Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


I

MISIUNEA ŞTIINŢEI SPIRITUALE ÎN EPOCA NOASTRĂ

Berlin, 10 octombrie 1907

Cine vorbeşte astăzi despre ştiinţa spirituală sau chiar, aşa cum sună tema noastră de azi, despre misiunea ştiinţei spirituale în epoca noastră, poate să se aştepte la cele mai diferite reacţii. Pe de-o parte, nu avem voie să ne amăgim în privinţa faptului că nu trebuie decât să rostim cuvântul “ştiinţă spirituală”, ca să trezim într-un mare număr de contemporani ai noştri părerea că aici e vorba de ceva întunecat în cel mai înalt grad, sau, cum le place multora să spună, de ceva mistic în sensul cel mai rău al cuvântului, de ceva care nu poate să apară ori să stârnească interes decât la oamenii cu gândire neclară sau, cel puţin, la cei ce habar nu au de marile progrese din domeniul cunoaşte-rii. Câţi nu vă vor spune: expresia ştiinţă spirituală e folosită numai de aceia care se ţin departe de marile progrese ale ştiinţelor naturii sau de alte cunoştinţe din epoca noastră.

Dacă, pe de o parte, chiar şi numai rostirea cuvântului “ştiinţă spirituală” va trezi unele adversităţi, nu avem voie să ne ascundem nicidecum faptul că într-o asemenea adversitate zac multe lucruri îndreptăţite. Fiindcă, oricât de ciudat ar putea să pară – întreaga serie de conferinţe vă va arăta, de altfel, cum trebuie înţeles acest cuvânt –, nu putem să nu spunem în mod deschis: Cercetătorul spiritual adevărat, care e conştient de faptul că el nu e un obscurantist în raport cu aşa-numitele progrese ale ştiinţei sau cunoaşterii din epoca noastră, care vrea să se situeze cu totul pe solul culturii epocii noastre şi doar vrea să depăşească anumite superficialităţi ale ei, are voie, ba chiar e obligat să spună, conform cu orientarea lui spirituală şi cu înţelegerea pe care o are pentru raporturile epocii, că adversarii care vorbesc în acest fel, aşa cum am arătat adineaori, poate că sunt contemporanii mai puţin periculoşi pentru el, care poate că dăunează mai puţin curentului său spiritual, decât alţii, care în anumite privinţe se consideră chiar aderenţi, ba mai mult, apostoli ai ştiinţei spirituale. Nu-i aşa, e ciudat să spunem aşa ceva, dar e adevărat.

Expresia “ştiinţă spirituală” are pentru mulţi ceva ispititor. Ceea ce i se reproşează atât de uşor cercetătorului spiritual de către adversari e faptul că oamenii prea uşor pot fi determinaţi să alerge acolo unde se vorbeşte despre nişte lucruri misterioase, întunecate, enigmatice, aşa că aceia care au un spirit neclar sau sunt prea comozi pentru a se situa pe solul cunoaşterii, sau prea slabi pentru a lăsa să acţioneze asupra lor nişte cunoştinţe ştiinţifice, sunt plini de interes când e vorba de ceva obscur, misterios. Astfel, cercetătorul spiritual găseşte multă aprobare şi, într-un anumit sens, el chiar contează pe acest instinct bizar al naturii umane, pe setea de spiritual existentă în natura umană, setea de spiritual în cel mai rău sens al cuvântului.

Nu putem nega faptul că în epoca noastră atât de haotică există, într-adevăr, mulţi oameni care sunt atraşi spre ceea ce numim ştiinţă spirituală numai prin acest instinct obscur existent în natura umană. Şi dacă, apoi, adversarii ştiinţei spirituale văd ce daune provoacă asemenea aşa-zişi aderenţi, ce fel de afirmaţii fac ei adeseori şi cum se raportează în multe privinţe la cunoaşterea epocii actuale, atunci nu trebuie să ne mirăm, ba chiar nu trebuie să ne mirăm deloc, dacă adversarii noştri ajung la părerea caracterizată. Dacă cercetătorul spiritual ar putea să se teamă, atunci s-ar putea face, eventual, afirmaţia grotescă, dar adevărată, că el ar trebui să se teamă mai mult de un mare număr dintre adepţii lui decât de adversari. Fiindcă aceşti adversari vor trebui să facă o cotitură de felul celei pe care o vom caracteriza, poate deja în cursul conferinţei de astăzi, dar care va reieşi în modul cel mai clar din conferinţa următoare, când vom vorbi despre “Ştiinţele naturii la răscruce”. Astăzi ne propunem să clarificăm, prin această caracterizare din stânga şi din dreapta, sub o formă pur narativă, sarcina, sensul, importanţa şi misiunea a ceea ce numim ştiinţă spirituală în epoca noastră.

Dacă studiaţi programul care v-a fost oferit pentru conferinţele din această iarnă, veţi vedea că am alternat în folosirea cuvântului. La unele conferinţe e folosită expresia ştiinţă ocultă, la altele, expresia ştiinţă spirituală. În fiecare loc expresia a fost aleasă în mod deplin conştient, cu toate că ştiinţa spirituală, aşa cum o reprezentăm noi aici, este cam acelaşi lucru cu ceea ce se numeşte ştiinţă ocultă. Vă rog să nu înţelegeţi cuvântul “ocult” din cuvântul compus ştiinţă ocultă*, sau din adjectivul derivat de la aceasta, în sensul că ar fi vorba de ceva absolut secret sau obscur. Conferinţa însăşi vă va arăta din ce cauză folosim tocmai acest cuvânt, ştiinţă ocultă, pentru acea sumă de adevăruri şi cunoştinţe pe care le vom discuta în cursul iernii.

* În lb. germană: Geheimwissenschaft - n.tr.

Dacă vrem să spunem ce stă la baza ştiinţei oculte, trebuie să dăm, pentru început, un răspuns foarte simplu. Trebuie să spunem că la baza ştiinţei oculte se află două convingeri: Mai întâi, convingerea că în dosul a ceea ce ne arată simţurile noastre în lumea exterioară, în dosul a ceea ce îşi poate însuşi intelectul nostru, drept percepţii şi experienţe senzoriale, în dosul a ceea ce pot vedea ochii şi pot pipăi mâinile, există o lume mai înaltă, invizibilă, o lume suprasensibilă. Aceasta este una dintre convingeri. Cealaltă convingere este aceea că omul e în stare să perceapă, să vadă această lume suprasensibilă, invizibilă, prin dezvoltarea propriilor sale puteri de cunoaştere şi a propriilor sale facultăţi. Dacă spunem aceste două lucruri, am spus deja ce stă la baza oricărei aşa-numite ştiinţe oculte.

