Înainte să continuăm consideraţiile noastre de ieri, de al căror sfârşit suntem aproape, să mai aducem în sprijinul lor câteva experimente. Mai întâi vom produce aici un cilindru de lumină, care ia naştere prin faptul că facem să treacă lumina prin această fantă, iar în calea cilindrului de lumină punem un balon de sticlă înnegrit prin afumare, în aşa fel încât lumina să nu-l poată străbate. Efectele care iau naştere sunt evidenţiate de acest termometru. Observaţi că acest, să-i spunem cilindru de energie produce, prin ceea ce introduce el aici, prin factorul ce se revelează exterior prin intermediul luminii, coborârea coloanei de mercur.
Avem de-a face cu ceva, ce altminteri se produce sub influenţa unei dilatări. Trebuie deci să presupunem că aici pătrunde căldură, care provoacă o dilatare ce ni se evidenţiază prin coborârea coloanei de mercur. Prin urmare putem spune: Dacă am capta aici fasciculul de lumină prin intermediul unei prisme, ar lua naştere un spectru. Dar noi nu formăm un spectru, ci doar captăm lumina, o concentrăm, şi deoarece am concentrat-o aici obţinem, prin ceea ce se află în acest cilindru de energie, o dilatare puternică. Vedeţi, coloana de mercur coboară foarte mult. Să vedem acum ce se întâmplă, dacă în calea cilindrului de energie aşezăm o soluţie de alaun. Noi vrem să vedem ce se întâmplă, dacă în calea a ceea ce ni se exterio rizează prin latura sa luminoasă aşezăm o soluţie de alaun. În acest caz producem din nou starea de echilibru perfect – o veţi vedea în curând – între coloana de mercur din dreapta şi cea din stânga, deoarece căldura, care mai înainte trecea, este reţinută acum de soluţia de alaun, nu mai trece deloc, ci se manifestă numai căldura ce se află de obicei în acest spaţiu. Aşadar, în clipa în care pun în calea cilindrului de energie soluţia de alaun, căldura este împiedicată să înainteze. Aceasta înseamnă, că din ceea ce mi se prezintă simultan ca lumină şi căldură, eu elimin căldura şi las să treacă numai lumina mai departe – deocamdată ne ocupăm numai de radiaţia luminoasă, dar de fapt mai radiază şi altceva. Din aceasta rezultă însă, că putem acţiona în aşa fel faţă de propagarea energiei de lumină căldură, încât să lăsăm să treacă mai departe lumina, iar căldura să o separăm prin soluţia de alaun pusă în cale.
Acesta este un aspect, pe care-l putem constata ca fenomen concret. Celălalt aspect pe care vrem să-l aducem în faţa noastră înainte de a ne continua consideraţiile, este următorul: Dacă vrem să cercetăm fiinţa/natura căldurii, o putem face mai întâi încălzind un corp oarecare într-o parte a lui. Vom constata, că acest corp nu rămâne cald numai în locul unde l-am încălzit, ci că această căldură, pe care i-o adaug într-un loc, este transmisă zonei vecine şi apoi vecinei acesteia, astfel că până la urmă căldura se răspândeşte asupra întregului corp. Dar nu numai asta. Dacă acum aducem un alt corp în contact cu primul, şi acesta se încălzeşte, devine mai cald decât era înainte; şi ne-am obişnuit în fizica actuală să spunem: Căldura se propagă prin conducţie. Se vorbeşte despre conducţia căldurii. Căldura este condusă dintr-o zonă a unui corp către o alta, dar ea este condusă şi de la un corp la altul, care se află în contact cu el. Deja printr-o observare cu totul superficială puteţi constata, că această conducţie a căldurii este diferită la diferite substanţe. Dacă luaţi o bară metalică, dacă o ţineţi cu degetele iar la celălalt capăt o introduceţi în flacără, probabil că în curând îi veţi da drumul să cadă. Căldura este condusă foarte repede de la un capăt la celălalt. Se spune atunci, că un metal este un bun conducător de căldură. Dacă, din contră, luaţi în mână un băţ de lemn şi-l ţineţi în flacără, nu veţi ajunge în situaţia de a-l arunca repede datorită conducţiei căldurii. Lemnul este un rău conducător de căldură. Astfel că se poate vorbi despre conducători de căldură buni şi răi. Dar asta se clarifică de fapt printr-un alt experiment. Nici acest experiment nu poate fi efectuat astăzi, căci ar fi fost în zadar dacă am fi încercat pentru a doua oară să procurăm gheaţă, iar apoi să trebuiască să o preparăm într-un anumit fel. Aşadar nu ar fi mers. Poate cândva, în condiţii mai favorabile, o să facem şi acest experiment: Dacă se pregăteşte în anumite condiţii o lentilă de gheaţă similară unei lentile de sticlă şi se lasă apoi să treacă prin ea căldură de la o sursă ce radiază căldură – o lumânare simplă –, atunci putem focaliza, după cum se obişnuieşte să se spună pentru razele luminoase, şi razele calorice, iar cu ajutorul unui termometru amplasat aici putem constata, că se produce realmente o concentrare de căldură sub influenţa lentilei de gheaţă, prin care a trecut căldura ce s-a propagat (vezi Fig. 10.2).
