Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


IX

OBSESIA BOLII ÎN LUMINA ŞTIINŢEI SPIRITUALE

München, 3 decembrie 1907 [ Nota 74 ]

Omul este încadrat în decursul vieţii sale între două puteri. Pe de o parte este desfăşurarea evenimentelor şi a situaţiilor, continuitatea faptelor din jurul său, care creează diverse impresii asupra lui. Acestora li se opune puterea proprie a omului. Putem să considerăm viaţa şi numai la modul superficial, şi tot ne devine limpede faptul că omul are nevoie de un echilibru între puterile şi situaţiile care năvălesc din toate părţile asupra lui, şi ceea ce se desfăşoară în lăuntricul său. Atunci când omul primeşte impresie după impresie în activitatea lui cotidiană, el tânjeşte după o reculegere, are nevoia de a fi singur. El simte că o viaţă sănătoasă poate fi aflată numai printr-un echilibru corect.

Acest fapt este exprimat în toată profunzimea şi amploarea vieţii de către Goethe, într-o frumoasă formulare, ce pătrunde în enigmele existenţei:

Căci orice putere tinde înainte, în depărtare,
Ca să trăiască şi să acţioneze ici şi colo;
Şi, dimpotrivă, ne opreşte şi frânează din toate părţile
Curentul lumii, târându-ne cu sine;
Iar în această furtună lăuntrică şi dispută exterioară,
Spiritul percepe o afirmaţie greu de înţeles:
De puterea ce încătuşează toate fiinţele,
Se eliberează doar omul ce se depăşeşte pe sine. [ Nota 75 ]

În aceste ultime două versuri, citate chiar din „Tainele”: „De puterea ce încătuşează toate fiinţele, se eliberează doar omul ce se depăşeşte pe sine”, se află multă înţelepciune a vieţii. Lăuntricului omenesc, ce păşeşte în furtună drept acea putere ce se află mereu în evoluţie, în dezvoltare, i se opune ceea ce ni se înfăţişează din afară. Aflăm un echilibru în măsura în care ne depăşim pe noi înşine. Putem lua această afirmaţie drept motiv conducător pentru consideraţiile ce ne vor preocupa astăzi şi poimâine. Cele două teme sunt legate între ele. Astăzi vrem să ne preocupăm de obsesia bolii şi, ca o completare necesară, poimâine va urma consideraţia asupra febrei sănătăţii.

Denumirile pot fi justificate abia în decursul consideraţiilor. Acestea ne conduc în curentele spirituale ale prezentului şi în ceea ce le opune ştiinţa spirituală, în ceea ce trebuie să-şi asume ea drept sarcină.

Cuvintele „obsesia bolii” trezesc în om ideea realităţii atât de des întâlnite a faptului că cineva poate resimţi adevărate dureri sau indispoziţii în cazul unei maladii mai mult sau mai puţin închipuite. Tocmai aici este un domeniu în care trebuie să intervină misiunea culturală a ştiinţei spirituale. Căci de aceasta depind lucruri importante. Înainte de a intra în amănuntele pe care ni le poate oferi ştiinţa spirituală în acest sens, îngăduiţi-mi să pun înaintea sufletelor dumneavoastră câteva imagini din viaţa prezentului. Toate imaginile expuse aici sunt preluate din viaţă.

Într-una din călătoriile mele pe drumul de la Rostock la Berlin, se aflau în acelaşi compartiment cu mine alte două persoane, o doamnă şi un domn, care au intrat foarte repede în vorbă. Domnul se purta foarte ciudat. După doar câteva cuvinte, se întinse pe banchetă, spunând că numai astfel poate suporta viaţa. Doamna povesti că era din Est şi că fusese la o staţiune de la Marea Baltică. În ziua precedentă fusese cuprinsă de dorul de casă şi se hotărâse să se întoarcă acasă; şi spunând acestea, izbucni în lacrimi. Datorită plânsului doamnei, domnul începu să povestească despre starea lui de sănătate; spunea că are multe boli, şi trece dintr-un sanatoriu într-altul. La aceste cuvinte, doamna spuse: „Mă pricep la multe boli; mulţi oameni din ţinutul meu îmi datorează sănătatea şi viaţa.” – Domnul expuse una din lungul lui şir de boli; doamna îi dădu, din plenitudinea cunoaşterii sale, o reţetă, pe care domnul şi-o notă. După câteva minute, menţionă o a doua boală, şi aşa mai departe, până când îşi notă, fericit, treisprezece reţete. Domnul avea o singură grijă: „ajungem la Berlin la ora nouă, oare mai am timp să le dau la făcut?” Doamna îl consola, spunând că desigur, va avea timpul necesar. În mod ciudat, domnului nu-i trecea deloc prin cap faptul că însăşi doamna era bolnavă. Doamna spuse în continuare: „Eu sunt foarte miloasă”, şi apoi îşi enumeră propriile ei boli şi povesti pe unde nu fusese, ca să se vindece. Domnul îi recomandă o operă a lui Lahmann [ Nota 76 ]. Apoi urmă a doua boală şi a doua broşură, până când ea îşi notă în total cinci sau şase asemenea lucrări, pe care dorea să şi le cumpere în ziua următoare. În final îşi notă şi adresa lui Lahmann. Între timp am ajuns la Berlin. Fiecare îşi notase cele aflate şi se despărţiră mulţumiţi.

