Astăzi intenţionez să realizez oarecum o punte între expunerile acestui curs şi cele ale cursului anterior [Nota 58], deoarece voi avea nevoie de ea în cadrul consideraţiilor ce urmează. Ne vom ocupa puţin de aşa-numitul spectru al luminii, în relaţiile acestuia cu efectele calorice şi cu cele chimice. Cel mai bine ne lămurim despre ce este vorba, dacă mai întâi prezentăm un spectru şi studiem comportamentul diferitelor sale părţi. Vom proiecta aici un spectru, obţinut la trecerea luminii prin această fantă. (Se face întuneric în cameră şi se obţine prin experiment spectrul.) Vedeţi că aici pe această placă avem un spectru. Remarcaţi că în această zonă roşie a spectrului am amplasat ceva. Apoi, la acest instrument vom putea observa ceva. Acum vom încerca să vă arătăm, cum în zona roşie a spectrului apar cu prepon de renţă efecte calorice. Puteţi observa deja aceste efecte calorice prin aceea, că vedeţi cum sub influenţa acestui cilindru de energie, dacă mă pot exprima aşa, aerul se dilată, creează presiune, ceea ce produce coborârea coloanei de alcool într-o parte [Nota 59] şi înălţarea ei în cealaltă. Prin această coborâre a coloanei de alcool ni se evidenţiază faptul, că aici, în această zonă a spectrului, se manifestă în principal o acţiune calorică. Fireşte, ar fi foarte interesant să mai arătăm, dar aceasta nu se poate face aşa de uşor, că dacă am deplasa spectrul şi am avea acest instrument în zona albastru-violet, acţiunea calorică nu s-ar manifesta. Prin urmare, efectul caloric se poate vedea în principal în zona roşie a spectrului. Şi după cum prin coborârea coloanei de alcool am verificat apariţia efectului căldurii în zona roşu-galbenă a spectrului, tot aşa acum vrem să verificăm apariţia acţiunii chimice în zona albastru-violet a spectrului, prin aceea că vom plasa aici în zona unde acţionează partea albastru-violet a spectrului o substanţă. Veţi vedea, că această substanţă începe să licărească, deci, aşa cum ştiţi de la cursul anterior, sunt dovedite efecte chimice. Din aceasta deduceţi, că de fapt mai există o diferenţiere interioară, calitativă, între acea parte a spectrului care se îndepărtează ca într-un nedefinit la una din laturile sale, şi cealaltă parte a spectrului, care pleacă spre latura opusă. Vedeţi cum substanţa a devenit luminoasă sub influenţa aşa-numitelor radiaţii chimice. Am mai putea acţiona în aşa fel, încât să izolăm şi zona de mijloc a spectrului, care este zona propriu-zis de lumină. Nu ne va reuşi pe de-a-ntregul, însă vom putea totuşi să izolăm zona din mijloc, provocând deci în ea întunecime în loc de luminozitate, prin aceea că picurăm puţină tinctură de iod în substanţa ce alcătuieşte prisma noastră de carbonat de sulf. Prin aceasta obţinem un amestec între carbonatul de sulf şi tinctura de iod. El se dovedeşte a fi o substanţă care nu lasă să pătrundă lumina, şi dacă am reuşi să facem experimentul complet – din păcate nu îl putem face, ci doar să indicăm calea de urmat – am putea dovedi pe deplin, că de o parte apar efectele calorice, de cealaltă parte efectele chimice, pe când partea propriu-zis de lumină, zona mediană a spectrului, dispare. Dacă aş pune în cale alaun, efectele calorice ar înceta, şi dumneavoastră aţi vedea coloana de alcool urcând la loc, deoarece alaunul, soluţia de alaun împiedică – ca să mă exprim precaut – trecerea efectelor calorice. Deoarece alaunul se află în cale, această coloană de alcool ar urca foarte curând la loc, fiindcă încălzirea nu s-ar mai produce. Am obţine aici un spectru rece.