Din acest experiment dumneavoastră puteţi deduce cu uşurinţă, că aici nu avem de-a face cu acelaşi lucru ca la conducţia căldurii, deşi căldura s-a propagat, căci altfel lentila de gheaţă nu ar mai fi putut rămâne o lentilă de gheaţă. Prin urmare se pune problema, că avem două feluri de propagare a căldurii: una care influenţează în esenţă corpurile asupra cărora ea se răspândeşte, şi o alta la care este indiferent ce stă în calea căldurii, unde ar trebui să avem de-a face cu propagarea fiinţei propriu-zise a căldurii, unde vedem oarecum propagându-se căldura însăşi. Dar dacă ne exprimăm precis, trebuie totuşi mai întâi să ne întrebăm: Ce se propagă de fapt atunci când furnizăm căldură unui corp, şi apoi vedem cum el se încălzeşte porţiune cu porţiune? Nu cumva este o exprimare extrem de neclară atunci când spunem, că însăşi căldura este cea care se extinde de la o porţiune a corpului la alta, când noi nu constatăm decât această încălzire treptată la corpul propriu-zis?
Căci, vedeţi dumneavoastră, aici trebuie să atrag din nou atenţia asupra faptului, că este important să ne formăm noţiuni şi repre zentări într-adevăr precise: În loc să simţiţi căldura la o tijă încălzită, luaţi o bară de fier destul de mare, pe care o încălziţi la un capăt, însă în aşa fel încât ea să nu dăuneze unui şir de copii, pe care îi aşezaţi unul lângă altul pe ea. Cereţi-le acum copiilor să ţipe – dar să n-o facă prea tare – atunci când simt că sub ei devine mai cald; întâi va ţipa primul, apoi al doilea, apoi al treilea copil ş.a.m.d. Puştii ţipă unul după altul. Totuşi dumneavoastră nu veţi fi tentaţi să spuneţi: Ceea ce am remarcat la primul copil se transmite în continuare la al doilea, apoi la un al treilea, la un al patrulea ş.a.m.d. Dacă însă se încălzeşte aici (la un capăt) iar aici (la celălalt capăt) apare senzaţia de căldură, fizicianul de azi spune: Căldura se propagă prin conducţie. Pe când de fapt el doar observă, porţiune cu porţiune, ceea ce face acest corp, şi anume că îi dă senzaţia de căldură, ca aici, unde copiii chiţăie când simt căldura. Totuşi nu puteţi spune că în acest caz ţipătul este cel care se propagă.
Vrem acum să încercăm să arătăm, cum diferitele metale, prezente aici sub formă de bastonaşe, se comportă diferit faţă de ceea ce se numeşte în mod uzual conducţie termică, şi vom încerca să aducem noţiuni conforme cu realitatea. Turnăm aici apă fierbinte. Deoarece bastonaşele sunt cufundate la partea inferioară în apă, ele se încălzesc. Vom vedea acţiunea asupra aranjamentului nostru experimental, cum bastonaşele se încălzesc unul după altul, în aşa fel încât în final noi ne putem reprezenta efectiv un fel de scală.
