Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

METAMORFOZELE VIEŢII SUFLETEȘTI
CĂI ALE TRĂIRILOR SUFLETEȘTI

GA 59


XI

DESPRE RÂS ŞI PLÂNS

Berlin, 3 februarie 1910

S-ar putea să le pară unora că, în cadrul unui ciclul de conferinţe care se ocupă de realităţi spiritual-ştiinţifice, tema de azi e lipsită de importanţă. Dar, adeseori, una dintre greşelile unor asemenea expuneri care o pornesc spre tărâmurile superioare ale existenţei constă în faptul că neglijează aspectele de amănunt ale vieţii, realităţile nemijlocite ale vieţii zilnice. În general, oamenilor le place să li se vorbească despre faptul că viaţa e finită sau infinită, despre însuşirile cele mai înalte ale sufletului, despre marile probleme ale evoluţiei lumii şi a omenirii şi ‒ poate, despre lucruri şi mai înalte; şi nu le place să coboare la nivelul unor aşa-zise banalităţi cotidiene, aşa cum sunt ‒ cel puţin în concepţia acestor oameni ‒ acelea de care ne vom ocupa astăzi.

Dar cel ce caută să pătrundă, pe calea descrisă în aceste conferinţe, în tărâmurile vieţii spirituale, se va convinge tot mai mult şi mai mult de faptul că tocmai înaintarea liniştită, pas cu pas ‒ de la lucrurile cele mai cunoscute şi până la tărâmurile cele mai necunoscute ‒ este foarte binefăcătoare. De altfel, amintindu-vă de multe fenomene din istoria omenirii, vă puteţi da seama deja că spiritele cele mai importante, conştienţa omenirii, în general, nu vede nicidecum o simplă banalitate cotidiană în ceea ce desemnăm în mod obişnuit drept râs şi plâns. Acea conştienţă care lucrează în legendele şi în marile tradiţii ale omenirii ‒ şi care adeseori lucrează cu infinit mai multă înţelepciune decât conştienţa individuală a unui om izolat ‒ înzestrează acea mare personalitate care e atât de importantă pentru cultura orientală, adică pe Zarathustra, cu celebrul “surâs al lui Zarathustra”; iar conştienţa legendară vede ceva deosebit în faptul că acest mare spirit a apărut în lume “surâzând”. Şi tocmai pe baza unei adânci înţelegeri a acestei conştienţe faţă de problemele istoriei universale, de surâsul lui Zarathustra se leagă încă o observaţie, şi anume aceea că, sub influenţa acestui zâmbet, toate creaturile de pe suprafaţa pământului au jubilat de bucurie şi că din faţa zâmbetului lui Zarathustra au fugit toate spiritele rele şi toţi adversarii Pământului. ‒ Dacă trecem acum de la o astfel de conştienţă ‒ care acţionează în sânul tradiţiilor legendare ‒ la creaţiile unui mare spirit individual, ne putem întoarce cu gândul la acel personaj în care Goethe şi-a revărsat cel mai mult din gândurile şi sentimentele sale, la Faust. După ce Faust a ajuns la cea mai adâncă disperare existenţială şi se află în pragul autodistrugerii, Goethe îl face pe acest personaj să exclame, la auzul clopotelor de Înviere: “Lacrima curge, Pământul mă are din nou!” [ Nota 11 ] Aici Goethe, poetul, prezintă lacrima drept simbol al acelei dispoziţii sufleteşti care-i dă lui Faust posibilitatea ca, după gânduri pline de cea mai neagră, cea mai cumplită disperare, să-şi întoarcă faţa, ca să zicem aşa, din nou către lume: ca simbol al împăcării unui om cu lumea.

Vedem, deci, că râsul şi plânsul, dacă vrem să reflectăm la ele, ne pot revela lucruri de cea mai mare importanţă. Ce-i drept, mulţi pot crede că e mai comod să faci speculaţii în legătură cu natura spiritului, decât să cauţi să afli cum se revelează el în fenomenele concrete pe care lumea din jur ni le pune mereu în faţă. Putem să cunoaştem esenţa spiritului ‒ şi, în primul rând, a spiritului din om ‒ tocmai în acea manifestare a sufletului uman care este râsul şi plânsul. Putem înţelege ceea ce ni se înfăţişează în aceste manifestări deosebite ale sufletului numai dacă vedem în ele, într-adevăr, o expresie a vieţii sale lăuntric-sufleteşti. În acest caz, trebuie nu numai să admitem existenţa unei astfel de esenţe spirituale, ci şi s-o înţelegem. De fapt, înţelegerii acestei esenţe spirituale a omului i-au fost închinate toate conferinţele pe care le-am ţinut în cadrul acestui ciclu de iarnă. De aceea, nici nu va fi necesar să ne referim decât în treacăt la modul nostru spiritual-ştiinţific de a privi esenţa omului.

Am văzut că omul, privit în totalitatea fiinţei sale, se compune dintr-un corp fizic, pe care-l are în comun cu întreaga natură universală, dintr-un corp eteric sau al vieţii ‒ pe care-l are în comun cu întreaga lume vegetală ‒, şi apoi dintr-un corp astral, pe care-l are în comun cu lumea animală şi care este purtătorul plăcerii şi suferinţei, al bucuriei şi durerii, al spaimei şi uimirii şi al tuturor ideilor care pulsează în viaţa noastră sufletească zi de zi, de la trezire şi până la adormire. Pentru noi, fiinţa umană este alcătuită, deci, în primă instanţă, din aceste trei învelişuri exterioare; şi numai în interiorul acestui înveliş general trăieşte acel ceva care face ca omul să fie coroana creaţiunii pământeşti, şi anume: eul uman. La rândul său, eul lucrează şi el în cadrul vieţii sufletului, care este alcătuit din aceste trei componente, sufletul senzaţiei, drept componentă sufletească inferioară, sufletul raţiunii sau afectiv, drept a doua componentă, şi sufletul conştienţei, drept a treia componentă sufletească; şi am văzut, de asemenea, că eul acţionează asupra acestor trei componente sufleteşti pentru a-l face pe om să ajungă la o desăvârşire din ce în ce mai mare.

Pe ce se bazează oare întreaga activitate a eului în interiorul sufletului uman?