Foarte interesant este că putem face să dispară şi partea chimică, dacă în calea propagării spectrului am pune o soluţie de askulină, pe care din păcate, de asemenea, nu am putut să o obţinem. Rămân efectele calorice şi cele luminoase, pe când cele chimice încetează. Vom interpune acum soluţia de iod în carbonat de sulf, şi partea mediană a spectrului va dispărea. Vedeţi clar zona roşie, care însă, dacă experimentul ne-ar reuşi complet, ar dispărea pe de-a-ntregul, vedeţi zona violetă, iar în mijloc nu se vede nimic. Aşadar, prin faptul că noi am executat un fel de frag ment de încercare, am reuşit să eliminăm zona luminoasă, cea mai principală, partea mediană. Dacă am fi efectuat complet experimentul, aşa cum au reuşit o serie de experimentatori, de exemplu Dreher [Nota 60] în Halle acum cincizeci de ani, am fi putut elimina şi noi complet cele două părţi luminoase, şi apoi să evidenţiem pe de o parte creşterea temperaturii, care rămâne, şi pe de altă parte efectele radiaţiilor chimice prin „materia luminiscentă”. Acestea sunt o serie de experimente, ce încă nu au fost duse până la capăt, o serie de evenimente care sunt extraordinar de importante [Nota 61]. Ele ne arată cum poate fi încadrat în ansamblul contextului cosmic ceea ce poate fi gândit privitor la forţele care acţionează în spectru.
În cadrul cursului pe care l-am ţinut în timpul ultimei mele vizite aici eu am arătat cum acţionează de exemplu un magnet puternic asupra proceselor spectrale [Nota 62], că prin forţa ce provine de la magnet se modifică anumite linii, anumite forme din spectru. Şi intenţionăm acum să dezvoltăm în continuare cursul de gândire început prin aceasta, pentru a pătrunde cu gândirea în mod real în procesele fizice. Din consideraţiile pe care le-am dezvoltat până acum dumneavoastră ştiţi, că de fapt ar rezulta un spectru complet, adică o înmănunchere a tuturor culorilor posibile, douăsprezece la număr, că am obţine oarecum un spectru circular în locul unui spectru extins într-o direcţie a spaţiului. Am avea aici verde, aici culoarea florii de piersic, aici violet şi aici roşu, între ele celelalte nuanţe de culori, douăsprezece nuanţe de culori clar distincte una de alta (vezi Fig.11.1).
Problema este acum, că în cadrul condiţiilor pământeşti, noi nu putem prezenta un asemenea spectru decât într-o imagine. Dacă noi reprezentăm în sfera vieţii pământeşti un spectru, îl putem reprezenta numai ca imagine, şi astfel obţinem întotdeauna spectrul cunoscut, ce se desfăşoară în linie dreaptă de la roşu prin verde către albastru şi violet. Obţinem prin urmare un spectru, care, după cum am spus-o în mod repetat, se poate obţine din cel de sus dacă cercul devine tot mai mare şi mai mare, culoarea florii de piersic dispărând de cealaltă parte, violetul aici (vezi desenul, în dreapta) mergând aparent la infi nit, roşul aici (stânga) tinzând spre infinit, iar verdele rămânând la mijloc.
Ne putem pune întrebarea: Cum ia naştere acest spectru parţial, acest fragment de bandă a culorilor din formaţiunea completă a celor douăsprezece culori, care trebuie totuşi să fie posibilă? Dacă presupuneţi în mod ipotetic că spectrul circular ar lua naştere aici (vezi Fig. 11.1), atunci puteţi să vă reprezentaţi, că acolo au lucrat forţe care au mărit cercul, care au tras de el în direcţii opuse. Ar interveni atunci un moment, în care partea de sus într-adevăr se rupe, iar forţele active acolo aduc cercul la o linie dreaptă, adică la o lungime infinită, la o lungime aparent infinită.
