Vă mai amintiţi de blocul de gheaţă de ieri, despre care puteam iniţial presupune, că dacă-l tăiem cu ajutorul unui fir de care atârnă o greutate, jumătăţile blocului ar cădea la dreapta şi la stânga. Deşi nu am efectuat decât începutul experimentului, v-aţi convins totuşi că nu acesta a fost cazul, şi că după ce s-a produs o topire pe direcţia trecerii firului, blocul de gheaţă s-a reunit imediat deasupra. Aceasta înseamnă, că topirea a apărut numai datorită presiunii, dar fiindcă noi menţinem gheaţa ca gheaţă, fiinţa căldurii intervine imediat aici – vreau să utilizez expresiile foarte exact – , astfel încât blocul se împreunează la loc.
Nu-i aşa, asta vă surprinde enorm la început! Dar vă surprinde numai pentru că nu urmăriţi fenomenele fizice în maniera ce ar fi necesară pentru observarea cu adevărat obiectivă a acestora. Există un alt experiment, la care dumneavoastră nu sunteţi deloc uimiţi de ceea ce se petrece, şi anume când luaţi un creion şi treceţi cu el prin aer: îl secţionaţi continuu, şi aerul se închide în urmă. Aţi făcut exact acelaşi experiment pe care l-am realizat ieri, doar că într-o altă sferă, într-un domeniu puţin diferit. Însă noi putem învăţa relativ mult din acest fapt, căci de aici deducem – nu încercăm acum să şi explicăm de ce –, că atunci când trecem cu creionul prin aer, tăietura pe care am provocat-o în aer se închide la loc datorită proprietăţilor materialului aerului însuşi. La blocul de gheaţă, din relaţionarea faptelor, nu putem altfel gândi, decât că fiinţa căldurii este cea care face acelaşi lucru pe care îl face aerul. Prin aceasta vă prezint doar o continuare a celor spuse ieri. Dacă vă gândiţi la aer şi vi-l imaginaţi separându-se prin provocarea unei secţionări şi reunindu-se continuu, atunci materia aerică este cea care efectuează tot ceea ce percepeţi aici. Dacă luaţi un corp solid, deci gheaţă [Nota 29], în el căldura acţionează, precum aici aerul material însuşi. Aceasta înseamnă: Dumneavoastră vă apare o imagine corectă despre ceea ce se petrece în căldură şi vi se confirmă din nou faptul, că atunci când privim starea gazoasă, starea de vapori – aerul este de fapt gazos, se găseşte sub formă de vapori –, în procesul material al gazului însuşi avem o imagine a ceea ce se petrece în fiinţa căldurii.
Şi dacă apoi observăm fenomenele de căldură la un corp solid, nu avem altceva decât corpul solid pe de o parte, şi pe de altă parte ceea ce se întâmplă în domeniul fiinţei căldurii. În domeniul căldurii noi vedem oarecum perceptibil pentru ochiul nostru petrecându-se ca fenomene, ceea ce altminteri vedem petrecându-se în gaz. De aici putem concluziona din nou – de fapt nu concluzionăm, ci redăm elementul palpabil, evident –, putem spune din nou, că dacă vrem să ne apropiem de adevărata fiinţă a căldurii, trebuie să încercăm să pătrundem cât mai bine în domeniul din lăuntrul corpului gazos. Căci în ceea ce se petrece în gaze vom vedea pur şi simplu copii a ceea ce se petrece în lăuntrul fiinţei căldurii. Astfel că natura, prin anumite fenomene pe care ni le revelează la gaze, ne scoate ca prin farmec la lumină ceea ce este o imagine a proceselor din domeniul fiinţei căldurii. Vedeţi dumneavoastră, ceea ce ne călăuzeşte aici este departe de modul de tratare din ziua de azi, aşa cum s-a impus el în domeniul ştiinţelor naturii, nu numai al fizicii. Dar la ce conduce în final un asemenea mod de tratare? Am aici o lucrare a lui Eduard von Hartmann [Nota 30], în care el tratează din punctul lui de vedere un domeniu special, şi anume tocmai fizica modernă. Avem de-a face cu un om, care exclusiv din spiritul prezentului şi-a creat realmente un orizont larg, astfel încât el, ca filosof să spunem, s-a transpus în