Să observăm acest eu în diferitele sale manifestări. În faţa eului uman, în faţa celui mai adânc centru al vieţii lui spirituale, apare un fenomen oarecare, un obiect sau o fiinţă oarecare, aparţinând lumii exterioare. Eul nu rămâne indiferent la fiinţa sau obiectul respectiv, ci se manifestă într-un anumit fel; el trăieşte ceva în interiorul lui, are o trăire sufletească. Un obiect este sau nu pe placul eului. În faţa unei întâmplări, eul poate jubila sau poate cădea în cea mai adâncă tristeţe; el se poate da înapoi cu spaimă şi dezgust, văzând un anumit lucru, sau poate privi ori cuprinde cu dragoste un fapt sau o fiinţă. El poate avea următoarea trăire interioară: Înţeleg un fenomen pe care l-am întâlnit, sau: Nu-l înţeleg.

Dacă observăm cum îşi desfăşoară eul activitatea, din momentul trezirii şi până când adormim, vom constata că el încearcă să se pună de acord cu lumea exterioară. Dacă-i place un obiect oarecare, dacă în noi se înalţă sentimentul: Aceasta este o fiinţă care ne încălzeşte sufletul ‒ atunci între noi şi acel obiect s-a creat o legătură; atunci ceva din noi caută să se unească cu obiectul. Şi, în general, aşa facem cu întreaga lume înconjurătoare. Întreaga noastră viaţă diurnă se înfăţişează, în ceea ce priveşte procesele sufleteşti, drept rezultat al unui acord dintre eul nostru şi restul lumii. Trăirile pe care le avem sub influenţa obiectelor şi fiinţelor din lumea exterioară, care se reflectă în procesele vieţii sufletului nostru, acţionează nu numai asupra proceselor care au loc în cele trei componente ale sufletului nostru, fiindcă tocmai în ele locuieşte eul, ci acţionează şi asupra corpurilor astral, eteric şi fizic. Am arătat, de exemplu, de nenumărate ori, că raportul pe care eul îl stabileşte între el însuşi şi o fiinţă sau un obiect oarecare nu pune în mişcare numai afectele corpului astral, nu stimulează numai curenţii şi mişcările corpului eteric, ci acţionează până jos, în corpul fizic. Oare n-aţi avut niciodată ocazia să observaţi cum poate păli un om, atunci când se află în faţa unei primejdii? Ce altceva s-a întâmplat aici, decât că raportul pe care eul l-a stabilit între sine şi obiect şi-a exercitat influenţa până la nivelul corpului fizic şi a făcut ca sângele să pulseze altfel decât de obicei? Sângele s-a retras, parcă, din corporalitatea exterioară şi aşa se face că omul a pălit. Am dat deja şi celălalt exemplu caracteristic: când omul se înroşeşte de ruşine. Când avem impresia că trebuie să stabilim între noi înşine şi fiinţa respectivă din lumea înconjurătoare un asemenea raport, încât am prefera să nu mai existăm pentru moment, încât am dori să dispărem de pe faţa Pământului, atunci sângele ni se urcă în obraji. În aceste două cazuri avem de-a face cu anumite influenţe care se exercită asupra sângelui, exprimând raportul dintre eu şi lumea exterioară. ‒ Am putea da multe exemple, care arată că trăirile pe care eul le are în lumea exterioară se manifestă în corpul astral, în corpul eteric şi în corpul fizic. Când eul caută să stabilească o concordanţă între el însuşi şi lumea înconjurătoare, sau un anumit raport între sine şi ea, e posibil să apară diferite cazuri. Aşa că putem spune despre anumite raporturi dintre noi şi lumea înconjurătoare: Găsim poziţia justă a eului faţă de un obiect sau altul, faţă de o fiinţă sau alta. Chiar dacă o fiinţă ne provoacă teamă, o teamă îndreptăţită, putem spune: Eul nostru simte ‒ dacă ulterior are ocazia să observe în mod just acest raport ‒ că şi în cazul acestui sentiment de teamă el a fost în acord cu lumea înconjurătoare. Dar eul nostru îşi simte acordul cu lumea din jur mai ales dacă încearcă, de pildă, să înţeleagă un lucru sau altul din lumea exterioară şi dacă este în stare să-şi explice, într-adevăr, cu ajutorul noţiunilor, sentimentelor, senzaţiilor sale ş.a.m.d., acele obiecte pe care doreşte să le înţeleagă. În acest caz, eul simte că este unit cu obiectele pe care reuşeşte să le înţeleagă. Are sentimentul că iese din sine şi se cufundă în obiecte, şi simte că legătura lui cu acestea este reală. Sau se poate ca eul să trăiască împreună cu alţi oameni, faţă de care îşi creează anumite raporturi, care-i sunt dragi. Eul se simte mulţumit, fericit, datorită acestei legături pe care a ţesut-o între el şi fiecare din aceşti alţi oameni; simte că între el şi lumea exterioară există o legătură armonioasă. Această legătură îşi pune pecetea asupra eului, în primul rând prin faptul că eul se simte bine şi că transmite învelişurilor sale, corpurilor astral şi eteric, acest sentiment de fericire.

Dar se poate întâmpla, de asemenea, ca eul să nu fie în stare să creeze un acord, adică o legătură care, într-un anumit sens, ar putea fi numită normală. Dacă nu poate stabili de îndată această legătură normală, eul poate să ajungă, din această cauză, într-o situaţie deosebită. Să presupunem că eul întâlneşte în lumea exterioară ceva, un obiect sau o fiinţă oarecare, faţă de care nu-şi poate crea un raport care să arate, de exemplu, că el înţelege lucrul respectiv, că noţiunile şi reprezentările sale îi permit să spună că e îndreptăţită existenţa acestei fiinţe sau a acestui fapt. Să presupunem că eul tocmai încearcă să-şi creeze o astfel de legătură cu lumea exterioară; dar el nu ajunge să găsească în mod real o legătură care să constituie un raport normal dintre eu şi lumea exterioară. Într-un astfel de caz, eul nostru va trebui să găsească în el însuşi o anumită poziţie faţă de acest lucru din lumea exterioară. Să luăm un caz concret: Ne aflăm în faţa unei fiinţe sau a unui lucru oarecare din lumea exterioară, pe care nu vrem să-l înţelegem, deoarece eului nostru i se pare că nu merită osteneala de a se cufunda în el, deoarece simţim, ca să zicem aşa, că am cheltui prea mult din propria noastră putere de înţelegere şi cunoaştere dacă ne-am cufunda în el. În timp ce în faţa unei alte fiinţe sau a unui alt lucru ne spunem: Vreau să-mi folosesc forţa spre a te cunoaşte, vreau să mă cufund în tine, vreau să unesc cu tine ceea ce există în mine ‒ în cazul acestei entităţi, considerăm că nu merită osteneala de a ne adânci în ea. Ar însemna, ne zicem noi, să ne risipim zadarnic puterea de gândire, dacă am vrea să ne cufundăm în acea entitate. Trebuie atunci să luăm o atitudine deosebită, să ne creăm un fel de perete despărţitor. Unei fiinţe sau unui lucru ca cele de care am vorbit, nu vrem să le dăruim forţele noastre; nu vrem să ne adâncim în ele; vrem, cu alte cuvinte, să scăpăm de ceea ce se află în faţa noastră, să ne păstrăm independenţa în raport cu această fiinţă sau cu acest lucru; vrem să ne găsim pe noi înşine nu cufundându-ne în ceva, ci prin faptul că, îndepărtându-ne cu forţele noastre de acel lucru şi înălţându-ne în propria noastră conştienţă deasupra ei, percepem propria noastră forţă. Dacă ne aflăm într-un asemenea raport faţă de un lucru, sentimentul care trebuie să se furişeze în noi este acela al eliberării de un lucru. Pe când în cazul unui lucru pe care-l înţelegem şi în care ne cufundăm ‒ fie prin forţa cunoaşterii, fie prin iubire, fie prin compasiune ‒, nu simţim eul retrăgându-se, ci, dimpotrivă, ne simţim atraşi spre acel lucru sau acea fiinţă. În schimb, faţă de lucruri de felul celor amintite, simţim: Eul nostru ar pierde ceva dacă s-ar cufunda în cealaltă fiinţă sau în celălalt lucru; şi atunci trebuie să ne păstrăm forţa în noi înşine.