Vom avea posibilitatea să evidenţiem comportarea faţă de căldură a diferitelor substanţe (vezi Fig. 10.3). Bastonaşele sunt frecate cu iodură galbenă de mercur, care la atingerea unei anumite temperaturi bate în roşiatic. Schimbarea culorii avansează cu o rapiditate diferită la diferitele bastonaşe. După cum se poate vedea, dintre aceste metale plumbul este cel mai rău conducător de căldură. – Experimentele sunt prezentate aici cu scopul de a ne forma imaginea de ansamblu, menţionată deja adesea, asupra fenomenelor din sfera căldurii, pentru a ne putea înălţa tot mai mult la cunoaşterea a ceea ce este în realitate fiinţa căldurii.
Prin consideraţiile care au fost continuate ieri am văzut deja, că atunci când abordăm stările de agregare, putem într-un anumit fel să distingem domeniul solidului, în care putem urmări în esenţă ceea ce ia o formă. Apoi, ca o treaptă interme diară oarecum, avem domeniul lichidului, după care trecem la domeniul gazos. Iar la domeniul gazos, densificarea şi rarefierea le privim drept corespondentul formei de la solid. Apoi avem din nou ca un fel de stare intermediară tocmai ceea ce căutăm noi, căldura. Din ce motiv o putem scrie aici [Nota 54], am văzut deja ieri (vezi Schema 10.1). Apoi, după cum spuneam, ajungem la un fel de x, şi dacă ne continuăm în mod real gândul am găsi materializare şi dematerializare, ar trebui să urcăm apoi spre un y, spre un z, în mod asemănător, cum am spus, cu spectrul de lumină, unde găsim trecerea de la verde la violet prin albastru, şi apoi, aparent, intrăm în infinit. Dar ieri a trebuit să constatăm, că şi domeniul solidului, aici (vezi Schema 10.1 partea de jos), îl putem continua către un fel de U, astfel încât ne putem reprezenta domeniul corporalităţii/al stărilor de agregare dispus într-un mod similar spectrului; ni-l putem reprezenta aşa tocmai dacă vrem să rămânem în realitate.
Acum trebuie să continuăm gândul pe care l-am exprimat deja ieri: După cum în cazul spectrului noi putem împreuna ceea ce dispare către violet şi ceea ce dispare către roşu, curbând sub formă de cerc spectrul ce se extinde linear spre dreapta şi spre stânga, tot aşa putem gândi, că domeniile diferitelor stări de agregare nu pot fi de fapt caracterizate printr-o dreaptă, care se pierde către o parte şi către cealaltă în nedefinit, ci că ceea ce aici merge aparent în nedefinit sau în infinit se întoarce aici; tot aşa şi ceea ce există propriu-zis aici poate fi caracterizat printr un cerc, sau cel puţin printr-o dreaptă care se întoarce în ea însăşi.
Acum se naşte întrebarea: Ce putem să găsim aici? [Nota 55] Dacă studiem spectrul obişnuit, putem găsi cel puţin un lucru. Privit în sensul opticii goetheene, dumneavoastră cunoaşteţi că putem grupa culorile spectrului în aşa fel – dacă spectrul nu îl luăm în mod unilateral, ci cu toate culorile sale posibile –, încât pe de o parte avem verdele, care dacă facem spectrul luminii constituie oarecum culoarea mediană, iar pe de altă parte culoarea florii de piersic, care şi ea constituie o culoare mediană dacă facem spectrul întunericului. Avem prin urmare verde, albastru, violet, trecând spre floarea de piersic pe de o parte, iar pe partea opusă verde, galben, orange, roşu până la floarea de piersic. Dacă închidem cercul, putem remarca în locul în care el se închide culoarea florii de piersic.