Cel ce priveşte lucrurile cât de cât cu interes, va observa relativ curând că doamna avea într-adevăr ceva probleme, pe când domnului nu-i lipsea decât voinţa de a se însănătoşi. Dacă şi-ar fi folosit această voinţă, ar fi fost complet sănătos. În această atitudine avem ceva simptomatic, cu care ne întâlnim de multe ori în prezent, şi privirea scrutătoare va putea trece de la această imagine la o alta.

Dacă mergem în ţinuturile muntoase, vedem castele vechi, în ruine, şi ne reamintim de timpurile de odinioară, în care oamenii se străduiau să obţină puteri spirituale, sau în care a domnit puterea exterioară. Aceste castele sunt distruse în ziua de azi, dar peste tot în apropierea acestor monumente ale tăriei se pot vedea astăzi sanatorii, unul lângă altul. Următoarea imagine mi s-a oferit acum câtva timp, într-un ţinut deosebit de bogat în sanatorii. A fost necesar să mă opresc pentru un sfert de oră într-un asemenea sanatoriu. Oamenii tocmai serveau prânzul. Convingerea pe care am dobândit-o atunci acolo, a fost că dintre sutele de oameni, nu exista nici măcar unul singur care să aibă într-adevăr nevoie, în mod serios, de viaţa din sanatoriu.

Acum vrem să trecem la imagini mai intime, pe care le găsim în analele medicilor gânditori ai prezentului. Din fericire, există şi dintre aceia, care pe lângă corp, se mai ocupă şi de suflet. Aleg exemplul unui medic care ar fi respins în mod sigur teosofia, drept nonsens. Astfel de oameni sunt fără îndoială absolut neinfluenţaţi de tot ceea ce are de spus ştiinţa spirituală. Un astfel de medic proeminent şi-a notat diverse cazuri din viaţa sa, situaţii în care a întâlnit persoane la maniera în care cele din compartiment nu reprezintă decât un exemplu grotesc. Medicul a fost chemat să consulte o tânără care avea toate simptomele unei meningite. Dar el avea ochi buni. Când a rămas singur cu tânăra, i-a pus tot felul de întrebări, care se pun în astfel de cazuri, dar ea nu s-a încurcat în ele. În fine a rezultat că tânăra trebuia să-şi întrerupă studiile, dar că în anul următor erau cursuri deosebit de interesante, pe care ar fi dorit să le urmeze. Şi deoarece totul în familie era împotriva acestei continuări a studiilor, s-a îmbolnăvit. Medicul spuse: voi face tot posibilul, ca să puteţi rămâne în continuare la studii, dar acum trebuie să vă sculaţi imediat din pat şi să veniţi la masă. Ceea ce s-a şi întâmplat. După câteva minute, tânăra a apărut la masă şi nu a mai fost bolnavă. Un alt exemplu: un medic renumit [ Nota 77 ], care este foarte cunoscut şi mi-a inspirat întotdeauna o anumită consideraţie, trebuia să facă o operaţie de genunchi. Fratele pacientului era de faţă. În timpul operaţiei, a trosnit ceva. Fratele a fost apucat atunci de o durere cumplită. Operaţia a decurs bine, dar fratele s-a îmbolnăvit şi nu a putut fi vindecat un an întreg.