Când în domeniul vieţii pământeşti întâlnim acest spectru figurat printr-o dreaptă, trebuie să ne întrebăm: Cum poate lua el naştere? El poate lua naştere numai pentru că din completitudinea culorilor sunt separate cele şapte nuanţe cunoscute. Ele sunt separate de către forţe, care trebuie să acţioneze cumva în interiorul spectrului. Dar noi am găsit deja aceste forţe în domeniul existenţei pământeşti. Le-am găsit atunci când ne-am referit la forţele dătătoare de formă. Trans for marea formei de cerc în forma de linie dreaptă este de asemenea o acţiune formatoare/plăsmuitoare. Aceasta este o acţiune formatoare pe care am întâlnit-o aici. Şi este cât se poate de evident, aş putea spune, că în domeniul terestru acţionează forţe care fac posibil spectrul nostru, observând cum prin influenţa forţelor magnetice struc tura interioară a spectrului este influenţată, modificată. Dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să presupunem, că în spectrul nostru, pe care noi îl considerăm întotdeauna ca primar, pot fi active deja forţe. Aşadar, în spectrul nostru obişnuit nu trebuie doar să constatăm nişte variaţii de lumină, ci în lăuntrul acestui spectru obişnuit trebuie să gândim nişte forţe, care fac necesar ca acest spectru obişnuit să fie simbolizat printr-o linie dreaptă.
Să unim acest mers de gândire cu un altul, ce ni se va impune atunci când abordăm încă o dată traseul ascendent parcurs de noi de mai multe ori: de la forma solidă, prin lichid către densificare-rarefiere, adică gazos, către fiinţa căldurii, către ceea ce noi am numit materializare şi dematerializare prin x.
Aici, deasupra fiinţei căldurii, x ne apare ca o treaptă mai înaltă a densificării şi rarefierii, după cum însăşi densificarea şi rarefierea ne apar ca un grad superior, ca o fluidizare oarecum a formei. Când forma însăşi devine lichidă, când la gaz avem o formă variabilă, aceasta reprezintă o treaptă superioară a procesului de plăsmuire bine determinat. Ce apare aici? Aici apare o poten ţare a procesului de rarefiere şi densificare. Reţineţi bine acest lucru, că intrăm într-un domeniu în care apare o intensificare a rarefierii şi densificării.
Ce înseamnă o intensificare a rarefierii? Nu-i aşa, când materia devine tot mai rarefiată şi mai rarefiată, ea ne dă deja de veste, dacă este materie de un anumit fel, ce anume se luptă cu ea, atunci când ea devine tot mai rarefiată şi mai rarefiată. Dacă eu o fac tot mai densă şi mai densă, voi constata că ea nu mai lasă să treacă prin ea o lumină aflată în spatele ei. Dacă o rarefiez tot mai mult şi mai mult, ea permite luminii să treacă. Rarefiind în continuare, în cele din urmă îmi apare doar luminozitatea ca atare. Prin urmare, ceea ce aici eu trebuie să concep ca situându-se încă în domeniul materialului [Nota 63], mi se va arăta empiric întotdeauna ca apariţie a luminozităţii. Dematerializarea îmi va apărea ca luminoasă; materializarea îmi va apărea întotdeauna ca întunecată. Deci în domeniul acţiunilor cosmice creşterea luminozităţii trebuie să o consider ca pe o intensificare a rarefierii, iar întunecarea să o consider ca o densificare încă insuficient avansată, pentru ca densificarea să apară ca materie, efectele fiind abia pe calea către material.
Vedeţi, aici deasupra domeniului căldurii eu găsesc domeniul luminii, iar acum mi se plasează într-un mod cu totul natural şi domeniul căldurii în domeniul luminii. Căci dacă ţineţi cont, că întotdeauna ceea ce este situat mai jos dă o imagine a ceea ce se află deasupra, va trebui să găsiţi în fiinţa căldurii ceva, care să fie oarecum o imagine a iluminării şi întunecării. În domeniul căldurii, care ne apare la un capăt al spectrului, va trebui să găsim ceva, care apare ca imagine a iluminării şi întunecării. Va trebui însă să ne fie clar nu numai că întotdeauna vom găsi partea superioară a domeniului realităţii noastre în partea inferioară, ci şi că întotdeauna vom găsi partea inferioară a domeniului realităţii în cea superioară. Dacă am un corp solid, el poate exista foarte bine cu soliditatea lui în domeniul lichid. Ceea ce-i dă lui formă, se poate înălţa şi în următorul domeniu, în care nu mai sunt forme. Trebuie să ne fie clar, că dacă vrem să aducem realitatea în reprezentările noastre, trebuie să ţinem seama că avem de-a face cu o întrepătrundere bilaterală a calităţilor realităţii. Aceasta însă ia o formă particulară pentru domeniul căldurii. Ea ia o asemenea formă, încât pe de o parte dematerializarea trebuie să acţioneze în căldură de sus-în jos (săgeata), iar pe de altă parte, în căldură acţionează tendinţa spre materializare.