Dar dacă închidem aici cercul stărilor noastre de agregare, ce putem găsi în acest caz? Ajungem acum la un punct extraordinar de important. Ce trebuie să aşezăm aici în acelaşi fel, în care la spectrul obişnuit, care trebuie să ne dea oarecum o imagine pentru spectrul stărilor de agregare, aşezăm culoarea florii de piersic? Ce trebuie să aşezăm aici? Poate nu vă va fi aşa greu să găsiţi gândul ce trebuie să rezulte din lumea fenomenală, dacă am să încerc să-l introduc mai întâi în modul următor. Ce este deci acel lucru pe care îl avem în faţa noastră, dispărând oarecum către un capăt şi către celălalt, aşa cum ne dispare spectrul culorilor către roşu la un capăt, şi către violet la celălalt? Ce este ceea ce se află în faţa noastră? Nu este nimic altceva în fond, decât întreaga natură. În ceea ce este desemnat drept împărăţia naturii, dumneavoastră nu puteţi găsi nimic care să nu se situeze undeva în „domeniul formei”, care să nu fie sub „domnia formei”, ca în ceea ce eu am desemnat aici prin x, y, z, ş.a.m.d. (vezi Schema 10.1). Natura ne dispare pe de o parte atunci când urmărim stările de agregare trecând prin/ dincolo de căldură; ea ne dispare pe de altă parte dacă urmărim configuraţiile, mai întâi configuraţiile regnului solid, apoi ale subsolidului, atunci când privim figurile de polarizare, unde forma acţionează asupra formei – priviţi această furcă de turmalină (aceste două cristale de turmalină n.t.), unde vedeţi un luminos sau un întunecat. Ceea ce apare o dată întunecat, o dată luminos, ş.a.m.d. apare numai prin interacţiunea formelor.
Esenţial pentru noi acum este să stabilim ce avem de pus aici dacă urmărim natura pe de o parte până acolo unde ea se întâlneşte cu ceea ce poate fi caracterizat drept un curent ce vine din cealaltă parte. Ce stă acolo? Acolo nu stă altceva decât omul ca atare. Acolo înăuntru stă omul. Omul stă în aşa fel acolo, încât înţelege ceea ce vine dintr-o parte şi înţelege ceea ce vine din cealaltă parte. Cum concepe el ceea ce vine mai întâi pe această cale (de jos)? Omul are o formă. Dacă ne referim la forma lui printre formele pe care le au celelalte corpuri, trebuie să spunem: Omul are de asemenea o formă. Deci ceea ce acţionează ca forţă formatoare, există şi în el. Doar că trebuie să ne întrebăm: Aparţine sferei conştienţei ceea ce acţionează ca forţe formatoare? Conştienţei ce ia naştere în om, nu. Căci imaginaţi-vă că aţi primi o noţiune aproximativă despre forma omenească altfel decât observându-vă pe dumneavoastră înşivă sau pe un alt om. Prin vieţuire lăuntrică nu aţi putea primi la început o noţiune a formei. Noi avem o formă, însă în conştienţa noastră nemijlocită nu avem dată noţiunea formei. Ce avem în conştienţa noastră nemijlocită în locul formei? Acest lucru poate fi aflat doar dacă treptat, treptat, complet lipsiţi de idei preconcepute, observăm dezvoltarea omului însuşi în viaţa fizică. La început, când omul intră în viaţa fizică, el trebuie să se comporte foarte plastic faţă de forţele sale formatoare, adică în el trebuie plăsmuit mult. Cu cât ne apropiem mai mult de perioada copilăriei, cu atât se plăsmuieşte mai mult în noi, iar îmbătrânirea noastră este însoţită de procesul de retragere a forţelor plăsmu itoare. Şi în măsura în care forţele formatoare se retrag, apar forţele noastre de reprezentare conştiente. Ele răsar din noi cu atât mai mult, cu cât forţele plăsmuitoare se retrag mai mult. Ne putem reprezenta cu atât mai mult nişte forme, cu cât pierdem mai mult capacitatea de a ne plăsmui. Acesta este, cel puţin în perioada de creştere a omului, un fapt tot atât de evident, precum alte fapte evidente. De aici însă deduceţi, că noi putem spune: Noi putem vieţui forţele plăsmuitoare/formatoare din exterior; putem avea vieţuirea a ceea ce dă afară formă corpurilor. Prin ce vieţuim aceasta? Prin aceea că ele devin în noi reprezentare. Am ajuns acum la punctul, în care putem raporta forţa formatoare la om. Forţa formatoare nu este ceea ce poate fi inventat/visat cumva. La întrebările pe care ni le pune natura nu trebuie să dăm răspunsuri din speculaţii sau filozofări, ci din realitate. Iar în realitate noi vedem: Forţa formatoare ni se arată acolo, unde forma însăşi dispare/se dizolvă oarecum în reprezentarea noastră, devine reprezentare. În reprezentare noi vieţuim forţa care ni se sustrage afară, atunci când corpurile se plăsmuiesc.
