Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a II-a

Berlin, 26 februarie 1906

Ultima oară am vorbit despre primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan. Am văzut că minunea învierii lui Lazăr reprezintă inițierea unui om în lumea spirituală. Evanghelia după Ioan trebuie privită ca și cum fiecare frază face o trimitere la lumea spirituală. Dacă o înviem în noi, luăm cunoștință de inițierea creștină. Cel care cunoaște alte forme de ucenicie, care știe că există și alte căi de inițiere decât aceasta, știe și că acela care caută astăzi disciplina instrucției spirituale este condus prin alte metode decât cele cunoscute îndeobște de majoritatea dintre dumneavoastră. Aceia dintre dumneavoastră care s-au familiarizat mai mult cu viața spirituală știu că mai există și o latură esoterică a  strădaniilor noastre spiritual-științifice.

Inițierea creștină prezintă asemănări cu alte căi de inițiere, însă astăzi acest drum nu poate fi urmat. Cine vrea să pășească pe acest drum trebuie să o facă cu ajutorul unui învățător competent, însă, având în vedere condițiile de viață din ziua de azi, este totuși problematic ca acest lucru să fie posibil. Să aducem încă o dată în memorie minunea învierii lui Lazăr, și anume în relație cu inițierea creștină.

Să pornim de la starea obișnuită de somn. Ce se întâmplă cu omul în somn? – La om avem de-a face cu corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul. Ce se întâmplă în sens ocult cu omul care doarme? – În somn rămân în pat corpurile fizic și eteric, iar corpul astral și Eul ies în afară și plutesc la omul nedesăvârșit sub forma unui inel, mai târziu sub forma corpului fizic, deasupra acestuia. Corpul astral nu este inactiv, el are mereu ceva de făcut. Când omul este treaz astralul străbate întrețesând corpul fizic. După ce a ieșit afară, el lucrează la întreținerea și îngrijirea corpului fizic. Corpul astral se comportă față de corpul fizic la fel ca muncitorul față de o mașină, cu deosebirea că în primul rând muncitorul este înăuntru, în mașină, însuflețește diferitele părți ale mașinii, pe care le pune în mișcare. Această comparație cu muncitorul și mașina se potrivește însă mai bine atunci când omul doarme și stă lungit în pat: corpul astral acționează din afară. Și ce face el? Prin munca lui el echilibrează, repară stricăciunile suferite de corpul fizic în timpul zilei. Putem vedea de aici la ce prejudicii sunt expuși oamenii dacă nu au un somn bun. Asupra corpului astral însuși își exercită influența entități ce aparțin celui de-al treilea regn elementar [ Nota 6 ]. Entitățile celui de-al doilea rehn elementar se ocupă de corpul eteric al omului, iar cele aparținătoare primului regn elementar găsesc calea de acces spre corpul fizic, pentru a-l distruge. Procesele de distrugere sunt compensate doar în timpul somnului, când corpul astral lucrează la întreținerea corpului fizic.

Cunoașterea pur fizică este aici neputincioasă. Dacă omul începe însă să lucreze spiritual asupra sa, atunci el trebuie să creeze legăturile necesare și pentru activitatea astralului în cadrul fizicului. Meditația se răsfrânge în munca corpului astral asupra corpurilor fizic și eteric din timpul nopții. Doar ființele bune trebuie să găsească acces spre om. Cel care caută inițierea trebuie să-și asigure liniștea cea mai deplină. La aceasta se adaugă obligația de a evita orice aliment excitant, în special alcoolul. Printre premisele oricărei strădanii superioare se număra controlul gândurilor, o viață morală ireproșabilă și mai ales efortul de a nu se abandona oricărei mișcări sufletești, fie ea durere sau bucurie, ci de a păstra un echilibru sufletesc. Prin aceasta se adaugă și posibilitatea ca ființele bune să acţioneze în timpul somnului, când corpul astral lucrează la corpurile fizic şi eteric.