Vedeţi dumneavoastră, eu mă apropii de fiinţa căldurii atunci când în ea trebuie să văd pe de o parte începutul unei ten dinţe către dematerializare, iar pe de altă parte a unei tendinţe către materializare. Astfel încât dacă vreau să prind realmente ce este fiinţa căldurii, o pot face numai în acest fel, că în ea este o viaţă, o urzire vie, care se revelează prin aceea că pretutindeni tendinţa spre materializare este străbătută de tendinţa spre dematerializare. Acum remarcaţi ce diferenţă considerabilă este între această fiinţă a căldurii, descoperită în mod real, şi fiinţa căldurii care a figurat în aşa-numita teorie mecanică a căldurii a lui Clausius [Nota 64]. În ea se spune, că dacă aveţi un spaţiu închis, în el găsiţi o mulţime de sferişoare atomistice sau moleculare ce se ciocnesc după toate direcţiile, se înghiontesc una pe alta şi lovesc de perete şi execută mişcări extensive pur exterioare.
Şi se decretează: Căldura constă de fapt din această mişcare haotică, din această ciocnire haotică a particulelor materiale între ele şi de pereţi, în legătură cu care a luat naştere apoi o dezbatere violentă, dacă ele trebuie conce pute ca elastice sau neelastice. Şi trebuia doar hotărât, dacă pentru un fenomen sau altul este mai utilizabilă formula pentru corpuri elastice sau cea pentru corpuri neelastice, solide. Atunci când s-a spus: Căldura este mişcare, aceasta era deci expresia unei con vingeri ce lua în considerare doar spaţiul, mişcarea în spaţiu. Noi trebuie acum să spunem într-o manieră total diferită: Căldura este mişcare – ea este mişcare, însă o mişcare ce trebuie gândită intensiv, mişcare la care în fiecare porţiune a spaţiului unde este căldură ia naştere tendinţa de a produce existenţă materială şi de a face să dispară existenţa materială. Nu este de mirare, că şi noi avem nevoie de căldură în organismul nostru. Avem nevoie de căldură în organismul nostru, pur şi simplu, pentru a transmuta în continuu elementul spaţial-extensibil în element spaţial-neextensibil. Când eu străbat spaţiul, ceea ce înfăptuieşte voinţa mea este formator de spaţiu. Dacă îmi reprezint ceva, avem un fapt aflat cu totul în afara spaţiului. Ce îmi dă mie, ca organizare omenească, posibilitatea să mă încadrez în condiţiile formelor de pe Pământ? Atunci când merg pe el, eu modific întreaga formă a Pământului, pictez puncte negre într-un loc, schimb neîncetat forma acestuia. Ce face posibil ca eu să pot cuprinde lăuntric aspaţial, ca observator în gândurile mele, ceea ce sunt eu în tot contextul pământesc şi ceea ce se prezintă în acţiunile spaţiale? Faptul că eu îmi petrec existenţa în mediul căldurii, permite ca încontinuu acţiunile materiale, adică spaţiale, să treacă în acţiuni nemateriale, adică în asemenea acţiuni, care nu mai ocupă un spaţiu. În acest fel eu vieţuiesc realmente în mine ceea ce este într-adevăr căldura, şi anume mişcare intensivă, mişcare ce pendulează neîncetat din domeniul acţiunilor de compresiune în domeniul acţiunilor de sucţiune.
