Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LINII FUNDAMENTALE ALE UNEI TEORII A CUNOAŞTERII
ÎN CONCEPŢIA GOETHEANĂ DESPRE LUME

GA 2


C. GÂNDIREA

8. Gândirea ca experienţă superioară în cadrul experienţei

În haosul incoerent al experienţei, şi anume în primă instanţă tot ca fapt al experienţei, găsim un element care ne scoate din acest haos. Acest element este gândirea. Ca fapt al experienţei, gândirea ocupă un loc de excepţie în cadrul experienţei.

În restul lumii experienţei, dacă mă opresc la ceea ce se află nemijlocit în faţa simţurilor mele, nu trec dincolo de faptele izolate. Să presupunem că avem în faţă un lichid pe care îl aducem în starea de fierbere. Acesta este mai întâi liniştit, apoi văd înălţându-se bule de gaz, lichidul intră în agitaţie şi în cele din urmă trece în starea de vapori. Acestea sunt percepţiile disparate, succesive. Pot întoarce chestiunea pe toate părţile, cum doresc: dacă mă opresc aici, la ceea ce-mi furnizează simţurile, nu găsesc nici o interdependenţă a faptelor. Nu acesta este cazul în ceea ce priveşte gândirea. Dacă eu concep, de pildă, gândul cauzei, aceasta mă duce, prin propriul lui conţinut, la acela al efectului. Nu am decât să reţin gândurile în acea formă în care îmi apar în experienţa nemijlocită şi ele se înfăţişează deja ca determinări legice.

Ceea ce la restul experienţei trebuie luat mai întâi de altundeva, cu condiţia ca să se şi poate aplica experienţei, anume, conexiunea legică, există deja în gândire, în prima ei formă de apariţie. La restul experienţei, lucrul întreg încă nu se imprimă chiar în ceea ce apare ca fenomen, în faţa conştienţei mele; la gândire, lucrul întreg apare fără întârziere în ceea ce-mi este dat. Acolo trebuie să străpung mai întâi învelişul pentru a ajunge la miez; aici, înveliş şi miez sunt o unitate nedespărţită. Este numai o manifestare a limitării, general umană, faptul că în primă instanţă gândirea ne apare absolut similară cu restul experienţei. În cazul ei trebuie doar să biruim această limitare a noastră, în restul experienţei trebuie să rezolvăm o dificultate ce se află în chestiunea însăşi.

Ceea ce trebuie să căutăm la restul experienţei, a devenit la gândire chiar experienţă nemijlocită.

În aceasta este dată rezolvarea unei dificultăţi care pe altă cale este aproape de nerezolvat. A rămâne la experienţă este o cerinţă ştiinţifică justificată. Dar nu mai puţin justificată este cerinţa căutării legităţii lăuntrice a experienţei. Prin urmare însuşi acest lăuntru trebuie să apară într-un punct al experienţei ca atare. Experienţa va fi astfel aprofundată cu ajutorul ei însăşi. Teoria noastră a cunoaşterii ridică cerinţa experienţei la forma cea mai înaltă; ea respinge orice încercare de a introduce în experienţă ceva din exterior. Determinările gândirii le găseşte chiar în sânul experienţei. Felul în care se înfăţişează gândirea este acelaşi ca la restul lumii experienţei.

Principiul experienţei este de cele mai multe ori neînţeles în anvergura şi însemnătatea lui propriu-zisă. în forma sa cea mai categorică, el este cerinţa de a lăsa lucrurile realităţii în prima formă a apariţiei lor şi de a le face numai în acest mod obiecte ale ştiinţei. Acesta este un principiu pur metodic. El nu afirmă absolut nimic în legătură cu conţinutul experienţei. Dacă am vrea să susţinem că numai percepţiile simţurilor pot fi obiect al ştiinţei, aşa cum face materialismul, nu am avea voie să ne sprijinim pe acest principiu. Este conţinutul experienţei sensibil ori ideatic? În legătură cu aceasta, principiul nostru nu formulează nici o judecată. Dacă trebuie să fie însă aplicabil într-un caz anume, în forma sa amintită cea mai severă, aceasta presupune în orice caz o premiză. Şi anume, cere ca obiectele să aibă deja, aşa cum ele sunt trăite, o formă care să fie suficientă strădaniei ştiinţifice. În experienţa simţurilor exterioare, lucrurile nu stau aşa, după cum am văzut. Aşa stau lucrurile numai cu gândirea.