Din aceasta se vede ce putere au fantezia şi imaginaţia nesănătoasă asupra sufletului şi cum pot apare, pornind din suflet, imitaţii de boli, ca şi cum ar fi reale, cu adevărate tablouri clinice. Dar medicul nu trebuie să meargă prea departe nici în această direcţie. Cel despre care a fost vorba mai devreme, este foarte priceput. El nu se lăsa înşelat nici de accepţia că întotdeauna trebuie să fie aşa. A venit la el o doamnă care avea de la moartea soţului ei nişte dureri insuportabile în genunchi. Fusese tratată de mulţi medici, care păreau să fie cu toţii de părerea că boala ei e legată de stări sufleteşti, de impresia morţii soţului ei. Dar aici, medicul cu vederea sănătoasă nu căută o confuzie psihică. El găsi că în acest caz cauza o constituia o mare bătătură în călcâi. După operaţie a trimis-o pe doamnă la o cură de recuperare la Gastein, pentru a nu-şi blama prea mult colegii.

În felul acesta am aruncat o lumină asupra situaţiei, prin diversele exemple. Vedeţi cât de puternic poate reacţiona închipuirea, imaginea sufletească, asupra organismului. S-ar putea spune să în astfel de cazuri nu avem deloc de a face cu adevărate maladii, ci numai cu obsesia lor. Dar cel căruia îi este clar că tot ceea ce este trupesc este expresia spiritualului, că tot ceea ce se oferă simţurilor noastre reprezintă manifestarea unui suprasensibil, acela nu va lua lucrurile atât de uşor. Chiar în cazul lucrurilor aparent foarte depărtate avem adesea de a face cu influenţe ale sufletului asupra trupului. Şi ceea ce ne apare la început drept un nimic, drept ceva ridicol, închipuirea, conduce foarte adesea, dacă se ajunge la dureri, la începuturile unor adevărate maladii şi chiar şi mai departe. Acestea sunt nişte lucruri care nu se mai pot rezolva cu o singură ridicare din umeri. Dacă vrem să pătrundem mai adânc lucrurile, va trebui să aducem în faţa sufletelor noastre ceva despre care se vorbeşte adesea aici: natura şi entitatea omului.

Pentru ştiinţa spirituală, tot ceea ce ne întâmpină din afară nu este decât ceva exterior. Trupul omenesc nu reprezintă decât un element component printre celelalte componente ale fiinţei omeneşti, şi pe care îl are în comun cu toate celelalte fiinţe ce îl înconjoară. În afară de acesta, el mai are un trup eteric care pătrunde trupul fizic ca la orice fiinţă, şi care este un luptător împotriva distrugerii trupului fizic. Cel de-al treilea element component este trupul astral, purtătorul plăcerii şi neplăcerii, al bucuriei şi al durerii, al pasiunilor şi al poftelor, al impulsurilor celor mai joase, ca şi al celor mai înalte idealuri. Pe acestea omul le are în comun cu lumea animală. Dar ceea ce face din el încoronarea creaţiunii, prin care omul se diferenţiază de toate fiinţele, este Eul său. Pentru începutul consideraţiilor noastre, aceste patru elemente componente constituie întreg omul. Trebuie să ne fie însă limpede că tot ceea ce este vizibil pentru ochii noştri, nu este altfel decât provenit din spirit. Nu există nimic material care să nu aibă un element spiritual ca bază.

O comparaţie des folosită: Un copil ne arată nişte gheaţă. Noi spunem: Este apă, într-o altă formă. – Copilul va spune atunci: Spui că este apă, dar totuşi este gheaţă. – La acestea se poate spune: Tu nu cunoşti modul în care trece apa în gheaţă. – Tot aşa este materia, pentru cel care nu ştie, o formă de densificare a spiritului. Pentru cercetătorul spiritual însă, tot ceea ce este vizibil pentru noi s-a născut din aceeaşi substanţă pe care o purtăm în noi drept trup astral. Trupul eteric şi trupul fizic sunt produse succesive de densificare ale trupului astral. Iată o imagine: avem o cantitate oarecare de apă şi aducem o parte din ea în formă de gheaţă, atunci avem gheaţă în apă. Tot aşa s-au densificat trupul eteric şi cel fizic din trupul astral. Trupul astral este restul care şi-a menţinut configuraţia originară.