În cazul unei asemenea conştienţe, observaţia clarvăzătoare poate vedea cum eul pare să retragă corpul astral din faţa impresiilor pe care le poate face asupra sa lumea înconjurătoare sau un lucru oarecare din ea. Bineînţeles, acest lucru va face o anumită impresie asupra corpului nostru fizic, dacă nu ne închidem ochii şi nu ne astupăm urechile. Dar deoarece ne putem stăpâni mai puţin corpul fizic decât corpul astral, noi ne retragem pentru o clipă corpul astral din cel fizic, ba îl retragem şi din corpul eteric şi îl ferim de atingerea acelui lucru. Această retragere a corpului astral, care de obicei îşi consumă forţa în corpul fizic, pentru a-i menţine unitatea, se prezintă conştienţei clarvăzătoare ca o extindere a corpului astral; în cazul unei asemenea eliberări, el pare că se destramă. Atunci când ne înălţăm deasupra unui lucru, corpul nostru astral se destinde ca o substanţă elastică, devine flasc, în vreme ce de obicei este încordat. Pe măsură ce corpul astral se dilată, noi ne eliberăm de o legătură oarecare cu lucrul respectiv; ne retragem, parcă, în noi înşine, ne înălţăm deasupra întregii situaţii. Şi pentru că tot ce se petrece în corpul astral îşi găseşte o expresie în corpul fizic, şi această retragere a corpului astral îşi găseşte expresia în corpul fizic; iar expresia fizică a dilatării corpului astral este râsul sau zâmbetul; aşa încât de orice râs sau zâmbet ‒ care nu pot izvorî din nici o altă dispoziţie decât din cea descrisă ‒ se leagă o dilatare elastică a corpului astral. ‒ Putem spune, aşadar: Ceea ce se manifestă în fiinţa umană prin dilatarea corpului astral şi prin expresia sa fizionomică, drept râs sau zâmbet, este un semn că omul se înalţă deasupra a ceea ce se petrece în jurul său, pentru că nu vrea să-şi cheltuiască forţele de cunoaştere şi, dată fiind atitudinea lui faţă de lucrul respectiv, nici nu vrea să facă efortul de a-l înţelege. Iată de ce, in extremis, tot ceea ce nu este destinat să ne furnizeze înţelegerea unui lucru trebuie să atragă după sine o astfel de dilatare a corpului astral şi să provoace, prin aceasta, apariţia râsului. ‒ Gazetele umoristice aveau obiceiul să publice caricaturile anumitor personalităţi din viaţa publică, unde erau desenaţi cu capete imense şi corpuri foarte mici, prin care ele intenţionau să exprime, în această manieră grotescă, ce înseamnă persoana respectivă pentru epoca ei. Ar fi un nonsens să căutăm să înţelegem aşa ceva, căci nu există nici o lege care să poată face legătura între un cap aşa de mare şi un corp aşa de mic. Ar însemna să ne risipim zadarnic forţele, dacă ne-am cufunda cu puterea noastră de cunoaştere în acest obiect, căci aceasta nu ne-ar duce la nimic. Singura noastră mulţumire trebuie să fie, în acest caz, aceea de a ne ridica deasupra obiectului respectiv, deasupra impresiei produse asupra corpului nostru fizic, de a deveni liberi în eul nostru şi de a ne dilata corpul astral. Fiindcă eul transmite orice trăire a sa, în primul rând învelişului celui mai intim legat de el: corpului astral; iar expresia fizionomică a acestui fapt este râsul.

Se poate însă întâmpla un alt caz: să nu putem găsi între noi şi lumea din jur o legătură pe care vrem s-o stabilim şi pe care, dată fiind întreaga noastră structură sufletească, avem tot dreptul s-o căutăm. Să presupunem că am iubit multă vreme o persoană, ea se află în legătură nu numai cu faptele noastre, ci anumite trăiri sufleteşti se leagă de existenţa acestei persoane şi de relaţia noastră cu ea. Să presupunem că, pentru un timp, această persoană dispare din viaţa noastră. O dată cu dispariţia sa, o parte din propriile noastre trăiri sufleteşti încetează să existe; ceva, care reprezintă o legătură între noi şi o fiinţă din lumea exterioară, se desface. Din cauza dispoziţiei apărute în sufletul nostru prin legătură pe care a avut-o cu acea persoană, el are dreptul să caute această legătură, cu care s-a deprins. Acum el e lipsit de această legătură. Ceva a fost smuls din acest eu şi ceea ce a fost smuls din el, provoacă ceva care, la rândul său, se transmite corpului astral. Iar din cauză că acum corpului astral i-a fost sustras ceva şi că el caută o legătură, pe care n-o poate găsi, cu lumea exterioară, el se comprimă în sine însuşi ; sau, mai bine zis, eul comprimă corpul astral.