Numai la gândire poate fi aplicat principiul experienţei în importanţa lui extremă.

Aceasta nu exclude ca principiul să fie extins şi asupra restului lumii. El are doar şi alte forme decât cea extremă. Dacă nu putem lăsa un obiect, în vederea explicării lui ştiinţifice, aşa cum îl percepem în mod nemijlocit, explicaţia poate avea loc totuşi cu mijloace pe care ea le pretinde din alte domenii ale lumii experienţei. În acest caz tot nu am depăşit domeniul „experienţei în genere”.

O ştiinţă a cunoaşterii întemeiată în sensul concepţiei goetheene despre lume pune principalul accent pe faptul că ea rămâne cu totul credincioasă principiului experienţei. Nimeni nu a recunoscut ca Goethe valabilitatea exclusivă a acestui principiu. El a afirmat acest principiu la fel de riguros cum am cerut-o noi mai sus. Tuturor ideilor mai înalte despre natură nu le era îngăduit, după el, să-i apară altfel decât ca experienţă. Ele urmau să fie „natură superioară în sânul naturii” [ Obs 9I ].

În articolul „Natura”, el spune: nu ne este posibil să ieşim din natură. Dacă vrem, deci, să ne lămurim în acest sens asupra naturii trebuie să găsim în interiorul ei mijloacele pentru aceasta.

Cum s-ar putea însă întemeia o ştiinţă a cunoaşterii pe principiul experienţei, dacă n-am găsi într-un punct oarecare al experienţei însăşi elementul fundamental al ştiinţificului, legitatea ideatică? Noi nu avem decât să preluăm acest element, aşa cum am văzut; avem doar să ne adâncim în acesta. Căci el se află în experienţă.

Să vedem acum, se apropie oare gândirea cu adevărat de noi într-un anume mod, devine ea conştientă individualităţii noastre aşa încât să avem dreptul deplin a pretinde că ea posedă caracteristicile subliniate mai sus? Oricine îşi îndreaptă atenţia asupra acestui punct, va constata că există o deosebire esenţială între felul cum devenim conştienţi de un fenomen exterior al realităţii sensibile, ba chiar şi de un alt proces al vieţii noastre spirituale, şi felul cum sesizăm propria noastră gândire. În primul caz suntem în mod cert conştienţi de faptul că păşim în faţa unui lucru gata făcut; şi anume, gata făcut în măsura în care el a devenit fenomen, fără ca noi să fi exercitat asupra acestei deveniri o influenţă determinantă. În cazul gândirii, lucrurile stau altfel. Numai în prima clipă ne apare ea similară restului experienţei. Când concepem un gând oarecare, noi ştim, cu tot felul direct în care intră acesta în conştienţa noastră, că suntem intim uniţi cu modul său de a se naşte. Dacă îmi vine o idee oarecare, din senin, a cărei apariţie poate fi pusă întru totul, într-un anumit sens, pe aceeaşi treaptă cu un eveniment exterior, pe care abia ochii şi urechile trebuie să mi-l transmită, eu ştiu totuşi că terenul pe care acest gând ajunge să se manifeste este conştienţa mea, eu ştiu că activitatea mea trebuie mai întâi solicitată, pentru ca acea idee, picată din senin, să devină fapt. La orice obiect exterior, eu sunt sigur că el îndreaptă spre simţurile mele, în primă instanţă, numai latura sa exterioară; în cazul gândului, ştiu cu precizie că ceea ce îndreaptă el spre mine, este în acelaşi timp, tot ceea ce este el, ştiu că el intră în conştienţa mea ca totalitate desăvârşită în sine. Forţele motrice exterioare pe care trebuie să le presupunem mereu în cazul unui obiect sensibil, nu există în cazul gândului. Tocmai ele sunt acelea cărora trebuie să le atribuim faptul că fenomenul sensibil ne întâmpină ca ceva gata făcut; lor trebuie să le punem în seamă devenirea acestuia. În cazul gândului îmi este clar că acea devenire nu este posibilă fără activitatea mea. Eu trebuie să prelucrez gândul în întregime, să-i recreez conţinutul, trebuie să-l trăiesc lăuntric până în detaliile sale cele mai mici, dacă este ca el să aibă vreo importanţă pentru mine.