Dar imediat din rândurile contemporanilor noştri se ridică aici obiecţii importante. Cultura epocii noastre are, în primul rând, o orientare care spune: Noi nu avem nevoie deloc să vorbim despre vreo lume suprasensibilă; acestea sunt prejudecăţile unui trecut care – slavă Domnului! – nu mai este. Aşa spun mulţi. Şi nu e mult de când – ce-i drept, asemenea glasuri devin astăzi din ce în ce mai rare – aceia care se considerau cei mai luminaţi oameni, cei mai avansaţi, spuneau: tendinţa de a te întoarce spre nişte substraturi invizibile, suprasensibile ale lucrurilor, ţine de o epocă naivă, copilărească, din viaţa omenirii, când oamenii încă nu erau situaţi solid pe solul cunoaşterii ştiinţifice, când ei mai credeau că dezleagă întrebările-enigmă ale existenţei prin tot felul de născociri şi emanaţii ale fanteziei. Dar epoca modernă i-a învăţat pe oameni că cercetarea care se foloseşte de experienţa simţurilor exterioare nu are nevoie să recurgă la asemenea puteri sau entităţi suprasensibile, că lumea pe care o vedem în mod concret poate fi explicată din ea însăşi. Şi dacă putem explica lumea din ea însăşi – aşa spun materialiştii, ca şi cei ce se numesc monişti, şi monişti sunt mulţi dintre contemporanii noştri –, dacă putem descoperi în cadrul lumii senzoriale cauzele senzoriale, nu mai avem nici un motiv să invocăm nişte entităţi suprasensibile.

Aceasta este o orientare radicală, care vrea să o rupă cu toate concepţiile despre suprasensibil. Şi această concepţie are de adus în favoarea sa multe argumente care au greutate. Cine ar vrea să nege progresele imense făcute de ştiinţa exterioară în ultimele secole? Cine nu ar admira rezultatele acestor cercetări, care se întind, pe de o parte, până sus, la fenomenele cerului înstelat, şi, pe de altă parte, se cufundă în tainele celor mai mici vieţuitoare, în misterele substanţelor şi ale existenţei senzoriale? Cine nu ar sta plin de admiraţie chiar în faţa unor speculaţii îndrăzneţe, de felul celor care sunt făcute în epoca modernă de câte un cercetător, în urma unor frumoase descoperiri, cum este aceea a radiului [ Nota 1 ]? Şi cine nu va vedea că e ceva ademenitor în faptul că un om situat pe solul unui asemenea pozitivism sau materialism radical – numele nu contează – vine acum şi spune: Cercetătorul e încă departe de a dezlega prin cercetare senzorială toate enigmele existenţei; dar aveţi răbdare, va veni vremea în care ceea ce astăzi mai e acoperit de un văl gros va fi clarificat chiar de către ştiinţa despre natură; va veni vremea în care cei ce studiază Antichitatea vor dezlega enigma unor lumi trecute, acoperite încă de straturi de pământ, enigma naturii în activitatea ei creatoare, va veni vremea în care cercetarea pur senzorială îşi va proiecta luminile asupra trecutului. Va veni, de asemenea, vremea în care în laborator – aşa va spune, pe bună dreptate, cel situat pe solul cercetării ştiinţifice – vor fi introduse anumite materii în nişte substanţe nevii, în aşa fel încât va putea fi creată chiar în laborator substanţa vie. Poate că astăzi aceasta pare încă o idee îndrăzneaţă; dar evoluţia într-acolo merge, şi atunci tu, cercetătorule ocult, poţi să-ţi iei catrafusele şi să pleci, fiindcă nu vei mai avea nici un drept să vorbeşti despre lucruri suprasensibile, de vreme ce noi am arătat că până şi viaţa poate fi produsă prin combinarea unor substanţe şi forţe.

Răspunsul la asemenea obiecţii urmează să fie dat de întreaga serie a conferinţelor de faţă. Ar fi uşuratic din partea noastră dacă am vrea să dăm deja astăzi un răspuns. Vreau să spun un singur lucru, menit să arate în mod tipic cât de uşor pot fi răstălmăcite obiecţiile ridicate împotriva aşa-zisei ştiinţe oculte obscurantiste: Pe când ştiinţele naturii susţin cu o anumită îndreptăţire că va veni odată vremea în care din simple substanţe nevii va fi creat ceva viu, şi această cercetare, care se ridică la nivelul mărturisirii unui fel de religie, crede că menţionează astfel ceva care va infirma total, în mod indiscutabil, ştiinţa ocultă, adevărul este că ştiinţa ocultă a fost întotdeauna conştientă de acest lucru! Ba chiar, fiindcă a ştiut-o, a putut să stea atât de solid şi sigur pe picioarele ei! Cine ridică împotriva ştiinţei oculte asemenea obiecţii, dovedeşte că ignoră total adevăratul ei caracter. Răspunsul complet va rezulta în cursul conferinţelor.

Există alţi contemporani, care spun: Se poate foarte bine ca în dosul lumii noastre senzoriale să existe ceva suprasensibil; dar, cu puterile şi facultăţile sale, omul nu poate şti nimic despre o asemenea lume suprasensibilă şi, de aceea, nu are voie să vorbească despre ea, dacă vrea să facă ştiinţă. – Aceasta este o părere şi mai larg răspândi-tă. Asemenea oameni nu vor să răspundă deloc în mod clar la între-barea dacă există ceva suprasensibil, ei vor s-o lase cu totul în vag, să facă obiectul unei credinţe pur subiective, arbitrare, din întrebarea dacă există nişte simţuri cu care poate fi perceput suprasensibilul. Ei spun: Omul nu poate să vadă în dosul naturii exterioare, şi el se îndepărtează de solul cunoaşterii, se mişcă pe tărâmul credinţei arbitrare, când caută să depăşească limitele naturii sale.

Ştiinţa ocultă răspunde acestei concepţii în felul următor: Voi aţi cercetat facultatea de cunoaştere care stă la dispoziţia oamenilor. Aţi arătat că dacă omul foloseşte această facultate de cunoaştere nu poate să ajungă în dosul naturii, acolo unde începe suprasensibilul. Şi acum voi spuneţi: Pentru că am dovedit acest lucru, ştiinţa ocultă sau ştiinţa despre suprasensibil este imposibilă. – Cine vorbeşte aşa, presupune că ştiinţa ocultă nu-i dă dreptate. Dar nu este aşa. Ştiinţa ocultă îi dă întru totul dreptate, ea se situează pe aceeaşi poziţie. Ştiinţa ocultă spune: Voi aţi cercetat facultatea voastră de cunoaştere, aţi arătat cu exactitate cât de departe se poate ajunge cu ajutorul ei. Aţi arătat că nu se poate ajunge cu ajutorul ei în suprasensibil. Aveţi perfectă dreptate; faceţi însă o greşeală, greşeala că nu rămâneţi la faptele concrete, că nu afirmaţi doar ceea ce ştiţi, ci mai adăugaţi ceva ce nu puteţi şti, prin faptul că spuneţi: nici un om n-o poate şti.