Dacă ne referim acum la sănătate sau boală, putem spune că ele sunt expresia anumitor puteri pe care le vedem în trupul astral. Desigur că în acest sens vorbim numai despre maladii care se constituie din lăuntric, şi nu despre acelea care se formează prin influenţe exterioare, ca de exemplu fractura unui membru, un stomac distrus, o tăietură la un deget. Vorbim despre acele stări maladive care s-au constituit din natura proprie omului, şi ne întrebăm: Există oare numai relaţia din vremurile vechi dintre trupul astral şi trupul fizic, sau astăzi mai există şi o corelaţie între procesele lăuntrice sufleteşti, plăcere şi suferinţă şi stările fizice ale trupului nostru? Putem afirma că sănătatea exterioară a omului depinde de faptul că el resimte anumite sentimente şi trăieşte anumite gânduri? Dacă ne pătrundem cu astfel de gânduri, vom putea arunca o lumină asupra unor cunoştinţe importante care ar trebui să fie valoroase tocmai pentru omul actual.

Omul şi-a pierdut astăzi capacitatea de a se înălţa până la cunoaşterea faptului că trupul fizic nu este singurul trup. Deci nu este vorba de ceea ce crede omul, teoretic, ci este vorba de atitudinea sa lăuntrică faţă de elementele superioare, componente ale entităţii sale. Pentru a înţelege despre ce este vorba de fapt, să ne amintim disputa dintre Rudolf Wagner şi Carl Vogt, autorul lucrării «Credinţă oarbă şi ştiinţă» [ Nota 78 ]. Wagner reprezenta punctul de vedere spiritualist, pe când Vogt vedea în om un conglomerat de lucruri fizice, de atomi. Pentru el, gândurile sunt numai o secreţie a creierului, o nimicnicie, o „ceaţă albastră”, care se formează din mişcările creierului. După moarte, substanţele încetează să dezvolte această ceaţă albastră a gândurilor. Împotriva acestei concepţii s-a ridicat Wagner, dar întru câtva în aşa fel încât trebuia să crezi că dacă o pereche de părinţi are opt copii, ceva din spiritul părinţilor trece asupra copiilor, împărţindu-se la cei opt. Aşadar el îşi reprezenta spiritul întru totul material, probabil ca o formaţiune ceţoasă, aşa cum cred atâţia oameni. Dar este vorba să ne străduim prin felul nostru de a gândi, prin impresii şi sentimente să înţelegem într-adevăr spiritul. Este posibil să existe şi astăzi mulţi oameni care nu vor să ştie nimic despre materialism, dar concep totodată spiritul într-un mod cu totul material. Chiar mulţi teosofi concep spiritul ca pe o materie fin divizată. Şi în teosofie se ascunde mult materialism disimulat.

Dacă cineva nu se poate înălţa la această înălţime spirituală, atunci în acela se instalează treptat o pustiire lăuntrică, un gol, o necredinţă faţă de tot ceea ce trece dincolo de materie. Dacă acestea cuprind sentimentele, dacă ele pătrund în toată credinţa, în toate sentimentele sufletului, dacă omul priveşte în lume şi nu mai poate resimţi nimic faţă de ceea ce vede, atunci omul este condus tot mai mult înspre cel mai cras egoism trupesc, în cadrul căruia îi devine tot mai important propriul său trup, şi unde se îndepărtează tot mai mult de sentenţa lui Goethe:

De puterea ce încătuşează toate fiinţele
Se eliberează doar omul ce se depăşeşte pe sine.

Ajungem astfel la un fenomen important al materialismului care va fi total reprezentat abia în viitor, dacă ştiinţa spirituală nu va reuşi să îl învingă. Dacă omul cuprinde numai cu raţiunea ceea ce percep simţurile sale, consecinţa acestui fapt pentru sănătatea sa va fi cu totul alta decât dacă vede în ceea ce îl întâmpină expresia sensibilă a unui spiritual. Gândirea materialistă şi gândirea spiritual-ştiinţifică au o mare influenţă asupra lăuntricului omenesc. De aceea problema importanţei gândirii materialiste şi a celei spiritual-ştiinţifice are mai mult decât o însemnătate teoretică. Să ne punem mai întâi problema efectului: una dintre ele acţionează pustiitor, cealaltă conferind o plenitudine lăuntrică. Iată câteva exemple simple relativ la importanţa acestor efecte pentru om: oamenii, dacă în copilărie se dăruiesc pasiv impresiilor lor devin în scurt timp miopi. Dacă însă omul se dăruieşte activ impresiilor pe care le fac lucrurile asupra lui, atunci ochii se menţin buni. Omul trebuie să dezvolte o putere productivă din lăuntric înspre afară. Tot ceea ce îl stimulează pe om să devină punctul central al puterilor creatoare şi productive, este însănătoşitor. Omul trebuie să creeze din lăuntric înspre afară, altfel puterea sa productivă este pustiită şi întreaga sa entitate este strivită de impresiile exterioare. Tuturor impresiilor din afară trebuie să li se opună o putere lăuntrică. Dar aceasta trebuie completată prin inversul ei: omul trebuie să desfăşoare o activitate care se închide faţă de exterior, care este invizibilă în exterior.