Până acum am dobândit următoarele adevăruri: pe prima treaptă a studierii lumii, întreaga realitate ne întâmpină ca agregat incoerent; gândirea este inclusă în sânul acestui haos. Străbătând această diversitate, găsim în ea ceva care are deja, în prima ei formă de apariţie, acel caracter pe care restul agregatului incoerent trebuie să-l dobândească odată. Acesta componentă este gândirea. Ceea ce trebuie depăşit la restul experienţei, forma nemijlocită de apariţie a acesteia, în cazul gândirii este tocmai ceea ce trebuie reţinut. Acest factor al realităţii, lăsat în forma lui iniţială, îl găsim în conştienţa noastră şi suntem în aşa fel uniţi cu el, încât activitatea spiritului nostru este totodată şi manifestare a acestui factor. Este unul şi acelaşi lucru privit din două direcţii. Acest lucru este conţinutul de gânduri al lumii. El apare o dată ca activitate a conştientei noastre, altă dată ca manifestare nemijlocită a unei legităţi desăvârşite în sine, un conţinut ideatic determinat în sine. Vom vedea numaidecât care latură are importanţă mai mare.

Pentru că noi ne aflăm înlăuntrul conţinutului gândurilor, pentru că-l pătrundem în toate părţile lui componente, suntem în stare să cunoaştem realmente natura cea mai intimă a acestuia. Felul cum se apropie el de noi este o chezăşie a faptului că însuşirile pe care i le-am atribuit mai sus îi revin cu adevărat. El poate sluji deci cu siguranţă drept punct de plecare pentru orice alt mod de a studia în continuare lumea. Caracterul său esenţial îl putem lua din el însuşi; dacă vrem să-l dobândim pe acela al restului lucrurilor, trebuie să începem cercetările pornind de la el. Vrem să ne explicăm mai clar. De vreme ce numai în gândire avem parte de o legitate reală, de o determinare ideatică, legitatea restului lumii, pe care nu o trăim în contact cu ea însăşi, trebuie că este deja conţinută în gândire. Cu alte cuvinte: fenomenul pentru simţuri şi gândirea, îşi stau faţă în faţă în experienţă. Cel dintâi nu ne dă însă nici o lămurire asupra propriei sale esenţe; aceasta din urmă ne dă lămuriri totodată despre sine însuşi şi despre esenţa acelui fenomen pentru simţuri.


9. Gândire şi conştienţă

Se pare că acum introducem noi înşine elementul subiectiv, pe care cu atâta hotărâre voiam să-l ţinem departe de teoria noastră, în ea. Din dezbaterile noastre s-ar putea conchide că dacă restul lumii percepţiei nu ar avea un caracter subiectiv, gândul, chiar după părerea noastră, ar avea totuşi un astfel de caracter.

Această obiecţie se bazează pe o confuzie care se face între scena gândurilor noastre şi acel element de la care îşi primesc ele determinările de conţinut, legitatea lor lăuntrică. Noi nu producem nicidecum un conţinut de gândire hotărând în ce legături trebuie să intre gândurile noastre în această producere. Noi doar oferim motivul ocazional conţinutului gândului, pentru ca el să se dezvolte conform cu propria lui natură. Noi concepem gândul a şi gândul b şi le dăm posibilitatea să intre într-o legătură legică, prin faptul că le aducem în interacţiune. Nu organizarea noastră subiectivă este aceea care determină, într-un anume fel, această legătură dintre a şi b, ci înseşi conţinuturile lui a şi b sunt singurii factori determinanţi. Că a se comportă faţă de b tocmai într-un mod anume şi nu altfel, asupra acestui lucru nu avem nici cea mai mică influenţă. Spiritul nostru efectuează reunirea masei de gânduri numai potrivit conţinutului lor. Noi îndeplinim deci în gândire principiul experienţei în forma lui cea mai severă.

Cu aceasta este infirmată părerea lui Kant şi Schopenhauer şi, într-un sens mai larg, de asemenea, cea a lui Fichte, că legile pe care le adoptăm în scopul explicării lumii ar fi doar un rezultat al propriei noastre organizări spirituale, că noi le introducem în lume numai în virtutea individualităţii noastre spirituale.

