Tocmai atunci când se vorbeşte despre transformările forţelor şi energiilor, aşa cum sunt ele presupuse de către fizica actuală, este necesar să atragem atenţia asupra modului în care ne putem referi la ceea ce se află de fapt ascuns în spatele acestor transformări. În consideraţiile noastre ne vom apropia sistematic de acest ceva ce se ascunde în spatele transformărilor energiei. În acest scop doresc să asociez azi experimentului de ieri un alt experiment, unde producem de asemenea un lucru mecanic prin cheltuirea unei alte energii, decât apare astfel în mod nemijlocit vederii. Vom pune în mişcare de rotaţie o roată, vom produce deci un lucru mecanic şi vom crea, oarecum într-o altă sferă, o imagine a ceea ce s-a petrecut şi ieri. Căci noi am putea să transmitem apoi această mişcare de rotaţie a roţii la o maşinărie oarecare şi să o folosim ca antrenare. Vom obţine rotirea roţii făcând să curgă pe paletele ei apă, prin a cărei greutate se pune în mişcare turbina. Forţa, ce se află într-un fel ascunsă în apa care curge, această forţă este cea pe care o transformăm în forţa de învârtire a roţii (are loc experimentul).
Acum vom lăsa apa să curgă în acest vas (vezi Fig. 9.1), pentru ca apa care curge să ajungă la un anumit nivel mai repede decât în încercarea anterioară. Ceea ce trebuie arătat aici este, că prin crearea unui nivel de apă la partea de jos facem ca învârtirea roţii să devină mai lentă ca înainte.
Ea devine cu atât mai lentă, cu cât nivelul de jos (h’) se apropie de cel de sus (h), astfel că putem spune: Dacă notăm înălţimea de la nivelul absolut (cel mai de jos n.t.) al apei la punctul (a) de unde ea curge pe roată cu h şi distanţa de la nivelul absolut al apei la suprafaţa de nivel de aici cu h’, atunci obţinem o diferenţă h-h’ şi putem spune: Lucrul mecanic produs la roată depinde într-un fel – pe care-l vom căuta în cursul consideraţiilor noastre – de diferenţa celor două nivele. Şi ieri, la experimentul nostru, am avut un fel de diferenţă de nivel. Căci gândiţi-vă, că noi desemnăm starea calorică ce domneşte în spaţiul nostru la începutul experimen tului cu t’, şi cu t starea calorică provocată prin încălzirea efectuată pentru producerea lucrului mecanic, pe care ieri l-am realizat prin pistonul ce suie şi coboară. Astfel că am putea spune şi aici: Lucrul mecanic efectuat depinde de această diferenţă între t şi t’, deci şi aici depinde de ceva, ce într-un fel poate fi desemnat ca o diferenţă de nivel.
Trebuie să vă atrag în mod special atenţia asupra faptului, că ambele încercări ne arată că întotdeauna, acolo unde apare ceea ce astăzi se desemnează drept transformare de energie, avem de-a face cu o diferenţă de nivel. Dar ce rol joacă această diferenţă de nivel, ce se află ascuns de fapt în spatele trans formării energiilor, de ce anume a făcut abstracţie Eduard von Hartmann, de exemplu, înainte de a trece la o definiţie a fenomenelor fizice, toate acestea le vom afla, pentru a ajunge la o con cluzie care să poată aduce lumină asupra întregului an samblu de fenomene calorice, numai dacă vom continua cursul gândurilor de ieri. Aici trebuie să revenim neîncetat asupra unor frumoase cuvinte, pe care le-a exprimat Goethe privitor la fenomenele fizicii. Sub diferite forme, el a spus cam aşa: Ce este de fapt un fenomen sesizat cu aparatele fizice exterioare, în comparaţie cu urechea muzicianului [Nota 44], în compa raţie cu ceea ce ne întâmpină ca fenomen, ca manifestare a acţiunii naturii, prin însăşi urechea muzicianului! – Goethe voia să arate prin aceasta, că nu ne atingem scopul dacă tratăm fenomenele din fizică ca pe ceva izolat de om. Potrivit părerii lui Goethe, ne putem atinge scopul numai dacă tratăm în mod corect, în raport cu omul, fenomenele fizice, deci dacă tratăm fenomenele acustice în legătură cu percepţiile auditive ale omului. Dar am văzut, că apar dificultăţi mari, atunci când vrem să apropiem de om asemenea fenomene calorice şi vrem să le raportăm în mod real la fiinţa omului. Şi spre un asemenea mod de tratare ne îndreaptă, aş spune eu, tocmai situaţia, care a condus la aşa-numita descoperire a noii teorii mecanice a căldurii. Ceea ce bântuie aici în teoria