Tot mereu apar indicații asupra strânsei legături a omului cu viața naturii. Când întâlnim în scrierile de științe naturale indicii asupra oscilațiilor prețurilor la grâu în anumite răstimpuri, și în acest sens ni se adaugă informații relative la modificările ghețarilor sau ale nivelului apei în Marea Caspică, la primă vedere pare că lucrurile nu pot fi corelate cu toată seriozitatea. Dar se descoperă mereu corelații noi, ca și confirmarea lor. Mai pot fi constatate încă multe lucruri, și unele greșeli pot fi eliminate cu acest prilej; dar, în principal, știința aduce dovezi pentru corelațiile aparent enigmatice. Multe dintre aceste fenomene sunt corelate cu activitatea solară, printre altele și cu numărul și mărimea petelor solare, aflate când în creștere, când în scădere. Maximele și minimele lor apar cu o anumită regularitate. După aproximativ 111⁄9 ani se poate constata de fiecare dată un asemenea maxim. O altă comparare a observațiilor care au fost făcute până în ziua de azi arată că s-ar putea considera eventual o perioadă de douăzeci și doi de ani și jumătate.
Modificările din raporturile climatice determinate de activitatea petelor solare nu pot fi indicate cu mâna. S-ar părea că un maxim de pete solare implică o reducere a iradierii căldurii, ceea ce poate avea mari implicații în natură. Așa, de exemplu, anii cu recolte bogate de struguri s-au succedat la intervale de aproximativ unsprezece ani. În ce măsură perioada stabilită de Brückner [Nota 96], cea de treizeci și cinci de ani, în privința variațiilor climatice poate fi adusă în legătură cu aceste fenomene, încă nu a fost stabilit din punct de vedere științific.
Și ceea ce știința denumește epoci glaciare, – ea acceptând cinci asemenea modificări uriașe ale chipului Pământului – este adus de către ea tot în corelație cu activitatea Soarelui și poziția axei Pământului față de el.
Astfel, gândirea noastră pur mecanicistă aduce fenomenele de pe Soare în corelație cu dezvoltarea Pământului. În alte vremuri, aceste lucruri ar fi fost considerate într-un alt mod, care este respins de știința de astăzi cu un sentiment de superioritate.
Dar ce trebuie noi să resimțim când vedem că unul dintre marii învățați și un gânditor atât de precaut ca Aristotel vorbește despre faptul că, după învățăturile străvechi, constelațiile ar fi zei? [Nota 97] Și că tot restul pe care îl povestește concepția populară despre zei ar fi lipsit de valoare și ar constitui fabulații ale oamenilor?
Aristotel s-a exprimat cu multă precauție relativ la această învățătură, dar el o tratează ca pe ceva ce trebuie întâmpinat cu venerație și respect.
Un asemenea răsunet al vechii înțelepciuni, de care cercetătorii actuali ai naturii fac abstracție, ridicând din umeri, s-a menținut într-o formă mutilată, denaturată, în ceea ce se numește astăzi astrologie; dar care ne conduce totuși, întru câtva, înapoi la străvechea înțelepciune a omenirii. Nu este ușor să ne dăm seama în ce constă această înțelepciune. Omul de astăzi vede în stele și în Pământ corpuri pur fizice ce călătoresc în spațiul cosmic. El va spune că este o imaginație copilărească să gândești că aceste corpuri cerești ar putea însemna ceva pentru soarta oamenilor. Dar în vremurile vechi oamenii simțeau altfel atunci când omul se raporta la restul Universului. Căci nu aveau în vedere oasele, mușchii și simțurile, ci senzațiile și sentimentele care trăiau în om. Stelele erau corpurile entităților spiritual-divine, iar omul se simțea străbătut de spiritul lor.
Și dacă astăzi omul recunoaște că în sistemul solar sunt active forțe mecanice, pe atunci el vedea puteri sufletesc-spirituale, acționând de la o stea la alta. Marii inițiați nu vorbeau despre forțe pur matematice, ci despre influențe clădite pe puteri pur spirituale, de la o stea la alta.
Este de înțeles faptul că acest sentiment al lumii s-a modificat prin concepția actuală despre lume, de coloratură materialistă, dar numai acela care crede că singură concepția ultimilor cincizeci de ani este valabilă pentru toate timpurile, numai acela se poate închide față de ceea ce trăia în viețuirea spirituală și nu materială a lumii. Același lucru este valabil și pentru concepția care consideră Pământul ca fiind situat în centrul Creațiunii.
