Ieri am făcut experimentul care arată, conform concepţiei uzuale, că lucrul mecanic produs de noi, prin aceea că am învârtit într-o masă de apă o roată cu palete provocând frecare, se transformă în căldură. V-am arătat că apa, de care se freca roata cu palete, s-a încălzit.
Astăzi intenţionăm să procedăm oarecum invers. Ieri am arătat, că dacă vrem să exprimăm mai bine faptele decât apelând la concepţia simplei transformări, că sub influenţa unui lucru mecanic efectuat poate lua naştere căldură, trebuie să căutăm cumva o explicaţie. Azi vrem să urmărim un proces invers. Vom produce aici mai întâi abur, obţinând presiune, tensiune internă, pe calea unui proces de ardere – deci ceva mecanic din căldură – şi intenţionăm, potrivit aceluiaşi principiu după care se mişcă toate maşinile cu aburi, să transformăm, pe calea indirectă a presiunii, căldura în lucru mecanic. Lăsând presiunea să acţioneze dintr-o parte, aici, pe suprafaţa inferioară a pistonului, acesta este împins în sus (vezi Fig. 8.1) [Nota 36].
Dat fiind că apoi noi răcim aburul, presiunea se reduce, pistonul coboară din nou şi obţinem lucrul mecanic, mişcarea în sus şi în jos. Aici putem urmări cum apa, care reapare când răcim aici, apa de condensare, trece în acest vas, şi apoi, după ce am lăsat să se deruleze întregul proces, vom verifica dacă întreaga căldură pe care am produs-o aici s-a transformat în întregime în lucru mecanic, în lucrul mecanic al ridicării şi coborârii pistonului, sau dacă nu cumva am pierdut ceva căldură. Căldura care se pierde, care nu se transformă, ar trebui să apară aici, în temperatura mai mare a apei. Dacă întreaga căldură este folosită pentru producerea de lucru mecanic, atunci apa de condensare nu ar trebui să indice o creştere a temperaturii. Dacă însă are loc o creştere de temperatură, dacă vom constata la acest termometru că apa s-a încălzit peste temperatura obişnuită, atunci această încălzire provine de la căldura pe care am folosit-o noi. Asta arătă, că nu a avut loc o transformare integrală a căldurii în lucru mecanic, că nu am reuşit acest lucru, deoarece a mai rămas ceva. Vrem deci să constatăm dacă întreaga căldură se poate transforma în lucru mecanic, sau dacă mai rămâne ceva ce va ieşi la iveală prin încălzirea apei de condensare. Apa are 20°C; vom vedea apoi dacă apa de condensare se răceşte realmente până la 20°C, dacă deci toată căldura este folosită pentru lucru mecanic, sau dacă temperatura acestei ape de condensare creşte, şi prin aceasta s-ar pierde căldură. Acum condensăm aburul, apa de condensare picură, şi în acest mod, fireşte, poate fi antrenată o maşină. Dacă experimentul ne reuşeşte pe deplin, puteţi fi siguri că apa de condensare va avea aici o creştere importantă de temperatură, şi pe această cale se poate arăta, că dacă efectuăm în mod invers experimentul de ieri, dacă transferăm căldura în lucru mecanic prin faptul că pistonul se mişcă în sus şi în jos, este imposibil să transformăm în lucru mecanic toată căldura produsă; prin urmare, dacă din căldură obţinem lucru mecanic, întotdeauna rămâne în urmă nişte căldura, deci la fiecare astfel de folosire de căldură pentru producerea lucrului mecanic, o parte din aceasta rămâne ca rest, nu se lasă transformată în lucru mecanic. Şi în acest caz să reţinem mai întâi doar fenomenul, însă acum vom prezenta şi gândurile pe care fizica de azi şi cei care îşi întemeiază concluziile lor pe aceasta şi le fac despre toată această chestiune.