mecanică modernă a căldurii, provine de fapt de la o observaţie făcută de către Julius Robert Mayer asupra organismului omenesc. Julius Robert Mayer, care se afla în Jawa ca medic, deci în zonele tropicale, trebuia să ia sânge şi a observat, că la oamenii de la tropice sângele venos are o culoare mai roşie decât la cei din zonele mai nordice. Din aceasta el a conchis în mod justificat, că procesul ce se desfăşoară pentru colorarea sângelui venos este diferit, după cum omul locuieşte într-un mediu mai cald sau mai rece, deci dacă este nevoit să cedeze în ambianţă mai multă sau mai puţină căldură, adică dacă este nevoit să înlocuiască mai multă sau mai puţină căldură prin asimilarea de oxigen, prin respiraţie. J.R.Mayer a pornit de la faptul, că acest, să-i zicem lucru mecanic interior, pe care îl efectuează omul atunci când prelucrează mai departe procesul căruia el îi este supus prin asimilarea oxigenului, că acest proces este mult mai interiorizat în cazul în care omul este mai puţin nevoit să lucreze cu mediul înconjurător. La tropice, unde este mai puţin nevoit să piardă căldură în mediul său înconjurător, omul are mai puţin nevoie să efectueze un lucru/o muncă cu oxigenul exterior, decât are nevoie în regiunile unde pierde mai multă căldură în am bianţă. Şi prin aceasta, omul din zonele mai reci este astfel constituit, încât lucrul interior/activitatea vitală pe care el o efectuează pentru a putea exista pe Pământ, o efec tuează printr-o mai mare comuniune cu mediul său înconjurător. În zonele reci el trebuie să conlucreze mai mult cu oxigenul din aer, decât în regiunile mai calde, unde lucrează mai puţin împreună cu mediul înconjurător şi mai mult în lăuntrul său.
Prin aceasta aveţi în acelaşi timp acces la un mecanism al întregii organizări omeneşti. După cum vedeţi, este suficient să fie mai cald în mediul înconjurător, şi atunci omul lucrează mai mult în interior individual, decât lucrează atunci când în ambianţa sa este mai rece, şi de aceea trebuie să lucreze mai mult în comuniune cu procesele exterioare ale ambianţei sale. Pornind de la acest proces, care arată într-o oarecare măsură relaţia omului cu mediul său înconjurător, a luat naştere teoria mecanică a căldurii. Această constatare l-a făcut pe Julius Robert Mayer, ca în 1842 [Nota 45] să trimită mai întâi un mic articol la Analele Poggendorff de pe vremea aceea. De la acest articol a pornit întreaga mişcare din fizica ulterioară. A fost un motiv suficient, atunci când acest articol al lui J.R. Mayer a fost predat către Analele Poggendorff, ca acestea să-l respingă, ca pe ceva cu totul lipsit de talent [Nota 46]. Avem aici fenomenul bizar, că fizicienii de azi spun: Noi am condus fizica actuală pe căi cu totul noi, noi gândim cu totul altfel decât înainte de 1842 despre fenomenele din fizică – însă în acelaşi timp trebuie să menţio năm, că fizicienii de pe vremea lui Julius Robert Mayer – şi erau de fapt cei mai buni fizicieni [Nota 47] –, ce trebuiau să hotărască în această privinţă, i-au găsit articolul ca absolut lipsit de talent şi nu l-au acceptat în Analele Poggendorff.
Acum s-ar putea spune: Într-un anumit sens, acest articol marchează sfârşitul acelei etape, în care fizica – chiar dacă o făcea imperfect – trata lucrurile aducându-le mai mult sau mai puţin în legătură cu omul sau până la om, deci de o manieră apropiată concepţiei lui Goethe. După acest articol îşi face apariţia o fizică, ce consideră sănătos numai acel mod de tratare fizicist, care face cu totul abstracţie de om atunci când intenţionează să vorbească despre procesele fizice. Aceasta este şi caracteristica esenţială a modului de abordare din fizica actuală – într-o serie de publicaţii, acest lucrau chiar este sus ţinut ca ceva necesar pentru evoluţia sănătoasă a fizicii –, şi anume, că în ea nu trebuie să intervină nimic care să aibă vreo legătură nemijlocită cu omul, cu omul în sine sau măcar cu procesele organice din el. Dar pe această cale nu se poate ajunge la nimic. Însă continuarea raţionamentelor de ieri, a acelui curs de gândire care este luat din lumea proceselor reale, ne va conduce la aducerea fenomenele fizice într-o legătură strânsă cu omul.