Presupuneţi că aveţi aici o graniţă între acţiunea de compresiune şi cea de sucţiune. Acţiunile de com pre siune se desfăşoară în spaţiu, însă acţiunile de sucţiune ca atare nu se desfăşoară în spaţiu, ci în afara spaţiului. Căci gândurile mele se bazează pe acţiunile de sucţiune, însă nu se desfăşoară în spaţiu. Aici, dincolo de această linie (vezi Fig. 11.3), am aspaţialul.
Şi dacă îmi reprezint ceea ce nu se petrece nici în domeniul compresiunii, în spaţiu, nici în domeniul sucţiunii, ci în domeniul de graniţă dintre cele două, atunci obţin ceea ce se petrece în domeniul fiinţei căldurii: o neîncetată căutare a echilibrului între acţiuni de compresiune de natură materială şi acţiuni de sucţiune de natură spirituală. Este foarte curios cum astăzi deja unii fizicieni dau cu nasul, aş putea spune, peste aceste lucruri, dar ei nu vor cu niciun chip să le accepte. Planck [Nota 65], fizicianul berlinez, a spus-o odată explicit: Dacă vrem să ajungem la o reprezentare a ceea ce este numit mereu eter, atunci prima cerinţă ce se impune astăzi este, conform cunoştinţelor pe care le putem avea din fizică, de a nu ne reprezenta acest eter în mod material. – Aceasta este o afirmaţie a fizicianului berlinez Planck [Nota 66]. Deci nu este îngăduit să ne reprezentăm în mod material eterul. Da, însă ceea ce noi găsim aici ca fiind dincolo de acţiunile calorice, de care aparţin deja şi acţiunile luminii, aceasta trebuie să ne-o reprezentăm atât de puțin material, încât din însuşirea actuală a materiei nu mai găsim acţiunea de compresiune, ci numai acţiuni de sucţiune. Aceasta înseamnă că ieşim din domeniul materiei ponderabile şi intrăm într-un domeniu, care, fireşte, se manifestă pretutindeni, dar care acţionează opus domeniului materialului; pe care ni-l putem reprezenta numai prin acţiuni de sucţiune, ce pornesc din fiecare punct al spaţiului, în timp ce domeniul material, bineînțeles, ni-l reprezentăm prin acţiuni de compresiune. Aici ajungem la o cuprindere nemijlocită a fiinţei căldurii ca o mişcare intensivă, ca o pendulare între acţiunile de sucţiune şi compresiune, însă nu aşa că o latură, cea a acţiunilor de sucţiune, este spaţială, iar cealaltă latură, cea a acţiunilor de compresiune, este tot spaţială, ci că noi ieşim deja din domeniul materialului, al spaţiului tridimensional în general, dacă vrem să cuprindem fiinţa căldurii. De aceea, dacă fizicianul exprimă anumite acţiuni prin formule matematice şi în aceste formule sunt conţinute forţe, atunci în cazul în care aceste forţe sunt introduse cu semn negativ – dacă forţele de presiune sunt inserate în aşa fel încât pot trece drept forţe de sucţiune, însă în acelaşi timp se ţine cont că nu mai rămânem în spaţiu, ci ieşim cu totul din el –, atunci, cu asemenea formule se intră în domeniul acţiunilor luminii şi căldurii, de fapt doar pe jumătate în domeniul căldurii, fiindcă în domeniul caloricului avem o intimă întrepătrundere a acţiunilor de sucţiune şi compresiune.
Aceste lucruri, iubiţii mei prieteni, încă par astăzi, aş spune, relativ teoretice, atunci când sunt comunicate astfel unui auditoriu. Însă nu trebuie să uităm niciodată, că o mare parte a celor mai moderne realizări ale tehnicii noastre au luat naştere sub influenţa modului materialist de reprezentare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care nu a avut toate aceste reprezentări, şi că de aceea ele nici nu pot apărea în vreun fel în cadrul tehnicii noastre. Dar dacă vă gândiţi la cât de fructuoase au devenit pentru tehnică conceptele unilaterale ale fizicii, puteţi să vă faceţi o imagine despre ceea ce ar putea lua naştere, ca realizări tehnice, dacă pe lângă forţele de presiune, ce figurează astăzi în mod exclusiv în tehnică, s-ar fructifica şi forţele de sucţiune – căci forţele spaţiale de sucţiune sunt de fapt tot forţe de presiune; mă refer la forţele de sucţiune propriu-zise, care calitativ sunt contrariul forţelor de presiune.