Primul fapt cu care avem de-a face este că noi, în general, putem „transforma” – aceasta este exprimarea curentă – căldura în lucru mecanic şi lucrul mecanic în căldură. De aici s-a format părerea, că orice formă de aşa-numita energie – energie calorică, energie mecanică, şi experimentul s-ar putea efectua şi pentru alte forme de energii –, se poate transforma într-o alta. Momentan facem abstracţie de mărimea transformării şi ne menţinem strict în sfera faptelor. Aşadar, cel care gândeşte în mod strict fizicist spune: Dacă undeva apare o energie sau acţiunea unei forţe, este imposibil ca ea să provină din altă parte decât de la o altă energie deja existentă. Deci dacă eu aş avea undeva un sistem de energii închis în sine, iniţial energii de o anumită formă, şi apar apoi alte forme de energie, atunci acestea trebuie să fie transformarea energiilor deja existente ale sistemului închis. Nicăieri nu poate apărea într-un sistem închis o energie altfel, decât ca produs al unei transformări. Eduard von Hartmann, care, după cum am arătat deja, introduce părerile actuale ale fizicii în noţiunile sale filosofice, a exprimat acest aşa-numit prim prin cipiu al teoriei mecanice a căldurii cu cuvintele: «Un perpetuum mobile de ordinul întâi este o imposibilitate». Ce să însemne un perpetuum mobile de ordinul întâi? Acesta ar fi o instalaţie, prin care într-un sistem închis de energii ar lua naştere o energie ca atare/independentă. Astfel că Eduard von Hartmann sintetizează [Nota 37] o asemenea serie de fapte atunci când spune: „Un perpetuum mobile de ordinul întâi este o imposibilitate”.
Ajungem acum la a doua serie de fapte, care ni s-a evidenţiat prin experimentul de azi: Într-un sistem aparent închis de energii, noi putem să transformăm o energie în alta. Dar se poate
observa, că transformarea se supune totuşi anumitor legităţi, ce sunt în legătură cu calitatea energiilor, şi anume, că energia calorică nu se lasă cu totul transformată în energie mecanică, ci
întotdeauna rămâne un rest. Astfel că într-un sistem închis este imposibil ca energia calorică să fie transfor mată integral în energie mecanică. Dacă s-ar putea obţine ca întreaga căldură să
apară ca energie mecanică, atunci s-ar putea de asemenea transforma energia mecanică în căldură. Ar fi posibil, ca într-un asemenea sistem închis o calitate de energie să se transforme în alta.
Prin aceasta s-ar oferi posibili tatea, ca întot deauna să o transformăm pe una în alta. Eduard von Hartmann exprimă din nou acest postulat, atunci când spune: Un asemenea sistem închis, în care
de exemplu întreaga căldură existentă s-ar putea transforma în lucru mecanic, în care lucrul mecanic s-ar putea transforma din nou în căldură, unde deci ia naştere un circuit, ar fi un perpetuum
mobile de ordinul doi. Dar, spune el, şi un asemenea perpetuum mobile de ordinul doi este o imposibilitate; şi acestea sunt în fond, pentru gânditorii secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, în domeniul fizicii cele două principii de bază ale aşa-numitei teorii mecanice a căldurii (termodinamicii n.t.):
«Un perpetuum mobile de ordinul I este o imposibilitate.»
«Un perpetuum mobile de ordinul II este o imposibilitate.»
Aceste lucruri sunt în strânsă legătură cu istoria fizicii în secolul al XIX-lea. Primul care a atras atenţia asupra acestei aparente transformări a fiinţei căldurii în alte forme de energie sau
a altor forme de energie în căldură a fost tocmai Julius Robert Mayer [Nota
38], care a fost în principal preocupat de corelaţia dintre căldură şi alte forme de energie ca medic, observând că în zonele calde sângele venos are o altă structură decât în
zonele reci; de aici el a dedus, că există un „lucru fiziologic” diferit în organismul omenesc pentru un caz şi pentru celălalt. Din aceste experienţe ale sale, al căror număr cu timpul s-a
mărit, el a pus la punct o teorie nu tocmai clară, care de fapt la el nu are alt conţinut decât acesta: Dintr-o formă de energie se poate obţine o alta. – Chestiunea a fost preluată şi extinsă
apoi de către alţii, printre care de Helmooltz [Nota
39]. Deja la Helmholtz apare o formă caracteristică gândirii fizicist-mecaniciste, ca punct de pornire al întregului mod de tratare. Dacă se ia tratatul cel mai important [Nota 40] al lui Helmholtz, prin care
el încearcă în anii patruzeci ai secolului al XIX-lea să susţină teoria mecanică a căldurii, deja găsim acolo – şi anume sub formă de postulat – ceea ce stă la baza gândirii lui Hartmann: Un
perpetuum mobile de ordinul întâi este o imposibilitate; deoarece un perpetuum mobile este impo sibil, diferitele tipuri de energie trebuie să fie doar transformări ale unora în altele,
niciodată o energie nu se poate naşte din nimic. Se poate lua propoziţia de la care s-a plecat ca o axiomă: Un perpetuum mobile de ordinul întâi este o imposibilitate –, şi se poate transforma
în cealaltă: Suma energiilor în sistemul cosmic este constantă. Niciodată nu ia naştere o energie, nicio dată nu dispare o energie. Energiile doar se transformă. Suma energiilor în sistemul
cosmic este constantă. – Ambele propoziţii:
«Nu există un perpetuum mobile de ordinul întâi.»