Doresc să aduc încă o dată în faţa dumneavoastră esenţialul. Plecăm de la domeniul corpurilor solide, găsim ceva unitar, la început ca fenomen al formei. Trecem apoi oarecum prin starea de mijloc a lichidului, care mai păstrează forma doar prin suprafaţa de nivel, la corpurile gazoase, care, deşi fără formă, mai au din ceea ce există în domeniul corpurilor solide proprietatea rarefierii şi densificării. Ajungem apoi în domeniul imediat învecinat al căldurii, care, ca şi cel fluid, este tot un domeniu de mijloc, între domeniul gazosului şi domeniul x al nostru. Ieri am văzut, că dacă continuăm acelaşi raţionament ce ţine de realitatea concretă, trebuie ca pentru domeniul x să presupunem procesul de materializare şi dematerializare. Este aproape de la sine înţeles, că de la x putem păşi mai departe către un y şi un z, exact aşa cum, de exemplu în spectrul luminii, putem păşi mai departe, înaintând de la verde la albastru, la violet către ultraviolet.
Ne propunem acum să studiem relaţiile reciproce dintre aceste domenii diferite. Vedem apărând mereu în fiecare domeniu anumiţi, i-aş numi purtători de caracteristici fiinţiale/ spirituale: În domeniul cel mai inferior vedem apărând o formă închisă, în domeniul gazos o formă oarecum fluidă, densificarea şi rarefierea, care – vreau să folosesc acum o exprimare exactă – în anumite condiţii însoţeşte fiinţa sunetului. Apoi, după ce trecem prin domeniul căldurii, vedem apărând în domeniul x materializarea şi dematerializarea. Iar întrebarea care trebuie să se nască aici, este: Cum acţionează un domeniu în celălalt domeniu? Eu v-am atras deja atenţia că, într-un fel, atunci când vorbim despre gaze, procesele în domeniul gazosului pot fi astfel gândite, încât în desfăşurarea lor oferă o imagine despre ceea ce se petrece în domeniul caloricului. Am putea spune, că gazul este oarecum smuls cu forţa de către căldură şi se mlădiază în forma sa materială după voinţa acesteia, astfel că în procesele din interiorul spaţiului umplut cu gaz, în procesele legate de gaz, vedem oarecum imagini/copii a ceea ce face căldura. Astfel că putem spune: În gaz găsim oarecum imagini ale proceselor specifice domeniului căldurii. Nu putem decât să ne reprezentăm, că gazul şi căldura se întrepătrund reciproc, în aşa fel că realmente gazul este cuprins în dilatarea lui spaţială de ceea ce vrea fiinţa căldurii. Prin urmare, gazul şi căldura s-ar întrepătrunde, iar în întrepătrunderea lor ne-ar dezvălui, prin procesele din gaz, ceea ce se întâmplă de fapt în domeniul căldurii. Putem spune de asemenea: Lichidul ne arată faţă de gaz o relaţie oarecum analoagă cu cea a gazului faţă de căldură. Solidul ne arată faţă de lichid aceeaşi relaţie ca cea a lichidului faţă de gaz şi a gazului faţă de căldură.
Dar ce apare în domeniul solidului? În domeniul solidului apar forme, adevărate configuraţii, configuraţii închise în sine. Ele sunt oarecum imaginea a ceea ce acţionează în lichid. Acum putem merge aici sub solid la un domeniu U, pe care iniţial îl presupunem în mod ipotetic, şi încercăm să ne formăm noţiuni, urmând ca apoi să vedem dacă aceste noţiuni sunt aplicabile undeva în domeniul fenomenelor exterioare percep tibile. Vrem în continuarea acestui raţionament, care, după cum puteţi presimţi, îşi are rădăcinile în realitate, să ne creăm noţiuni, de la care noi sperăm, dat fiind că le-am dobândit din realitate, că ne vor introduce puţin mai adânc în realitate. Ce ar trebui deci să se întâmple, în caz că ar exista o asemenea realitate precum cea a domeniului U? Aici, în domeniul U, ar trebui să apară din nou ca imagine ceea ce, în domeniul anterior, cel al corpurilor solide, este de fapt o realitate exterioară. Acest domeniu U ar trebui să ne ofere de asemenea imaginea domeniului corpurilor solide. În domeniul corpurilor solide există forme, forme ce s-au format din însăşi natura/fiinţa lor interioară, sau cel puţin din raportul lor faţă de lume – acest lucru îl vom putea urmări în continuare abia în zilele următoare – , însă apar forme, trebuie să apară forme în raporturile lor reciproce.