Fireşte, că atunci ar trebui înlăturate unele lucruri, care astăzi încă mai figurează în fizică. Asta înseamnă că ar trebui înlăturată noţiunea uzuală de energie, care provine de fapt dintr-o reprezentare cu totul primitivă: Dacă undeva eu am căldură, o pot trans forma în lucru mecanic, aşa cum am văzut în experimentul efectuat de noi, unde căldura a putut fi transformată în mişcarea de ridicare şi coborâre a corpului pistonului. Însă noi am văzut în acelaşi timp, că întotdeauna rămâne un rest de căldură, că de fapt noi putem să transformăm numai o parte din cantitatea de căldură ce ne stă la dispoziţie în ceea ce fizicianul numeşte lucru mecanic, cealaltă parte nu o putem transforma. Acesta a fost postulatul care l-a condus pe Eduard von Hartmann [Nota 67] să adauge, drept al doilea cel mai impor tant postulat al fizicii moderne, fraza: Un perpetuum mobile de ordinul II este imposibil.
Alţi fizicieni, ca de exemplu Mach [Nota 68], despre care se vorbeşte mult în cadrul dezvoltării moderne a fizicii şi care a reflectat într-adevăr foarte profund asupra multor lucruri, dar care întot deauna reflectează în aşa fel încât se vede – el este un om care era deja ager, dar care nu şi-a putut valorifica agerimea decât sub influenţa modului de educaţie pur materialist –, că întot dea una la bază stau reprezentările materialiste; Mach caută apoi, ca noţiunile şi reprezentările ce-i stau la dispoziţie să le dezvolte şi să le aplice într-un mod inteligent. Se întâmplă astfel la el un fapt ciudat, şi anume, că acolo unde este posibil să se meargă deja, din reprezentările uzuale din fizică, până la graniţa la care se nasc îndoielile, el reuşeşte să descrie foarte frumos aceste îndoieli. Intervine apoi lipsa de consolare, căci el merge doar până la graniţa la care prezintă îndoielile. Chiar şi modul său de exprimare este extraordinar de interesant. Închipuiţi-vă numai, că în cadrul modului de tratare fizicist, unde totul este clar ca lumina zilei, sunteţi nevoiţi să stilizaţi o anumită părere pe care aţi dobândit-o, în modul în care a făcut-o Mach. El spune: «Însă nu este un mod sănătos de a judeca [Nota 69], să mai atribuim o valoare de lucru mecanic unei cantităţi de căldură ce nu mai poate fi transformată în lucru mecanic» – am văzut că există o asemenea cantitate de căldură. «Ca urmare, se pare că principiul energiei, ca şi orice altă substanţă concepută de noi, are valabilitate numai pentru un domeniu limitat de situaţii, dincolo de care uşor te poţi înşela, doar de dragul unei obişnuinţe.» Gândiţi-vă că un fizician, care începe să reflecteze asupra fenomenelor cu care are de-a face, este nevoit să-şi spună: Da, în decursul desfăşurării evenimentelor îmi apare căldură, pe care nu o mai pot transforma în lucru mecanic. În acest caz însă, un simţ sănătos de a judeca nu poate să conceapă pur şi simplu căldura ca energie potenţială, ca lucru mecanic, care nu este vizibil. Probabil că se poate vorbi despre transformarea căldurii în lucru mecanic în cadrul unui domeniu limitat de evenimente; în afara acestuia, transformarea nu mai este valabilă. Şi se vorbeşte la modul general, că orice energie se poate transforma în alta, doar de dragul unei obişnuinţe, astfel că de dragul acestei obişnuinţe te înşeli cu uşurinţă. – Este extraordinar de interesant, ca fizica să bată în cuie locurile unde ea poate fi surprinsă de îndoieli, ce se ivesc în mod inerent, numai să se urmărească într-adevăr consecvent şirul evenimentelor existente. Nu se află aici deja calea prin care fizica se învinge pe sine, atunci când fizicienii sunt nevoiţi să facă asemenea mărturisiri? Căci, în fond, principiul energiei nu este altceva decât o afirmaţie verbală. De fapt el nu mai poate fi păstrat în modul în care, pentru Helmholtz şi contemporanii săi, a fost ca o evanghelie. Pot exista domenii, în care acest principiu al energiei nu mai poate fi susţinut.