Prin urmare, dacă îl plasăm pe om aici [Nota 56], putem spune: El vieţuieşte de jos în sus formele ca reprezentare. Ce vieţuieşte el de sus în jos, unde prima dată, când plecăm de la gazos, ne întâmpină caloricul, deci ce vieţuieşte omul aici? Aici, din nou nu veţi putea ocoli, dacă priviţi fără idei preconcepute fenomenele privitoare la omul însuşi, întrebarea: Care este legătura dintre voinţa omenească şi fenomenele calorice? Este destul să luaţi în seamă, de astă dată fiziologic, cum pentru a produce căldură, pentru a accede la voinţă noi suntem nevoiţi să colabo răm într-un fel cu natura exterioară. Însă în timp ce aducem la înde plinire un act de voinţă, îşi face apariţia tocmai căldura. Prin aceasta noi trebuie să vedem căldura înrudită cu voinţa. După cum forţele plăsmuitoare exterioare din lucruri trebuie să le vedem înrudite cu reprezen tarea, tot aşa în tot ceea ce se răspândeşte afară drept căldură trebuie să vedem o înrudire cu ceea ce este în noi voinţa, trebuie deci să privim căldura ca voinţă, că noi vieţuim fiinţa căldurii numai în voinţa noastră.
Cum am putea deci noi să definim constituirea formei/plăsmuirea, atunci când forma ne întâmpină exterior? Noi privim procesul dătător de formă la un corp solid oarecare. Şi ştim: Dacă acest proces de constituire a formei ar fi transformat în anumite con diţii prin propriul nostru proces vital, ar lua naştere reprezen tarea. Această reprezentare nu este în lăuntrul formei exterioare. Este aproximativ ca atunci când aş vedea spiritual-sufletescul despărţindu-se de un trupesc în cazul morţii. Dacă privesc exterior formele din natură, nu voi vedea cine a creat aceste forme. El nu este aici în realitate. El este absent, la fel cum spiritual-sufletescul este absent într-un cadavru, dar a fost cândva în lăuntrul lui. Aşadar, dacă îmi îndrept ochiul către natura exterioară, trebuie să spun: Acolo, în formă, este activ oarecum – nu vreau să spun acum a fost activ, ci devine activ, vom mai vedea aceasta –, acolo este oarecum activ acelaşi lucru, care trăieşte în mine ca reprezentare.
Când în natură eu percep căldură, atunci este activ oarecum acelaşi lucru care trăieşte în mine ca voinţă. În omul care îşi reprezintă şi în omul care voieşte noi avem ceea ce afară în natură ne întâmpină drept constituire de formă/formă şi drept căldură.