Să ne întoarcem încă o dată la domeniul lichidului. Prin suprafaţa de nivel ce limitează către exterior lichidul, noi avem oarecum în lichid un corp, aflat în legătură cu întregul Pământ. În forţa de gravitaţie noi trebuie să vedem deci ceva înrudit cu forţele ce acţionează conferind formă corpurilor solide. Dacă deci continuăm în mod real raţionamentul anterior, trebuie să găsim în domeniul U ceva asemănător cu naşterea formelor în domeniul corpurilor solide, după cum domeniul corpurilor solide ne oferă imaginea lichidelor. Cu alte cuvinte: În domeniul U trebuie să putem vedea acţiunea pe care o exercită diferitele forme/ configuraţii unele asupra altora. Trebuie să putem vedea într-un fel acţiune. Trebuie să putem vedea, cum sub influenţa formelor ce se comportă diferit unele faţă de altele, ia naştere ceva. În domeniul realităţii ar trebui să existe ceva, care în domeniul solidului ia naştere sub influenţa diferitelor configuraţii/forme. Azi avem de-a face doar în mod incipient cu acest ceva. Luaţi un corp oarecare, de exemplu turmalina [Nota 48], care poartă în sine un principiu al căpătării formei. Încercaţi în diferite moduri ca turmalina cu formă să acţioneze, mă refer la tendinţa lăuntrică de plăsmuire, în aşa fel încât forma să acționeze asupra formei, ceea ce se şi întâmplă dacă luaţi două cristale de turmalină, de exemplu furca de turmalină, şi priviţi prin ele: Câmpul vizual este când transparent, când întunecat. Cum aţi rotit puţin turmalinele una faţă de alta, aţi pus într-o relaţie diferită forţa lor formatoare. Acest fenomen este intim legat de cel în care, după cum se spune, prin trecerea luminii prin sisteme de corpuri diferit conformate ne apar aşa-numitele figuri de polarizare. Aceste fenomene de polarizare apar întot deauna sub influenţa acţiunii reciproce a ceva format asupra altuia. Ne aflăm în faţa faptului curios, că privim oarecum în domeniul solidului dintr-un alt domeniu, care se comportă faţă de solid precum domeniul solidului faţă de lichid. Şi dacă ne întrebăm: Unde ia naştere oare sub influenţele forţei formatoare din domeniul U acel ceva, care ca şi gravitaţia, care formează la lichid doar suprafaţa de nivel, apare dătător de formă în domeniul solidului? – atunci noi trebuie să spunem: Aceasta se întâmplă acolo unde observăm aşa-numitele figuri de polarizare, care sălăşluiesc într-un domeniu ce se află dedesubtul solidului. Aici privim realmente într-un domeniu, ce se află dedesubtul solidului.
Dar din aceasta mai vedem ceva. Am putea mult şi bine să privim într-un asemenea sistem de corpuri, unde sub acţiunea diferitelor forţe s-ar putea produce lucrurile cele mai diferite ca urmare a acţiunii diferitelor forme/configuraţii una asupra alteia; noi nu am vedea însă nimic, dacă în corpurile solide nu ar pătrunde ceva în plus faţă de domeniul U, cu care se pătrun de iniţial domeniul solid. De exemplu, aici mai pătrunde lumi na, care ne face vizibile aceste acţiuni de plăsmuire de formă.
Lucrurile pe care le-am expus acum au făcut ca fizica secolului al XIX-lea să-şi creeze singură dificultăţi în problema luminii, şi să considere ceea ce lumina doar face vizibil, ca însuşi efectul luminii. Căci atunci când se priveşte la aceste figuri de polari zare, pentru ele trebuie căutată o cu totul altă provenienţă decât cea din lumină. Ceea ce se întâmplă aici nu are absolut nimic de-a face în mod nemijlocit cu lumina. Lumina pătrunde şi în acest domeniu U, făcând doar să devină vizibil ceea ce se petrece aici, prin faptul că aceste formaţiuni iau un caracter de imagine. Astfel că putem spune: Avem de-a face cu o întrepă trundere a diferitelor domenii, pe care noi aici le-am etalat unul după/lângă altul ca un evantai; în realitate aceste domenii se întrepătrund.