situaţia de a spune ceva despre fizică. Şi este interesant modul în care tratează fizica un asemenea om, care vorbeşte cu totul din spiritul prezentului. Deja în primul capitol el începe cu: «Fizica este învăţătura [Nota 31] despre peregrinările şi transformările energiei şi despre descompunerea ei în factori şi sumatori.» Fireşte că spunând aceasta, el trebuie să adauge următoarele: «Fizica este învăţătura despre peregrinările şi transformările energiei şi despre descompunerea ei în factori şi sumatori. Această definiţie este valabilă indiferent dacă energia este concepută ca un ultim element de sine stătător, care este descompus (în sumatori n.t.) doar de către noi pe calea gândirii, sau dacă o considerăm ca un produs (factori n.t.) derivat realmente din alţi factori, şi indiferent dacă se ia apărarea unei concepţii sau alteia despre constituţia materiei. Ea porneşte doar de la premisa, că toate percepţiile şi senzaţiile noastre ne conduc la energie, că energia îşi poate schimba locul şi forma, şi că ea, conform noţiunii/definiţiei ei, se poate descompune.»
Despre ce este vorba când se spune aşa ceva? Asta înseamnă, că se încearcă a se defini ceea ce avem fizic-sensibil într-un mod, în care să nu mai ai nevoie să apelezi la fiinţa/esenţa acestui fizic [Nota 32]. Se elaborează o definiţie, a cărei particularitate constă în aceea că face să nu mai fie necesară pătrunderea în fiinţa lucrurilor, această fiinţă fiind astfel exclusă. Se concepe noţiunea de energie şi se spune: Tot ceea ce ne întâmpină în lumea fizică exterioară este doar o transformare a acestei energii. Cu alte cuvinte, se elimină din conceptele sale tot ceea ce ţine de esenţa lucrurilor (natura lor intimă n.t.), şi se crede că s-a dobândit certitudinea, că dacă nu se mai înţelege nimic, se dau cel puţin definiţii sigure. Aceasta s-a infiltrat însă într-un mod înfiorător în concepţiile noastre din fizică. Aşa de tare s-a infiltrat, încât astăzi rar mai efectuăm experimente prin care să se evidenţieze ceea ce este real. Deja instrumentele noastre de cercetare, aşa cum ni le putem procura pentru experimentele noastre din fizică, sunt în aşa fel construite, încât ele sunt ca „dresate” pe direcţia concepţiei teoretice a fizicii actuale. Nu ne este deloc uşor să putem folosi ceea ce avem azi la îndemână, pentru a pătrunde pe cale fizică în esenţa lucrurilor. Se va ieşi din acest impas, numai dacă va exista mai întâi un număr de oameni, care să se familiarizeze cu regulile metodice nece sare unei pătrunderi reale în esenţa fenomenelor fizice, urmând ca aceşti oameni să ajungă până la a concepe montajele experi mentale şi a construi instrumentele de experimentare astfel, încât să se poată pătrunde treptat în esenţa lucrurilor. Avem nevoie în fapt nu doar de o schimbare a concepţiei noastre despre lume prin noţiuni adecvate, ci avem nevoie astăzi şi de institute de cercetare [Nota 33], care să aibă la bază înseşi punctele noastre de vedere. Nu vom izbuti să-i apropiem aşa repede pe oameni, cum ar fi necesar, de punctele de vedere antroposofice, dacă nu reuşim, pe de altă parte, să scoatem de pe făgaşul lor direcţiile obişnuite de gândire actuale, în aşa fel ca prin experi mente să arătăm: „este adevărat ceea ce spunem noi despre lucruri”, aşa cum fizicianul astăzi, prin ceea ce fabricile i-au pus deja în aplicare, este capabil să le „arate”, arate în ghilimele, oamenilor, că este adevărat ceea ce el afirmă. Fireşte că pentru aceasta va trebui mai întâi să înaintăm până la modul de gândire cu adevărat propriu fizicii. Iar gândirii autentice a fizicii îi este caracteristic faptul, că ne introduce într-o direcţie de repre zentare, aşa cum v-am indicat-o eu în aceste zile, îndeosebi ieri.