«Suma tuturor energiilor din univers este constantă.»
conţin în fond exact acelaşi lucru. Dar acum se pune problema, ca noi, cu modul de gândire pe care l-am folosit deja în consi deraţiile noastre, să aducem puţină lumină în tot acest mod de a
vedea lucrurile.
Aici, la un asemenea experiment, se vede, că dacă se încearcă „transformarea” căldurii în aşa-numitul lucru mecanic, o parte de căldură pentru transformarea în lucru mecanic se pierde, că căldura apare din nou, că deci numai o parte a căldurii poate fi transformată în lucru mecanic, într-o altă formă de energie, în energie mecanică. Ceea ce se deduce de aici poate fi aplicat la întregul Univers; lucru pe care gânditorii secolului al XIX-lea l-au şi făcut. Ei şi-au zis cam aşa: În Cosmos, în lumea înconjurătoare în care noi trăim, există lucru mecanic, există căldură. Neîntrerupt se produc procese, prin care căldura este transformată în lucru mecanic. Vedem că aici trebuie să existe căldură, pentru ca noi să putem produce în general lucru mecanic. Gândiţi-vă numai că noi, o mare parte a tehnicii noastre am bazat-o pe aceasta, că prin utilizarea primară a căldurii am produs lucru mecanic. Însă aici se va observa întotdeauna, că noi nu putem niciodată transforma în întregime căldura în lucru mecanic, că întotdeauna rămâne un rest. Şi dacă este aşa, aceste resturi trebuie să se însumeze în aşa fel, încât nu mai poate fi efectuat niciun pic de lucru mecanic, că pur şi simplu noi nu mai putem transforma înapoi căldura în lucru mecanic*. Resturile de căldură nefolosite se însumează, şi Universul se îndreaptă către acea stare, în care tot lucrul mecanic se va fi transformat în căldură**. S-a mai spus, că Universul în care noi trăim se îndreaptă către moartea sa termică, după cum este numită ea în mod mai savant. Despre aşa-numita noţiune de entropie vom vorbi într-una din consideraţiile ce vor urma. Pe noi ne interesează acum mai mult faptul, că în urma unui expe riment s-au creat gânduri despre mersul Universului nostru, considerat în primul rând din punctul de vedere al omului.
* Cu alte cuvinte, că pur şi simplu căldura iniţială se reduce treptat la valoarea zero. (n.t.)
** Aici s-a făcut o inversare a punctului de vedere, căci în cele prezentate anterior s-a spus, că întreaga căldură primordială s-a consumat treptat în lucru mecanic, ea reducându-se în final la
zero. Desigur, se poate spune şi invers, că numai o parte a lucrului mecanic se transformă în căldură, el, şi implicit căldura, reducându-se astfel treptat la valoarea zero. (n.t.)
Eduard von Hartmann a exprimat lucrurile în mod elegant atunci când a spus: Prin urmare se vede – dovedibil fizic-experimental –, că desfăşurarea procesului cosmic, în care noi trăim, are la bază fenomene: pe de o parte procese termice, pe de altă parte procese mecanice, dar în final toate procesele mecanice vor trece în procese calorice. Atunci nu se va mai putea efectua niciun fel de lucru mecanic. Universul îşi atinge sfârşitul. Fenomenele fizice ne arată, spune Eduard von Hartmann, că procesul cosmic se comportă ca un petrecăreţ risipitor. Acesta este modul său de a se exprima privitor la procesele în lăuntrul cărora trăim. Deci noi trăim într-un Univers, ce ne susţine prin procesele sale, dar în el există tendinţa de a deveni tot mai risipitor, iar în final de a se risipi cu totul – repet strict cuvintele lui Eduard von Hartmann.