Conştienţa clarvăzătoare poate observa, ori de câte ori omul este cuprins de tristeţe sau durere, din cauza unei pierderi, cum eul, căruia-i este sustras ceva, comprimă corpul astral. Exact aşa cum corpul astral, mai rarefiat, se destinde şi dă naştere astfel în corpul fizic acelei expresii fizionomice care trebuie desemnată drept râs sau zâmbet, un corp astral care se comprimă va intra mai adânc în toate forţele corpului fizic. Şi chiar aşa se petrec lucrurile. Când corpul astral se comprimă, el face să se comprime corpul fizic. Iar expresia fizică a comprimării eului în sine şi prin aceasta a comprimării corpului astral în sine ‒ şi prin aceasta şi a comprimării corpului fizic în sine ‒ este apariţia lacrimilor. Corpul astral, în care parcă ar fi apărut nişte goluri, pe care el vrea să le umple prin faptul că se comprimă, atrăgând astfel substanţele din me-diul înconjurător, face să se comprime şi corpul fizic şi, prin lacrimi, elimină substanţele corpului fizic. Ce sunt, aşadar, lacrimile? ‒ Prin pierderea suferită, prin tristeţea lui, eul a pierdut ceva. El se comprimă în sine, pentru că a devenit mai sărac, pentru că îşi simte sinea mai puţin intens ca înainte; căci eul îşi simte sinea cu atât mai intens, cu cât este mai bogat în trăiri date de lumea înconjurătoare. Noi dăruim ceva lucrurilor pe care le iubim, dar prin iubirea noastră şi îmbogăţim propriul nostru suflet. Iar când trăirile pe care ni le prilejuieşte iubirea noastră ne sunt luate, şi în corpul astral apar goluri, iar el se comprimă în sine, prin presiunea exercitată în el însuşi, eul caută să redobândească forţele de care a fost lipsit prin pierderea suferită. Concentrându-se în sine însuşi, el caută să devină mai bogat, pentru că a sărăcit prin pierderea suferită. Ceea ce se manifestă prin plâns nu este numai curgerea unor lacrimi, numai o deschidere în afară, ci ceva menit să înlocuiască ceea ce a pierdut eul devenit mai sărac. În timp ce înainte eul se simţea îmbogăţit datorită lumii exterioare, acum el se simte mai tare prin ceea ce el însuşi produce, se simte pe sine atunci când face să curgă lacrimile. Personalitatea respectivă caută să înlocuiască ceea ce a pierdut în planul spiritual, din conştienţa de sine, căutând să creeze în lăuntrul său ceva, să producă lacrimile. Iată de ce, într-un anumit sens, lacrima este un fel de compensaţie, de înlocuire a ceea ce a pierdut eul. Iată de ce putem spune: Dacă eul care a suferit o pierdere e în stare să plângă, dacă, vărsând lacrimi, îşi înalţă conştienţa, prin faptul că-şi dă seama de pierderea suferită, atunci această lacrimă dă eului un anumit sentiment subconştient de mulţumire. S-ar putea spune chiar: Într-un anumit sens, lacrima face să apară un soi de voluptate interioară. Prin lacrimă se creează un fel de compensaţie. Veţi fi ştiind dumneavoastră că omul, atunci când, în tristeţea lui, se simte foarte nefericit, găseşte în lacrimă o mângâiere, pentru că lacrima îi poate oferi, prin natura ei, o anumită compensaţie. Şi veţi mai fi ştiind că anumitor oameni, despre care se spune că nu pot plânge, le este mult mai greu să suporte tristeţea şi suferinţa, decât acelora care-şi pot crea prin lacrimi, în orice împrejurare, starea de relativă mulţumire interioară de care am vorbit.

Vedem, aşadar, că eul este acela care nu poate găsi o anumită legătură între el şi lumea exterioară şi care trebuie fie să se înalţe până la nivelul unei anumite libertăţi interioare, fie să se cufunde în sine însuşi, spre a se fortifica, în urma acestei pierderi pe care a suferit-o. Vedem că eul este acea entitate centrală a omului care se exprimă în râs şi plâns. Iată de ce ni se poate părea firesc că eul, care face ca omul să fie om, este, într-un anumit sens, premisa adevăratului râs şi a adevăratului plâns.

Dacă observăm copilul, aşa cum se prezintă el la naştere, constatăm că în primele zile acesta nu poate nici să râdă şi nici să plângă. Adevăratul râs şi adevăratul plâns apar numai în cea de-a treizeci şi şasea sau a patruzecea zi de viaţă. Înainte, copilul nu poate nici să râdă, nici să plângă; iar cauza acestui fapt este următoarea: Deşi este stabilit deja care eu dintr-o încarnare anterioară va trăi tocmai în acest copil, totuşi, acest eu nu-şi începe munca de modelare a fiinţei umane chiar în primele zile de viaţă; el nu începe imediat să-şi caute legături cu lumea exterioară. Omul e situat în viaţă în aşa fel încât ceea ce există în el şi în învelişurile sale vine din două direcţii. Una dintre ele este cea care conţine toate însuşirile şi activităţile omului moştenite de la tată, mamă, bunic ş.a.m.d., pe scurt, toate însuşirile şi activităţile din linia sa ereditară. Dar individualitatea, Eul omului, care trece din viaţă în viaţă, din încarnare în încarnare, introduce în acestea propriile sale însuşiri sufleteşti. Când privim un om intrând prin naştere în existenţă, vedem la început fizionomia lui nedesluşită, şi vedem cât de puţin conturate sunt toate talentele, predispoziţiile şi însuşirile individuale pe care omul le va avea. Dar mai vedem şi cum Eul activ şi creator, care şi-a adus cu sine din vieţile lui anterioare forţe de evoluţie, modelează din lăuntru în afară trăsăturile nedesluşite, construindu-le cu tot mai multă precizie şi modificând ceea ce omul a primit pe calea eredităţii. Vedem astfel cum însuşirile moştenite se unesc cu cele care trec din încarnare în încarnare. ‒ Date mai precise despre devenirea omului puteţi găsi în cartea mea recent apărută, Ştiinţa ocultă; în prima ei parte sunt prezentate sub forma în care este capabilă azi mintea umană să le primească.

Vedem, aşadar, cum în copil eul caută să iasă la lumină, lucrând din lăuntru în afară. Dar este nevoie să treacă un anumit timp până când eul începe să modifice din interiorul copilului corporalitatea şi sufletul lui. Iată de ce, în momentul intrării în existenţă, omul îşi arată în primele zile numai însuşirile moştenite. În primele zile, eul este încă ascuns în străfunduri şi aşteaptă până ce poate să introducă în fizionomia încă nedesluşită ceea ce a adus cu sine din vieţile anterioare, ceea ce poate să scoată la lumină zi de zi, an de an.