Fizicianul de azi priveşte pur şi simplu la ceea ce se întâmplă, şi apoi se străduie din răsputeri să lase deoparte ceea ce a perceput şi să se orienteze numai spre ceea ce el poate calcula. De pildă, el efectuează şi acest experiment, pe care azi vrem să-l aducem în faţa sufletului cât mai repede posibil, spun cât mai repede, deoarece el urmează să fie definitivat abia în cursul orei. Introducem într-un lichid o roată cu palete, în aşa fel încât atunci când o facem să se rotească prin intermediul acestui reductor, producem un lucru mecanic, pe care îl efectuează deci această maşină. Dar deoarece acest lucru mecanic intervine în ceea ce se petrece în apa în care a fost cufundată roata cu palete, provocăm o încăl zire observabilă a apei. Şi avem în faţa noastră experi mentul cel mai simplu, prin care, după cum se spune, lucrul mecanic este transformat în căldură sau, cum de asemenea se mai spune, în energie termică. Acum avem o temperatură de 16°C, şi după câtva timp vom măsura din nou temperatura.
Să revenim încă o dată la cele expuse deja. Am încercat într-un fel să interpretăm evoluţia fizică a stărilor de agregare, prin aceea că am trecut prin punctele de topire şi fierbere, cu care ocazie corpul solid a devenit lichid şi apoi gazos. Doresc să folosesc acum expresii simplificate. Am văzut că la corpul solid esenţial faptul, că are o formă. El se emancipează oarecum de ceea ce este dătător de formă la un lichid, relativ dătător de formă, cât timp acesta nu se evaporă. Deci corpul solid are oarecum forma sa fixă; lichidul trebuie captat într-un vas, iar pentru formarea suprafeţei lui de nivel, care la corpul solid se arată peste tot la suprafaţa acestuia, se supune forţelor întregului Pământ. Am adus deja aceasta în faţa sufletului nostru. Astfel încât trebuie să spunem: Dacă luăm în considerare suma a tot ceea ce este lichid pe Pământ, trebuie, dacă considerăm în sens cu adevărat fizic această sumă a tot ceea ce este lichid pe Pământ, să o privim ca fiind una cu corporalitatea Pământului. Doar solidul se emancipează de această stare de a fi legat de Pământ, se individualizează, îşi ia forma sa proprie. Dacă, menţinându-ne în modul de exprimare al fizicii uzuale, noi vedem în forţa gravitaţiei cauza formării suprafeţei de nivel a lichidului, atunci, pentru a rămâne în domeniul pur-perceptibilului, trebuie să considerăm ceea ce se manifestă în direcţie perpendiculară pe liniile de formare a suprafeţei de nivel transpus, într-un anumit fel, la corpul solid individualizat. Trebuie într-un anumit fel să gândim, că ceea ce aici la lichid are de-a face cu formarea suprafeţei de nivel şi este conceput ca forţă de gravitaţie terestră, acţionează într-un anumit mod şi în corpul solid, în lăuntrul acestuia, producând diferitele supra feţe delimitatoare, că deci corpul solid individualizează oarecum forţa de gravitaţie. Vedem deci cum corpul solid îşi însuşeşte forţa gravitaţiei. Pe de altă parte noi vedem, că formarea suprafeţei de nivel încetează în clipa în care trecem la gaz. Gazul nu formează nicio suprafaţă de nivel. Dacă vrem să avem o formă a gazului, o graniţă a conţinutului său spaţial, trebuie ca noi să-l introducem într-un vas închis din toate părţile. Astfel că dacă trecem de la lichid la gaz, vedem că procesul formării suprafeţei de nivel încetează. Vedem tendinţa de depăşire şi a acestui rest de acţiune dătătoare de formă, care se manifestă prin suprafața de nivel, şi mai vedem că toate gazele, care deja ne întâmpină ca o unitate prin aceea că au acelaşi coeficient de dilatare, se emancipează de Pământ ca un ceva material unitar.
