Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA SUFLETULUI ŞI A SPIRITULUI

GA 56


XII

SOARE, LUNĂ ŞI STELE

Berlin, 26 martie 1908

Tot mereu apar indicaţii asupra strânsei legături a omului cu viaţa naturii. Când întâlnim în scrierile de ştiinţe naturale indicii asupra oscilaţiilor preţurilor la grâu în anumite răstimpuri, şi în acest sens ni se adaugă informaţii relative la modificările gheţarilor sau ale nivelului apei în Marea Caspică, la primă vedere pare că lucrurile nu pot fi corelate cu toată seriozitatea. Dar se descoperă mereu corelaţii noi, ca şi confirmarea lor. Mai pot fi constatate încă multe lucruri, şi unele greşeli pot fi eliminate cu acest prilej; dar, în principal, ştiinţa aduce dovezi pentru corelaţiile aparent enigmatice. Multe dintre aceste fenomene sunt corelate cu activitatea solară, printre altele şi cu numărul şi mărimea petelor solare, aflate când în creştere, când în scădere. Maximele şi minimele lor apar cu o anumită regularitate. După aproximativ 1119 ani se poate constata de fiecare dată un asemenea maxim. O altă comparare a observaţiilor care au fost făcute până în ziua de azi arată că s-ar putea considera eventual o perioadă de douăzeci şi doi de ani şi jumătate.

Modificările din raporturile climatice determinate de activitatea petelor solare nu pot fi indicate cu mâna. S-ar părea că un maxim de pete solare implică o reducere a iradierii căldurii, ceea ce poate avea mari implicaţii în natură. Aşa, de exemplu, anii cu recolte bogate de struguri s-au succedat la intervale de aproximativ unsprezece ani. În ce măsură perioada stabilită de Brückner [ Nota 96 ], cea de treizeci şi cinci de ani, în privinţa variaţiilor climatice poate fi adusă în legătură cu aceste fenomene, încă nu a fost stabilit din punct de vedere ştiinţific.

Şi ceea ce ştiinţa denumeşte epoci glaciare, – ea acceptând cinci asemenea modificări uriaşe ale chipului Pământului – este adus de către ea tot în corelaţie cu activitatea Soarelui şi poziţia axei Pământului faţă de el.

Astfel, gândirea noastră pur mecanicistă aduce fenomenele de pe Soare în corelaţie cu dezvoltarea Pământului. În alte vremuri, aceste lucruri ar fi fost considerate într-un alt mod, care este respins de ştiinţa de astăzi cu un sentiment de superioritate.

Dar ce trebuie noi să resimţim când vedem că unul dintre marii învăţaţi şi un gânditor atât de precaut ca Aristotel vorbeşte despre faptul că, după învăţăturile străvechi, constelaţiile ar fi zei? [ Nota 97 ] Şi că tot restul pe care îl povesteşte concepţia populară despre zei ar fi lipsit de valoare şi ar constitui fabulaţii ale oamenilor?

Aristotel s-a exprimat cu multă precauţie relativ la această învăţătură, dar el o tratează ca pe ceva ce trebuie întâmpinat cu veneraţie şi respect.

Un asemenea răsunet al vechii înţelepciuni, de care cercetătorii actuali ai naturii fac abstracţie, ridicând din umeri, s-a menţinut într-o formă mutilată, denaturată, în ceea ce se numeşte astăzi astrologie; dar care ne conduce totuşi, întru câtva, înapoi la străvechea înţelepciune a omenirii. Nu este uşor să ne dăm seama în ce constă această înţelepciune. Omul de astăzi vede în stele şi în Pământ corpuri pur fizice ce călătoresc în spaţiul cosmic. El va spune că este o imaginaţie copilărească să gândeşti că aceste corpuri cereşti ar putea însemna ceva pentru soarta oamenilor. Dar în vremurile vechi oamenii simţeau altfel atunci când omul se raporta la restul Universului. Căci nu aveau în vedere oasele, muşchii şi simţurile, ci senzaţiile şi sentimentele care trăiau în om. Stelele erau corpurile entităţilor spiritual-divine, iar omul se simţea străbătut de spiritul lor.