Dar înainte ca pruncul să-şi însuşească caracterul individual propriu numai lui, eul nu poate exprima nici o relaţie a sa cu lumea înconjurătoare, prin râs şi plâns. Căci în râs şi plâns rolul principal revine eului, care vrea să intre în acord, în armonie, cu mediul înconjurător. Eul trebuie să fie acela care caută, prin râs sau zâmbet, să se elibereze de obiecte; eul trebuie să fie acela care, dacă nu poate găsi legătura pe care o caută, comprimă, din pricina acestei pierderi, partea interioară a fiinţei umane. Numai eul se poate exterioriza prin râs şi plâns. Vedem de aici că în manifestările râsului şi plânsului omenesc avem în faţa noastră spiritualitatea cea mai interioară şi mai adâncă a omului.

Cei care amestecă toate lucrurile şi care, din această cauză, nu vor să admită existenţa unor deosebiri reale, adevărate, între om şi animal, vor găsi, fireşte, şi în lumea animală analogii ale râsului şi plânsului. Dar cel care are o înţelegere justă a lucrurilor, va da dreptate acelui poet german [ Nota 12 ] care spune că animalul nu ajunge să poată plânge, ci cel mult să urle, şi nu ajunge să poată râde, ci cel mult să rânjească. În această afirmaţie trăieşte un adânc adevăr. Exprimat în cuvinte, el arată că animalul nu se înalţă până pe treapta de egoitate individuală care locuieşte în fiinţa însăşi, că animalul este dominat de nişte legi care seamănă, într-adevăr, cu acelea ale omului înzestrat cu un eu, dar care în animal sunt sădite în aşa fel încât îi rămân exterioare, cât trăieşte. Animalul nu reuşeşte să devină o individualitate. Am amintit aici deja această deosebire esenţială dintre om şi natura animală. Am spus că ceea ce ne interesează la un animal este conţinut în caracterul rasei sau al speciei. Încercaţi să vedeţi dacă ceea ce ne interesează în esenţă la un animal prezintă deosebiri atât de mari ‒ de pildă, între puiul de leu, leul-tată, leul-bunic şi aşa mai departe ‒ cum sunt acelea pe care le întâlnim la oameni. Ceea ce ni se înfăţişează într-un animal se confundă cu caracterul speciei. În cadrul regnului uman însă, fiecare om este o specie în sine, iar ceea ce la animal ni se arată drept caracter al speciei sau al grupei, la om apare sub formă de caracter individual. Cu alte cuvinte: În cazul regnului uman, fiecare om are biografia lui individuală. Aceasta ne interesează la fel de mult cum ne interesează la animal biografia speciei sau a rasei. Au existat, bineînţeles, şi unii iubitori ai câinilor şi pisicilor care au afirmat că ar putea scrie biografia unui câine sau a unei pisici. Dar eu am cunoscut odată şi un învăţător care le dădea mereu elevilor săi ca temă de casă să scrie biografia tocului lor de scris. Nu e important faptul că o idee poate fi aplicată tuturor lucrurilor, ci e important ca mintea noastră să reuşească să înţeleagă ce este esenţial la un lucru sau la o fiinţă. Pe scara lumii vii, până sus, la animal, biografia individuală nu are nici o importanţă; dar la om aceasta devine esenţială, deoarece la om lucrul cel mai de seamă este ceea ce se dezvoltă ca individualitate de la o viaţă la alta, evoluţie care în cazul animalelor se manifestă numai de la o specie la alta. Dacă elementului biografic nu i se recunoaşte importanţa pe care o are, nu înseamnă că el nu e la fel de important ca şi legile ştiinţifice ale lumii exterioare, ci înseamnă numai că cel care nu-i recunoaşte importanţa nu poate simţi valoarea unor astfel de fenomene.

Ştiinţa spirituală numeşte ceea ce, la animal, trece din specie în specie, din rasă în rasă, suflet-grup sau eu-grup, în care trebuie să vedem însă o realitate. Şi noi spunem că animalul nu-şi poartă eul în el însuşi, ci în afara sa. Ştiinţa spirituală nu neagă deloc existenţa unui eu al animalelor, dar noi vorbim de un eu-grup, care dirijează din exterior animalul. La om vorbim, însă, de un eu individual, care intră în partea cea mai lăuntrică a fiinţei umane şi care, ca individualitate ce stă la baza ei, dirijează din interior în afară fiecare individ uman, în aşa fel încât omul intră într-o legătură personală cu fiinţele şi lucrurile lumii înconjurătoare. Acea legătură generală pe care animalul şi-o poate crea prin activitatea eului-grup din afara sa, are şi ea un caracter tipic, general. Ceea ce un animal iubeşte sau urăşte, ceea ce provoacă teama unui animal sau altul, are un caracter general, tipic, şi se modifică numai în ceea ce priveşte anumite aspecte de amănunt, de pildă la animalele noastre domestice sau la animalele care trăiesc în preajma omului. Dar ceea ce apare la om ca iubire şi ură faţă de lumea înconjurătoare, ceea ce provoacă sufletului său teamă sau groază, ceea ce-i provoacă simpatie sau antipatie, toate acestea omul şi le educă în mod individual, în Eul său, care trece din încarnare în încarnare. Iată de ce acel raport special prin care omul se eliberează de o fiinţă oarecare din lumea înconjurătoare şi care îşi are expresia fizionomică în râs, sau celălalt raport, în cazul căruia omul caută ceva ce nu mai poate găsi, şi care îşi are expresia fizionomică în plâns, este întotdeauna ceva ce nu poate fi decât rezultatul activităţii eului uman. De aceea, putem spune: Cu cât copilul se smulge mai mult din animalitate, din animalicul pur, cu cât individualitatea lui se afirmă mai puternic, cu atât omenescul său se va manifesta mai mult prin mijlocirea râsului sau prin lacrimile care-i curg din ochi. Dacă observăm viaţa aşa cum este ea în realitate, şi dacă vrem să arătăm că omul e situat mai sus decât celelalte fiinţe de pe Pământ, nu trebuie să căutăm esenţialul în asemănarea dintre oasele şi muşchii omului şi cele ale animalului, sau în asemănarea, care există până la un anumit punct, dintre celelalte organe; caracteristicile esenţiale ale naturii umane trebuie căutate acolo unde pot fi observate fenomenele cele mai subtile. Dacă cineva consideră că nişte fenomene ca râsul şi plânsul sunt prea lipsite de importanţă şi deloc hotărâtoare în ceea ce priveşte caracterizarea propriu-zisă a naturii umane şi a celei animale, noi trebuie să spunem: Nu-l putem ajuta în nici un fel pe acela care nu este în stare să se ridice la înţelegerea faptelor cu adevărat decisive, când e vorba de cercetarea omului în ceea ce priveşte spiritualitatea sa.

