Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94

Notițe de la un ciclu de opt conferințe ținut la München, între 27 octombrie şi 6 noiembrie 1906

CONFERINŢA I

München, 27 octombrie 1906

Vom încerca printr-o serie de conferinţe, printr-un fel de ordonare sistematică, să dobândim o imagine de ansamblu a convingerilor şi concepţiei teosofice despre lume şi a ceea ce, în acestea, poate constitui o bază pentru munca noastră spiritual-ştiinţifică. Totodată ne vom sprijini aceste consideraţii teosofice pe Evanghelia după Ioan. Va rezulta în mod cât se poate de natural ca după câteva conferinte să se facă lumină în documentul cel mai bizar din câte pot exista în lume. Căci aşa ceva este această Evanghelie după Ioan. Permiteţi-mi vă rog astăzi să indic ce este de fapt Evanghelia după Ioan.

Pentru aceasta trebuie mai întâi să ne creăm o bază pentru a înţelege sensul profund al capitolului 1. Dacă citeşti Evanghelia poţi fi încântat de măreţia imaginilor, însă ca om modern nu poți ajunge la fel de uşor să înţelegi ce se vrea de fapt cu această Evanghelie. Până acum ea a trecut drept un document despre viaţa reală a lui Christos Iisus pe Pământ şi despre ceea ce s-a petrecut propriu-zis în Palestina. Ulterior, în cadrul cercetării protestante mai mult, şi mai ales în cercetarea modernă, s-a crezut demn de remarcat că Evanghelia după Ioan pare să contrazică celelalte trei Evanghelii. De aceea, primele trei Evanghelii, Evangheliile sinoptice, au fost reunite, au fost tratate împreună. În ce priveşte cea de a patra Evanghelie, nu se vrea a fi pusă pe aceeaşi treaptă cu celelalte, deoarece ea a apărut mult mai târziu. Ea n-ar conţine nimic istoric, ci ar fi un fel de redare poetică, un poem în care autorul aşterne pe hârtie tot ce şi-a imaginat el despre viaţa lui Christos Iisus. Acesta este punctul de vedere al aşa-numitului credincios din prezent. De aceea, îndreptăţit întru câtva, renumitul teolog Bunsen [ Nota 15 ] spune: „Dacă Evanghelia după Ioan nu este altceva decât o efuziune poetică a cuiva, prin aceasta se anulează întreg creştinismul.” La baza tuturor acestor cercetări se află incapacitatea ultimilor patru-cinci secole de a afla substratul a ceea ce s-a dorit a se spune cu această Evanghelie după Ioan.

Omul şi concepţiile s-au schimbat, iar omul actual nu-şi poate imagina câtuşi de puţin că lumea ar putea fi privită şi din alt punct de vedere. Cea mai accesibilă înţelegerii omului prezentului este cunoaşterea senzorială şi intelectuală. Anterior, din contra, încă se ştia că există şi o altfel de cunoaştere. Se ştia că există şi alte simţuri şi alte izvoare de cunoaştere. Cercetarea materialistă din ziua de azi se află, în ce priveşte această cunoaştere, într-un contrast puternic ce ceea ce crede credinciosul ortodox al Bibliei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Istoria mozaică a Creaţiunii. Credincioșii o iau literal, iar cercetătorii moderni spun: Aceasta nu trebuie luată niciodată literal; în aceasta avem de-a face cu intervale lungi, lungi de timp. Cei care cred în litera Bibliei și cercetătorii științelor naturii nu se înțeleg deloc. S-a căutat un fel de echilibrare, s-a încercat să se înțeleagă Istoria Creațiunii în mod simbolic, să se spună că are numai sens simbolic. Cum era interpretată Istoria Creațiunii în cercurile bisericii acum cinci sute de ani? Nici un om din biserică nu spunea la început: aceasta se desfăşura vizibil material, în faţa ochilor noștri exteriori. Teologului Evului Mediu i s-ar fi părut grotesc acest lucru. Ideea luării textuale a celor şapte zile ale Creaţiunii a intervenit abia odată cu materialismul.

Concepţia materialistă despre lume plutea deasupra Pământului nostru ca un fel de necesitate legică, şi prima care a fost atinsă de acest val a fost religia. Nu ştiinţa a fost cuprinsă prima de concepţia materialistă, mai întâi a fost Biserica. În ceea ce mai înainte fusese conceput spiritual s-a încuibat mentalitatea materialistă. Acum ştiinţa combate ceva care a fost adus de concepţia materialistă despre lume.

Un exemplu în acest sens îl oferă concepţia referitoare la Cina cea de taină. În secolul al XII-lea prin Biserică trecea ca un mare fior noul mod de a concepe Cina cea de taină, cum că vinul s-ar putea transforma realmente în sânge şi pâinea în trup. Învăţătura spirituală a transubstanţierii fusese uitată.

În felul acesta, puţin câte puţin, sensul spiritual s-a pierdut. Teologul secolelor al VI-lea şi al VII-lea încă mai ştia ce se avea în vedere în Istoria Creaţiunii. Când se spune: „Adam a căzut într-un somn adânc” [ Nota 16 ], prin aceasta se indică o viziune de vis prin care Adam a vieţuit opera celor Şapte zile ca un proces astral.

Simţurile nu mai puteau ajunge să perceapă procesele întâmplate în străvechime. Cei ce contemplau însă cu ajutorul sufletului puteau ajunge, într-o stare spirituală superioară, să vadă acele lucruri. Ele le apăreau în imagini. Astfel ceea ce a văzut Adam atunci în vis ca cele Şapte zile ale Creaţiunii erau imagini astrale; el privea în urmă lumea începuturilor din care a provenit.