Dar trebuie să ne fie clar următorul lucru: Există în vreun fel posibilitatea de a provoca într-un sistem închis o sumă de procese? Remarcaţi bine ce spun: Atunci când stau lângă totalul instrumentelor mele experimentale, în realitate eu nu mă aflu în vacuum, în spaţiul gol; şi chiar dacă aş putea crede că stau în spaţiul gol, încă nu pot fi cu totul sigur, dacă nu cumva acest spaţiu gol ne apare ca gol [Nota 41] numai din cauză că la început eu nu pot percepe ceea ce încă se mai află în el. Mă aflu eu vreodată cu experimentarea mea în lăuntrul vreunui sistem închis? Nu constituie oare ceea ce fac eu, chiar şi în cel mai simplu experiment, o ingerinţă în întregul proces al Universului, care mă înconjoară de la bun început? Dacă, de exemplu, fac aici ceva, am eu voie să-mi reprezint altfel lucrurile decât că în contextul întregului proces cosmic aceasta este ca şi cum aş lua un ac mic şi m-aş înţepa aici? Dacă eu înţep aici, simt o durere care mă împiedică să prind un gând, pe care altminteri l-aş fi sesizat. Dar dacă vreau să iau în considerare toate aspectele legate de ceea ce se petrece aici, nu-mi este îngăduit să fiu atent numai la presiunea acului şi împungerea pielii, a muşchilor, căci atunci nu aş avea în vedere întregul proces. Procesul nu se epuizează cu aceasta. Gândiţi-vă că eu iau neîndemânatic un ac, mă înţep, simt durerea. Îmi voi retrage mâna. Cu siguranţă, că ceea ce apare aici ca un efect nu poate fi sesizat, dacă am în vedere numai ceea ce se petrece în această porţiune a pielii. Şi totuşi retragerea mâinii faţă de ac nu este altceva decât o continuare a acelor procese, pe care eu le descriu atunci când am în faţă doar prima parte. Dacă vreau să descriu întregul proces trebuie să ţin cont, că eu nu m-am înţepat cu acul în haină, ci în organism, pe care trebuie să-l consider ca pe un întreg, care la rândul său reacţionează ca un organism global, el producând în această calitate ceva, care este o consecinţă a primei acţiun
Îmi este oare permis, ca atunci când îmi reprezint un asemenea experiment să spun: Eu am încălzit, am produs lucru mecanic, căldura ce a rămas aici în apa de condensare, a rămas ea aşa ca de la sine? Nu mă aflu eu aici cu întregul meu dispozitiv experimental în aceeaşi situaţie ca atunci când aş înţepa aici (în deget)? S-ar putea ca naşterea sau reţinerea căldurii, apariţia în apa de condensare, să stea în legătură cu reacţia întregului mare sistem la procesul de aici, după cum organismul meu reacţionează la micul proces al înţepăturii acului. Aşadar, ceea ce eu trebuie să iau în considerare mai întâi de toate este faptul, că nu-mi este permis niciodată să consider un aranjament experimental drept un sistem închis, ci să-mi rămână conştient, că acest întreg aranjament experimental se află sub influenţele mediului înconjurător şi chiar ale energiilor, ce acţionează eventual dinspre acest mediu înconjurător.
La cele spuse mai asociem ceva: Închipuiţi-vă că aveţi din nou un lichid într-un vas cu o suprafaţă de nivel, prin care dum neavoastră presupuneţi acţiunea unor forţe perpendiculare pe ea (vezi Fig. 8.2).