Iar acum vom putea ajunge, de asemenea într-un mod obiectiv, la ceea ce în domeniul gazosului, de exemplu, apare încă, datorită elementului formator, sub o formă oarecum lichidă. În legătură cu cele spuse vom ajunge la noţiuni mai adecvate acolo, unde dacă apare densificarea/comprimarea şi rarefierea/ destinderea, ni se arată în faţa sufletului, prin inter mediul organului auditiv, fenomenele sonore legate de densificare şi rarefiere. Şi nu vom fi nevoiţi să identificăm densificările şi rarefierile din corpul gazos cu ceea ce ne întâmpină ca efecte sonore, ci va trebui să căutăm ceva ce apare ulterior în domeniul densificărilor şi rarefierilor din interiorul masei gazoase, când acestea există în mod corespunzător acolo. Suntem nevoiţi să exprimăm în felul următor ceea ce se petrece în mod real: Mai întâi să lăsăm în nedefinit ceea ce desemnăm noi ca sunet. Dar când în gaz noi provocăm densificări şi rarefieri conforme unei anumite legități, apare ceea ce nouă ne devine conştient ca percepţie sonoră. Acest mod de a exprima lucrurile, nu este el cu totul paralel aceluia în care aş spune: Ne putem reprezenta în Univers stări de căldură cu temperaturi foarte ridicate, mult peste 100°C; ne putem reprezenta stări calorice cu temperaturi foarte scăzute, stări de îngheţ profund; între acestea nu găsim un domeniu în care omul poate trăi şi se poate forma? – Ne vom putea spune: Dacă undeva în Univers are loc o oscilaţie atât de mare, în care starea căldurii trece de la o temperatură foarte înaltă la una foarte joasă, între acestea există ceva, în care omul poate lua naştere. Este oferită ocazia ca omul să poată apărea, dacă mai există şi anumite cauze pentru zămislirea omenirii. Dar în niciun caz nu vom spune: Omul este oscilaţia stării calorice a corpurilor în jos către temperatura scăzută şi revenirea oscilaţiei la starea iniţială – la oscilarea în sus s-ar crea din nou ocazia favorabilă –, niciodată nu vom spune acest lucru. Dar în fizică noi spunem continuu: Sunetul nu este altceva decât comprimarea şi destinderea aerului, sunetul este o mişcare ondulatorie, care se exprimă în comprimarea şi destinderea aerului. Prin aceasta ne dezobişnuim complet să vedem situaţia aşa cum este ea de fapt, şi anume că comprimarea şi destinderea sunt numai purtătoarele sunetului, nu sunetul însuşi. Astfel că şi pentru starea gazoasă trebuie să ne reprezentăm ceva care doar pătrunde în gaz, însă aparţine unui alt domeniu, iar în domeniul gazului capătă posibilitatea să apară în aşa fel încât să mijlocească între el şi organul nostru auditiv [Nota 49]. Numai când formăm noţiunile în acest fel vorbim într-adevăr corect despre fenomenele fizice. Când însă noţiunile se formează în aşa fel încât se identifică pur şi simplu sunetul sau formarea sunetului cu vibraţiile aerului, cădem în ispita de a identifica şi lumina cu vibraţiile eterului. De la ceva ce este conceput în mod imprecis se trece la născocirea, la fantazarea unei lumi de fenomene, care de fapt nu este decât produsul unei gândiri imprecise. În multe privinţe, problematica despre care vorbeşte fizica, în special la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu este altceva decât produsul unei gândiri inexacte. Şi dacă urmărim fizica curentă, ne afundăm şi mai mult în situaţia, de a nu putea să ne însuşim prin noţiunile de fizică decât nişte creaturi ale unei gândiri inexacte.