Există două trăiri sufleteşti în care trebuie să vă adânciţi, care vă arată că omul posedă o plenitudine lăuntrică ce radiază în afară şi că el îşi caută un punct central pentru activitatea sa înspre afară. Aceste două sentimente trebuie studiate, căci ele ne conduc adânc în maladiile omului. Unul dintre sentimente este negativ, frica, celălalt pozitiv, ruşinea: dar ea reprezintă şi ceva negativ. Să presupunem că vă aflaţi într-un eveniment care vă umple de frică şi de spaimă. Dacă nu îl consideraţi din punct de vedere materialist, ci aveţi în vedere şi trupul astral, atunci paloarea va apărea ca expresia curenţilor de putere din om. De ce acţionează sufletul în acest mod asupra repartizării sângelui? Fiindcă sufletul se străduieşte să creeze în sine un punct volitiv central, pentru a putea acţiona din el în afară. Este de-a dreptul o strângere a sângelui în punctul central, pentru a putea acţiona de acolo în afară. Aceasta este mai mult sau mai puţin o imagine. În cazul ruşinii este invers: ne înroşim. Sângele curge din interior spre periferie. Sentimentul de ruşine indică stări în care am dori să ştergem ceea ce este vizibil, în care am dori să ne ascundem Eul. Omul ar dori ca Eul său să devină tot mai şters, astfel încât să nu mai fie perceptibil pentru exterior. Omul are nevoie de ceva, pentru a se pierde, de o dizolvare în Univers, în sufletul Universal sau, dacă vreţi, în mediul înconjurător, astfel încât ceea ce numim Eu al nostru să nu mai fie vizibil în afară. Aici există o polaritate care indică stări importante ale trupului eteric şi ale trupului astral. Acestea sunt două cazuri în care puterile trupului astral devin vizibile în afară. Frica şi ruşinea se exprimă în stări corporale. Dacă reflectaţi asupra acestor fapte, veţi înţelege că toate procesele sufleteşti pot avea o influenţă asupra proceselor organismelor. Acesta este adevărul, aşa ne învaţă ştiinţa spirituală; aici există o corelaţie chiar dacă ea nu ajunge la început în conştienţa omului.

Acum însă trebuie să abordăm faptul că gândurile abstracte au cea mai redusă influenţă imaginabilă asupra organismului. Ceea ce învăţăm în ştiinţele abstracte are cel mai redus efect posibil asupra trupului. Căci principiul lor este transformarea în concepte raţionale a ceea ce vedem şi percepem. Această ştiinţă nu vrea să accepte că omul are în sine o înţelepciune lăuntrică productivă, că sufletul poate realiza din sine ceva în lume. Din punct de vedere exterior, el nu realizează nimic. În sensul cel mai adânc, impresiilor exterioare nu li se opune o putere productivă lăuntrică. Omul de ştiinţă nu vrea să poată găsi nimic din sine. Dacă ne gândim cât de adânc se înrădăcinează credinţa că omul nu poate găsi din sine nimic, vom avea aici punctul de plecare pentru efectul pustiitor al cunoaşterii strict relative la exterior.

Care ar fi remediul în acest sens pentru întreaga omenire? Remediul ar fi ca cercetarea lăuntrică a înţelepciunii şi adevărului, productivitatea lăuntrică a spiritului să se ataşeze ştiinţei exterioare. Aceasta se realizează în adevărata ştiinţă spirituală. Acolo se deschid izvoarele prin care omul poate dezvolta din sine însuşi ceea ce se află dincolo de lucruri. Unii oameni sunt covârşiţi de către lucruri. Dar cine vede ceea ce nu poate prelua nici o percepţie exterioară, cine preia acest ceva, acela creează pandantul percepţiei exterioare necesar pentru sănătatea deplină a sufletului şi a trupului. Această sănătate a sufletului nu poate fi realizată prin teorii şi gânduri abstracte, care sunt prea incomplete, prea insuficiente. Dimpotrivă, un efect puternic îl are ceea ce se transformă din concepte într-o imagine. Cum trebuie înţeles acest fapt? Puteţi să-l înţelegeţi cel mai bine dacă vă gândiţi la ceea ce se numeşte evoluţie. Se spune că au existat fiinţe foarte simple, care au devenit tot mai complexe, până ce s-au constituit ca oameni. În această formulare aveţi din nou numai concepte abstracte, incomplete. Acelaşi lucru se găseşte în multe teorii evolutive teosofice. Acolo se porneşte de la Logos şi se continuă cu concepte pur abstracte ca: diferenţiere, evoluţie, involuţie şi aşa mai departe. Acestea au un efect prea slab asupra organismului. Un efect puternic îl are însă ceea ce trăieşte în suflet, ceva gândit până la capăt, aşa cum se puneau în secolul al paisprezecelea în faţa sufletului anumite imagini sau imaginaţiuni. Expunem aici o asemenea imagine.