Imaginaţi-vă acum, că acest lichid s-ar transforma prin răcire într-un corp solid cu o formă conturată. În acest din urmă caz este cu totul imposibil să nu vă gândiţi, că aceste direcţii, aceste direcţii de forţă, nu se încrucişează într-un fel oarecare cu altele. Căci tocmai aceste direcţii de forţă fac ca eu să trebuiască să păstrez apa într-un vas, ca forma apei să existe numai prin suprafaţa de nivel. Când are însă loc solidi ficarea şi ia naştere o formă închisă, conturată, este în mod obligatoriu necesar să presupunem, că se mai adaugă nişte forţe la cele ce existau anterior. Aici ne apare nemijlocit faptul, că la forţele ce existau anterior se adaugă altele. Şi este cu totul absurd să credem, că acele forţe care dau forma ar fi existat oarecum deja în apă, căci dacă ele ar fi existat acolo în apă, ar fi trebuit să ducă deja la producerea formei. Prin urmare, ele au apărut ulterior. Ele nu puteau să fie conţinute în sistemul acvatic, ci trebuie să fi pătruns din afara acestui sistem acvatic. De aceea, dacă luăm fenomenul aşa cum este el, trebuie să spunem: Atunci când undeva apare o formă, ea apare de fapt ca o nouă creaţie. Dacă rămânem exclusiv în sfera celor percepute în mod nemijlocit, vom constata că forma apare ca o nouă creaţie. Acest lucru îl vedem în mod concret, atunci când facem ca dintr-un lichid să ia naştere un corp solid. Forma apare perceptibil ca o nouă creaţie, şi ea dispare dacă transfor măm corpul într-o formă lichidă. Să încercăm să înţelegem ceea ce ne oferă percepţia. Ce rezultă din întregul proces, dacă transpunem în mod real perceptibilul într-o noţiune? Rezultă că corpul solid încearcă să se facă independent, să formeze în sine un sistem închis, că el intră într-o luptă cu ambianţa sa pentru a deveni un sistem închis.
Aş putea spune că aici palpăm cu mâna, cum prin solidificarea lichidului natura încearcă să ajungă la un perpetuum mobile. Perpetuum mobile nu reuşeşte, doar pentru că sistemul nu este lăsat în seama lui, fiindcă întreaga ambianţă acţionează asupra lui. Astfel că dumneavoastră puteţi ajunge la următoarea părere: În spaţiul dat nouă, în diferite puncte, există în permanenţă tendinţa de a lua naştere un perpetuum mobile. Însă faţă de această ten dinţă se naşte imediat o tendinţă opusă. Astfel că noi putem spune: Dacă undeva există tendinţa de formare a unui perpetuum mobile, atunci în ambianţă se formează tendinţa opusă, de a împiedica naşterea perpetuumului mobile. Dacă vă orientaţi în acel fel modul dumneavoastră de gândire, atunci modificaţi radical modul de gândire abstract al fizicii moderne a secolului al XIX-lea. Aceasta porneşte de la premisa: Un perpetuum mobile este imposibil, de aceea... ş.a.m.d. Dacă rămânem în lumea reală a faptelor, trebuie să spunem: În permanenţă există tendinţa constituirii unui perpetuum mobile, numai că constituţia Universului împiedică aceasta.
Iar forma unui corp solid, ce este ea? Ea este expresia luptei. Această imagine care se formează în corpul solid este expresia luptei dintre substanţă ca individualitate, care vrea să formeze un perpetuum mobile, şi împiedicarea formării acestui perpetuum mobile de către întregul Univers, Universul relativ, în care acest perpetuum mobile vrea să se formeze. Forma unui corp este rezultatul împiedicării acestei tendinţe de a deveni un perpetuum mobile, aş putea spune în loc de a deveni un perpetuum mobile, deoarece asta ar putea să placă mai mult într-un loc sau altul, de a deveni o monadă, o corporalitate închisă în sine, care poartă în sine propriile sale forţe şi îşi produce propria sa formă.
Ajungem astfel, şi acesta constituie un punct hotărâtor, să inversăm cu totul punctul de plecare, nu atât al fizicii, în măsura în care aceasta furnizează experimente bazate pe fapte concrete, cât al întregului mod de gândire al fizicii secolului al XIX-lea. Ea a lucrat cu noţiuni necorespunzătoare. Ea nu a putut vedea, că totuşi în natură exista pretutindeni tendinţa către ceea ce ea considera ca fiind imposibil. Acestui mod de gândire i-a fost relativ uşor să explice faptul ca pe ceva imposibil, însă imposibilitatea nu se datorează motivului abstract presupus de fizicieni, că perpetuum mobile ar fi imposibil, ci faptului, că în momentul în care el ar urma să ia naştere la un corp oarecare, imediat ambianţa simte o invidie – dacă pot folosi acum o expresie morală – şi nu permite să ia naştere un perpetuum mobile. Imposibilitatea se bazează pe un fapt real şi nu pe o consideraţie logică. Puteţi acum înţelege câte aberaţii trebuie să iasă dintr-o teorie, atunci când aceasta îşi întemeiază însăşi postu latele ei fundamentale abătându-se de la realitate. Dacă rămâ nem în domeniul realităţii, nu putem ocoli ceea ce v-am prezentat ieri fugar ca o schemă. În zilele următoare vom dezvolta în continuare această schemă.