Aceste fapte, pe care ni le prezintă ştiinţa spirituală, ne pot ajuta să înţelegem anumite cuceriri ale ştiinţelor naturii, dar numai dacă le privim într-un context larg, spiritual-ştiinţific. De râsul şi plânsul uman se leagă şi altceva. Cine observă râsul şi plânsul uman va constata că în cazul acestor manifestări ale fiinţei umane nu avem de-a face numai cu expresia fizionomică a râsului sau a tristeţii, ci că are loc, în acest caz, şi o modificare a procesului respirator. Dacă omul este atât de trist încât ajunge să verse lacrimi, şi dacă tristeţea lui duce la o comprimare atât de mare a corpului astral încât se ajunge şi la comprimarea corpului fizic, putem observa că inspiraţia devine tot mai scurtă, iar expiraţia are loc la răstimpuri destul de lungi. Iar în cazul râsului, lucrurile se prezintă exact invers; observăm atunci o inspiraţie prelungită şi o expiraţie de mai scurtă durată. În aceasta constă modificarea procesului respirator. Nu avem aici o simplă imagine, ci o realitate profundă, atunci când spunem: Dacă în cazul omului care râde, corpul său astral se destinde şi corpul fizic se destinde şi el, în structurile sale mai subtile, e ca şi cum am crea un spaţiu gol, prin faptul că pompăm aerul afară din el şi expunem apoi acest spaţiu, devenit liber, aerului din exterior; atunci aerul năvăleşte cu zgomot în interior. În cazul râsului are loc, aşadar, ca un fel de eliberare a corporalităţii exterioare, şi apoi aerul năvăleşte în interior printr-o inspiraţie mai lungă. În cazul plânsului are loc procesul invers: Comprimăm corpul astral şi, de asemenea, corpul fizic, iar urmarea este o expiraţie mai lungă, produsă prin comprimare.

Vedem astfel că manifestările vieţii fizice, până în corporalitatea exterioară, sunt influenţate de trăirile sufleteşti pe care omul le are datorită prezenţei eului său.

Dacă studiem aceste fenomene fiziologice, vom afla o explicaţie remarcabilă a unui fapt spiritual-ştiinţific, care şi-a găsit expresia sub formă de imagine ‒ cum se întâmplă de obicei cu faptele spiritual-ştiinţifice, care-şi găsesc întotdeauna o expresie imaginativă ‒ în documentele religioase ale omenirii. Să ne aducem aminte de acel pasaj important din Vechiul Testament în care se arată cum omul e înălţat la condiţia lui actuală, prin faptul că Jahve sau Jehova îi dă suflare de viaţă şi face prin aceasta din el un suflet viu [ Nota 13 ]. Este momentul când se face aluzie la devenirea egoităţii. În Vechiul Testament, procesul respiraţiei este prezentat drept expresia egoităţii umane propriu-zise; respiraţia este pusă în legătură cu elementul sufletesc-lăuntric al omului. Dacă vedem, deci, că eul uman îşi creează prin râs şi plâns o expresie deosebită, ni se lămureşte deja legătură intimă dintre procesul respiraţiei umane şi faptul că omul e pătruns în interiorul lui de un suflet viu; recunoscând adevărul acestui lucru, ne îndreptăm apoi privirile spre vechile documente religioase, cu acea sfială pe care ne-o inspiră o asemenea înţelegere mai profundă, adevărată.

În primă instanţă, aceste documente nu au nici o importanţă pentru ştiinţa spirituală. Chiar dacă, printr-o mare catastrofă, toate aceste documente ar dispărea, ştiinţa spirituală posedă mijloacele de a găsi, prin cercetare spirituală, cunoştinţele care stau la baza lor. Cercetarea spirituală nu are nevoie de documente istorice. Dar, după ce aceste fapte au fost descoperite şi recunoaştem apoi, în documentele vechi, expresia indiscutabilă, sub formă de imagine, a ceea ce ştiinţa spirituală ne-a ajutat să descoperim independent de aceste documente, începem să înţelegem mai bine aceste documente. Şi atunci spunem: Ceea ce este cuprins în aceste documente n-a putut să ajungă acolo decât prin inspiraţia unor entităţi care ştiau ceea ce cercetătorul spiritual poate regăsi, la rândul său în ele; şi astfel, de-a lungul secolelor, un cercetător spiritual vorbeşte altui cercetător spiritual, un ochi spiritual altui ochi spiritual! Aşa că tocmai cunoaşterea ne face să luăm atitudinea justă faţă de aceste documente. Iar dacă ni se povesteşte cum Dumnezeu i-a împrumutat omului suflarea sa vie, astfel încât omul a devenit un eu care se găseşte pe sine în interiorul propriei lui fiinţe, tocmai o expunere ca aceasta, despre “Râs şi plâns” ne face să vedem cât este de adevărată descrierea sub formă de imagine a unei asemenea realităţi a naturii umane.

Nu ne vom referi aici decât la câteva detalii, căci altfel ne-am îndepărta prea mult de subiect. Cineva ar putea spune, de pildă: Toată expunerea ta are un punct de plecare greşit; căci ea ar fi trebuit să înceapă cu ceea ce ne spun faptele exterioare. Trebuia să cauţi elementul spiritual acolo unde el se prezintă sub forma unui simplu efect din natură, de pildă, când un om e gâdilat. Aici avem cea mai elementară formă a râsului. Cum o scoţi la capăt cu toate fantasmagoriile tale despre eliberarea corpului astral ‒ şi aşa mai departe?