Întâlnim aici o tendinţă a contemporanilor noştri, situaţi pe o aşa-zisă bază ştiinţifică, o tendinţă care nu provine deloc din ştiinţă, din cunoaştere, ci dintr-un sentiment general, dintr-un instinct nerostit al epocii noastre. Bineînţeles, acest instinct devine vizibil numai când examinezi puţin ca observator liniştit, cu totul imparţial, ce se întâmplă în epoca noastră. Încercaţi să luaţi în mână un ziar, o gazetă, o carte oarecare, populară sau chiar erudită, care se ocupă dintr-o direcţie sau alta de probleme cum sunt cele ridicate de mine aici. Nu veţi găsi nimic mai frecvent decât, sub o formă sau alta, cuvântul care, de pe o poziţie spirituală mai înaltă, este periculos: Noi putem şti numai cutare sau cutare lucru. Asupra lucrului cutare sau cutare nu putem emite nici o judecată. – Convingeţi-vă dumneavoastră înşivă dacă, acolo unde se vorbeşte despre asemenea lucruri, nu întâlnim peste tot acest “se” sau “noi”! El e foarte neînsemnat, dar s-a născut dintr-un instinct adânc încuibat. E credinţa că fiecare om în parte, prin ceea ce poate înţelege, prin ceea ce ştie, are o anumită infailibilitate pentru întreaga cunoaştere şi că cineva poate să se pronunţe nu numai asupra a ceea ce el poate sau nu poate cunoaşte, ci şi asupra a ceea ce oamenii, în general, asupra a ceea ce “noi” putem şi nu putem cunoaşte. Pe baza acestui instinct, contemporanii noştri nu pot deloc să creadă că poate exista o anumită evoluţie în ceea ce priveşte cunoaşterea. Şi, totuşi, cât e de absurdă această concepţie, dacă omul o are în vedere chiar şi numai privitor la propria sa viaţă! Ia reflectaţi puţin: Când survine pentru omul individual momentul în care el poate decide unde se află limita discernământului său? Poate el să decidă la douăzeci şi cinci de ani, la treizeci şi şase, la şaizeci sau chiar deja la zece ani, unde se află limitele facultăţii sale de cunoaştere? Nu există oare în fiecare viaţă o evoluţie? Oare nu facem noi în copilărie alte afirmaţii decât mai târziu? Avem voie să nutrim gândul că nu am putea învăţa nimic de la nimeni, în lume, că nimeni în lume nu ştie mai mult decât noi? Dar această tendinţă zace ca instinct în natura contemporanilor noştri, că fiecare determină din sine limitele facultăţii de cunoaştere. Şi din acest instinct provine nu numai această afirmaţie, ci numeroase lucrări, care o discută pe mii de pagini. Dacă privim puţin în culise, vedem că acestea nu provin, în ultimă instanţă, decât din faptul că omul trăieşte cu acest instinct.

Dar cercetătorul ocult le spune următoarele: În privinţa acelor cunoştinţe despre care tu crezi că îţi sunt clare, ai perfectă dreptate, aici nu poţi cunoaşte mai mult. Dar există o evoluţie a facultăţii de cunoaştere. Dacă vrei să pătrunzi în lumea suprasensibilă trebuie să dezvolţi în tine o facultate de cunoaştere suprasensibilă. Şi acest lucru este posibil! – Astfel, poziţia pe care o adoptă ştiinţa ocultă nu contrazice deloc ceea ce spun aceşti oameni. Chiar este de acord cu ei. Ea spune doar că în om mai există o altă facultate de cunoaştere, care nu are aceste limite şi pe care omul o poate dezvolta în el. Ei bine, are cineva în lume dreptul să spună – hai să privim lucrurile de pe poziţia unei gândiri logice clare – că nu există ceva de felul unei evoluţii a facultăţii de cunoaştere? Ce poate spune el? El poate spune doar: n-o cunosc, mie îmi este necunoscută. Poate să-şi traseze el însuşi limita dincolo de care nu poate privi în intimitatea unei asemenea evoluţii. Dacă spune: graniţa pe care o stabilesc eu facultăţii de cunoaştere nu se întinde până acolo, atunci el e obligat să spună: Nu ştiu. Atunci el nu are voie să vrea să decidă ceva în legătură cu asemenea lucruri. Nu acela care nu ştie nimic despre lumea suprasensibilă poate să spună dacă o asemenea lume există sau nu, ci acela care ştie ceva despre ea. Ştiinţa ocultă se situează tocmai pe poziţia pozitivismului, în întreaga sa universalitate. Cercetătorul ocult spune: Nimeni nu are dreptul de a decide asupra a ceea ce poate sau nu poate cunoaşte omul, ci fiecare are dreptul de a decide numai asupra a ceea ce cunoaşte el însuşi.

Cu aceasta am atins un moment afectiv care nu e lipsit de importanţă în ştiinţa noastră ocultă. Se spune că ştiinţa ocultă duce la trufie spirituală, deoarece ocultiştii susţin că pot depăşi cunoaşterea obişnuită. Dar lucrurile stau exact invers. Nu există trufie mai mare decât a celui care vrea să decidă el însuşi nu numai asupra a ceea ce nu ştie el, ci vrea să decidă chiar asupra a ceea ce poate sau nu poate să ştie omul. Aceasta e trufia care se erijează singură în normă valabilă pentru toţi oamenii. Dar este modestie spirituală când cel ce se situează pe solul ştiinţei oculte nu vrea să decidă el însuşi asupra nici unui alt lucru, în afară de ceea ce poate şti el însuşi. Noi nu vorbim despre ceea ce există dincolo de limitele cunoaşterii noastre. Acesta e modul de a gândi care duce la modestia adevărată. De aceea, tot ceea ce e tratat în cadrul ştiinţei oculte va trebui să aibă întotdeauna un caracter personal. Nu e nimic rău în aceasta. Şi nici nu e ceva care să infirme valabilitatea adevărurilor ocult-ştiinţifice. Trebuie să ne fie clar că ceea ce omul vrea şi trebuie să găsească în legătură cu lucrurile supreme şi suprasensibile trebuie găsit în adâncul cel mai intim al sufletului său, prin puterea pe care el o dezvoltă în viaţa spirituală întotdeauna prin sine însuşi. Dar, dacă aşa stau lucrurile, atunci fiecăruia dintre aceia care vor să vadă ei înşişi realităţile ştiinţei oculte trebuie să i se spună să se îndrepte spre propriul său lăuntric. De aici mulţi adversari îşi deduc obiecţiile, spunând că ceva care e cercetat numai în lăuntricul propriei fiinţe umane nu poate fi decât obiectul credinţei, fără a avea dreptul de a pretinde că are o valabilitate generală.

Observatorului lipsit de prejudecăţi i se arată ce îngustă este o asemenea deducţie. Există un lucru pe care, fireşte, foarte puţini îl pot folosi drept comparaţie, dar care oferă un exemplu foarte bun pentru acela care este în situaţia respectivă. Este ceva ce noi trebuie să trăim, exact ca şi adevărurile ştiinţei oculte, în lăuntricul nostru; orice aspect sau lucru exterior nu poate fi aici altceva decât un exemplu, un îndemn: Sunt adevărurile matematice. Ele sunt, totodată, adevărurile cele mai generale. Cine vrea să le ia drept termen de comparaţie va găsi că această comparaţie se potriveşte perfect. Un adevăr matematic e ceva ce omul nu poate afla niciodată cu ajutorul simţurilor exterioare. Puteţi măsura cât vreţi cele trei unghiuri ale unui triunghi, niciodată nu veţi găsi adevărul de nezdruncinat că împreună aceste trei unghiuri fac 180°. Acest lucru trebuie să-l recunoaşteţi lăuntric. Aşa e cu toate adevărurile geometrice şi cu toate adevărurile matematice.