Relativ la coborârea lui Christos pe Pământ, se spune astăzi că Pământul nostru nu ar fi decât un grăunte de nisip printre celelalte stele, și de aceea nu trebuie să admitem și nici să ne imaginăm decât că numai pentru cel care este cuprins de o groaznică supraestimare de sine, tocmai pe acest Pământ nesemnificativ ar fi coborât o zeitate. Această schimbare nu s-a petrecut din nimic. Pe atunci, oamenii priveau în sus pentru a prelua în sine înainte de toate conținutul spiritual al spațiului cosmic și nu ajunseseră prea departe în dominarea spațiului fizic. Abia prin apariția concepției materialiste asupra lumii a început să fie cucerită lumea situată la depărtări tot mai mari. Nu vrem să criticăm nimic, vrem doar să înțelegem cum s-a desfășurat această transformare. Ea fusese inițiată mai demult, dar abia în sec. al XIX-lea a făcut pașii cei mai admirabili. Concepția modernă despre lume ne întâmpină cu o claritate de cristal la Kant și adepții săi. Imaginea pe care și-au făcut-o aceștia despre constituirea sistemului nostru solar este în general cunoscută: pentru a ilustra formarea unui corp ceresc, se toarnă o picătură de ulei într-un vas cu apă sau alcool. Apoi ea se aduce într-o mișcare de rotație. Datorită acestei mișcări, se separă părți sferice mai mici sau mai mari. Așa cum s-au desprins aici părticelele de ulei, tot așa s-ar fi desprins corpurile cerești din ceață și foc, din nebuloasa străveche a lumii.
Trebuie doar să menționez faptul că în sec. XIX s-a realizat un progres admirabil al științelor naturale și astronomiei, care au continuat corectând și modificând imaginea despre lume dată de Kant și Laplace, deși trăsăturile fundamentale au rămas aceleași. Chiar și marea descoperire a lui Kirchhoff și Bunsen, analiza spectrală, pare să confirme această imagine, deoarece prin intermediul acestei metode a putut fi dovedită prezența pe alte corpuri cerești a acelor substanțe minerale din care este alcătuit Pământul nostru. Chiar și pe Soare s-au descoperit peste două treimi din toate elementele cunoscute. Este deosebit de semnificativ, și mai important decât se crede de obicei, faptul că unul dintre cunoscătorii și continuatorii [Nota 98] acestei imagini despre lume a făcut următoarea afirmație: „Dacă urmărim configurația eșafodajului lumii, rezultă că nebuloasa primară s-a configurat în acest mod, cu o necesitate asemănătoare celei prin care un ceas care merge dovedește că a fost tras”.
Ne putem concretiza prin experiența menționată proveniența corpurilor cerești din nebuloasa originară. Dar gândirea logică solicită gândirea până la capăt a gândurilor. Dacă procedăm așa, rezultă că s-a uitat ceva, și anume elementul cel mai important. Datorită cui se separă de fapt micile sfere? Datorită mișcării pe care o execută experimentatorul! Dar acest lucru este uitat la transferarea rezultatului experimentului asupra corpurilor cerești. Peste un asemenea „flecușteț” se trece cu vederea la imaginea astfel dovedită a lumii. Nu se pune deloc problema experimentatorului. Și fără să fim adversarii științelor naturale actuale, ne putem totuși pune această întrebare. Ne putem situa întru totul pe terenul gândirii natural-științifice, fără însă a-l uita pe incomodul experimentator. El este spiritul care se află în spatele a tot ce există, suma ființelor spirituale care își revelează ființa în fenomenele lumii sensibile, așa cum o pot dovedi rezultatele exacte ale cercetării spirituale. Știința spirituală nu trebuie să nege cercetările științei actuale. Ea este întru totul de acord cu rezultatele ei, în măsura în care acestea sunt obținute prin observații exacte, riguroase și obiective, prin experimente și prin gândire. Ea recunoaște necesitatea acestor cercetări, îndreptate doar asupra lumii sensibile. Dar ea știe și că a sosit timpul în care omenirii trebuie să i se indice faptul că spiritul este la baza oricărei materii, și că aceasta reprezintă expresia exterioară a entităților spirituale.
Știința spirituală nu abordează numai procesele mecanice de atracție și respingere, ea cercetează ceea ce corespunde acestor fenomene ca putere spirituală. Pentru a dobândi conform metodei ei o imagine vie mai întâi despre plantă, trebuie procedat în felul următor:
Planta își îndreaptă rădăcinile în jos, iar tulpina în sus. Vedem active două puteri, dintre care una se îndreaptă înspre centrul Pământului iar cea de a doua încearcă să smulgă planta din brațele celei dintâi. Cel care nu observă planta numai cu ochii fizici, va afla că rădăcina și inflorescența reprezintă expresii ale acestor două puteri. În ele sunt active puteri de atracție și de respingere suprasensibile. Cele dintâi provin din Pământ, pe când cele din urmă radiază în jos dinspre Soare. Dacă planta ar fi expusă numai puterilor solare, s-ar zori în dezvoltarea ei, ar forma frunză după frunză și, în final, s-ar pipernici, dacă ar lipsi puterea frenatoare ce acționează din Pământ. Astfel realizăm că planta este rezultatul, expresia puterilor Soarelui și Pământului. Nu o mai vedem ca pe o configurație separată. Ea ne apare ca o ființă care constituie un element component al întregului organism al Pământului, așa cum părul este o parte a organismului omenesc. Pământul devine un Tot viu, o manifestare a viului, a spiritualului, așa cum omul este o expresie a sufletesc-spiritualului.