Şi dacă astăzi omul recunoaşte că în sistemul solar sunt active forţe mecanice, pe atunci el vedea puteri sufletesc-spirituale, acţionând de la o stea la alta. Marii iniţiaţi nu vorbeau despre forţe pur matematice, ci despre influenţe clădite pe puteri pur spirituale, de la o stea la alta.

Este de înţeles faptul că acest sentiment al lumii s-a modificat prin concepţia actuală despre lume, de coloratură materialistă, dar numai acela care crede că singură concepţia ultimilor cincizeci de ani este valabilă pentru toate timpurile, numai acela se poate închide faţă de ceea ce trăia în vieţuirea spirituală şi nu materială a lumii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru concepţia care consideră Pământul ca fiind situat în centrul Creaţiunii.

Relativ la coborârea lui Christos pe Pământ, se spune astăzi că Pământul nostru nu ar fi decât un grăunte de nisip printre celelalte stele, şi de aceea nu trebuie să admitem şi nici să ne imaginăm decât că numai pentru cel care este cuprins de o groaznică supraestimare de sine, tocmai pe acest Pământ nesemnificativ ar fi coborât o zeitate. Această schimbare nu s-a petrecut din nimic. Pe atunci, oamenii priveau în sus pentru a prelua în sine înainte de toate conţinutul spiritual al spaţiului cosmic şi nu ajunseseră prea departe în dominarea spaţiului fizic. Abia prin apariţia concepţiei materialiste asupra lumii a început să fie cucerită lumea situată la depărtări tot mai mari. Nu vrem să criticăm nimic, vrem doar să înţelegem cum s-a desfăşurat această transformare. Ea fusese iniţiată mai demult, dar abia în sec. al XIX-lea a făcut paşii cei mai admirabili. Concepţia modernă despre lume ne întâmpină cu o claritate de cristal la Kant şi adepţii săi. Imaginea pe care şi-au făcut-o aceştia despre constituirea sistemului nostru solar este în general cunoscută: pentru a ilustra formarea unui corp ceresc, se toarnă o picătură de ulei într-un vas cu apă sau alcool. Apoi ea se aduce într-o mişcare de rotaţie. Datorită acestei mişcări, se separă părţi sferice mai mici sau mai mari. Aşa cum s-au desprins aici părticelele de ulei, tot aşa s-ar fi desprins corpurile cereşti din ceaţă şi foc, din nebuloasa străveche a lumii.

Trebuie doar să menţionez faptul că în sec. XIX s-a realizat un progres admirabil al ştiinţelor naturale şi astronomiei, care au continuat corectând şi modificând imaginea despre lume dată de Kant şi Laplace, deşi trăsăturile fundamentale au rămas aceleaşi. Chiar şi marea descoperire a lui Kirchhoff şi Bunsen, analiza spectrală, pare să confirme această imagine, deoarece prin intermediul acestei metode a putut fi dovedită prezenţa pe alte corpuri cereşti a acelor substanţe minerale din care este alcătuit Pământul nostru. Chiar şi pe Soare s-au descoperit peste două treimi din toate elementele cunoscute. Este deosebit de semnificativ, şi mai important decât se crede de obicei, faptul că unul dintre cunoscătorii şi continuatorii [ Nota 98 ] acestei imagini despre lume a făcut următoarea afirmaţie: „Dacă urmărim configuraţia eşafodajului lumii, rezultă că nebuloasa primară s-a configurat în acest mod, cu o necesitate asemănătoare celei prin care un ceas care merge dovedeşte că a fost tras”.

