La corpul solid avem de jur împrejur ceea ce la apă avem numai deasupra.
Aceasta este o corelaţie deosebit de interesantă şi plină de semnificaţie. Căci ea ne arată, cum corpul solid are de fapt peste tot un fel de suprafaţă de nivel, însă el şi-o creează prin propria sa entitate/fiinţă. Prin ce îşi asigură deci apa această suprafaţă de nivel? Perpendicular pe ea se află linia gravitaţională a Pământului. Această suprafaţă de nivel se formează pe întregul Pământ. Astfel că putem spune: În cazul apei, un punct al acesteia are cu întregul Pământ aceeaşi relaţie, pe care un punct al unui corp solid o are cu ceva din propriul lui interior. Prin aceasta corpul solid este ceva închis în sine, ceea ce apa evidenţiază doar în relaţia ei cu Pământul. Iar gazul „face grevă“. El nu mai intră în nicio relaţie cu Pământul. El se sustrage acestei relaţii faţă de Pământ. El nu are nicăieri o asemenea suprafaţă de nivel.
Din toate acestea dumneavoastră puteţi vedea, că noi ajungem din nou la necesitatea de a reveni la o noţiune din antichitate. Într-una din orele precedente v-am atras atenţia, că în fizica grecilor antici corpul solid mai era încă numit „pământ“. Acest lucru nu se făcea pornind de la acele reprezentări superficiale, care sunt puse azi în legătură cu asemenea lucruri, ci pentru că exista conştienţa faptului: Corpul solid îşi conferă singur ceva, ce în cazul apei este conferit de către Pământ. El preia în sine însuşi rolul pământescului. Este pur şi simplu justificat să spunem: Pământescul sălăşluieşte într-un corp solid. În apă el nu este situat chiar în ea, ci Pământul îşi asumă rolul de a forma o suprafaţă de nivel.
Vedeţi prin urmare, că deja dacă avansăm de la corpul solid la apă se impune necesitatea, de a extinde consideraţiile noastre nu numai asupra a ceea ce avem în faţa noastră, căci noi nu putem avea nicio informaţie despre apă dacă nu luăm în considerare – ca pe o unitate – toată apa răspândită pe Pământ şi dacă nu aducem toată această unitate a ei în raport cu centrul Pământului. A considera din punct de vedere fizic o cantitate de apă ca pe o bucată de corp solid, este un nonsens, un nonsens similar cu a considera mica bucată a degetului meu mic, pe care l-aş tăia, ca pe un organism în sine. Bucata moare imediat. Ca or ga nism, ea are importanţă numai împreună cu întregul organism. Apa în sine nu are importanţa pe care o are corpul solid în sine. Ea o are abia în corelaţie cu întregul Pământ. Şi acest lucru este valabil în general pentru orice lichid de pe Pământ.
Şi apoi, dacă trecem de la lichid la gaz, ajungem la aceea că gazosul se sustrage domeniului pământesc. El nu formează o suprafaţă de nivel în sensul obişnuit. El participă la tot ceea ce nu este pământesc. Asta înseamnă, că noi nu trebuie să căutăm doar pe Pământ ceea ce acţionează în gaz, ci trebuie să apelăm la ambianţa terestră, trebuie să mergem în spaţii îndepărtate, şi acolo să căutăm forţele. Dacă vrem să aflăm legile gazosului, trebuie să folosim un mod de abordare astronomic. Vedeţi aşadar cum se situează în întregul context pământesc aceste fenomene, pe care până acum noi doar le-am citat. Şi dacă ajungem la un asemenea punct, cum este punctul de topire sau fierbere, atunci apar lucruri cu totul curioase pentru noi. Căci, dacă ajungem la punctul de topire, trecem de la pământescul unui corp solid, unde el îşi conferă lui însuşi forma, corerenţa, la ceea ce este atotpământesc. Pământul începe să ia în captivitate corpul solid, când acesta trece în stare lichidă. Atunci când ajungem la punctul de topire, corpul solid trece din domeniul său propriu în domeniul de acţiune al întregului Pământ. El încetează să mai fie o individualitate. Iar atunci când aducem corpul lichid în starea gazoasă, ajungem în situaţia să fie anulată şi acea relaţie faţă de Pământ – care se exteriorizează prin formarea suprafeţei de nivel –, astfel că în momentul în care trecem la gaz, corpul ajunge în domeniul extrapământescului, se desprinde oarecum de pământesc. Când avem în faţă un gaz, în forţele active în el avem ceea ce deja s-a sustras Pământului. Aşadar, dacă luăm în seamă tocmai aceste fenomene, nu avem încotro decât să trecem din domeniul obişnuit al fizic pământescului în cel al cosmicului. Căci dacă nu suntem atenţi la tot ceea ce acţionează cu adevărat în lucruri, ieşim din sfera realităţii.
Mai avem însă de-a face şi cu alte fenomene. Luaţi un asemenea fenomen, cum este cel pe care-l cunoaşteţi în mod precis şi asupra căruia eu am mai atras atenţia: faptul că apa se comportă foarte ciudat, că gheaţa pluteşte pe apă, deci este mai uşoară ca apa, că atunci când ea trece de la starea solidă la cea lichidă şi temperatura sa creşte, se contractă şi devine mai densă. Numai de aceea gheaţa poate pluti pe apă. Aici deci, între 0 şi 4°C, avem ceva prin care apa se sustrage proceselor generale care ne întâmpină de obicei la creşterea de temperatură, când un corp devine tot mai puţin dens prin încălzire. Acest spaţiu de 4°C, în care apa devine tot mai densă, este plin de învăţă minte. Ce vedem noi prin urmare în acest spaţiu? Vedem cum apa luptă. Ca gheaţă ea este un corp solid cu corerenţa, cu legăturile lui interioare, un fel de individualitate. Acum, ca gheaţă, ea trebuie să treacă altruist în întregul domeniu pământesc. Ea nu se lasă cu uşurinţă antrenată în această stare altruistă. Ea luptă împotriva acestei intrări într-o altă sferă. Asemenea lucruri trebuie în mod deosebit luate în considerare. Atunci însă începe să aibă şi un sens să privim, cum în anumite condiţii, să zicem la punctul de topire şi cel de fierbere, căldura constatabilă la termometru se retrage, dispare. Ea dispare, tot aşa cum nouă ne dispare activitatea corporală atunci când ne înălţăm la imaginativ. Vom mai insista asupra acestor lucruri. Nu o să vi se pară atât de paradoxal, dacă noi încercăm să urmă rim ce se întâmplă, dacă o stare calorică ne impune să ridicăm temperatura la puterea a treia, adică – pentru acest caz – să ajungem în a patra dimensiune, deci să ieşim din spaţiu. Să aducem deocamdată în faţa sufletului această premisă, iar mâine să vorbim în continuare despre aceasta. După cum activi tatea trupului nostru trece în spiritual atunci când pătrundem în imaginativ, tot aşa de bine ar putea avea loc o trecere de la vizibilul exterior care are loc în domeniul caloric, la fenomene care se află ascunse, spre care suntem orientaţi doar atunci când căldura – în calitate de căldură măsurabilă termometric – dispare privirilor noastre. Noi trebuie să ne întrebăm: Ce se întâmplă în spatele cortinei? Ce ne informează pe noi referitor la procesele care se desfăşoară îndărătul acestei cortine? Este întrebarea pe care ne-o punem astăzi. Mâine vom vorbi mai departe despre aceasta.