Două aspecte intră în considerare, în legătură cu asemenea adevăruri, pe care le recunoaştem lăuntric. Primul este un lucru astăzi nepopular, în sensul cel mai strict al cuvântului. Se spune: Cum putem conta pe acordul celorlalţi, în privinţa unui lucru care trăieşte doar în lăuntricul omului? Cum putem crede că e adevărat un lucru pe care îl cunoaştem numai în noi înşine? – Dar e tocmai invers. În ceea ce priveşte adevărul real, majoritatea nu decide absolut deloc. Dacă dumneavoastră aţi cunoscut, dacă aţi înţeles bine un principiu matematic, dacă v-aţi convins în mod lăuntric de adevărul lui, atunci pentru dumneavoastră sunt valabile două lucruri: În primul rând, dacă un milion de oameni v-ar contrazice şi nu ar fi de părerea dumneavoastră, aceasta nu v-ar zdruncina câtuşi de puţin. Acesta e unul dintre lucrurile care intră în considerare. Al doilea constă în următoarele. Dumneavoastră sunteţi sigur că orice om care creează în lăuntricul lui aceleaşi condiţii ca şi dumneavoastră, pentru a cunoaşte, trebuie să fie de aceeaşi părere cu dumneavoastră, cu toate că dumneavoastră aţi găsit adevărul în interior. Pe cât e de adevărat că majoritatea nu decide absolut deloc asupra adevărurilor matematice, tot pe atât de adevărat este că – dacă au fost create în mod just condiţiile necesare, şi oricine poate învăţa să facă acest lucru – mulţimea nu poate să decidă nimic asupra rezultatelor furnizate de ştiinţa ocultă. Noi le putem găsi în lăuntricul propriei noastre fiinţe şi nimic exterior nu ne poate îndepărta de ele, o dată ce le-am cunoscut în interiorul nostru. În vremurile vechi, adepţii ştiinţei oculte, care se numeau gnostici, numeau mathesis această ştiinţă ocultă; nu pentru a spune că ea este o matematică, ci pentru că această ştiinţă ocultă are caracterul adevărurilor matematice. Dar a trecut multă vreme de când oamenii vedeau caracterul ştiinţei oculte în această puritate. E regretabil că aici s-au adunat multe lucruri care întunecă privirea, astfel încât cei situaţi pe poziţia ştiinţei au oroare când le iese în cale ceva de felul ştiinţei oculte.

Suntem conduşi astfel spre nişte probleme care ne trimit la două cuvinte, folosite în mod excesiv de oamenii epocii actuale: cuvintele ştiinţă şi credinţă. Se spune: despre lucrurile de care se ocupă ştiinţa se poate şti ceva, despre celelalte lucruri se poate numai crede ceva, aceasta fiind atunci o problemă personală. Numai din cauză că cei ce spun aşa ceva nu înţeleg cum se creează condiţiile pentru ca orice credinţă să devină cunoştinţă, numai de aceea ei pot vorbi aşa. Cine nu e în stare să dovedească matematic că cele trei unghiuri ale triunghiului fac 180°, acela trebuie să creadă acest lucru. Cine nu e în stare să aducă dovada care e adusă de ştiinţa ocultă pentru viaţa pe care omul o duce între moarte şi o nouă naştere, acela va trebui să creadă acest lucru. Dar el va găsi şi posibilitatea de a aduce pentru sine însuşi această dovadă, aşa cum vom mai vedea în cursul confe-rinţelor.

Dintr-o altă direcţie se obiectează împotriva ştiinţei oculte că, născută din haosul epocii noastre, ea este un fel de nouă sectă religioasă, apărută în creierii unor exaltaţi şi visători. Obiecţiile aduse din această direcţie se bazează pe o înţelegere atât de greşită a situaţiei, încât e greu să te confrunţi cu ea. Ştiinţa ocultă nu are nimic comun cu lucrurile care ar putea ajunge la o sciziune oarecare, la o coliziune cu vreuna dintre religiile existente, şi nici cu ceva care să fie situat pe locul unei noi religii. Acele lucruri care au constituit până acum obiectul tuturor religiilor constituie şi obiectul suprasensibilului, al ştiinţei oculte. De aceea, există unele puncte în care ele se ating. Numai un singur lucru ne poate da o înţelegere justă, profundă, a ceea ce este oferit în religii, un singur lucru ne dă posibilitatea de a înţelege religia, şi anume: a ridica pe treapta cunoaşterii ceea ce în religie este credinţă. A fi slujitor a ceea ce religia caută pe o altă cale, aceasta ţine în mod nemijlocit de misiunea ştiinţei oculte.

Cine ridică aici obiecţia că e păcat să vrei să cercetezi obiectele lumii suprasensibile, că ele sunt ceva ce n-ar putea veni niciodată din natura umană, că omul trebuie să aibă încredere într-o revelaţie superioară şi că e o cutezanţă să vrei să le scrutezi – unui asemenea om i se poate riposta că e păcat să laşi în paragină ceea ce există în lume sub formă de germene. Fiindcă lumea spirituală a pus în lume nişte germeni pentru ca ei să răsară. Celui ce vrea să îngrădească puterea de cunoaştere umană, spunând că omul nu trebuie să se sumeţească în felul acesta, aceluia i se poate răspunde că ar fi păcat să laşi să se pustiască tocmai puterea cunoaşterii. Noi nu trebuie s-o lăsăm în paragină, ci s-o dezvoltăm, pentru aceasta o avem. Cine se poate lămuri şi poate înţelege ce păcat faţă de natura umană este acela de a lăsa în paragină puterile ei, de a te izola de lumea suprasensibilă, acela va renunţa foarte curând la această obiecţie, găsind-o cu totul imposibilă. Aşa se situează ştiinţa ocultă, cu modul ei de a gândi, în curentele epocii noastre.

Azi nu vreau să vă dovedesc nimic, ci să povestesc cum se prezintă ştiinţa ocultă în epoca noastră. Care este obiectul ei, pe ce se bazează ea, aceste lucruri le sunt total necunoscute cercurilor celor mai largi de oameni. Lor le este necunoscut faptul că în cadrul evoluţiei omenirii au existat întotdeauna persoane izolate care s-au dăruit cu cea mai mare seriozitate acestei ştiinţei oculte, care cunoşteau din proprie experienţă trăirile prin care poate trece omul în lumea suprasensibilă, pentru care era experienţă personală ceea ce prezentăm noi aici în asemenea conferinţe. Şi ei nu ştiu nici că mai există şi astăzi oameni care pot privi astfel în lumea spirituală.