S-ar mai putea obiecta încă ceva de pe poziţia subiectivă adoptată. Chiar dacă noi efectuăm legătura legică dintre masele de gânduri nu după măsura organizării noastre, ci dependent de conţinutul lor, s-ar putea totuşi ca tocmai acest conţinut să fie un produs pur subiectiv, o simplă calitate a spiritului nostru; aşa că noi am uni numai elementele pe care le producem noi înşine. În acest caz lumea gândurilor noastre nu ar fi decât o aparenţă subiectivă. Dar este uşor să ne opunem acestei obiecţii. Căci dacă ar fi întemeiată, noi am îmbina conţinutul gândurilor noastre după nişte legi despre care cu adevărat n-am şti de unde provin. Dacă ele nu izvorăsc din subiectivitatea noastră, lucru pus deja sub semnul întrebării, şi pe care acum îl putem considera rezolvat, ce fel de conţinut ar trebui să ne furnizeze legile de îmbinare, conţinut pe care îl producem noi înşine?

Prin urmare, lumea gândurilor noastre este o entitate clădită în întregime pe ea însăşi, un întreg închis în sine, desăvârşit şi încheiat în sine. Vedem aici care dintre cele două laturi ale lumii gândurilor este esenţială: cea obiectivă a conţinutului ei, şi nu cea subiectivă a manifestării ei.

Această înţelegere a solidităţii şi desăvârşirii lăuntrice a gândirii apare cel mai clar în sistemul ştiinţific al lui Hegel. Nimeni nu atribuie gândirii, în gradul în care a făcut-o el, o putere atât de desăvârşită, încât să poată întemeia din sine o concepţie despre lume. Hegel are o încredere absolută în gândire, ceva mai mult, ea este singurul factor al realităţii căruia el îi acordă încredere în înţelesul adevărat al cuvântului. Pe cât este de justă concepţia lui în general, totuşi, tocmai el este acela care, prin forma mult prea abruptă cu care apără gândirea, a reuşit s-o lipsească pe aceasta de întreaga consideraţie. Prin felul cum şi-a prezentat concepţia sa, el este vinovat de fatala confuzie care a pătruns în a noastră „gândire despre gândire”. El a vrut să ilustreze cât mai sugestiv importanţa gândului, a ideii, prin aceea că a desemnat necesitatea gândirii ca fiind în acelaşi timp necesitate a faptelor. Cu aceasta el a stârnit eroarea că determinările gândirii nu ar fi pur ideatice, ci faptice. Părerea lui a fost curând înţeleasă ca şi cum el ar fi căutat gândul chiar în lumea realităţii sensibile, ca pe un lucru. El nici n-­a clarificat vreodată pe deplin aceasta. Chiar de aceea trebuie stabilit că scena gândului este exclusiv conştienţa umană. Apoi trebuie arătat că prin aceasta lumea gândurilor nu-şi pierde nimic din obiectivitatea ei. Hegel a scos în evidenţă numai latura obiectivă a gândului; majoritatea oamenilor o vede însă, pentru că este mai uşor, numai pe cea subiectivă; şi i se pare că Hegel ar fi tratat ceva pur ideatic ca pe un obiect senzorial, că l-ar fi mistificat. Chiar şi mulţi învăţaţi ai epocii prezente nu pot fi absolviţi de această eroare. Ei îl condamnă pe Hegel pentru o deficienţă pe care nu o are în sine, dar care i se poate desigur atribui, pentru că el a clarificat prea puţin chestiunea menţionată.

Recunoaştem că aici se află o dificultate pentru capacitatea noastră de judecată. Credem însă că orice gândire energică o poate învinge. Noi trebuie să ne reprezentăm două lucruri diferite: întâi că noi facem prin activitatea noastră să apară lumea ideatică şi în acelaşi timp că ceea ce chemăm noi în mod activ la existenţă se bazează pe propriile sale legi. Noi suntem, fireşte, obişnuiţi, să ne reprezentăm o manifestare întâmpinând-o pasiv, doar ca observatori. Dar aceasta nu este o cerinţă necondiţionată. Oricât de neobişnuită ne-ar fi reprezentarea faptului că noi înşine facem în mod activ să apară ceva obiectiv, că noi, cu alte cuvinte, nu percepem doar un fenomen, ci totodată îl şi producem: ea (reprezentarea) nu este inadmisibilă.