Este important însă ca acum, când trecem din domeniul căldurii către x, y, z, să avem oarecum convingerea, că aici trebuie să avansăm către infinit, iar aici (la U) să avem de asemenea convingerea, că trebuie să avansăm către infinit. Ieri v-am atras deja atenţia, că acelaşi lucru îl întâlnim şi în cazul spectrului, unde de asemenea suntem nevoiţi, dacă îl observăm aşa cum apare el de obicei, să avansăm oarecum, atunci când parcurgem drumul de la verde prin albastru către violet, către infinit, sau cel puţin către un nedefinit, şi tot aşa de partea cealaltă, către roşu. Dar dacă cuprindem cu privirea spectrul complet, întregul domeniu al fenomenelor de culoare, putem să gândim acest spectru ca fiind format din seria cu adevărat completă de douăsprezece culori, care nu poat fi caracterizată decât reprezentând-o pe un cerc, având jos verdele, sus culoarea florii de piersic, iar între ele celelalte culori.
Şi noi ne putem gândi, că acest cerc se măreşte din ce în ce mai mult; că culoarea florii de piersic se pierde pentru noi aici în sus, iar cercul se desfăşoară de-o parte aici către roşu, de cealaltă parte către violet şi dincolo de amândouă. Prin urmare, în spectrul obişnuit avem de fapt doar o parte din ceea ce ar exista, dacă prin lumea fenomenelor ce-l înconjoară pe om ar putea apărea întreaga gamă de culori. Noi avem numai o parte din aceasta.
Dar mai există ceva cu totul ciudat. Cred că dacă luaţi datele uzuale de optică din cărţile de fizică şi vă opriţi la ceea ce este dat în mod obişnuit ca explicaţie a unui fenomen spectral special, cel al curcubeului, veţi încerca, dacă doriţi să vă menţineţi în domeniul noţiunilor clare, un sentiment oarecum inconfortabil. Căci explicaţiile curcubeului* sunt date în aşa fel, încât el îşi pierde arcul. Eşti nevoit să apelezi la picăturile de ploaie şi să urmăreşti în picăturile de ploaie** tot felul de traiectorii ale razelor de lumină, urmând ca apoi să recompui această imagine destul de unitară a curcubeului din nişte mici imagini, dependente de felul cum te poziţionezi faţă de ele, imagini care iau naştere de fapt prin intermediul picăturilor de ploaie. Pe scurt, în aceste explicaţii dumneavoastră aveţi ceva dintr-o concepere atomistă a unui fenomen, care în ambianţa noastră acţionează ca o unitate. Dar şi mai neconfortabilă decât explicaţia curcubeului, deci a spectrului, pe care natura însăşi îl scoate ca prin vrajă în faţa noastră, poate să ne devină constatarea, că de fapt acest curcubeu, despre care vorbim, nu apare în realitate niciodată singur. Oricât s-ar ascunde, un al doilea curcubeu este întotdeauna prezent. Iar ceea ce este împreună, nu poate fi despărţit. Ambele curcubeie, dintre care unul nu este aşa de clar ca celălalt, îşi aparţin în mod necesar, iar în domeniul explicaţiilor privitoare la naşterea curcubeului nu este permis deloc să încercăm să explicăm numai una dintre benzile colorate; trebuie să ne fie clar, că totalitatea fenomenului – totalitatea relativă – constă din ceva, care în mijloc este altceva şi are două benzi marginale/laterale. Una dintre benzile marginale este curcubeul ceva mai clar, cealaltă este curcubeul mai neclar. Avem de-a face cu o imagine, care ne apare în măreaţa natură şi care se inserează în fapt aproape în întregul Univers. Noi trebuie să vedem aceasta ca pe ceva unitar. Deci dacă privim atent vom vedea foarte bine, că al doilea curcubeu, curcubeul secundar, este de fapt o inversare a primului, că el poate fi de fapt considerat ca un fel de imagine în oglindă a primului, că el de fapt îl reflectă în oglindă pe primul, curcubeul mai clar. Deci imediat ce trecem de fenomenele parţiale, ce apar în ambianţa noastră, către o totalitate relativă, în faţa căreia ne aflăm dacă concepem întregul nostru Pământ în raport cu sistemul cosmic, avem ceva, a cărui faţă se schimbă cu totul. Iniţial eu vreau să mă opresc numai la acest fenomen. În cursul consideraţiilor noastre ne vom apropia şi mai mult de aceste fenomene.
* germ. = Regenbogen = etimologic, arc de ploaie.