Acum, aici se poate pune întrebarea: De ce era ascuns aşa ceva de ochii mulţimii, de ce avem aici de-a face cu ceva care nu a devenit cunoscut tuturor? Vom vedea, când vom vorbi despre pericolele ştiinţei oculte, de ce pentru aceia care se numeau în mod îndreptăţit cercetători ai ocultului exista principiul de a nu face cunoscută ştiinţa ocultă decât acelor oameni care, prin anumite însuşiri ale vieţii lor, deveniseră maturi pentru a o primi. Astăzi, în orice caz, domnesc cu totul alte concepţii despre răspândirea cunoaşterii, deosebite de acelea care au fost uzuale dintotdeauna în ştiinţa ocultă. Dacă, în zilele noastre, un om a ajuns să ştie ceva, el se grăbeşte cât poate pentru ca ceea ce ştie să curgă din peniţa lui sub formă de tinctură neagră şi să-şi ia zborul în toată lumea, transpus sub formă de litere cu ajutorul cernelii tipografice. Cercetătorii oculţi aveau însă motivele lor de a transmite ceea ce ştiau numai celor pregătiţi.

Dar de ce, atunci, apar astăzi în public diferiţi oameni, care vorbesc despre rezultatele ştiinţei oculte? Şi acest lucru îşi are bunele sale temeiuri. El are legătură cu întreg progresul spiritual al omenirii. Ceea ce astăzi poate şti oricine, prin scrierile de popularizare bazate în întregime pe cunoaşterea noastră senzorială obişnuită, aceasta poate fi, dacă este aplicat în mod just, o bună pregătire pentru ştiinţa ocultă. Pe de altă parte, a crede că ştiinţele noastre despre natură duc neapărat la negarea suprasensibilului ar însemna o totală ignorare a faptelor. Mai degrabă, aceste ştiinţe ale naturii, just înţelese, duc la recunoaşterea deplină a suprasensibilului! Cine îşi asimilează în mod just faptele descoperite de ştiinţele naturii şi le urmăreşte în continuare, ajunge direct în sfera suprasensibilului şi invizibilului. Dar cine duce mai departe în mod greşit aceste adevăruri ştiinţifice, acela ajunge la lumea materialistă, care poate că încă nu nevrozează chiar atât de tare omenirea actuală, dar o va nevroza în mod sigur pe cea viitoare. De aceea, astăzi a apărut necesitatea de a arăta fiecărui om calea pe care pot fi folosite, într-un mod adecvat, aceste adevăruri ale ştiinţelor naturii, în măsura în care ele sunt accesibile. În secolele trecute nu era aşa. Fiecare trebuia să treacă printr-o perioadă lungă de pregătire, în care îi erau educate facultatea de gândire, logica sa, caracterul. Astăzi, gândirea folosită în ştiinţele naturii, just aplicată, este deja o şcoală la care putem învăţa să înţelegem lucrurile comunicate de ştiinţa ocultă. Această gândire naturalist-ştiinţifică poate deveni o binefacere pentru omenire.

Vom afla treptat că ceea ce îi conduce pe oameni spre lumea suprasensibilă poate fi atins pe trei căi. Când vorbeşti de aceste trei căi, te expui pericolului de a fi privit de unii drept visător, iar dacă descrii mai ales cea de-a treia cale, drept un nebun de legat, deşi cei ce judecă astfel nu ştiu absolut nimic despre ce e vorba. Ne sunt arătate trei căi: Imaginaţia sau clarvederea, inspiraţia şi intuiţia. Aceste trei căi există de secole în evoluţia omenirii şi ele au fost parcurse dintotdeauna. Au existat mereu oameni care, aplicând metodele respective, au putut păşi pe calea ce duce în lumea suprasensibilă.

Ce sunt asemenea iniţiaţi? Imaginaţi-vă că există nişte oameni care locuiesc într-un ţinut îndepărtat, unde nu există nici trenuri, nici maşini. Şi iată, unul dintre ei o porneşte spre Europa şi vede că există trenuri şi maşini. Se duce apoi acasă şi îşi povesteşte experienţele, ceea ce a văzut el însuşi. Atunci, el este un iniţiat în lucrurile respective. Asemenea iniţiaţi există şi pentru lucrurile suprasensibile. Ei sunt conduşi în şcolile oculte spre posibilitatea de a arunca o privire în lumea suprasensibilă, invizibilă, şi de a putea relata despre cele trăite acolo.

Cei iniţiaţi în acest fel pot fi împărţiţi iarăşi în două categorii: iniţiaţi propriu-zişi şi clarvăzători. Ce este un iniţiat în sens restrâns? Trebuie să facem cunoştinţă aici cu o însuşire a ştiinţei oculte care nu va fi unanim recunoscută, dar care, totuşi, există. După ce adevărurile ştiinţei oculte au fost comunicate, dacă ele au fost rostite în faţa oamenilor, nu e nevoie să fii clarvăzător ca să le înţelegi. Clarvederea e necesară pentru găsirea adevărurilor ocult-ştiinţifice, dar nu e necesară pentru înţelegerea acestora. Tot ceea ce va fi spus în cursul acestei ierni, ca rezultat al cercetărilor făcute în lumea superioară, n-a putut fi găsit fără darul clarvederii, fără ca ochii spirituali şi urechile spirituale ce dormitează în orice om să fi fost dezvoltate. Despre aceasta vom mai da amănunte, când vom vorbi despre iniţiere. Dar după ce aceste rezultate au fost exprimate şi îmbrăcate în forme corespunzătoare gândirii actuale, oricine le poate înţelege. Nu poate fi valabilă niciodată obiecţia că trebuie să fii clarvăzător ca să înţelegi lucrurile comunicate de ştiinţa ocultă. Ele sunt de neînţeles nu pentru cel care nu e clarvăzător, ci pentru cel care nu vrea să-şi folosească gândirea logică la întreaga ei capacitate. De înţeles, totul poate fi înţeles, după ce a fost exprimat odată, până la nivelul celor mai înalte regiuni.