Nu trebuie decât să renunţăm la părerea obişnuită că există atâtea lumi de gânduri câţi indivizi umani. Această părere nu este, de altminteri, decât o prejudecată tradiţională. Ea este pretutindeni presupusă în mod tacit, fără conştienţa faptului că o alta este cel puţin la fel de acceptabilă şi că temeiurile valabilităţii uneia sau alteia trebuie totuşi mai întâi cumpănite. Imaginaţi-vă o dată în locul acestei păreri, următoarea: există numai un singur conţinut de gânduri, iar gândirea noastră individuală nu este altceva decât o activitate prelucrătoare a sinei noastre, a personalităţii noastre individuale în centrul de gânduri al lumii. Nu este locul, aici, de a cerceta dacă această părere este justificată sau nu; dar ea este posibilă şi noi am realizat ceea ce voiam; şi anume, am arătat că obiectivitatea, prezentată de noi ca necesară, a gândirii, să apară de asemenea ca necontradictorie.

În privinţa obiectivităţii, munca gânditorului poate fi foarte bine comparată cu cea a mecanicului. După cum acesta aduce în interacţiune forţele naturii şi face astfel să ia naştere o activitate şi o manifestare de forţă utilă, gânditorul face ca masele de gânduri să intre în interacţiune vie, iar acestea se dezvoltă, devenind sistemele de gânduri care constituie ştiinţele noastre.

O concepţie nu este prin nimic mai bine pusă în lumină decât prin dezvăluirea erorilor care-i stau împotrivă. Vrem să apelăm aici la această metodă, deja de multe ori aplicată de noi cu rodnicie.

Se crede, de obicei, că noi unim anumite noţiuni în complexe mai mari, sau că noi gândim într-un anumit fel pentru că simţim o anumită constrângere lăuntrică (logică) de a face aceasta. Şi Volkelt s-a alăturat acestei păreri. Dar cum se acordă aceasta cu claritatea transparentă cu care întreaga noastră lume de gânduri este prezentă în conştienţa noastră? Noi nu cunoaştem în lume, într-adevăr, nimic mai exact decât gândurile noastre. Să stabilim noi oare o anumită legătură pe baza unei constrângeri lăuntrice, acolo unde totul este atât de clar? Ce nevoie am de constrângere, când cunosc natura elementelor ce trebuie unite, o cunosc până în pânzele albe şi mă pot orienta după ea? Toate operaţiile noastre de gândire sunt procese care se efectuează pe baza înţelegerii entităţilor gândurilor şi nu după măsura vreunei constrângeri. O asemenea constrângere contrazice natura gândirii.

Ce-i drept, s-ar putea să fie aşa, că în esenţa gândirii se află faptul de a imprima în manifestarea ei în acelaşi timp şi conţinutul ei, dar că noi totuşi nu-l putem percepe în mod nemijlocit pe acesta din urmă, din cauza organizării spiritului nostru. Dar nu aşa stau lucrurile. Felul în care conţinutul de gânduri se apropie de noi, este o garanţie a faptului că avem în faţa noastră esenţa lucrului. Suntem conştienţi de faptul că noi însoţim fiecare proces din lumea gândurilor cu spiritul nostru. Cu toate acestea, ne putem gândi doar că forma de manifestare este condiţionată de esenţa lucrului. Cum am crea din nou ulterior forma de manifestare, dacă nu am cunoaşte esenţa lucrului? Ne putem prea bine gândi că forma de manifestare ne iese în întâmpinare ca un tot gata făcut şi că noi căutăm mai pe urmă miezul acesteia. Nu putem fi însă nicidecum de părerea că am colabora la producerea fenomenului, fără să acţionăm în această producere dinspre esenţă către exterior.