Încercaţi acum să pătrundeţi exact următorul gând: Ca om, ca organism ce conţine carbon, dumneavoastră staţi pe pământul solid, vă aflaţi printre fenomenele, care produc corpurile solide ale Pământului. Acestea sunt supuse ca atare forţei de gravitaţie, care, presupunem noi, acţionează pretutindeni. Astfel că de fapt, atunci când staţi pe Pământ ca om, dumneavoastră aveţi împrejur corpurile solide, care pentru alcătuirea configu raţiei lor trebuie să-şi fi însuşit într-un anumit fel forţa de gravitaţie. Însă în fenomenele pe care aceste corpuri solide le produc în cădere, pentru care dumneavoastră trebuie să vă imaginaţi o suprafaţă de nivel ideală, de care aminteam ieri, pe care ele o pot produce pretutindeni, în aceasta dumneavoastră aveţi ceva, care poate fi conceput ca un fel de continuum, ca ceva ce se propagă pretutindeni, ce este oarecum ca un lichid invizibil. Aşa încât corpurile solide, în măsura în care se mişcă pe Pământ şi provoacă fenomene, reprezintă, ca sumă a acestor fenomene, un lichid. Ele fac acelaşi lucru pe care-l face propriu-zis un lichid material. Aşa că de fapt putem spune: Prin aceea că stăm pe pământul solid, noi percepem şi numim forţă de gravitaţie ceea ce în cazul apei formează suprafaţa de nivel.
Imaginaţi-vă însă acum că am fi în situaţia să trăim ca oameni pe un corp planetar lichid, că am fi în aşa fel alcătuiţi, încât am trăi pe o planetă lichidă. Atunci ar trebui să ne aflăm deasupra suprafeţei de nivel a acestui lichid. Şi după cum acum suntem în raport cu lichidul, am fi atunci în raport cu gazosul, care însă tinde către toate direcţiile. Dar asta înseamnă nici mai mult nici mai puţin, că nu am putea să percepem acolo o forţă a gravitaţiei. Nu ar avea niciun sens să pomenim despre forţa gravitaţiei. Forţa gravitaţiei o percep şi îi sunt supuse numai acele fiinţe sau corpuri, care se află pe o planetă solidă. Fiinţe care ar putea trăi pe o planetă lichidă nu ar şti nimic despre o forţă a gravitaţiei. Nu s-ar putea vorbi despre aşa ceva. Iar fiinţe care ar trăi pe o planetă alcătuită exclusiv din gaz, ar trebui să privească drept normală starea opusă forţei de gravitaţie, adică tendinţa de la centru spre afară, către toate direcţiile. Dacă ar fi să mă exprim paradoxal aş spune, că pentru fiinţele care ar locui pe o planetă de gaz, corpurile, în loc să cadă către planetă, ar fi încontinuu aruncate spre afară. Astfel că dacă trecem acum la o gândire cu adevărat corespunzătoare fizicii, nu la o gândire matematică, care se situează în afara realităţii, ar trebui să ne spunem: Dacă stăm pe o planetă solidă, începem să simţim în jurul nostru forţa gravitaţiei. Iar dacă păşim dinspre o planetă solidă spre una din gaz, trecem printr-un fel de stare de nul şi ajungem în starea opusă, la o exteriorizare spaţială a forţei, ce nu poate fi concepută decât ca negativă în raport cu forţa gravitaţiei.