În ce priveşte iniţierea descrisă în Evanghelia după Ioan, corpul astral iese în afara corpului fizic, împreună cu corpul eteric. Corpul fizic este părăsit, rămânând ca într-o stare de moarte. Acest lucru explică de ce Lazăr a zăcut trei zile în mormânt. Minunea învierii lui Lazăr este aşadar imaginea unei iniţieri. Se pune problema de a readuce corpul astral şi corpul eteric iarăşi în corpul fizic. Acest lucru îl înfăptuieşte Învăţătorul. Omul este acum un înviat din morţi care îşi poate aminti vieţuirile avute în lumile superioare. Acest lucru este posibil pentru fiecare om. Ceea ce în timpurile de demult reprezenta o procedură ce dura trei zile şi jumătate, astăzi ea se realizează în alt mod. Rezultatul este acelaşi, însă se obţine prin alte metode.

Ucenicul căii de iniţiere creştine trebuia să treacă prin şapte încercări. Acestea nu erau doar de natură fizică, ci erau şi vieţuiri spirituale. Cine reuşea să treacă de ele ştia că în afara trupului poţi să faci experienţe reale. Pe prima treaptă discipolul afla cum a ajuns omul să fie ceea ce este în prezent. Aceasta se realiza prin următoarea parabolă: Planta trebuie să aibă un sol mineral. Planta, deşi se află pe o treaptă superioară faţă de mineral, trebuie să se încline în faţa mineralului şi să spună: Ţie, piatră, care îmi eşti de fapt inferioară, îţi datorez existenţa, viaţa mea. Animalul stă pe o treaptă superioară faţă de plantă. El inspiră oxigen şi expiră dioxid de carbon, procese fără de care n-ar putea trăi. Planta elimină oxigenul. Animalul trebuie să-i spună plantei: Cu smerenie mă înclin spre tine, plantă, căci fără tine eu nu aş putea să exist. – Aceeaşi atitudine o are omul aflat pe o treaptă superioară față de un alt om aflat pe o treaptă inferioară. Şi el trebuie să-i spună acestuia: Fără ca tu să fii acolo unde eşti, eu n-aş fi ceea ce sunt. – Trebuie să te pătrunzi cu totul de acest sentiment şi cu modestie să te pleci. Omul trebuie să poată să se încline cu cel mai profund respect în faţa celor inferiori lui. Aceasta este Spălarea picioarelor, prima treaptă a iniţierii creştine: Christos se pleacă în faţa ucenicilor şi le spală picioarele. Cele vieţuite aici reprezintă un simbol al lumii superioare. Cine poate trăi spiritual în această lume superioară, cine şi-a dezvoltat acest simțământ, precum Lazăr, acela vieţuieşte în lumea superioară Spălarea picioarelor. Cine vieţuieşte deferenţa, umilinţa în lumea fizică, vieţuieşte într-o lume superioară Spălarea picioarelor. Această vieţuire îi arată că el a atins prima treaptă pe calea care duce la iniţiere. Acest lucru se exprimă şi în corporal: omul are un sentiment ca şi cum toţi muşchii i s-ar fi întărit din nou. Aşadar, oţelirea muşchilor după sentimentul de umilință corespunde primei trepte.

Cea de a doua treaptă a iniţierii creştine o reprezintă Flagerarea, biciuirea şi pălmuirea. Omul trebuie să înveţe să suporte în linişte ceea ce mai înainte i-a pricinuit durere, să ia asupra lui durerile lumii. Acest lucru se reflectă de asemenea în lumea superioară: această tărie sufletească se simbolizează printr-o biciuire şi lovituri adevărate. După aceasta discipolul simte într-o bună zi un fel de înţepături în tot corpul, semn că el a rezistat şi a biruit încercarea. Este o vieţuire reală pe care o are cel care parcurge drumul din proprie experienţă. Marii mistici au experimentat aceasta. Un astfel de om a atins deci cea de a doua treaptă.

A treia treaptă este Încoronarea cu spini. Ea se distinge prin aceea că omul îndură nu numai dureri din partea semenilor, ci chiar şi dispreţ. Trebuie să dobândeşti fermitate ca să poţi suporta extincţia, când nu mai există nimeni şi nimic care să-ţi dea curaj şi tărie decât tu însuţi; când nu te mai bucuri de niciun fel de consideraţie din partea celorlalţi, însă interior rămâi vertical. Iată ce trebuie vieţuit. Acest lucru este vieţuit în lumea spirituală precum o încoronare cu spini: omul se vede pe sine cu coroana de spini pe cap. În corpul fizic sunt resimţite dureri în cap. Creierul cunoaşte nişte modificări, parcurge un proces care se observă mai târziu şi în timpul stării de veghe.