Vă spuneam: Mai întâi avem domeniul corpurilor solide. Aceste corpuri solide sunt cele care arată în sine forme fixe. Oarecum vecin cu domeniul corpurilor solide avem domeniul lichidelor. Formele se dizolvă, dispar, atunci când corpul solid se transformă în lichid. În tendinţa de împrăştiere, de anulare a formei la corpul gazos noi avem opoziţia deplină faţă de solid: forma negativă. Dar cum se exteriorizează această formă nega tivă? Să privim lipsiţi de prejudecăţi la corpurile gazoase sau de aer, să le observăm de exemplu acolo, unde la ele se arată cum poate deveni perceptibil ceea ce la ele corespunde formei. V-am vorbit ieri despre domeniul acusticii, despre lumea sune telor. Ştiţi că naşterea sunetului în elementul gazos se bazează pe densificări şi rarefieri. Însă cu densificare şi rarefiere la gaz avem de-a face şi atunci când modificăm temperatura. Prin urmare, dacă sărim lichidul şi căutăm pentru gaz corespondentul formei bine determinate a solidului, trebuie să ne îndreptăm către densificare şi rarefiere. La corpurile solide avem forma bine determinată; la gaz avem comprimarea şi rarefierea. Şi când ajungem la ceea ce este domeniul limitrof gazului, care se învecinează cu gazul aşa cum lichidul se învecinează cu solidul – şi noi ştim: După cum corpurile solide ne oferă imaginea lichidului, lichidul pe cea a gazelor în totalitatea lor, tot aşa gazele ne dau imaginea căldurii –, atunci trebuie să ne reprezentăm domeniul căldurii ca pe următorul domeniu. Drept următorul domeniu îmi permit să postulez la început un x.
Şi dacă eu încerc să merg mai departe, deocamdată numai prin analogie – şi în conferinţele următoare vom face şi verificarea –, va trebui ca în loc de densificare şi rarefiere să caut altceva în lăun trul acestui domeniu x. În x trebuie să caut ceva corespunzător densificării şi rarefierii (sărind peste căldură), după cum aici (jos) am sărit peste lichid. Dacă aveţi mai întâi o formă solidă închisă în sine şi apoi ajungeţi ca la corpul gazos forma să se mai exprime doar prin forma fluctuantă a densificării şi rarefierii, ce urmează atunci, dacă dumneavoastră vă imaginaţi o treaptă calitativă superioară densificării şi rarefierii? Fireşte, că atât timp cât avem de-a face cu densificarea şi rarefierea există mereu materie. Dar dacă rarefiaţi în continuare tot mai mult, ieşiţi până la urmă din domeniul materialului. Şi dacă vă menţineţi în caracterul întregului, sunteţi nevoiţi pur şi simplu să spuneţi, ca o continuare firească: devenire materială – devenire spirituală. Când urcaţi deasupra domeniului căldurii ajungeţi în x; dacă păstraţi caracterul de la trecerea de la forma solidă la forma lichidă, ajungeţi de la densificare şi rarefiere, la „a fi materie” şi „a nu fi materie”. Nu puteţi să vorbiţi altfel, decât de „a fi materie” şi „a nu fi materie”*. Asta înseamnă, că atunci când trecem prin domeniul căldurii depăşindu-l, ajungem realmente în ceva, ce într-un anumit sens se dovedeşte o continuare justificată a ceea ce am constatat în domeniile inferioare. Corpul solid se opune căldurii, căldura nu nu se împacă deloc cu el. Lichidele se potrivesc deja mai bine cu intenţiile căldurii. Gazul urmează pe deplin intenţiilor căldurii, el lasă căldura să facă ce vrea cu el; în procesele sale materiale, el este cu totul o imagine a însăşi fiinţei căldurii. Pot să spun: Prin propria sa comportare substanţială, gazosul este esenţialmente asemănător caloricului. Gradul de asemănare al materiei cu căldura devine tot mai mare, pe măsură ce înaintăm de la corpul solid, prin corpul lichid, către gaz. Adică: Prin topirea şi evaporarea ei, materia devine tot mai asemănătoare căldurii. Dar în momentul în care trecem dincolo de domeniul căldurii, când materia devine oarecum cu totul asemănătoare căldurii, ea se autodesfi inţează. Astfel că pentru mine căldura se poziţionează între două domenii pronunţat diferite unul de altul, esenţial diferite: dome niul spiri tului şi domeniul materiei. Între acestea se află dome niul căldu rii. Numai că acum trecerea în realitate devine pentru noi ceva dificil, căci pe de o parte trebuie să ne înălţăm în ceva ce pare să devină tot mai spiritual, iar pe de altă parte să coborâm în ceva ce pare să devină tot mai material. Şi aici se merge apa rent către infinit în sus, către infinit în jos (vezi săgeţile în Schema 8.1).