Vedeți deci, că în timp ce aici trecem prin ceea ce este material, ajungem realmente la un punct de nul în existenţa spaţială, la o sferă de nul, astfel că despre forţa gravitaţiei putem vorbi numai ca despre ceva foarte relativ. Da, dar dacă adăugăm căldură unui gaz – experienţa despre aceasta am făcut-o ieri –, căldură care îşi măreşte mereu forţa ei de împrăştiere, nu vedem noi deja imaginea pe care v-am prezentat-o? (vezi Fig. 6.3). Ceea ce este activ acolo în gaz, nu se situează deja dincolo de sfera de nul, spre care tinde gravitaţia? Rămânând în lăuntrul fenomenelor, nu ne putem gândi în continuare, că făcând trecerea de la o planetă solidă la una de gaz trecem printr-un punct de nul? Dedesubt, forţa gravitaţiei; deasupra, această forţă a gravitaţiei se transformă pentru gândirea fizicistă în opusul ei, în forţa de gravitaţie negativă. Dar nu este nevoie să o gândim, fiindcă dăm de ea. Fiinţa căldurii face acelaşi lucru pe care-l face forţa de gravitaţie negativă. Cu siguranţă că noi nu ne-am atins încă ţinta, însă am realizat deja atât de mult, încât putem concepe relativ fiinţa căldurii în aşa fel, încât putem să spunem: Fiinţa căldurii se exteriorizează precum negaţia forţei de gravitaţie, forţa de gravitaţie negativă. Aşadar, atunci când în formulele fizicii ce conţin forţa gravitaţiei se prevede pentru mărimea ei semnul minus, o gândire conformă cu realitatea n-ar mai trebui să-şi reprezinte linia forţei de gravitaţie sau mărimea forţei de gravitaţie, ci linia forţei calorice şi mărimea forţei calorice. De-abia în acest fel se poate da viaţă matematicii. Putem să luăm pur şi simplu formulele ce ne rezultă din ceva, ce noi tratăm în sens pur mecanic drept un sistem gravitaţional. Dacă în aceste formule introducem mărimile cu semn negativ, suntem obligaţi, ca ceea ce înainte era forţă de gravitaţie să o privim drept căldură. De aici puteţi deduce însă, că putem ajunge la rezultate reale numai atunci când cuprindem fenomenele în concreteţea lor. Când trecem de la corpurile solide la cele lichide, vedem cum forma dispare sub influenţa procesului de fluidizare. Forma se pierde. Dacă dizolv sau topesc un cristal, acesta îşi pierde forma pe care a avut-o mai înainte. Deoarece trece în starea lichidă, în totul general, el ia mai întâi acea formă ce i se conferă sub influenţa Terrei. Corpul capătă o suprafaţă de nivel a pământului şi trebuie păstrat într-un vas.
Constatăm, că dacă o cantitate de fluid este suficient de mică – dorim să surprindem mai întâi doar fenomenul, mai târziu putem să-l înţelegem mai concret –, ia naştere o picătură, forma sferică. Deci lichidele, la dimensiuni suficient de mici, au şi ele posibilitatea să se emancipeze de forţa generală a gravitaţiei şi, într-un anumit caz, să-şi însuşească ceva, ce altminteri face să apară configuraţii poliedrice în cristale. Numai că lichidele au particularitatea de a lua o singură formă, forma de sferă. Şi dacă privesc această formă de sferă, ea este oarecum sinteza tuturor formelor poliedrice, a tuturor formelor de cristale.