A patra treaptă este Răstignirea. Aceasta este vieţuită prin faptul că omul învaţă să îşi simtă propriul său trup ca pe un obiect străin, ca o bucată de lemn. El nu mai uneşte Eul său cu trupul său. În lumea spirituală el se vede pe sine cu crucea pe spate. Prin aceasta se atinge al patrulea grad. În plan fizic aceasta se exprimă ca o stigmatizare: apar stigmatele. Pentru anumiţi sfinţi acest lucru nu înseamnă o simplă poveste, ci reprezintă semnul că ei au atins această a patra treaptă. Astfel de sfinți sunt purtători de cruce.
Când omul a avansat atât de mult, atinge a cincea treaptă. Aceasta este Moartea mistică. Întreaga lume îi apare discipolului ca şi când ar fi acoperită cu un văl. Tot ce există în jur şi-a pierdut orice valoare. În timp ce se simte astfel în plin întuneric, deodată cortina se sfâşie şi omul începe să contemple ţelurile spirituale originare. El priveşte în interiorul unei lumi complet noi. Totodată învaţă să recunoască ce anume stă la baza sufletului omenesc. El devine un al doilea alături de cel care este el şi priveşte în jos spre Eul său inferior, pe care îl vede despărţit de sine. Trupul său este mama, pe care el o vede stând jos, sub el, iar Eul inferior metamorfozat este discipolul, ce poate depune mărturie că Christos trăieşte. Acum Eul superior poate să-i spună Eului inferior: „Iată; aceasta este mama ta!” [ Nota 7 ]

Când omul a traversat această a cincea staţie, el poate avansa spre cea de a şasea, Punerea în mormânt şi Învierea. Tot ceea ce ţine de planetă devine trupul misticului creştin. Pe această treaptă el se simte ca şi cum întreg Pământul îi aparţine. Omul a încetat să mai fie o fiinţă separată, el este una cu întreaga viaţă terestră. Prin Punerea în mormânt el este intim unit cu ea. Mormântul devine izvorul experienţei sale: om şi animal, plantă şi piatră devin în jurul lui transparente. El şi-a pierdut existenţa sa separată, însă a primit în sine viaţa întregului Pământ, viaţa superioară a Pământului.

Treapta a şaptea se numeşte Înălţarea la cer. Ea semnifică intrarea, integrarea deplină în lumea spirituală.

Evanghelia după Ioan este o descriere a acestei căi de iniţiere creştină. Cine o ia ca o dare de seamă exterioară nu o înţelege. Ea poate fi înţeleasă doar atunci când omul o vieţuieşte interior. Angelus Silesius spune în acest sens [ Nota 8 ]:

Când tu deasupra ta te-nalţi şi-l laşi pe Dumnezeu să ardă,
În spiritul tău Înălţarea te va însoţi făr' de tăgadă. 

Aşa cum nicio fiinţă nu poate vedea lumina exterioară a Soarelui dacă ochii nu i s-au deschis, tot aşa nimeni nu poate înţelege Misteriul de pe Golgota atât timp cât nu îl vieţuieşte lăuntric. Omul va pricepe cu adevărat de ce măsurarea timpului este defalcată în două perioade, înainte şi după Christos abia după ce va fi avut o astfel de trăire interioară.

Creştinismul îşi dovedeşte adevărata sa importanţă abia atunci când este practicat ca o cale interioară. Evanghelia după Ioan este o scriere ce poate fi vieţuită frază cu frază. Cine a vieţuit-o ştie că o critică pur exterioară nu are chiar niciun fel de importanță. În clipa în care omul ştie că tot ce este scris acolo trebuie vieţuit de la un capăt la altul dispare orice critică şi orice îndoială. Fiecare rând poate fi vieţuit interior. Spiritul christic este unul ce trebuie vieţuit în profunzimile sufletului. Cel care a văzut el însuşi cum s-au întâmplat lucrurile ştie că el spune adevărul şi o mărturiseşte. Acesta este chiar Lazăr cel înviat.