Acela care, fără a fi el însuşi clarvăzător, înţelege tot ceea ce are de spus ştiinţa ocultă, este un iniţiat. Dar cel ce poate intra el însuşi în aceste lumi, pe care le numim invizibile, este un clarvăzător. În vremurile vechi, care nu sunt chiar atât de departe de vremurile noastre, în şcolile oculte exista o separaţie strictă între clarvăzători şi iniţiaţi. Ca iniţiat, puteai să te înalţi până la cunoştinţele despre lumile superioare, fără a fi clarvăzător, dacă îţi foloseai intelectul în mod just. Pe de altă parte, cineva putea fi clarvăzător, fără a fi iniţiat într-un grad deosebit de înalt. Veţi ajunge să înţelegeţi cum trebuie luată această afirmaţie. Imaginaţi-vă doi oameni, un domn foarte învăţat, care ştie tot felul de lucruri, ceea ce au de spus fizica şi fiziologia despre lumină şi fenomenele luminii, dar care e atât de miop, încât nu poate să vadă prea bine nici la o distanţă de zece centimetri: el nu vede ca lumea, dar este iniţiat în legile activităţii luminii. Tot aşa, un om poate fi iniţiat în lumea suprasensibilă, şi să vadă foarte slab în ea. Un altul poate să vadă excelent în lumea senzorială exterioară, dar să nu ştie aproape nimic din ceea ce ştie domnul cel învăţat. Aşa pot să existe şi clarvăzători pentru ai căror ochi spirituali lumile spirituale stau deschise. Ei pot privi în lumea suprasensibilă, dar nu posedă nici o ştiinţă, nici o cunoaştere a acesteia. De aceea, pe parcursul unor lungi perioade de timp s-a făcut deosebire între clarvăzător şi iniţiat. Pentru a se cuprinde întreaga plenitudine a vieţii, era nevoie adesea nu de unul, ci de mulţi oameni. Unii, ca să progreseze, nu erau făcuţi să devină clarvăzători. Altora, li se creau ochi spirituali şi urechi spirituale. Ceea ce există în ştiinţa ocultă s-a născut prin comunicarea şi schimbul de idei dintre ocultişti şi clarvăzători.

În epoca noastră, nu se mai face deloc această separaţie riguroasă între clarvăzători şi iniţiaţi. Astăzi, e necesar ca fiecăruia dintre aceia care au atins un anumit grad de iniţiere să i se dea măcar posibilitatea de a atinge şi un anumit grad de clarvedere. Cauza constă în faptul că astăzi nu poate fi creată acea mare încredere nelimitată între un om şi alt om. Acea credinţă profundă, plină de dăruire, care domnea odinioară între un om şi alt om făcea posibilă existenţa unui gen special de clarvăzători, de la care auzeai ceea ce ei percepeau în lumile superioare. Alţii ordonau apoi în mod sistematic lucrurile percepute de primii. Astăzi, a fost creată un fel de armonie în dezvoltarea facultăţilor necesare pentru a deveni iniţiat şi clarvăzător. De aceea este posibil astăzi ca o a treia categorie, aceea a adepţilor, să se fi redus foarte mult. Epoca noastră are o atitudine de cea mai mare ostilitate faţă de categoria adepţilor. Vă puteţi face o imagine despre deosebirea dintre un adept şi un iniţiat, dacă vă reprezentaţi următoarele: Imaginaţi-vă un ţinut unde există trenuri şi dumneavoastră aţi văzut aceste trenuri. Vă întreb acum: dumneavoastră, care aţi dobândit prin percepţia vizuală proprie convingerea pozitivă că există ceva de felul trenului, aţi putea deja să faceţi un tren? Ca să-l puteţi face, e necesar mult exerciţiu şi încă alte lucruri. Acela care, prin nişte exerciţii despre care omul de astăzi aproape că nu are nici o idee, şi-a însuşit nu numai nişte cunoştinţe vizuale în lumea spirituală, ci şi exerciţiu în mânuirea puterilor spirituale care stau la baza lumii senzoriale exterioare, un asemenea om, spre deosebire de clarvăzător, este un adept. Pentru a deveni adept se cere o pregătire mult mai îndelungată chiar decât aceea prin care cineva devine clarvăzător. Pe lângă aceasta, evoluţia culturii actuale manifestă mai multă ostilitate faţă de învăţarea mânuirii puterilor spirituale decât faţă de încercarea de a pătrunde în lumea spirituală prin cunoaştere.

A aduce la conştienţa omenirii faptul că există posibilitatea de a pătrunde pe aceste trei căi în lumile spirituale, că există posibilitatea de a dobândi o cunoaştere mult mai adâncă decât cea obişnuită şi de a o extinde, în aceasta constă misiunea ştiinţei oculte. Iar dacă ne întrebăm: Oare curiozitatea, oare simplul imbold spre cunoaştere ne mână spre ştiinţa ocultă, noi trebuie să răspundem: Nu, e vorba de cu totul altceva! Lucrul despre care este vorba – un lucru pe care mulţi dintre aceia care se apropie de ştiinţa ocultă, chiar dacă nu-l ştiu în mod clar, îl presimt măcar în mod vag – este ceva ce dormitează adânc în ştiinţa senzorială a epocii noastre, dar care nu va putea ieşi niciodată la suprafaţă în cadrul ei şi despre care vom putea vorbi în conferinţa dedicată ştiinţelor naturii. Nu e vorba de cunoaştere, ci de viaţă, de continuarea vieţii şi de ridicarea ei pe o treaptă mai înaltă. Mulţi sunt îngrijoraţi la gândul că ştiinţa ocultă i-ar putea îndepărta de viaţa nemijlocită. Dar e adevărat exact contrariul. Ea îi face pe oameni destoinici şi îi situează solid în viaţă. Numai că ei trebuie să aibă capacitatea şi tăria de a păşi pe tărâmul ştiinţei oculte.

De mai mulţi ani, aici au fost prezentate conferinţe pe temele cele mai diverse. Ele au fost urmate de discuţii. Nu ne vom ocupa aici mai îndeaproape de aceste discuţii. Dar, dacă vrem să vorbim despre misiunea ştiinţei oculte în epoca noastră, trebuie să atingem un anumit fenomen, pentru că el trebuie să fie considerat deosebit de caracteristic. El ne-a ieşit în întâmpinare în mod deosebit când am vorbit despre “Biblie şi înţelepciune” [ Nota 2 ]. Nu o singură persoană, ci numeroase persoane au ridicat împotriva acestor lucruri nişte obiecţii venite din adâncul inimii lor. Au fost făcute nişte obiecţii venite dintr-o simţire adâncă şi printre ele a fost una care suna cam aşa: În ştiinţa ocultă se spun multe lucruri despre natura înşeptită a fiinţei umane, despre reîncarnare şi karma, despre şederea omului în lumea suprasensibilă între moarte şi o nouă naştere, despre dezvoltarea omului de-a lungul diverselor stări planetare ş.a.m.d.; sunt solicitate spiritul nostru, gândirea noastră. Dar ceea ce căutăm noi nu este atât de mult satisfacţia spiritului, cât adâncirea sufletului, a vieţii lăuntrice. Ceea ce vrem să găsim este divinul în simţire, divinul în sentiment.

Obiecţia de mai sus e făcută din adâncul simţirii, şi tocmai oamenii care sunt ferm situaţi pe solul ştiinţei oculte pot să aprecieze pe deplin importanţa unei asemenea obiecţii, care spune: Dă-ne suflet! Noi ştim că divinul care trăieşte în noi ne conduce spre lăuntricul propriilor noastre inimi, dar nu ne aduce reprezentări despre fiinţa umană şi lume, despre naştere şi moarte; ceea ce căutăm noi nu este spiritualul.