Dacă merg mai departe, de la lichid la gaz, constat tendinţa de dispersare, de dizolvare a formei sferice, de data aceasta însă către în afară. Acum ajungem la o noţiune ceva mai greu de înţeles: Gândiţi-vă că vă aflaţi în faţa unei forme simple, a unui tetraedru, şi aţi reversa, aţi întoarce pe dos tetraedrul, aşa cum întoarceţi pe dos o mănuşă. Veţi observa atunci, că dacă vreţi să-l reversaţi cu totul, atunci trebuie să treceţi prin forma de sferă, şi că apoi apare corpul negativ, pentru care toate relaţiile sunt negative, astfel că dacă aveţi aici tetraedrul umplut iniţial cumva, atunci trebuie să vă reprezentaţi în aşa fel acest corp negativ, încât tot restul spaţiului este umplut (vezi Fig. 7.2). Aici este gazos. Acum imaginaţi-vă în acest spaţiu umplut o gaură tetraedrică. Aici este gol. Dacă concepeţi lucrurile în sens real, ar trebui ca în toate mărimile ce se referă la acest tetraedru să introduceţi valori negative. Atunci obţineţi tetraedrul negativ, tetraedrul complementar/tetraedrul golit, pe când altminteri în tetraedru se găseşte materie. Însă starea intermediară, când tetraedrul pozitiv trece în tetraedrul negativ [Nota 34], aceasta este sfera. Orice corp poliedric trece în negaţia sa păşind prin forma de sferă, ca printr-un punct de nul, o sferă de nul.
Acum urmăriţi aceasta în concret la corpuri. Aveţi corpurile solide cu formele lor; ele trec prin forma lichidă, deci prin forma de sferă, şi devin gaze. Dacă vrem să considerăm în mod corect gazele, trebuie să le tratăm ca pe nişte forme, însă nişte forme negative. În acest fel ajungem la configuraţii, pe care le putem cuprinde numai dacă trecem prin sfera de nul în negativ. Aceasta înseamnă, că dacă trecem la procesele din gaze, care sunt imagini ale proceselor calorice, ajungem într-un domeniu, care nu este nicidecum lipsit de forme, numai că ne este mai greu să le cuprindem, în comparaţie cu formele din ambianţa noastră, care sunt forme pozitive, nu forme negative. În acelaşi timp noi mai deducem de aici, că orice corp la care intervine undeva, în general, starea lichidă, se află într-o stare intermediară. El se află în starea intermediară, de trecere de la ceva cu formă către ceea ce noi numim lipsit de formă, adică cu conformaţie negativă.
Avem undeva, în ambianţa apropiată nouă, un exemplu, în care putem urmări ceva ce noi îl privim/contemplăm însă de fapt nu-l vieţuim? Când ne aflăm în faţa evenimentului topirii unui corp solid sau a evaporării unui corp lichid, noi rămânem oarecum în aceeaşi stare emoţională ca mai înainte. Dar putem însoţi cumva cu trăirea aşa ceva? Putem să vieţuim aşa ceva, şi o facem încontinuu! O facem prin aceea, că noi suntem oameni pe Pământ, şi că Pământul este, în vecinătatea în care îl locuim, realmente un corp solid, pe el aflându-se corpuri, care produc în mediul nostru înconjurător diverse fenomene, pe care apoi noi le percepem vizual. Însă în afară de aceasta, lichidul este inserat pământescului şi aparţine de acesta, de asemenea şi aericul aparţine de acesta. Şi există realmente o mare diferenţă între ceea ce eu aş numi, pentru a avea o expresie pentru aceasta – ne vom apropia tot mai mult de aceste lucruri – „noapte calorică” şi „zi calorică”. Ce este noaptea calorică? Faţă de noaptea luminii, noaptea calorică este ceea ce se petrece cu Pământul nostru sub influenţa căldurii Cosmosului. Ce se poate petrece aici? În viitor vom urmări feno menele de pe Pământ în aşa fel, încât vom vedea într-adevăr, ceea ce de altfel este uşor de atins cu gândirea: Sub influenţa nopţii calorice, întregul Pământ – ne putem limita mai întâi la a spune: atmosfera terestră – tinde să capete formă. În timpul nopţii calorice, adică atunci când noi nu suntem expuşi odată cu Pământul nostru solarului, când fiinţa Pământului este lăsată în seama ei, când ea se poate emancipa de acţiunile fiinţei cosmice a Soarelui, ea tinde către o formă fixă, precum picătura tinde către o formă fixă, dacă se poate sustrage forţei gravitaţionale înconjurătoare. Dacă luăm deci în considerare noaptea calorică în loc de noaptea luminii, avem o continuă tendinţă a Pământului spre formă. Însă nu este chiar corect când spun, că Pământul tinde către forma de picătură. În noaptea calorică el tinde cu mult mai multă spre o configurare, spre cristalizare. Iar ceea ce noi vieţuim ca nocturn, este o continuă naştere de linii de forţă, ce tind spre cristalizare; pe când ziua, sub influenţa Soarelui, are loc o continuă dizolvare a acestei tendinţe de cristalizare, o continuă voinţă de învingere a formei.