Însă există desigur toate treptele intermediare posibile între voinţă şi reprezentare. Chiar şi la o autoobservare raţională elementară veţi descoperi imediat, că de fapt niciodată nu vă repre zentaţi ceva fără să faceţi un efort de voinţă. Ce-i drept, un efort de voinţă va fi resimţit de către cei mai mulţi oameni, mai ales în prezent, ca ceva incomod. De regulă ne dăruim voinţei incon ştiente, mersului necontrolat al gândurilor, nu ne este plăcut să introducem voinţa în domeniul gândirii. Dar de fapt nu există niciodată un conţinut de gândire cu totul lipsit de voinţă, după cum nu există nici o voinţă care să nu fie orientată prin gândire. Prin urmare, atunci când vorbim despre gândire şi voinţă, despre reprezentare şi voinţă, avem de fapt de-a face doar cu nişte domenii-limită, cu ceea ce de o parte formează elementul gândirii, iar de partea cealaltă elementul voinţei. Şi de aceea putem spune, că atunci când vieţuim în noi voinţa purtătoare de gânduri şi gândurile impregnate de voinţă, noi trăim real mente şi esenţialmente/spiritual plăsmuirea exterioară a formelor şi fiinţa exterioară a căldurii/spiritualul căldurii din natură. Căci nu există altă posibilitate de a găsi esenţa/fiinţa a ceea ce ne întâmpină exterior ca fenomene ale naturii, decât de a o căuta în om.
Şi încercaţi să duceţi mai departe acest gând. Dacă urmăriţi stările de agregare către una din laturi, dumneavoastră puteţi spune, că ar trebui să urmăriţi linear continuarea în nedefinit. La fel către cealaltă latură. Însă cum ar trebui să fie aceasta aici, în om? Aici ar trebui să fie exact invers. Ceea ce noi urmărim aici către infinit (vezi Schema 10.1), trebuie de fapt să-l urmărim înapoi. În loc să se meargă aici la infinit astfel încât să nu-l mai putem urmări, aici (în om) trebuie să presupunem că iese din spaţiu dispărând; tot aşa, ceea ce merge de jos în sus noi trebuie să-l considerăm că iese din spaţiu dispărând. Aceasta înseamnă, că forţa ce se află în căldură trebuie, în acţiunea ei asupra omului, să se exteriorizeze în aşa fel, încât în el ea iese din spaţiu; tot aşa, în om forţa plăsmuitoare iese din spaţiu. Ceea ce înseamnă, că în om noi trebuie să ajungem la un punct, unde ceea ce altmin teri apare spaţial în lumea exterioară, constituirea de formă/forma şi propa garea a căldurii, iese din spaţiu, unde apare imposi bilitatea de a mai trata matematic ceea ce devine la intrarea în nespaţial.
Aici ni se evidenţiază într-un mod extraordinar de semnificativ, cred eu, cum printr-o analiză obiectivă a fenomenelor naturale suntem pur şi simplu siliţi, ca în momentul în care ne referim la om şi-l aşezăm corect în existenţa naturii, să ieşim din saţiu, exact la fel cum aici (vezi Schema 10.1) trebuie să ne reprezentăm spaţiul infinit către în sus şi către în jos. Când ne referim la om, trebuie să ieşim din spaţiu. Nu putem să găsim niciun simbol, care să exprime spaţial modul în care fenomenele naturale se întâlnesc în om. A ne reprezenta corect natura, înseamnă că trebuie să o părăsim, atunci când ne-o repre zentăm în raport cu omul. Altfel, atunci când avem în vedere conţinutul naturii în raport cu omul, nu ne apropiem deloc de om.