* germ. = Materiesein und Nicht- Materiesein.
Dar acum ni se oferă o altă analogie, pe care am să v-o mai menţionez astăzi, deoarece prin urmărirea intuitivă/vizuală a diferitelor fenomene din natură se poate dezvolta o ştiinţă sănătoasă despre natură şi even tual să ne folosească cumva, dacă lăsăm acest fapt să ne străbată sufletul. Dacă priviţi spectrul, aşa cum ia el naştere în mod obişnuit, aveţi roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet.
Aveţi seria culorilor în aproximativ şapte nuanţe, înşiruite ca pe un fir una lângă alta. Dar mai ştiţi şi că aici (stânga) spectrul nu se sfârşeşte, şi că dacă-l urmărim în continuare ajungem în domenii din ce în ce mai „calde”, şi până la urmă ajungem într-un domeniu unde nu mai avem lumină, unde apare doar căldură, domeniul infraroşu. Nici dincolo de violet nu mai avem lumină, obţinem ultravioletul, care nu mai dezvoltă decât nişte acţiuni chimice, adică materiale.
Dar pe de altă parte mai ştiţi, că în sensul teoriei culorilor a lui Goethe [Nota 42] această linie poate fi făcută cerc şi culorile aranjate altfel, aşa încât nu mai privim pur şi simplu comportarea luminii din care se formează un spectru, ci privim întunericul din care se formează un spectru, care are în mijloc nu verdele, ci culoarea florii de piersic, şi pornind de la ea celelalte culori. Când iau în considerare întunericul, obţin spectrul negativ [Nota 43]. Şi dacă aduc împreună ambele spectre, obţin 12 culori, care se disting cu precizie pe un cerc: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet.
Aici violetul devine din ce în ce mai asemănător cu floarea de piersic, aici, între violet şi floarea de piersic, avem două nuanţe, iar aici încă două nuanţe între floarea de piersic şi roşu; şi dacă urmăriţi totalitatea acestor nuanţe de culoare, obţineţi douăsprezece stări de culoare, dacă mă pot folosi de această expresie. De aici dumneavoastră puteţi deduce, că ceea ce este prezentat de obicei ca spectru poate fi gândit şi ca luând naştere de la acest cerc de culori, pe care îl mărim din ce în ce mai mult de o parte; prin aceasta cele cinci culori de sus se vor deplasa tot mai spre în afară, până ce în cele din urmă vor dispărea; curbura de la partea inferioară se va transforma în dreaptă, şi atunci voi obţine succesiunea obişnuită a culorilor spectrului, doar că celelalte cinci culori au dispărut de partea cealaltă.
Eu prezint acum în final culorile. Nu s-ar putea ca şi acolo (Schema 8.1), cu mersul la infinit, să fie ca şi aici în cazul spectrului? Nu aş obţine ceva deosebit dacă aş căuta: Ce se întâmplă dacă aceasta, ce aparent merge în infinit (Schema 8.1), se rotun jeşte către un cerc şi revine aici din nou? Nu ar putea exista ceva ca un fel de alt spectru, care mi-ar cuprinde de o parte starea de deasupra căldurii până jos către materie, dar îl pot închide şi de partea cealaltă, ca aici la spectrul culorilor către culoarea florii de piersic? Acest curs al gândurilor intenţionăm să-l continuăm mâine.