10. Natura lăuntrică a gândirii

Să ne apropiem de gândire cu încă un pas. Până acum am studiat numai poziţia acesteia faţă de restul lumii experienţei. Am ajuns la ideea că ea ocupă în cadrul acesteia o poziţie cu totul privilegiată, că joacă în ea un rol central. Ne propunem să facem acum abstracţie de aceasta. Să ne limităm numai la natura lăuntrică a gândirii. Dorim să cercetăm caracterul specific, propriu, al lumii gândurilor, spre a afla cum depinde un gând de celălalt, cum se raportează gândurile unul la celălalt. De-abia de aici vor rezulta mijloacele de a lămuri întrebarea: ce este, de fapt, cunoaşterea? Sau, cu alte cuvinte: ce înseamnă să ne facem gânduri asupra realităţii; ce înseamnă să vrem să abordăm lumea prin gândire? Trebuie să ne păstrăm aici liberi de orice părere preconcepută. O asemenea părere este presupunerea că noţiunea (gândul) ar fi imaginea în interiorul conştienţei noastre, cu ajutorul căreia noi ne lămurim în privinţa unui obiect aflat în afara acesteia. Despre această premiză sau altele asemenea ei nu este vorba în acest loc. Noi luăm gândurile aşa cum le găsim. Dacă ele au un raport cu altceva, şi ce fel de raport anume, tocmai aceasta vrem să cercetăm. De aceea nu avem voie să luăm aici această presupunere ca punct de plecare. Tocmai această părere despre raportul dintre noţiune şi obiect este foarte frecventă. Noţiunea este adeseori definită drept replica spirituală a unui obiect aflat în afara spiritului. Noţiunile copiază, se spune, lucrurile, ne transmit o fotografie fidelă a acestora. Cugetăm adeseori, când se vorbeşte despre gândire, numai la acest presupus raport. Aproape nicicând nu se încearcă să se cutreiere odată lumea gândurilor în propriul ei domeniu, spre a vedea ce iese aici la iveală.

Noi vrem să cercetăm aici această lume, ca şi cum în afara limitelor ei n-ar mai exista absolut nimic, ca şi cum gândirea ar fi întreaga realitate. Facem abstracţie pentru un timp de tot restul lumii.

Faptul că în încercările de teorie a cunoaşterii sprijinite pe Kant, s-a omis acest lucru, a devenit fatal pentru ştiinţă. Omisiunea amintită a dat în ştiinţă imboldul spre o direcţie care este total opusă direcţiei noastre. Această direcţie în ştiinţă, potrivit cu întreaga ei natură, nu-l poate înţelege niciodată pe Goethe. Este negoethean în cel mai adevărat înţeles al cuvântului să porneşti de la o afirmaţie pe care nu o găseşti în observaţie, pe care o introduci tu însuţi în cele observate. Aceasta se întâmplă însă dacă punem în fruntea ştiinţei părerea următoare: între gândire şi realitate, între idee şi lume există raportul amintit. În sensul lui Goethe acţionăm numai dacă ne cufundăm chiar în propria natură a gândirii şi observăm apoi ce raport rezultă, dacă această gândire, cunoscută potrivit cu entitatea ei, este pusă într-un raport cu experienţa.

Goethe urmează pretutindeni calea experienţei în sensul cel mai riguros. El ia mai întâi obiectele aşa cum sunt ele, caută să pătrundă în natura lor, ţinând complet deoparte orice păreri subiective; apoi, el creează condiţiile în care obiectele pot intra în interacţiune şi aşteaptă ceea ce rezultă din aceasta. Goethe caută să-i dea naturii prilejul de a-şi arăta legitatea în împrejurări deosebit de caracteristice, pe care el le provoacă, de a rosti, ca să zicem aşa, ea însăşi legile ei.

Cum ne apare gândirea noastră privită în sine? Ea este o pluralitate de gânduri care sunt întreţesute şi unite organic în modul cel mai variat. Această pluralitate însă, dacă am pătruns-o suficient de mult în toate direcţiile, constituie totuşi, iarăşi o unitate, o armonie. Toate părţile se raportează unele la celelalte, există unele pentru celelalte; una o modifică pe cealaltă, o limitează ş.a.m.d. De îndată ce spiritul nostru îşi reprezintă două gânduri corespunzătoare, observă curând că ele de fapt se contopesc într-unul singur. El găseşte pretutindeni în sfera gândurilor sale conexiuni; această noţiune se alătură aceleia, o a treia o explică sau o sprijină pe o a patra ş.a.m.d. Aşa, de pildă, găsim în conştienţa noastră conţinutul de gând: „organism”; dacă trecem în revistă lumea reprezentărilor noastre, dăm de un al doilea: „dezvoltare legică, creştere”. Imediat devine clar că aceste două conţinuturi de gândire îşi aparţin, că reprezintă doar două laturi ale unuia şi aceluiaşi lucru. Dar aşa este cu întregul nostru sistem de gânduri. Toate gândurile izolate sunt părţi ale unui mare întreg pe care-l numim lumea noastră de noţiuni.