Şi dacă vorbim despre „zorile căldurii” şi despre „amurgul căldurii”, trebuie să spunem de fapt, că în zorile căldurii, după ce Pământul a încercat să se cristalizeze în timpul nopţii căldurii, acest proces de cristalizare se stinge din nou, iar Pământul trece, în zorile calorice, prin forma sferică cu atmosfera sa; apoi el încearcă să se disperseze. Şi din nou, după ziua calorică, urmează un amurg al căldurii. Pământul încearcă din nou să formeze o sferă şi să cristalizeze în perioada nopţii, astfel că noi trebuie să considerăm Pământul angrenat într-un proces cosmic, în care în timpul nopţii calorice el încearcă să se contracte şi, dacă acest proces ar continua şi Soarele ar putea fi făcut să dispară, să devină un cristal. Dar acest lucru este împiedicat la timp, Pământul fiind condus din nou, prin forma sferică, către zorile calorice; apoi ia naştere încercarea Pământului de a se împrăştia în spaţiul cosmic, până ce acţionează din nou în sens contrar forţele amurgului caloric. Astfel că Pământul nostru nu poate fi desemnat ca ceva strict delimitat în spaţiul cosmic, ci avem de-a face cu ceva ce încontinuu oscilează în Cosmos, ziua calorică şi noaptea calorică oscilează continuu în spaţiu.
Iată către ce va trebui să orientăm institutele noastre de cercetare. Va trebui ca pe lângă obişnuitele noastre termometre, higrometre etc., să inventăm instrumente, prin care să putem evidenţia faptul, că în cadrul pământescului, şi în special în lichidul şi gazosul pământesc, se petrec anumite procese, ce se desfăşoară în mod diferit noaptea decât ziua.
Vedeţi deci, că un mod de tratare fizicist conform cu reali tatea ne conduce la a interveni aici cu ceva, şi cu ajutorul unor instrumente de măsură corespunzătoare să demonstrăm acele subtile deosebiri de la zi la noapte pentru toate fenomenele, în special din lichide şi gaze. Va trebui în viitor să efectuăm un anumit experiment ziua, să-l repetăm la o oră corespunzătoare noaptea, şi va trebui să avem instrumente de măsură fine, care să ne evidenţieze manifestarea diferită a fenomenelor ziua şi noaptea. Căci ziua fenomenele noastre nu sunt străbătute de acele forţe ce tind să cristalizeze Pământul, care noaptea sunt prezente. Noaptea apar forţe, ce vin din Cosmos. Şi aceste forţe cosmice, care tind să cristalizeze Pământul, trebuie să arate aceasta în cadrul fenomenelor. Şi aici ni se deschide o cale de experimentare, prin care să se constate legătura Pământului cu Universul.