Animalul este mai independent, el nu este ca planta sau părul, o parte a unui organism. Parțiala sa independență o datorează faptului că este însuflețit de către sufletul animal. Acesta, în contrast cu sufletul omenesc, care este o individualitate, este un suflet-grup. Animalul constituie revelarea lui și se raportează la el ca degetul la organismul întreg. În felul acesta, animalul este mai puțin legat în sfera organismului Pământului.
Pentru a înțelege aceste lucruri trebuie să ne gândim la faptul că știința spirituală vede în forțele de atracție și respingere imaginea terestră pentru ceea ce corespunde în sferele spirituale puterilor ce determină mișcarea planetelor, și pe care concepția despre lume Kant-Laplace, cu toate modificările și adaosurile ulterioare, o cunoaște drept gravitație. Aceasta, ca și consecințele ei, apare ca realitate prin observarea lucrurilor. Imaginea ei spirituală, care determină și realizează fenomenele perceptibile fizic, este tot o realitate, care rezultă din cercetarea spirituală exactă. Sufletele-grup ale animalelor își înconjură planetele, și de aceea este regnul animal independent de planete. Fiecare planetă își are lumea ei de plante în comun cu sistemul solar de care depinde. Dar fiecare planetă își are propriile ei puteri de revoluție, și prin aceasta propriul ei regn animal, în măsura în care este favorabilă vieții animale.
Dacă luăm acum în considerare omul, trebuie să fim atenți la o realitate care are o semnificație profundă. Ca embrion, omul este supus influenței lunare. Germenul omenesc are nevoie de zece revoluții lunare pentru a se dezvolta. Atâta timp cât el nu este o ființă de sine stătătoare, puterile Lunii sunt cele care îl domină. Puterile din plante, care acționează ca niște creatori, care determină crearea inflorescenței și a fructului, sunt puteri solare. În privința formei sale, trupul omenesc este dependent de Lună. Aceste puteri formatoare ajung într-un anumit raport cu puterile solare. Soarele și Luna reprezintă așadar contrastul necesar, dintre viață și formă, în evoluția omenească. Dacă ar fi active numai puterile de încremenire ale Lunii, orice altă evoluție ulterioară ar fi exclusă și ar interveni un fel de lignificare, pe când influența exclusivă a puterilor solare nu ar duce decât la ardere. Lumina iradiată de către Lună nu este numai lumină solară reflectată, ci putere formatoare. Lumina solară nu este numai lumină, ci putere de viață, putere de grăbire a vieții, astfel încât omul ar deveni bătrân chiar de la nașterea sa (dacă ar fi expus numai acestei puteri). Forma omenească este efectul Lunii, viața este efectul Soarelui.
Analiza spectrală poate descoperi elementele mineral-chimice componente ale Soarelui, dar nu și puterile spirituale de viață, care se revarsă pe Pământ. Cu ajutorul telescopului se poate observa numai corpul ceresc încremenit, dar nu și puterea formatoare spirituală. În Soare, cercetătorii pot descoperi foarte bine mase de gaz, mișcare continuă, metale în fuziune, pete solare și protuberanțe, dar nu și trupul unei entități spirituale, regentă a proceselor vieții. Acesta constituie capitolul unei noi cercetări ce se află abia la începuturile ei, și care trebuie să-și cucerească un domeniu după altul. Dar aceste lucruri sunt de cea mai mare însemnătate.