Ne putem concretiza prin experienţa menţionată provenienţa corpurilor cereşti din nebuloasa originară. Dar gândirea logică solicită gândirea până la capăt a gândurilor. Dacă procedăm aşa, rezultă că s-a uitat ceva, şi anume elementul cel mai important. Datorită cui se separă de fapt micile sfere? Datorită mişcării pe care o execută experimentatorul! Dar acest lucru este uitat la transferarea rezultatului experimentului asupra corpurilor cereşti. Peste un asemenea „flecuşteţ” se trece cu vederea la imaginea astfel dovedită a lumii. Nu se pune deloc problema experimentatorului. Şi fără să fim adversarii ştiinţelor naturale actuale, ne putem totuşi pune această întrebare. Ne putem situa întru totul pe terenul gândirii natural-ştiinţifice, fără însă a-l uita pe incomodul experimentator. El este spiritul care se află în spatele a tot ce există, suma fiinţelor spirituale care îşi revelează fiinţa în fenomenele lumii sensibile, aşa cum o pot dovedi rezultatele exacte ale cercetării spirituale. Ştiinţa spirituală nu trebuie să nege cercetările ştiinţei actuale. Ea este întru totul de acord cu rezultatele ei, în măsura în care acestea sunt obţinute prin observaţii exacte, riguroase şi obiective, prin experimente şi prin gândire. Ea recunoaşte necesitatea acestor cercetări, îndreptate doar asupra lumii sensibile. Dar ea ştie şi că a sosit timpul în care omenirii trebuie să i se indice faptul că spiritul este la baza oricărei materii, şi că aceasta reprezintă expresia exterioară a entităţilor spirituale.

Ştiinţa spirituală nu abordează numai procesele mecanice de atracţie şi respingere, ea cercetează ceea ce corespunde acestor fenomene ca putere spirituală. Pentru a dobândi conform metodei ei o imagine vie mai întâi despre plantă, trebuie procedat în felul următor:

Planta îşi îndreaptă rădăcinile în jos, iar tulpina în sus. Vedem active două puteri, dintre care una se îndreaptă înspre centrul Pământului iar cea de a doua încearcă să smulgă planta din braţele celei dintâi. Cel care nu observă planta numai cu ochii fizici, va afla că rădăcina şi inflorescenţa reprezintă expresii ale acestor două puteri. În ele sunt active puteri de atracţie şi de respingere suprasensibile. Cele dintâi provin din Pământ, pe când cele din urmă radiază în jos dinspre Soare. Dacă planta ar fi expusă numai puterilor solare, s-ar zori în dezvoltarea ei, ar forma frunză după frunză şi, în final, s-ar pipernici, dacă ar lipsi puterea frenatoare ce acţionează din Pământ. Astfel realizăm că planta este rezultatul, expresia puterilor Soarelui şi Pământului. Nu o mai vedem ca pe o configuraţie separată. Ea ne apare ca o fiinţă care constituie un element component al întregului organism al Pământului, aşa cum părul este o parte a organismului omenesc. Pământul devine un Tot viu, o manifestare a viului, a spiritualului, aşa cum omul este o expresie a sufletesc-spiritualului.

Animalul este mai independent, el nu este ca planta sau părul, o parte a unui organism. Parţiala sa independenţă o datorează faptului că este însufleţit de către sufletul animal. Acesta, în contrast cu sufletul omenesc, care este o individualitate, este un suflet-grup. Animalul constituie revelarea lui şi se raportează la el ca degetul la organismul întreg. În felul acesta, animalul este mai puţin legat în sfera organismului Pământului.

Pentru a înţelege aceste lucruri trebuie să ne gândim la faptul că ştiinţa spirituală vede în forţele de atracţie şi respingere imaginea terestră pentru ceea ce corespunde în sferele spirituale puterilor ce determină mişcarea planetelor, şi pe care concepţia despre lume Kant-Laplace, cu toate modificările şi adaosurile ulterioare, o cunoaşte drept gravitaţie. Aceasta, ca şi consecinţele ei, apare ca realitate prin observarea lucrurilor. Imaginea ei spirituală, care determină şi realizează fenomenele perceptibile fizic, este tot o realitate, care rezultă din cercetarea spirituală exactă. Sufletele-grup ale animalelor îşi înconjură planetele, şi de aceea este regnul animal independent de planete. Fiecare planetă îşi are lumea ei de plante în comun cu sistemul solar de care depinde. Dar fiecare planetă îşi are propriile ei puteri de revoluţie, şi prin aceasta propriul ei regn animal, în măsura în care este favorabilă vieţii animale.