** germ. = Regentropfen.
Însă prin faptul că ne apare al doilea curcubeu, situaţia pe care o vedem aici (vezi Fig. 9.2) devine oarecum un sistem închis. Sistemul nu este închis decât atât timp cât mă aflu în faţa spectrului special, ce apare aici în ambianţa mea. Iar fenomenul curcubeului ar trebui de fapt să mă ispitească să mă gândesc, că dacă printr-un experiment fac să-mi apară acest spectru, apuc natura doar de un capăt/colţişor, că undeva, la capătul opus, ceva îmi scapă; că totuşi acolo, undeva, ceva se află încă în necunoscut, că de fapt pentru fiecare spectru de şapte culori am nevoie şi de curcubeul secundar.
Aduceţi acest fenomen şi transpunerea lui în noţiuni în corelaţie cu acest mers al noţiunii noastre reale, pe care îl avem expus aici (vezi Schema 9.1). Încercăm aici (vezi Fig. 9.2) să apropiem până se ating unul de altul cele două capete ale benzii culorilor, care se extind în nedefinit. Dacă am face aceasta şi aici (vezi Schema), ce s-ar obţine? Plecând în jos de la corpul solid în domeniul U şi continuând eventual drumul mai departe în jos, se ajunge ca drumul să revină de sus şi să se închidă. Dar dacă facem acest drum către în jos şi revenim din nou de sus închizându-l, ce se va forma oare acolo [Nota 50]? Ce se va întâmpla acolo?
Pentru a vă conduce într-acolo, vreau să încercăm următoarele: Presupuneţi că mergeţi în mod real după o direcţie într-un desen (Fig. 9.3), ce pune în evidenţă situaţia [Nota 51]. Să spunem că plecăm de la sfera în care am putut spune, în cursul consideraţiilor noastre, că forţa gravitaţiei devine negativă.
Am ajuns oarecum la una dintre sfere. Plecăm de la aceasta în jos şi să ne reprezentăm, pe drumul nostru în jos, că aici ar trebui să ajungem în domeniul lichidului, solidului. Dacă însă acum avansăm în continuare, ar trebui de fapt – lucrurile sunt greu de desenat – să revenim iar din cealaltă parte. Revenind din cealaltă parte, atunci ceea ce vine din cealaltă parte ni s-ar insera în domeniul anterior. Adică, înaintând din domeniul solid în domeniul U, dacă aş lua aici toată „coada”, dacă aş întoarce-o şi aş aduce-o aici, ar trebui să o îndes aici. Desenul l-aş mai putea face şi astfel [Nota 52] (vezi Fig. 9.4), încât avansarea din sfera de nul, prin lichid în solid, în domeniul U să o fac aşa, apoi să mă întorc şi să intru din nou aici.
Astfel că aş putea să spun cam aşa: Iau în considerare gazul, care tinde către aici, unde am desenat albastrul, către această parte. Însă în circuitul cosmic vine din partea cealaltă aceasta, care pătrunde aici, îl impregnează, apare însă în el doar ca imagine. Ceea ce se întoarce aici impregnează oarecum ceea ce se îndepăr tează, şi apare în acesta ca imagine. Lichidul, în fiinţa/esenţa sa, pătrunde domeniul solidului urmându-l/mergând după el, şi apare în el ca formă; sau un ceva, care în desenul nostru simbolic este amplasat mai sus, pătrunde în domeniul gazului şi apare în el ca sunet. Reflectaţi asupra acestei reveniri şi a întrepătrunderii proceselor cosmice care are loc prin aceasta, şi astfel veţi fi conduşi cu necesitate la a vă imagina nu doar un simplu circuit cosmic, ci un astfel de circuit, în care, în timp ce aceasta înaintează aici, ceea ce înaintează intră mereu în ceea ce existase deja acolo, deci se strecoară printre ceea ce existase deja.
Dobândiţi atunci o bază pentru gânduri reale, care vă vor ajuta, de exemplu, să vedeţi apariţia luminii, să zicem, care aparţine unui domeniu cu totul diferit, în domeniul materiei, materia fiind cea care a evadat/s-a îndepărtat, în timp ce lumina aleargă în spatele ei, inserân du-se în ea. Fireşte, dacă dumneavoastră vreţi să anali zaţi aceste lucruri cu formule matematice, veţi fi nevoiţi să extindeţi puţin aceste formule matematice.
Dacă vreţi – vechiul simbol al şarpelui ce îşi muşcă coada, este simbolul vechii înţelepciuni. Doar că vechea înţelepciune a exprimat toate acestea în simboluri, pe când noi trebuie să ne apropiem de lucruri reale [Nota 53].