Vrem să transformăm într-un dialog ceea ce i se spunea pe atunci discipolului spiritual: Priveşte planta, alătură-i omul şi compară-i pe cei doi. Nu este îngăduit să compari capul cu inflorescenţa şi piciorul cu rădăcina. Căci nici măcar Darwin, reformatorul ştiinţelor naturii, nu a făcut-o. Discipolului i se spunea: Rădăcina corespunde capului omului; omul este o plantă inversată. Ştiinţa spirituală a spus mereu acest lucru. Ceea ce planta lasă cu pudoare să fie sărutat de razele Soarelui, pentru ca de acolo să se poată naşte o nouă plantă, se îndreaptă, dimpotrivă, la om, cu ruşine, spre centrul Pământului. Animalul se află la mijloc, între cele două extreme. Animalul este o plantă rotită pe jumătate. Rezumând ceea ce trăieşte în plantă, animal şi om, Platon spune: sufletul lumii este răstignit pe crucea trupului lumii [ Nota 79 ]. Sufletul lumii, care străbate planta, animalul şi omul, este răstignit pe trupul lumii. În felul acesta a fost întotdeauna explicată crucea de către ştiinţa spirituală. Apoi i se spunea discipolului, căruia îi fusese înfăţişată această imagine importantă: Priveşte cum omul se ridică de la conştienţa estompată a plantei, prin cea a animalului, până acolo unde îşi găseşte conştienţa de sine. În omul care doarme avem ceva cu aceeaşi valoare existenţială ca în plantă. Prin faptul că omul a străbătut materia pură, pudică a plantei, cu trupul poftelor sale, el a urcat mai sus, dar, într-un anumit sens, a coborât mai jos. Altfel nu şi-ar fi putut dobândi conştienţa înaltă de sine, dar acum el trebuie să-şi transforme din nou natura poftelor. Omul va avea cândva un organ de reproducere lipsit de pofte, ca şi potirul unei plante. Astfel, discipolilor li se indica vremea în care omul va putea aduce, lipsit de pofte, semeni pe lume.

Această imagine este expusă în şcolile Graalului, în imaginea sfântului Graal. Acolo, evoluţia nu este dată în gânduri, ci într-o imagine, într-o imaginaţiune. În acelaşi mod putem transforma în imagini tot ceea ce este dat numai în concepte abstracte. Cu aceasta s-ar realiza mult. Dacă lăsăm să urce în noi acest important ideal al evoluţiei până la dezvoltarea imaginaţiunii sfântului Graal, atunci nu avem numai o hrană pentru puterea de judecată, atunci nu judecăm numai cu raţiunea, ci întreaga fiinţă a simţirii noastre cuprinde o astfel de imagine. Veţi fi cuprinşi de fiori în faţa marii taine a lumii, dacă vedeţi evoluţia lumii în adevărul ei şi o preluaţi în astfel de imagini; astfel de imagini acţionează în mod legic, armonizator asupra organismului. Gândurile abstracte sunt lipsite de efect, dar aceste imagini au un efect lăuntric stimulator şi însănătoşitor. Imaginile produc afecte. Şi dacă sunt imagini reale cosmice, imaginaţiuni, acestea au efect însănătoşitor. Dacă omul transformă în astfel de imagini ceea ce vede în mod exterior, atunci se poate desprinde de lăuntricul său, atunci furtuna se dizolvă în armonie. Atunci el învinge „puterea ce încătuşează toate fiinţele” şi devine înrudit cu tot ceea ce îl întâmpină. El se revarsă în afară, el creşte în sentimentele sale împreună cu lumea. Sinea lăuntrică se extinde până la spiritul Universal. În clipa în care omul nu mai are posibilitatea să formeze aceste imaginaţiuni lăuntrice, toată puterea se revarsă în interior şi omul rămâne legat strâns de Eul său. Acesta este motivul tainic pentru ceea ce întâlnim la mulţi dintre contemporanii noştri: oamenii au părăsit vechea formă a religiei şi acum sunt lăsaţi în seama lor înşişi. Ei trăiesc tot mai mult lăuntric, tot mai mult doar cu sine înşişi. Cu cât omul are mai puţin posibilitatea să se înalţe la existenţa cosmică generală, cu atât mai mult simte ceea ce se desfăşoară în organismul său. Aceasta este cauza pentru sentimentele greşite de teamă şi pentru reprezentările greşite de boală.