Dacă luăm acum în considerare omul, trebuie să fim atenţi la o realitate care are o semnificaţie profundă. Ca embrion, omul este supus influenţei lunare. Germenul omenesc are nevoie de zece revoluţii lunare pentru a se dezvolta. Atâta timp cât el nu este o fiinţă de sine stătătoare, puterile Lunii sunt cele care îl domină. Puterile din plante, care acţionează ca nişte creatori, care determină crearea inflorescenţei şi a fructului, sunt puteri solare. În privinţa formei sale, trupul omenesc este dependent de Lună. Aceste puteri formatoare ajung într-un anumit raport cu puterile solare. Soarele şi Luna reprezintă aşadar contrastul necesar, dintre viaţă şi formă, în evoluţia omenească. Dacă ar fi active numai puterile de încremenire ale Lunii, orice altă evoluţie ulterioară ar fi exclusă şi ar interveni un fel de lignificare, pe când influenţa exclusivă a puterilor solare nu ar duce decât la ardere. Lumina iradiată de către Lună nu este numai lumină solară reflectată, ci putere formatoare. Lumina solară nu este numai lumină, ci putere de viaţă, putere de grăbire a vieţii, astfel încât omul ar deveni bătrân chiar de la naşterea sa (dacă ar fi expus numai acestei puteri). Forma omenească este efectul Lunii, viaţa este efectul Soarelui.

Analiza spectrală poate descoperi elementele mineral-chimice componente ale Soarelui, dar nu şi puterile spirituale de viaţă, care se revarsă pe Pământ. Cu ajutorul telescopului se poate observa numai corpul ceresc încremenit, dar nu şi puterea formatoare spirituală. În Soare, cercetătorii pot descoperi foarte bine mase de gaz, mişcare continuă, metale în fuziune, pete solare şi protuberanţe, dar nu şi trupul unei entităţi spirituale, regentă a proceselor vieţii. Acesta constituie capitolul unei noi cercetări ce se află abia la începuturile ei, şi care trebuie să-şi cucerească un domeniu după altul. Dar aceste lucruri sunt de cea mai mare însemnătate.

Goethe este unul dintre primii cercetători moderni ai naturii care a văzut în lumină mai mult decât nişte procese fizico-mecanice, fără să aibă însă prea mult succes la contemporanii săi. Într-o conferinţă ţinută acum câţiva ani la Freien Hochstifte la Frankfurt am Main [ Nota 99 ], am indicat faptul că Schopenhauer, cu prilejul unei comemorări a naşterii lui Goethe, reproşa cu amărăciune celor care îl comemorau pe Goethe faptul că sunt revoltător de nedrepţi în privinţa Teoriei culorilor elaborată de acesta. Astăzi, savanţii nu vorbesc decât cu neplăcere despre ea. Pentru fizicieni, ea constituie o lucrare poetică frumoasă, dar conţinând gânduri imposibil de luat în considerare pentru teoria culorilor devenită pur fizică. Ştiinţa spirituală se raportează însă cu totul altfel la ea. Şi când va veni timpul înţelegerii corecte a Teoriei culorilor a lui Goethe, se va vedea că lumina nu constă numai din şapte culori fundamentale şi din oscilaţii materiale, ci că dincolo de ceea ce este pentru noi lumina terestră, se află viaţa ce se revarsă dinspre Soare. Atunci se va înţelege şi ce voia Goethe să spună atunci când afirma despre culorile curcubeului că sunt fapte ale luminii [ Nota 100 ].

De la stele, Soare şi Lună nu izvorăsc numai raze de lumină înspre noi, ci şi curenţi spirituali de viaţă. Atât timp cât este văzută numai lumina fizică, acest lucru nu va putea fi înţeles, deoarece spiritualul poate fi presimţit numai cu fantezie artistică, trăit ca imagine în viziune sensibil-suprasensibilă, aflat prin cercetare spirituală.