Oamenii care vorbesc aşa nu bănuiesc că ei înşişi sunt piedica cea mai mare în calea rezolvării problemei puse de inima lor. Ei nu bănuiesc că prin ceea ce urmează să fie oferit spiritului lor, sufletul lor primeşte tocmai ceea ce doreşte el. Ei nu bănuiesc că, dacă vorbesc aşa, resping tocmai lucrul de care sufletul lor are nevoie. Nu există nimic care să picure în suflet divinul într-o măsură atât de mare cum o face cunoaşterea evoluţiei cosmice. Dacă ştim că, tot aşa cum curcubeul se compune din cele şapte culori ale luminii curcubeului, fiinţa umană se compune din şapte părţi constitutive şi dacă nu ne înverşunăm împotriva acestor idei, atunci tocmai aceste idei sunt viaţă pentru sufletul nostru, pentru ca noi să învingem ceea ce se opune cufundării noastre în spiritual. Obiecţii de acest fel întâlniţi în special la naturile care cred aşa ceva atât de profund pe cât le permite dorinţa de a găsi pe o cale comodă aprofundarea sufletului şi care se feresc să pătrundă în adevăratele străfunduri ale sufletului. Cercetătorul ocult nu poate să facă să iasă la iveală din sufletul omului sentimentul, ci el trebuie să-i conducă pe oameni în lumea spirituală prin cunoaştere, el trebuie să le arate că prin cunoaştere poate fi obţinută suprema aprofundare la care poate omul năzui. Dorul după satisfacţia sufletului este, pentru omul căutător, cel mai mare duşman. Dar tocmai acesta e lucrul care îi ţine departe pe mulţi de teosofie şi de cercetarea spirituală: ei nu vor să se angajeze pe calea acestei munci spirituale energice, care este, totodată, băutura înviorătoare pentru suflet. Nu există nimic altceva care să poată înălţa sufletul în acest fel spre divin, decât cunoaşterea, adâncirea prin puteri proprii în lumea spirituală.

Cu aceasta, noi ne situăm în punctul unde cunoaşterea intervine în mod direct în viaţă, unde se deschide ceea ce putem numi partea afectivă, de inimă, a ştiinţei oculte. Câţi nu sunt torturaţi, în epoca noastră, de îndoieli, de tot felul de chinuri cauzate de întrebările existenţei şi de enigmele lumii. Şi, pe urmă, în lucrările materialiste se spune că un creier nu poate să ajungă fără a fi suferit nişte modificări maladive la concepţiile oferite de ştiinţa spirituală. De pe poziţia psihiatrului va putea fi indicată destul de exact boala mintală care duce la expuneri de felul celor prezentate aici. Dacă am vrea să ne facem noi înşine bucuria de a lucra aşa cum o fac psihiatrii, atunci ne-am putea clasifica şi în aşa fel încât savantul, care face de obicei acest lucru, să râdă din inimă de noi. Există o mică scriere [ Nota 3 ], pe care o puteţi cumpăra pentru câţiva bănuţi; în ea se relatează un lucru absolut adevărat. E vorba de următoarele: Într-o serie de articole apărute într-un ziar s-a discutat despre calcifierea arterială şi au fost indicate simptomele cu ajutorul cărora putem observa această boală la noi înşine. Şi iată, autorul broşurii, un medic, a trebuit să vadă cum la el a venit un mare număr de oameni care îşi închipuiau că au simptomele calcifierii arteriale. Şi ce se deduce de aici? Că foarte mulţi oameni, din cauza culturii noastre haotice – chiar dacă îşi imaginează că au nervii tari ca oţelul –, au ajuns într-o asemenea stare, încât, auzind de o asemenea boală, ei sunt imediat cuprinşi de spaimă şi se îmbolnăvesc cu adevărat, chiar dacă într-o formă psihică. – Se spune, de asemenea, că există numeroşi oameni pentru care e suficient să audieze nişte conferinţe ale profesorului Cutare sau ale terapeutului naturist Cutărescu, pentru a se şi îmbolnăvi de boala descrisă. Dar ceea ce nu se ia aici în considerare este faptul că omul respectiv trebuie să aibă o anumită formă de boală mintală, ca să poată gândi aşa! Şi aceasta este o tendinţă patologică, o tendinţă care apare deocamdată sub o formă destul de inofensivă, dar ea va deveni din ce în ce mai dăunătoare. Vom mai vorbi despre asemenea probleme şi fapte în conferinţa despre “Ipohondrie şi febra sănătăţii”.

Temeiurile certitudinii pe care omul se poate sprijini trebuie să vină întotdeauna din lăuntric. Dar atunci spiritul trebuie să fie puternic. El trebuie să aibă capacitatea de a găsi certitudinea în interiorul propriei sale fiinţe. Este o slăbiciune a spiritului să nu crezi în tine însuţi, să nu crezi că poţi găsi temeiurile în tine însuţi. Este o slăbiciune a spiritului să crezi numai în ceea ce văd ochii şi pipăie mâinile şi să vrei să apuci adevărul numai cu mâna. Materialismul este un semn de decadenţă spirituală, de găunoşenie lăuntrică. Şi dacă ar fi numai o găunoşenie teoretică, ea ar fi încă relativ inofensivă. Dar această găunoşenie teoretică duce mai întâi la subminarea practică a sufletului, şi apoi şi la aceea a sănătăţii fizice. Ceea ce e adevărat în exemplul de mai sus e faptul că gândurile bolnave, nejuste, pot provoca, într-adevăr, îmbolnăviri. Dar în conferinţa despre “Ipohondrie şi febra sănătăţii” vom afla că sănătatea şi bunăstarea fizică depind de gândurile adevărate sau neadevărate pe care le avem. Vom afla că prin teosofie urmează să fie răspândite nişte gânduri sănătoase, că teosofia urmează să propage în lume o viaţă sănătoasă şi oameni destoinici.

Deja rămânând în cadrul vieţii sufleteşti, vedem cum acela care, ceas de ceas, e chinuit de îndoieli, acela care nu-şi poate cuceri nici un fel de cunoaştere în legătură cu întrebările care se referă la nevoile sale sufleteşti cele mai adânci, un asemenea om e incapabil de muncă şi, în cele din urmă, un asemenea suflet va fi incapabil să-şi menţină trupul sănătos. În fond, ştiinţa spirituală doar transformă în faptă, în realitate, ceea ce au presimţit deja şi ştiinţele naturii. Dacă, de exemplu, un naturalist cum este Karl von Baer, căruia Ernst Haeckel i-a dedicat lucrarea sa “Ţeluri şi căi ale evoluţionismului actual” [ Nota 4 ], spune: Ceea ce străbate întreaga lume, ceea ce ordonează planetele, ceea ce a făcut să apară din materie fiinţele vii, ceea ce apare, în literele sale şi în sensul său, în variatele forme ale vieţii şi, de fapt, este viaţa însăşi, acesta este un gând – atunci noi putem adăuga: Şi dacă acest gând, care nu poate fi găsit decât în lumea suprasensibilă, este nutrit şi cultivat, dacă găseşte în mod conştient acces în natura umană, atunci el îi va face pe oameni sănătoşi, puternici şi destoinici. Atunci nu va risipi el mai întâi îndoielile, nu va linişti el sufletele, nu va înălţa inimile şi însănătoşi natura umană? Aceasta este o misiune mai profundă a ştiinţei spirituale în epoca noastră. – Faptul că omul este vidat lăuntric şi că era materialismului este în acelaşi timp era nervozităţii şi a lipsei de concentrare trebuie să-l punem pe seama unei ştiinţe care rămâne la suprafaţa lumii senzoriale. Dacă îşi vor menţine supremaţia cei ce se limitează la aspectele exterioare, aceste stări se vor agrava şi mai mult.