O, dar de-abia atunci are loc adevărata dilatare a corpului astral. Căci în acest caz au loc, e drept că pe o treaptă inferioară, toate procesele caracteristice despre care am vorbit. Dacă un om este gâdilat la tălpi, e vorba de un fapt pe care el nu-l poate analiza cu raţiunea sa. El nu vrea să-l analizeze, îl respinge. Va cuprinde cu mintea sa un asemenea fapt numai dacă se gâdilă singur. Dar în acest caz el nu râde, căci ştie cine este făptaşul. Dacă însă îl gâdilă altcineva, gestul are pentru el ceva de neînţeles. Iar eul se ridică deasupra acestui gest, caută să se elibereze de el şi să-şi elibereze şi corpul astral. Tocmai această eliberare a corpul astral de o atingere nepotrivită îşi găseşte expresia în râsul nemotivat. Este un fel de eliberare, de salvare ‒ pe o treaptă elementară ‒ a eului, de acel atac care se exercită asupra noastră când cineva ne gâdilă la tălpi, iar noi, cu înţelegerea noastră, tot nu putem da de rostul acestui gest.

Pe aceeaşi treaptă se situează orice hohot de râs provocat de o glumă sau de un lucru comic. Râdem auzind gluma, pentru că prin râs intrăm în raportul just faţă de ea. O glumă face legătura între nişte lucruri care în viaţa serioasă nu merg împreună; căci dacă ar putea fi înţelese pe cale logică, ele n-ar mai fi comice. O glumă stabileşte nişte raporturi care, dacă nu suntem chiar căzuţi în cap, nu se adresează, de fapt, raţiunii noastre, ci ne cere doar să facem, cu un anumit joc al vieţii spirituale, legătura dintre lucrurile care au fost puse aici în legătură. În momentul când simţim că ne aflăm în posesia acestui joc, ne eliberăm şi ne înălţăm deasupra conţinutului existent în glumă. Oriunde apare râsul, veţi constata imediat că este vorba de această eliberare, de această înălţare deasupra unui fenomen oarecare. Şi tot aşa, în cazul plânsului, veţi constata că omul caută ceva ce nu poate găsi şi că, din această cauză, se comprimă în el însuşi.

Dar acest gen de a ne raporta la lumea exterioară, în forma descrisă aici, poate fi îndreptăţit sau nu. Se poate întâmpla să vrem în mod îndreptăţit să ne eliberăm de ceva prin râs; dar se mai poate ca, datorită particularităţilor noastre sufleteşti, să nu vrem sau să nu putem înţelege fenomenul respectiv. Atunci râsul nu-şi are cauza în natura faptelor, ci în imperfecţiunea noastră. Acest lucru se întâmplă oriunde un om neevoluat râde de un altul pentru că nu-l poate înţelege. Dacă un om neevoluat nu găseşte la altul banalitatea şi filistinismul care-i par lui juste, el va considera că nu este necesar să se apropie de acest om cu raţiunea sa; şi caută să se elibereze de ceea ce i se înfăţişează în acest om ‒ poate tocmai pentru că nu vrea să-l înţeleagă. Iată de ce ne putem uşor trezi cu deprinderea de a ne elibera de orice prin râs. Aceasta chiar este adesea natura anumitor oameni: ei râd şi cârtesc la fiecare pas; ei nu vor să înţeleagă absolut nimic; se înfoiază în corpul lor astral şi izbucnesc astfel mereu în râs. Este vorba de exact acelaşi fapt fundamental. Numai că, pe de-o parte, tendinţa de a nu voi să pricepi un lucru poate părea îndreptăţită, iar, pe de altă parte, ea poate fi neîndreptăţită. Se poate întâmpla uneori ca imperfecţiunile modei să fie de vină pentru faptul că anumite lucruri nu-i par conduitei curente suficient de potrivite pentru a fi înţelese. Schiţăm atunci un zâmbet, în semn că ne simţim superiori unui lucru sau altul. Aşadar, râsul nu trebuie să exprime neapărat o retragere în sine justificată, ci aceasta poate fi uneori şi nejustificată. Totuşi, faptul fundamental ce caracterizează râsul rămâne acelaşi.

Se mai poate întâmpla însă şi ca cineva să conteze pe o manifestare umană. Să presupunem că un vorbitor contează pe aprobarea a ceea ce urmează să fie înţeles prin cuvântarea sa. El contează atunci, bineînţeles, pe trăirile pe care le poate avea sufletul uman. Poate că, în unele cazuri individuale, el va avea dreptul să se refere la nişte lucruri care sunt atât de puţin importante sau atât de mult sub nivelul de înţelegerea al anumitor auditori, încât ele pot fi expuse fără a se crea o legătură prea intimă între sufletele auditorilor şi aceste lucruri; el îşi va ajuta auditorii să se elibereze de lucrurile care sunt sub nivelul faptelor pe care vorbitorul intenţionează să le explice. În acest caz, vorbitorul va putea să se aştepte ca auditoriul să împărtăşească atitudinea sa de respingere a lucrurilor respective. Dar există şi vorbitori care vor să-i aibă întotdeauna de partea lor pe oamenii cărora le place să râdă. Am auzit mulţi vorbitori spunând: Dacă vreau să obţin o victorie, voi pune în mişcare muşchii râsului, pentru a-i avea de partea mea pe cei cărora le place să râdă. Iar cel care-i are de partea sa pe aceştia, a obţinut victoria! Numai că aşa ceva poate avea la bază o necinste /lipsă de loialitate/ lăuntrică. Fiindcă, apelând la râs, apelezi la ceva care-l face pe om să se înalţe deasupra unui lucru. Dar, în acelaşi timp, contezi şi pe vanitatea oamenilor ‒ chiar dacă ei nu sunt conştienţi de acest lucru ‒, atunci când prezinţi lucrurile în aşa fel încât ei să nu fie obligaţi să se cufunde în ele şi să aibă prilejul de a râde numai din cauză că faptele sunt prezentate la un nivel unde sunt bagatelizate cu totul. Vedem, deci, că a conta pe râsul cuiva poate însemna o necinste /lipsă de loialitate/ lăuntrică. Pe de altă parte, un om poate fi câştigat uneori şi dacă facem să se nască în el acel sentiment de mulţumire despre care spuneam că apare o dată cu lacrima. Când o pierdere îi este arătată doar în fantezie, omul simte că şi-ar putea spune: “Acum ai voie să cauţi ceva ce nu vei găsi, de fapt!” Prin comprimarea eului, omul se simte fortificat în egoitatea sa; şi nu rareori, vorbitorul care contează pe înduioşarea auditorului contează, de fapt, pe egoismul uman. Se poate face mare abuz de toate aceste lucruri, întrucât înduioşarea, durerea, tristeţea, dispreţul şi batjocura, însoţite de râs sau plâns, au legătură cu ceea ce fortifică şi eliberează eul, adică cu egoitatea umană. De aceea, când se manifestă asemenea lucruri, se poate face apel la egoism, vorbitorul se poate adresa egoismului; şi atunci egoismul este cel care distruge, la fel de bine, legăturile dintre un om şi alt om.