Omul este o entitate alcătuită din mai multe componente. Atunci când doarme, în pat se odihnesc numai trupul fizic şi cel eteric. Trupul astral şi Eul se separă de componentele inferioare şi se înalţă în lumea spirituală. În ele pătrund puteri mai grandioase decât cele primite în timpul zilei de la Soare şi de la Lună.

Deoarece trupul astral este cuprins în substanţa mult mai puţin densă a lumii astrale, lumea stelară îl poate influenţa mai puternic. Aşa cum în stare de veghe acţionează forţe fizice asupra trupului fizic, tot aşa acţionează lumea stelară mai apropiată şi mai depărtată asupra trupului astral, căci omul este născut din Cosmos, din acelaşi spirit Universal ca şi spaţiul stelar.

Dacă privim în felul acesta înspre Soare, Lună şi stele, putem înţelege ce fel de puteri acţionează acolo şi învăţăm să descoperim elementul spiritual din Univers. Nu vom avea presimţirea unui Dumnezeu cosmic asemănător omului, ci vom presimţi puterile spirituale de dincolo de nebuloasa cosmică şi abia atunci vom înţelege cum s-au format lumile. Dincolo de puterile active, începem să vieţuim puterile entităţilor conducătoare.

La fel gândea Schiller când se adresa astronomilor care cercetează numai lumea stelară fizică:

Nu-mi pălăvrăgiţi atâta despre pete, nebuloase şi sori!
Natura este mare numai pentru că vă dă posibilitatea să număraţi?
Obiectul studiului vostru este desigur cel mai sublim din lume;
Dar, prieteni, în spaţiu nu locuieşte şi Cel Sublim. [ Nota 101 ]

Dacă vom avea în vedere numai forţele exterioare, nu îl vom găsi pe Cel Sublim. Dar dacă vom căuta spiritualul, şi dacă de la depărtările infinite ale lumii stelare ne vom întoarce la noi înşine, vom putea vedea în lăuntricul nostru oarecum o picătură din viaţa spirituală ce străbate spaţiul cosmic.

Dacă ne îndreptăm cu o asemenea atitudine înspre corpurile cereşti, vom înţelege mai bine cuvintele lui Goethe: O, ce ar fi miile de milioane de sori, dacă nu s-ar oglindi în ochi omeneşti şi nu ar bucura nici o inimă omenească? [ Nota 102 ]

Aceste cuvinte pot apărea îndrăzneţe şi totuşi ele sunt modeste dacă le înţelegem corect. Căci dacă privim înspre Soare, de la care pornesc curenţi de viaţă, el acţionează atât de puternic încât nu am putea rezista dacă puterile lui nu ar fi paralizate prin puterile Lunii. Vedem astfel în Univers spiritul, dar ştim şi că avem organe prin care putem percepe spiritul din Univers. Şi atunci îl lăsăm să se oglindească în organe, aşa cum se oglindeşte şi Soarele, în care noi nu putem privi în mod nemijlocit, dar strălucirea lui se reflectă în cascada de apă, aşa cum o exprimă şi Goethe acolo unde îl lasă pe Faust să spună, după ce s-a întors din nou la viaţa de pe Pământ:

Rămână aşadar Soarele în spate!
Căderea apei vâjâind pe stâncă
O privesc cu încântare sporită.
Din piedică în piedică se-mprăştie-n mii de stropi,
În mii şi mii de râuri se revarsă.
Acolo sus în aer, spuma şopteşte încă.
Cât de măreţ răsare din furtuna aceasta,
În schimbătoarea lui durată, curcubeul,
Când limpede, când şters în aer,
Împrăştiind în jur fiorii de răcoare!
El oglindeşte strădania omenească.
Tu cugetă, şi vei pricepe odată
Că viaţa noastră-n răsfrângeri de culori ni-e dată. [ Nota 103 ]