Ştiinţa ocultă va crea certitudine cu privire la cele mai mari enigme ale existenţei. De aceea se numeşte ea ştiinţă ocultă, nu pentru că ascunde ceva, ci pentru că învăţăturile ei pot fi găsite în lăuntricul cel mai intim. Ea este ştiinţă ocultă exact în acelaşi sens în care este ştiinţă ocultă matematica.

În conferinţa introductivă de astăzi nu am putut prezenta decât ceea ce stă, ca mod de a gândi şi simţi, ca îndemn, la baza a ceea ce este ştiinţa spirituală, care îşi îndeplineşte misiunea ca doctrină ocultă. După cum aţi văzut, ştiinţa ocultă nu se lasă în prada nici unei iluzii, nici în privinţa aderenţilor, nici în privinţa adversarilor ei. Ea trebuie să depăşească toate iluziile. Prin aceasta, ea îi dă omului deplina sănătate armonioasă, în toate direcţiile. Acesta e modul de a gândi şi simţi care stă la baza diferitelor adevăruri despre care e vorba aici. Şi acest mod de a gândi şi simţi este, în fond, esenţialul. Unde ajunge acest mod de a gândi şi simţi, dacă se uneşte cu o cercetare ocultă veritabilă? Acest lucru intenţionează să-l arate conferinţele din cursul iernii, conferinţa de astăzi voindu-se numai un fel de anunţare a temei, un fel de program.

Dar împotriva celor spuse astăzi vor fi ridicate multe obiecţii, poate tocmai din partea celor care se consideră foarte inteligenţi. Se va spune, poate: Ia uitaţi-vă la aderenţii voştri! Doar ei nu sunt oameni dintre cei situaţi pe culmile ştiinţei actuale! Abia când veţi avea nişte oameni situaţi pe culmile ştiinţei actuale, abia atunci vom crede într-un viitor, într-o misiune a ştiinţei oculte. – Cine vorbeşte aşa, nu cunoaşte căile tainice şi intime pe care umblă spiritul în lume. Cine stă solid ancorat pe solul caracterizat de noi drept solul ştiinţei oculte, cine este conştient de faptul că adevărul trebuie căutat în suflet şi că nu valorează nimic faptul că cineva ne aprobă sau nu, acela subscrie în măsura cea mai largă la o afirmaţie făcută de un mare cercetător şi prieten al adevărului. Un asemenea cercetător al adevărului a fost Leonardo da Vinci, care era tot atât de mare ca om de ştiinţă, pe cât era de mare ca pictor şi artist şi care cunoştea marile curente şi legi ce străbat lumea în valuri. Nici un om care gândeşte nu va crede că în inima lui nu a trăit un mod de a gândi şi simţi cu adevărat ocult-ştiinţific. Undeva, el aşterne pe hârtie mărturisirea adevărului aflat în singurătate, care şi-a găsit misiunea în lume. Această mărturisire este următoarea: “E atât de demnă de dispreţ minciuna, încât, dacă ar spune nişte lucruri măreţe despre Dumnezeu, ea ar fura divinităţii sale harul, şi e atât de minunat adevărul, încât, dacă el ar lăuda nişte lucruri absolut neînsemnate, ele ar deveni nobile.” [ Nota 5 ] – Dacă transformăm o asemenea maximă în mobilul cel mai intim al vieţii noastre sufleteşti, vom înţelege că cel ce se situează pe solul ştiinţei oculte reflectează la misiunea ştiinţei oculte din epoca noastră.

Două imagini stau în faţa sufletului unui cercetător ocult. Cine priveşte în ansamblu marele impuls din domeniul creaţiei culturale pe care l-a adus creştinismul, cine vrea să aprecieze dimensiunile a ceea ce a realizat în lume creştinismul, să aducă în faţa sufletului său două imagini: Mai întâi, vechea Romă imperială, în perioada primelor secole creştine. Să-şi îndrepte privirea spre ruinele vechii Rome, care mai pot depune astăzi mărturie despre ceea ce s-a petrecut odinioară în lumea civilizată. Din această imagine, el va putea sorbi mângâiere şi certitudine, atunci când se spune că oamenii culţi şi savanţii nu vor să ştie nimic de teosofie sau de ştiinţa ocultă. Ce voiau aceia care au locuit sus, în aceste splendide clădiri căzute în ruină? Ei voiau – spectacolele din Colosseum! Ei au făcut din creştini nişte făclii vii, unse cu păcură şi le-au dat foc! Să chemăm în mod foarte concret în amintire acest lucru.

Şi să ne întoarcem apoi privirile spre o altă imagine. Pe aceasta trebuie s-o căutăm, în orice caz, într-un cu totul alt loc. Trebuie s-o căutăm sub pământ, în întinsele catacombe ale Romei, unde se aflau oameni istoviţi şi împovăraţi, departe de cultura şi de lumea care dădea tonul în acele vremuri. Într-acolo să ne îndreptăm privirile, spre locurile unde aceşti oameni îşi ridicau altarele, îşi îngropau morţii şi îşi oficiau jertfele sfinte.

Şi, după ce am chemat aceste imagini în faţa sufletului nostru, să ne întrebăm: Cum s-a schimbat imaginea în decursul secolelor? – Cei ce se aflau jos, aceştia purtau în suflete ceea ce a cucerit lumea, iar ceea ce se petrecea sus, a pierit. A trebuit să cedeze locul în faţa a ceea ce tindea să iasă la suprafaţă din lăcaşurile ascunse. Aşa s-au desfăşurat lucrurile, şi aceasta ne este mângâiere şi speranţă. Fiindcă ştim foarte exact că, în condiţiile specifice epocii, nu ne poate veni în întâmpinare decât batjocură şi dispreţ. Noi credem că trebuie să lucrăm, într-un mod la fel de tăcut şi simplu, tocmai printre aceia care, poate, sunt dispreţuiţi de aşa-zişii oameni luminaţi. Dar noi mai ştim şi că imaginea va fi asemănătoare celei de odinioară. Ştim că ceea ce a fost dispreţuit în trecut, ori îi va lua în stăpânire pe ceilalţi şi îi va duce cu sine, ori va trece, peste ei, mai departe. Un punct de vedere just faţă de ştiinţa ocultă ne va transforma modul de a gândi, sentimentele şi simţirea. Astfel, deja această primă întâlnire ne dă ceva din sănătatea spirituală care izvorăşte din voinţa de a munci în lume, în sensul evoluţiei ascendente a omenirii. Şi misiunea ştiinţei oculte în epoca noastră este realizarea acestei munci, în sensul epocii actuale.