Dacă în conştientă se iveşte un oarecare gând izolat, eu nu-mi găsesc odihna până când el nu este pus în acord cu restul gândirii mele. O asemenea noţiune separată, despărţită de restul lumii mele spirituale, îmi este cu totul insuportabilă. Căci eu am conştienţa faptului că există o armonie lăuntric întemeiată a tuturor gândurilor, că lumea gândurilor este una unitară. De aceea, pentru noi orice asemenea separare este ceva nenatural, un neadevăr.

Când am ajuns până acolo, că întreaga noastră lume de gânduri poartă caracterul unui acord lăuntric desăvârşit, atunci avem parte de acea mulţumire după care tinde spiritul nostru. Atunci ne simţim în posesia adevărului.

Dacă socotim adevărul drept acordul general dintre toate noţiunile asupra cărora dispunem, ni se impune întrebarea: ei bine, oare gândirea, dacă facem abstracţie de întreaga realitate perceptibilă, de lumea manifestării sensibile, are ea şi un conţinut? Nu rămâne un gol total, o simplă fantasmă, dacă ne imaginăm că am înlăturat întreg conţinutul sensibil?

Că aşa ar fi, va fi fiind o părere larg răspândită, aşa că trebuie să o studiem mai îndeaproape. După cum am observat deja mai sus, mulţi îşi imaginează întregul sistem de noţiuni numai ca pe o fotografie a lumii exterioare. Se menţine, ce-i drept, cu fermitate părerea: cunoaşterea noastră se dezvoltă în forma gândirii, dar se cere de la o „ştiinţă riguros obiectivă” să îşi ia conţinutul numai din afară. Lumea exterioară ar trebui să furnizeze materialul [ Obs 10I ] ce se revarsă în noţiunile noastre. Fără această lume exterioară, noţiunile ar fi scheme goale, fără nici un conţinut. Dacă lumea exterioară ar dispare, noţiunile şi ideile nu ar mai avea nici un sens, deoarece ele există doar pentru ea. Am putea numi această părere şi negarea noţiunii. Căci noţiunea nu mai are în acest caz nici o importanţă pentru obiectivitate, este ceva adăugat acesteia din urmă. Lumea ar fi absolut desăvârşită şi dacă nu ar exista noţiuni. Căci ele nu aduc nimic nou pentru completarea ei. Ele nu conţin nimic din ceea ce n-ar exista fără ele. Ele există numai pentru că subiectul cunoscător vrea să se slujească de ele, spre a avea într-o formă potrivită pentru el acel lucru care există deja şi fără el. Ele sunt pentru acesta doar mijlocitoarele unui conţinut care este de natură non-noţională. Aceasta este părerea la care ne-am referit.

Dacă ea ar fi întemeiată, ar trebui să fie justă una dintre următoarele trei presupuneri:

   1. Lumea noţiunilor se află într-un asemenea raport cu lumea exterioară, încât nu face decât să redea întregul conţinut al acesteia în altă formă. Prin lume exterioară se înţelege aici lumea simţurilor. Dacă ar fi aşa, atunci cu adevărat nu am putea înţelege ce necesitate există de a ne înălţa deasupra lumii simţurilor. Am avea întregul rost al cunoaşterii dat deja odată cu aceasta din urmă.

   2. Lumea noţională preia drept conţinut al ei numai o parte a „manifestării prin simţuri”. Gândiţi-vă cam aşa. Facem o serie de observaţii. Dăm de cele mai diferite obiecte. Remarcăm că anumite însuşiri pe care le descoperim la un lucru, le-am observat deja. Ochiul nostru, să zicem, examinează o serie de obiecte A, B, C, D etc. A să aibă însuşirile p q a r; B: l m b n; C: k h c g şi D: p u a v. La D dăm iarăşi de însuşirile a şi p, pe care le-am întâlnit deja la A. Desemnăm aceste însuşiri drept esenţiale. Şi în măsura în care A şi D au aceleaşi însuşiri esenţiale, le numim obiecte de aceeaşi natură. Luăm atunci pe A şi D împreună, prin aceea că reţinem în gândire însuşirile lor esenţiale. Avem atunci o gândire care nu se suprapune în întregime cu lumea sensibilă, care nu are caracterul inutil la care ne-am referit mai sus şi care este totuşi la fel de departe de a introduce în lumea sensibilă ceva nou. Împotriva acestei păreri se poate spune, înainte de toate: ca să recunoaştem ce însuşiri îi sunt esenţiale unui lucru, este nevoie fără îndoială de o anumită normă care ne dă posibilitatea să distingem esenţialul de neesenţial. Această normă nu se poate afla în obiect, căci acesta conţine esenţialul şi neesenţialul într-o unitate nedespărţită. Această normă trebuie să fie deci conţinut absolut propriu al gândirii noastre.