Vedeţi dumneavostă, dacă vrem acum să punem întrebarea: Cum s-ar putea face odată încercarea de a reprezenta simbolic – căci în fond totul devine simbolic atunci când începem să desenăm ceva –, cum s-ar putea face simbolic reprezentarea a ceea ce apare aici în domeniul fiinţei căldurii? Dacă asociaţi toate aceste reprezentări pe care vi le-am dezvoltat şi prin care am încercat să acced la fiinţa căldurii rămânând în domeniul realului, veţi ajunge să figuraţi această fiinţă a căldurii în următorul mod: Reprezentaţi-vă că aici (albastru) ar fi un spaţiu, care ar fi ocupat de anumite acţiuni, de forţe de compresiune; aici (roşu) ar fi aspaţialul, care ar fi ocupat de procese de sucţiune.
Dacă vă reprezentaţi aceasta, obţineţi aici un domeniu, şi odată cu acest domeniu ceva diferit, care întotdeauna se strecoară aici şi dispare aici înăuntru – noi doar am proiectat afară în spaţiu ceva, ce poate fi gândit doar spaţial-aspaţial, căci partea roşie trebuie gândită ca fiind aspaţială. Priviţi acest spaţiu de aici (albastru şi roşu) drept un simbol, pentru ceea ce este spaţial-aspaţial. Imaginaţi-vă deci intensivul reprezentat prin extensiv, prin ceva unde ia naştere continuu ceva material. Dar pe când ia naştere materialul, pe de altă parte ia naştere imaterialul, acesta se strecoară în material şi îi distruge materialitatea lui, şi noi avem astfel un vârtej fizic-spiritual, care se manifestă în aşa fel, încât ceea ce ia naştere neîncetat în fizic este nimicit prin spiritualul, care şi el ia naştere alături, astfel încât noi avem o acţiune turbionară, în care ia naştere un fizic şi el este distrus printr-un spiritual; ia naştere un spiritual şi el este alungat printr-un fizic. Avem o perma nentă ingerinţă a aspaţialului în spaţial; şi avem o neîncetată stare de absorbţie a ceea ce se află în spaţiu prin acea entitate, care este în afara spaţiului.
Ceea ce vă prezint eu aici, iubiţii mei prieteni, trebuie, dacă îl figuraţi, să primească o formă de vârtej. Însă nu este permis să vedem în vârtej decât o figurare exterioară, extensivă a intensivului. Cu aceasta, aş spune eu, ne-am apropiat deja, cu ajutorul figurativului, de fiinţa căldurii. Ne-a mai rămas să arătăm, cum această fiinţă a căldurii acţionează acum în aşa fel, încât pot lua naştere asemenea fenomene precum: conducţia termică; sau faptul că punctul de topire al unui aliaj este mult mai scăzut decât punctul de topire al fiecărui metal component; sau cum se face, că la un capăt al spectrului se arată efecte calorice, iar la celălalt efecte chimice.
Va trebui să căutăm faptele căldurii, după cum Goethe a căutat faptele luminii [Nota 70], iar apoi va trebui să cercetăm modul în care cunoaşterea fiinţei căldurii se răsfrânge asupra aplicării matematicii în fizică, asupra impon derabilelor fizicii, cu alte cuvinte: Cum trebuie concepute formule matematice într adevăr conform cu realitatea, care, de exemplu, să poată fi folosite în termotehnică [Nota 71], în optică.