Dar ce înseamnă aceasta din punct de vedere matematic? Presupuneţi că desemnaţi acea linie prin care urmăriţi stările de agregare în nedefinit, că desemnaţi valorile ei succesive ca pozitive. Atunci trebuie să desemnaţi ceea ce acţionează în om ca negativ; iar dacă desemnaţi şi această linie aici ca pozitivă, trebuie ca ceea ce acţionează în om să fie de asemenea desemnat ca negativ. Dar ce este pozitiv şi negativ – zilele acestea cred că ne vom întreţine după conferinţa unuia dintre domni [Nota 57] despre pozitiv şi negativ –, de asemenea cum trebuie înţeles el, ceea ce ne apare aici clar în faţa ochilor este, că fiinţialul/spiritualul căldurii, în măsura în care acest fiinţial al căldurii aparţine lumii exterioare, trebuie schimbat în negativ atunci când îl urmărim în om; după cum şi ceea ce este fiinţialul/spiritualul proceselor de plăsmuire a formei trebuie schimbat în negativ, atunci când îl urmărim în om. Astfel că de fapt, ceea ce trăieşte în om ca reprezentare se raportează la de ceea ce trăieşte afară în lume ca formă, precum şirurile de numere pozitive faţă de şirurile de numere negative sau invers, spunem noi: precum acumularea de capital faţă de datorii, însă ceea ce pentru unul este datorie, pentru celălalt este capital şi invers. Aici ajungem la situaţia, că ceea ce afară în lume este formă, în om trăieşte ca negativ. Deci când spunem: Afară în lume trăieşte un corp oarecare ce conţine o cantitate de materie, eu trebuie să adaug: Dacă eu îmi reprezint forma sa, atunci trebuie să îmi reprezint cumva şi materia într-un mod negativ. Şi prin ce mi se caracte rizează mie, ca om, în primul rând materia? – Ea se caracterizează prin acţiunea ei de apăsare. Dacă trec acum de la materia ce se manifestă ca acţiune de apăsare la reprezentarea mea privitoare la formă/plăsmuire, atunci negativul acţiunii de apăsare/compresiune trebuie să fie aici: sucţiunea. Aceasta înseamnă, că noi nu putem concepe material ceea ce se întâmplă în om ca reprezentare, dacă simbolizăm materialul prin acţiunea de compresiune. Trebuie să ne reprezentăm contrariul. Trebuie să gândim ceva activ în om, care este opus materiei precum negativul faţă de pozitiv. Dacă materia o simbolizăm prin acţiunea de compresiune, ceea ce activ în om trebuie simbolizat prin acţiunea de sucţiune. Atunci când ne îndepărtăm de materie ajungem la Nimic, la spaţiul gol. Însă când ne îndepărtăm şi mai mult, ajungem la Mai puţin-decât-Nimicul, la ceea ce absoarbe materia, ajungem de la compresiune la acţiunea de sucţiune. Ajungem la ceea ce se revelează în noi ca reprezentare.
Şi dacă pe de altă parte luăm în considerare procesele calorice, acestea se transformă de asemenea în negativ atunci când trec în noi. Ele ies afară din spaţiu. Ele sunt, dacă-mi este permisă această imagine, absorbite de către noi. Noi le avem în aşa fel, că ele se prezintă prin copia lor. Ele nu sunt altceva – un capital rămâne capital, chiar dacă pentru celălalt înseamnă datorii. Prin faptul că noi suntem nevoiţi să desemnăm cu semn negativ căldura exterioară atunci când ea acţionează în noi, s-o desemnăm drept nimic, ea nu devine nimic. Dar pe de altă parte dum nea voastră remarcaţi, că prin însăşi forţa faptelor noi suntem nevoiţi să nu ne reprezentăm pe noi ca oameni ca ceva material, ci să presupunem că în noi oamenii există ceva, ce nu este doar absenţă a materiei, ci ceva care în toate acţiunile sale se comportă faţă de materie precum acţiunea de sucţiune faţă de acţiunea de compresiune. Şi dacă vă reprezentaţi fiinţa noastră omenească în toată puritatea ei, atunci trebuie să v-o reprezentaţi ca pe ceva ce nimiceşte în permanenţă materia, o absoarbe.
Faptul că fizica modernă nu dezvoltă deloc această noţiune a materiei negative, care se comportă faţă de materia exterioară precum o acţiune de sucţiune faţă de o acţiune de compresiune, este nenorocul acestei fizici moderne. Ceea ce noi trebuie să cultivăm tot mai mult, este aceasta: În clipa în care noi suntem nevoiţi să ne apropiem de nişte acţiuni care se manifestă în omul însuşi, trebuie ca tuturor formulelor noastre matematice să le dăm un alt caracter, prin aceea că fenomenelor de voinţă le atribuim mărimi negative faţă de fenomenele calorice; iar proceselor de reprezentare le atribuim mărimi negative faţă de forţele plăsmuitoare/dătătoare de formă.