Această obiecţie nu răstoarnă însă pe de-a întregul părerea la care ne referim. Căci se poate spune: este o presupunere nejustificată, aceea care afirmă că o însuşire sau alta este mai esenţială sau mai neesenţială pentru un lucru. Dar nici să nu ne preocupe aceasta. Este vorba, se spune, numai de faptul că noi întâlnim anumite însuşiri identice la mai multe lucruri, iar pe acestea din urmă le numim de aceeaşi natură. Nu este vorba deloc de faptul ca aceste însuşiri comune să fie şi esenţiale. Dar această concepţie face o presupunere cu totul greşită. Anume că în două lucruri din aceeaşi clasă de obiecte nu este nimic cu adevărat comun, dacă ne oprim la experienţa simţurilor. Un exemplu va clarifica aceasta. Lucrul cel mai simplu este cel mai bun, pentru că poate fi privit mai uşor în ansamblu. Să privim următoarele două triunghiuri.

figura 1

Ce au ele cu adevărat asemănător, dacă ne oprim la experienţa simţurilor? Absolut nimic. Ceea ce au ele în comun, şi anume legea după care sunt formate şi care face ca ele să se afle amândouă sub noţiunea de „triunghi”, o obţinem abia când depăşim experienţa simţurilor. Noţiunea „triunghi” cuprinde toate triunghiurile. Noi nu ajungem la ea prin simpla observare a tuturor triunghiurilor particulare. Această noţiune rămâne mereu aceeaşi, oricât de des aş reprezenta-o, deşi aproape că nu îmi va reuşi să privesc de două ori acelaşi triunghi. Ceea ce face ca triunghiul particular să fie „acest” triunghi deplin determinat şi nu un altul, nu are nimic a face cu noţiunea. Un triunghi determinat este acest triunghi, determinat anume nu prin faptul că el corespunde acelei noţiuni, ci prin elemente aflate cu totul în afara noţiunii: lungimea laturilor, mărimea unghiurilor, poziţie etc. Este însă absolut inadmisibil să afirmăm: conţinutul noţiunii „triunghi” este luat din lumea obiectivă, când vedem că acest conţinut al lui nu este cuprins deloc în nici un fenomen sensibil.

   3. Mai este posibilă şi o a treia variantă. S-ar putea ca noţiunea să fie mijlocitoarea sesizării unor entităţi care nu sunt perceptibile pe cale senzorială, dar care au totuşi un caracter întemeiat în sine însuşi. Acesta ar fi atunci conţinutul non-noţional al formei noţionale a gândirii noastre. Cel care presupune asemenea entităţi existente dincolo de experienţă şi admite posibilitatea unei cunoaşteri a acestora, trebuie în mod necesar să vadă în noţiune tălmaciul acestei cunoaşteri.

Vom arăta mai târziu în mod special insuficienţa acestei concepţii. Aici vrem doar să atragem atenţia asupra faptului că ea, în orice caz, nu vorbeşte împotriva faptului că lumea noţiunilor ar avea conţinut. Căci dacă obiectele asupra cărora gândim s-ar afla dincolo de orice experienţă şi dincolo de gândire, aceasta din urmă ar trebui cu atât mai mult să aibă în lăuntrul ei însăşi conţinutul pe care ea se sprijină. Ea n-ar putea gândi asupra unor obiecte din care n-ar întâlni nici o urmă în interiorul lumii gândurilor.

În orice caz, este deci clar că gândirea nu este un vas gol de conţinut, ci că, luată absolut în sine, ea este plină de conţinut iar conţinutul ei nu se suprapune cu cel al unei alte forme de manifestare.