Goethe este unul dintre primii cercetători moderni ai naturii care a văzut în lumină mai mult decât niște procese fizico-mecanice, fără să aibă însă prea mult succes la contemporanii săi. Într-o conferință ținută acum câțiva ani la Freien Hochstifte la Frankfurt am Main [Nota 99], am indicat faptul că Schopenhauer, cu prilejul unei comemorări a nașterii lui Goethe, reproșa cu amărăciune celor care îl comemorau pe Goethe faptul că sunt revoltător de nedrepți în privința Teoriei culorilor elaborată de acesta. Astăzi, savanții nu vorbesc decât cu neplăcere despre ea. Pentru fizicieni, ea constituie o lucrare poetică frumoasă, dar conținând gânduri imposibil de luat în considerare pentru teoria culorilor devenită pur fizică. Știința spirituală se raportează însă cu totul altfel la ea. Și când va veni timpul înțelegerii corecte a Teoriei culorilor a lui Goethe, se va vedea că lumina nu constă numai din șapte culori fundamentale și din oscilații materiale, ci că dincolo de ceea ce este pentru noi lumina terestră, se află viața ce se revarsă dinspre Soare. Atunci se va înțelege și ce voia Goethe să spună atunci când afirma despre culorile curcubeului că sunt fapte ale luminii [Nota 100].
De la stele, Soare și Lună nu izvorăsc numai raze de lumină înspre noi, ci și curenți spirituali de viață. Atât timp cât este văzută numai lumina fizică, acest lucru nu va putea fi înțeles, deoarece spiritualul poate fi presimțit numai cu fantezie artistică, trăit ca imagine în viziune sensibil-suprasensibilă, aflat prin cercetare spirituală.
Omul este o entitate alcătuită din mai multe componente. Atunci când doarme, în pat se odihnesc numai trupul fizic și cel eteric. Trupul astral și Eul se separă de componentele inferioare și se înalță în lumea spirituală. În ele pătrund puteri mai grandioase decât cele primite în timpul zilei de la Soare și de la Lună.
Deoarece trupul astral este cuprins în substanța mult mai puțin densă a lumii astrale, lumea stelară îl poate influența mai puternic. Așa cum în stare de veghe acționează forțe fizice asupra trupului fizic, tot așa acționează lumea stelară mai apropiată și mai depărtată asupra trupului astral, căci omul este născut din Cosmos, din același spirit Universal ca și spațiul stelar.
Dacă privim în felul acesta înspre Soare, Lună și stele, putem înțelege ce fel de puteri acționează acolo și învățăm să descoperim elementul spiritual din Univers. Nu vom avea presimțirea unui Dumnezeu cosmic asemănător omului, ci vom presimți puterile spirituale de dincolo de nebuloasa cosmică și abia atunci vom înțelege cum s-au format lumile. Dincolo de puterile active, începem să viețuim puterile entităților conducătoare.
La fel gândea Schiller când se adresa astronomilor care cercetează numai lumea stelară fizică:
Nu-mi pălăvrăgiți atâta despre pete, nebuloase și sori!
Natura este mare numai pentru că vă dă posibilitatea să numărați?
Obiectul studiului vostru este desigur cel mai sublim din lume;
Dar, prieteni, în spațiu nu locuiește și Cel Sublim. [Nota 101]
Dacă vom avea în vedere numai forțele exterioare, nu îl vom găsi pe Cel Sublim. Dar dacă vom căuta spiritualul, și dacă de la depărtările infinite ale lumii stelare ne vom întoarce la noi înșine, vom putea vedea în lăuntricul nostru oarecum o picătură din viața spirituală ce străbate spațiul cosmic.
Dacă ne îndreptăm cu o asemenea atitudine înspre corpurile cerești, vom înțelege mai bine cuvintele lui Goethe: O, ce ar fi miile de milioane de sori, dacă nu s-ar oglindi în ochi omenești și nu ar bucura nici o inimă omenească? [Nota 102]
Aceste cuvinte pot apărea îndrăznețe și totuși ele sunt modeste dacă le înțelegem corect. Căci dacă privim înspre Soare, de la care pornesc curenți de viață, el acționează atât de puternic încât nu am putea rezista dacă puterile lui nu ar fi paralizate prin puterile Lunii. Vedem astfel în Univers spiritul, dar știm și că avem organe prin care putem percepe spiritul din Univers. Și atunci îl lăsăm să se oglindească în organe, așa cum se oglindește și Soarele, în care noi nu putem privi în mod nemijlocit, dar strălucirea lui se reflectă în cascada de apă, așa cum o exprimă și Goethe acolo unde îl lasă pe Faust să spună, după ce s-a întors din nou la viața de pe Pământ:
Rămână așadar Soarele în spate!
Căderea apei vâjâind pe stâncă
O privesc cu încântare sporită.
Din piedică în piedică se-mprăștie-n mii de stropi,
În mii și mii de râuri se revarsă.
Acolo sus în aer, spuma șoptește încă.
Cât de măreț răsare din furtuna aceasta,
În schimbătoarea lui durată, curcubeul,
Când limpede, când șters în aer,
Împrăștiind în jur fiorii de răcoare!
El oglindește strădania omenească.
Tu cugetă, și vei pricepe odată
Că viața noastră-n răsfrângeri de culori ni-e dată. [Nota 103]