Vedeţi deci, că acele institute de cercetare, care vor trebui înfiinţate în viitor în sensul concepţiei noastre despre lume orientată antroposofic, vor avea misiuni importante. Ele vor trebui să ia în considerare lucruri, care astăzi sunt extrem de rar luate în considerare în cadrul anumitor fenomene. E drept că în privinţa fenomenelor luminoase noi facem deja asta, cel puţin la anumite fenomene, atunci când producem noaptea artificială întunecând camera ş.a.m.d.; dar la alte fenomene, ce se desfăşoară dedesubtul unei anumite sfere de nul, noi nu facem niciun fel de experimente. În loc să facem asta, ajungem la ideea, să transpunem în interiorul corpurilor ceea ce noi găsim ca rezultate palpabile vizual, dacă într-adevăr există asemenea rezultate palpabile vizual, şi să vorbim apoi despre fel şi fel de forţe ce intervin între atomi şi molecule. Aceasta se datorează numai convingerii noastre, că putem experimenta totul ziua. Vom descoperi în acest mod deosebiri, de pildă ale formelor de cristalizare, abia atunci când vom efectua acelaşi experiment mai întâi ziua şi apoi noaptea. Acestui fapt trebuie să i se acorde o deosebită atenţie. Numai pe această cale se va ajunge la o fizică autentică. Căci astăzi, în fond, fenomenele fizicii stau haotic unul lângă altul. Vorbim de pildă despre energie mecanică, despre energie acustică. Dar atunci când cercetăm asemenea lucruri în mod fizicist, noi nu gândim în mod corect, că energiile mecanice se pot manifesta numai acolo unde sunt corpuri solide. Energiile acustice ne arată însă întotdeauna, că nu ne mai aflăm în sfera corpurilor solide, astfel că sfera lichidelor se află între energia pur mecanică şi energia acustică.
Dacă acum ieşim din domeniul în care observăm cel mai uşor energia acustică, la corpurile aerice, ajungem la următoarea aşa-numită stare de agregare, la căldură, care este supraordonată gazului, precum lichidul este supraordonat solidului. Şi dacă ne-am reprezenta exterior aceasta, am avea:
În cadrul solidului am găsit drept caracteristic mecanicul. În cadrul gazosului am găsi drept caracteristic acusticul. După cum aici am sărit peste lichid, aici trebuie să sărim peste căldură, iar aici sus ar trebui să găsim ceva, pe care eu l-aş desemna iniţial drept x. Deci de cealaltă parte a căldurii ar trebui să mai căutăm ceva. Între acest x şi fenomenele noastre acustice obişnuite, ce se desfăşoară în aer, s-ar afla fiinţa căldurii, după cum între corpurile gazoase şi corpurile solide se află lichidele. Vedeţi, noi încer căm să concepem într-un anumit fel căldura, să ne apro piem de ea într-un anumit mod. Şi dacă dumneavoastră vă spu neţi: Lichidul se află între gazos şi solid, deci căl dura trebuie să se afle între x şi gazos –, în mod asemănător trebuie să căutaţi trecerile către x prin interme diul căldurii. Trebuie deci să găsiţi ceva ce se află dincolo de fiinţa căldurii, după cum, de exemplu, lumea sunetelor, în măsura în care se manifestă prin aer, se află dincoace de fiinţa căldurii.
Prin aceasta observaţi însă încercarea, de a forma noţiuni de fizică prin care se iese din abstracţiune şi de a surprinde ceea ce ţine realmente de domeniul fizicii. După cum geometria cuprinde în mod real formele spaţiale, însă noţiunile mecanice nu pot niciodată să cuprindă altceva decât mişcarea corpurilor solide, tot aşa astfel de noţiuni, ca cele pe care ni le formăm noi acum, cuprind realmente esenţa fizicii. Ele acced esenţa/fiinţa fizicii. Şi către astfel de noţiuni trebuie să ne străduim. De aceea, cred eu, că încercarea de a extinde experi mentele în modul indicat astăzi, de a introduce în experimentul de fizică ceea ce a fost foarte neglijat în cadrul fenomenelor noastre fizice, şi anume timpul şi desfăşurarea în timp, ține în adevăratul sens al cuvântului de ceea ce s-ar putea dezvolta din universal (spiritual n.t.), din care a fost gândită şi Şcoala Liberă Waldorf [Nota 35].