Vedem aşadar, că prin râs şi prin ceea ce stă la baza râsului, eul uman se simte înălţat şi liber, şi că prin lacrimă şi prin ceea ce este legat de ea, egoitatea se simte comprimată în sine. Dar în alte conferinţe am mai văzut şi că eul nu acţionează numai asupra sufletului senzaţiei, sufletului raţional şi sufletului conştienţei, ci că, prin această activitate, trebuie să devină el însuşi tot mai puternic şi mai desăvârşit. Vom înţelege că, într-un anumit sens, râsul şi plânsul pot fi un fel de mijloace educative. Când eul se înalţă până la râs, el va trezi la viaţă forţele care lucrează la propria lui eliberare, clădind propria lui suveranitate şi unitate interioară, în lume. Iar prin lacrimă el se poate educa în sensul contopirii cu lucrurile de care aparţine; iar atunci când simte lipsa unui lucru de care aparţine, el se îmbogăţeşte, totuşi, într-un fel cu propria lui egoitate, prin faptul că se comprimă. În râs şi în plâns avem, aşadar, acele mijloace prin care poate fi educat eul cu forţele sale. Când se manifestă prin râs şi prin plâns, eul se înalţă în ceea ce priveşte libertatea sa şi comuniunea sa cu lumea. De aceea, nu este de mirare dacă printre marile mijloace de educaţie din cadrul evoluţiei umane se număr multe creaţii ale omului care pot stimula tocmai acele forţe sufleteşti care stau la baza râsului şi plânsului.

În tragedie avem în faţa noastră ceva care, într-adevăr, face corpul astral să se comprime, pentru a introduce în eul nostru soliditate, unitate interioară, în timp ce comedia face corpul astral să se dilate, prin faptul că omul se înalţă deasupra prostiei, deasupra a ceea ce este degradant, ducând astfel eul spre eliberare. Vedem, aşadar, că evoluţia omului poate fi stimulată prin faptul că tragedia sau comedia pun în faţa sufletului creaţii artificiale.

Cel care poate observa natura şi fiinţa umană în cele mai mici detalii, va constata că şi întâmplările vieţii zilnice îl pot ajuta să înţeleagă lucrurile importante. Astfel de lucruri, care ni se înfăţişează, de pildă, în artă, ne arată că natura umană este ca un pendul, care trebuie să oscileze între ceea ce se manifestă prin lacrimi şi ceea ce se manifestă prin râs. Eul evoluează mereu mai departe numai dacă este mereu în mişcare. Dacă ar lua poziţia pendulului în repaos, el n-ar creşte şi nu ar evolua mai departe, ar trebui să cadă în prada morţii lăuntrice. Este bine pentru evoluţia omului ca, pe de-o parte, eul să se poată elibera prin râs, iar, pe de altă parte, să se mai caute pe sine, prin lacrimi, chiar şi atunci când a pierdut ceva. Oricum, dacă e să căutăm echilibrul dintre cei doi poli, trebuie să-l şi găsim. De aceea, eul se va simţi complet numai când va fi în echilibru ‒ nu atunci când pendulează între “jubilarea până la cer” şi “întristarea de moarte”; el se va putea găsi pe sine numai în poziţia de repaos, când se poate îndrepta atât într-un sens, cât şi în altul.

În cursul evoluţiei sale, omul trebuie să devină, treptat, conducătorul şi îndrumătorul existenţei sale. Dacă înţelegem râsul şi plânsul, le înţelegem tocmai drept revelări ale spiritului şi atunci vom spune: Omul devine de-a dreptul transparent pentru noi când vedem cum îşi caută, în râs, expresia exterioară a unui sentiment de eliberare lăuntrică, iar în lacrimi îşi găseşte expresia un sentiment de consolidare lăuntrică, atunci când eul a pierdut ceva în lumea exterioară. ‒ Râsul şi plânsul sunt astfel doi poli opuşi la care ni se revelează tainele lumii.

Dacă ne întrebăm: Ce este, în ultimă analiză, râsul de pe chipul uman? vom şti: El este expresia spirituală a faptului că omul tinde spre libertate, că nu se lasă înlănţuit de lucruri care nu sunt demne de el, ci îşi înalţă chipul luminat de un zâmbet deasupra lucrurilor al căror sclav nu trebuie să devină niciodată. Iar lacrima de pe chipul omului este pentru noi expresia spirituală a faptului spiritual că omul, chiar şi atunci când simte că firul dintre el şi o fiinţă oarecare a lumii exterioare s-a rupt, mai caută acest fir pierdut; că, atunci când vrea să-şi fortifice eul, prin lacrimi, vrea să exprime tocmai prin aceasta: Eu fac parte din lume şi lumea face parte din mine! fiindcă nu pot suporta să fiu rupt de lume.

Înţelegem acum că acea stare de eliberare, de înălţare deasupra a tot ceea ce este josnic şi rău, şi-a putut găsi expresia în “surâsul lui Zarathustra” şi că a fost cu putinţă să se spună: La vederea acestui surâs, toate creaturile pământeşti jubilau de bucurie, iar duhurile Răului fugeau! Căci acest surâs este simbolul, care străbate întreaga istorie a lumii, pentru înălţarea în spirit a eului liber, deasupra tuturor lucrurilor de care nu trebuie să se lase înlănţuit. Şi toate câte există pe Pământ pot jubila, pe bună dreptate, dacă se pot înălţa, în esenţa lor, având surâsul entităţii lui Zarathustra. Dar dacă eul are momente în care-şi spune: Existenţa mea nu are nici o valoare; nu vreau să mai am nimic comun cu lumea! şi dacă în sufletul lui urmează să străfulgere apoi forţa care poate aduce în conştienţă cuvintele: Lumea face parte din mine, eu fac parte din lume! ‒ putem atunci găsi o expresie ca cea goetheană: “Lacrima curge! Pământul mă are din nou!” În aceste cuvinte simţim că nu avem voie să fim excluşi de la nimic din ceea ce este Pământul, că ne este îngăduit să simţim legătura noastră cu lumea, care-şi creează o expresie în lacrimi, când ne este luată. Acest lucru îşi are îndreptăţirea sa în cele mai adânci taine ale lumii.

Faptul că omul este legat cu lumea, ni-l poate revela lacrima de pe chipul său, iar eliberarea omului de tot ceea ce e inferior şi ar vrea să-l ia în stăpânire, ne-o poate revela râsul de pe chipul său.