Imaginea acţionează din suflet asupra organismului, prin imagini adevărate este produsă o dispoziţie sănătoasă a trupului. Dar imaginile greşite se imprimă şi ele. Ele produc ceea ce întâlnim în dereglările sufleteşti, care devin ulterior dereglări trupeşti. Acesta este adevăratul motiv care conduce în final la obsesia bolii. Cel care se închide faţă de marile corelaţii ale lumii, acela nu va putea respinge ceea ce i se întâmplă. Dimpotrivă, este imposibil ca acela care şi-a imprimat în sine marile imagini să se lase înşelat de imagini false. De exemplu, el nu va simţi niciodată, – cum se mai întâmplă uneori, – curentul aparatului de inducţie trecând prin corpul său, deşi acolo nu există nici un curent.

Orice imagine care nu se încadrează în corelaţiile cosmice, care acţionează ca imagine cotidiană unilaterală, este în acelaşi timp o imagine îmbolnăvitoare. Numai prin faptul că omul priveşte de la imaginile individuale asupra marilor taine ale lumii, el corectează ceea ce trebuie corectat. Ceea ce acţionează într-adevăr asupra sufletului poate dezvolta o mare putere. Ceea ce a fost produs în acest mod în decursul evoluţiei culturii este ceva care nu trebuie neglijat. Astăzi ne limităm la instincte asupra sănătăţii. Să abordăm din acest punct de vedere tragedia. Vechii greci ştiau că omul care priveşte o tragedie resimte şi el suferinţa, este cuprins, afectat de ea; dar, după ce tragedia se termină, el ştie că eroul a depăşit suferinţa, că omul poate depăşi suferinţa lumii. Prin urmărirea suferinţei şi a depăşirii ei, el devine sănătos. Întoarcerea privirii spre lăuntric, îmbolnăveşte. Vederea în afară, în imagini exterioare, a ceea ce trăieşte lăuntric, însănătoşeşte. De aceea defineşte Aristotel că tragedia expune modul în care eroul trece prin suferinţă şi groază pentru ca omul să fie vindecat de suferinţă şi groază [ Nota 80 ]. Aceasta are o largă repercusiune. Cercetătorul ştiinţei spirituale vă poate spune motivul pentru care vechile popoare expuneau în faţa sufletului omului imagini, prin basme şi legende: i se expuneau imagini ale lucrurilor de la care el trebuia să-şi întoarcă privirea lăuntrică. Curgerea sângelui în basme este un mijloc sănătos de educaţie. Cel care poate urmări astfel miturile, va vedea mult în ele. Dacă, de exemplu, omul vede în exterior, în imagini, răzbunarea, dacă el vede în exterior, în imagini, cele de care trebuie să se dezobişnuiască, acestea au drept efect faptul că el le poate depăşi. O adâncă, foarte adâncă înţelepciune, se află şi în cele mai sângeroase basme. Armonia noastră lăuntrică va fi tulburată dacă privim mereu în sufletul nostru; dar ea se va însănătoşi dacă privim în afară, în cosmos. Dar trebuie să ştim ce fel de imagini sunt necesare: să luăm cazul unui melancolic ipohondru, care nu poate depăşi anumite evenimente. Dacă am vrea să-l înveselim printr-o muzică veselă sau ceva asemănător, producem exact contrariul, deşi poate că, momentan, lucrurile nu apar astfel; în adâncurile sufletului său, el găseşte muzica neinteresantă şi pustie, chiar dacă nu vrea să recunoască. În acest caz sunt necesare imagini serioase, chiar dacă ele agresează la început sufletul.

Vedeţi deci că din ştiinţa spirituală poate izvorî o anumită tratare a sufletului. De obsesia bolilor nu ne putem apropia în toate amănuntele. Ea se datorează vremii noastre materialiste, lipsei de productivitate. Frica incorectă, neîntemeiată, toate sentimentele care exprimă un echilibru sufletesc dereglat în melancolie şi aşa mai departe sunt explicate printr-o privire mai adâncă în aceste corelaţii. Tot astfel se găsesc şi remediile. Niciodată nu i se va întâmpla unui om care înţelege corelaţiile să nu se poată desprinde de Eul său. În asemenea cazuri de obicei există un anumit prilej, care va fi amplificat. Un exemplu: Cineva se izbeşte cu genunchiul de marginea mesei. El nu se poate detaşa prin gândire de această durere. În felul acesta, durerea devine tot mai mare. Este chemat medicul, care spune că trebuie făcut una sau alta. Apoi omul resimte dintr-o dată durere şi în celălalt genunchi. Urmează cotul şi aşa mai departe, până când, în fine, nu-şi mai poate mişca nici mâinile, nici picioarele, deoarece s-a lovit la genunchi. Pot exista lucruri care dirijează atenţia asupra unui anumit punct. Dar există şi lucruri care pot crea o compensare. Omul găseşte compensarea în viaţa noastră, ce devine din ce în ce mai grea, numai dacă lasă ştiinţa spirituală să îl influenţeze. Atunci, el va fi înarmat în faţa influenţelor civilizaţiei actuale.

Dar putem găsi şi motive exterioare pentru lipsa de productivitate, căci faptele vorbesc. Priviţi animalele care sunt transferate în captivitate, în epoca noastră de cultură. Acolo ele se îmbolnăvesc, ele, care nu se îmbolnăvesc niciodată afară, în libertate. Aceasta se datorează faptului că din tot ceea ce provine din mediul înconjurător pornesc influenţe puternice asupra omului şi animalului. Animalul nu poate dezvolta puterea de a se opune, deoarece evoluţia sa este încheiată. Şi omul ajunge la decadenţă datorită progresului cultural, dacă nu poate opune influenţelor exterioare o putere productivă. El trebuie să transforme influenţele prin activitate lăuntric, şi atunci ele pot fi chiar folosite pentru dezvoltarea sa superioară. Cel care răspândeşte o teorie materialistă radicală, creatorul acesteia, este sănătos, deoarece el creează din lăuntric spre afară. Dar adepţii acestei teorii vor fi pustiiţi, pentru că la ei nu există o putere productivă proprie. Faptul că citiţi cărţi de ştiinţă spirituală nu are nici o valoare dacă nu le reconstruiţi lăuntric ulterior. Aceasta este o colaborare, o co-producţie lăuntrică. Dacă nu ar fi aşa, cărţile de ştiinţă spirituală nu ar fi studiate. Despre aceasta este vorba, de a simţi puterea care ne duce înainte şi de a voi să preluăm în noi lumea exterioară, şi de a găsi echilibrul între impresiile exterioare şi productivitatea lăuntrică. Omul trebuie să se elibereze de disputa lumii, pentru ca aceasta să nu se facă tot mai puternic observabilă şi să nu îl copleşească. Trebuie să ne putem opune. Impresia exterioară trebuie să întâlnească opoziţia lăuntrică. Atunci ne putem desprinde de ea, altfel suntem tot mai mult îndreptaţi asupra lăuntricului nostru. Dacă dăm mereu atenţie numai acestui lăuntric, în faţa sufletului nostru se va naşte o imagine a suferinţei. Dacă ajungem să exprimăm echilibrul dintre puterea lăuntrică, care tinde neîncetat înainte şi puterea exterioară, ne contopim cu lumea exterioară. În felul acesta, am făcut astăzi cunoştinţă, într-un sens mai profund, cu obsesia bolii ca fenomen al timpului nostru.

Punctul de plecare a fost astăzi faptul că ştiinţa spirituală vrea să fie un remediu prin care omul să se desprindă de sine şi de puterea care înlănţuie totul. Căci orice putere înlănţuitoare, îmbolnăveşte. Numai astfel ne poate deveni limpede sensul profund al versurilor lui Goethe:

Căci orice putere tinde înainte, în depărtare,
Ca să trăiască şi să acţioneze ici şi colo;
Şi, dimpotrivă, ne opreşte şi frânează din toate părţile
Curentul lumii, târându-ne cu sine;
Iar în această furtună lăuntrică şi dispută exterioară,
Spiritul percepe o afirmaţie greu de înţeles:
De puterea ce încătuşează toate fiinţele,
Se eliberează doar omul ce se depăşeşte pe sine.