Aşadar, documentelor religioase li se atribuiau surse de cunoaştere superioară. Combaterea Bibliei se bazează pe înţelegeri greşite. A lua Evanghelia după Ioan textual în sens materialist înseamnă să nu o înţelegi. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie luată în mod simbolic. Ceea ce se află scris în Evanghelia după Ioan poate fi la fel de puţin vieţuit în această lume fizică senzorială precum poate fi vieţuită opera celor Şapte zile sau Istoria Creaţiunii. Acestea nu pot fi vieţuite decât într-o altă stare de conştienţă. Autorul celei de-a patra Evanghelii înfăţişează cele percepute de el în afara corpului fizic, într-o altă stare de conştienţă. Celelalte trei Evanghelii mai admit o tratare literală, textuală, nu însă şi Evanghelia după Ioan. Este mai mult decât adevărat că ea conţine cel mai profund adevăr al creştinismului. Ea vede în Christos Iisus centrul evoluţiei cosmice. Pentru Ioan, Christosul care se ascundea în trupul lui Iisus este o personalitate covârşitor de sublimă, ce poate fi înţeleasă doar dacă ne avântăm spre o cunoaştere superioară. Pentru a înţelege ceea ce trăieşte în Evanghelia după Ioan este nevoie să cunoşti tainele cele mai profunde ale existenţei. Pentru a-l înţelege pe om şi pe Conducătorul omenirii, trebuie să cuprinzi fiinţa Cosmosului. Evanghelia după Ioan începe cu cuvintele pe care se bazează taina întregului Cosmos. Lucrul cel mai deosebit în aceste cuvinte este faptul că ele nu apelează numai la înţelegerea noastră, ci au şi o acţiune mental-magică. Ele ne oferă o imagine a interdependenţei dintre om şi Cosmos.

Evanghelia după Ioan trebuie vieţuită. Primele cuvinte ale ei trebuie luate ca material de meditat, trebuie lăsate să trăiască în interior. Ele sunt hrană spirituală. Trebuie să-ţi spui: Acestea sunt pentru mine o substanţă cu care vreau să trăiesc cinci minute în fiecare zi. Aceste cuvinte vor deschide în mine ochii şi urechile mele spirituale; dumneavoastră veţi vieţui puterea magică a acestor cuvinte, care sunt forțe, şi anume le veţi vieţui în imagini astrale. Permiteţi-mi să vă aduc în faţa sufletelor ceea ce a simţit autorul Evangheliei după Ioan ca impuls, ceea ce a vrut el să spună. Mai întâi el a fost unul care, din punct de vedere sufletese, era un nou-născut, unul care fusese deşteptat prin puterea cunoştinţelor aflate în aceste fraze:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.
Şi Lumina lumina în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”

Aceasta este prima parte a meditației. A doua parte este următoarea:

„Fost-a un om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci un mărturisitor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe tot omul, trebuia să vină în lume.
El era în lume şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
El a venit în fiecare om (a venit până la oamenii-Eu), dar ei toţi (oamenii-Eu) nu L-au primit.
Celor care L-au primit însă le-a dat putere ca să se facă prin El fii ai lui Dumnezeu.
Cei ce au crezut în numele Său, nu sunt născuți din sânge, nici din voința cărnii şi nici din voinţă omenească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
Şi Cuvântul s-a făcut carne şi a locuit printre noi, şi noi am auzit învăţătura Sa, învățătura unicului Fiu al Tatălui, plin de har şi de adevăr.”

Dacă analizăm valoarea acestor cuvinte, nu valoarea lor pur lexicală, vom vedea că ele au o putere infinită. Aşa, de exemplu, trebuie spus: „El a venit până la omul-Eu” – în loc de: „El a venit întru ale Sale.”

Dacă citiţi aceste cuvinte, aveți un scurt rezumat al teosofiei lui Ioan şi, de asemenea, al învăţăturilor pe care noi le propovăduim. Să încercăm deci să ne ridicăm până la înţelegerea celor dintâi cuvinte. În acest scop este necesară o scurtă trecere în revistă a noțiunilor de bază ale teosofiei.

Există fiinţe aflate deasupra omului şi care nu mai au nevoie de un corp fizic. Acestea sunt: Îngerii sau Fiii vieţii, Arhanghelii sau Spiritele focului, Arhaii sau Începătoriile sau Spiritele personalităţii, Puterile sau Spiritele formei, Tăriile sau Spiritele mişcării, Domniile sau Spiritele înţelepciunii, Tronurile sau Spiritele voinţei, Heruvimii sau Spiritele armoniei, Serafimii sau Spiritele iubirii.

Versetul 1: „La începuturi era Cuvântul, şi acesta a căpătat viaţă şi, pentru că El era creator, era un Dumnezeu." Totul, absolut totul este Cuvânt dumnezeiesc cristalizat, Cuvânt rostit. Acum omul are cuvântul; mai târziu el va da naştere prin cuvânt la semeni de-ai lui. Începătoriile sunt entităţile care la începutul evoluţiei pământeşti se aflau deja pe treapta la care va ajunge omul la sfârşitul evoluţiei pământeşti.

Prin faptul că a simţit acest impuls, Ioan a putut vieţui în viziuni astrale grandioase ceea ce stă ascuns în aceste fraze. Acest lucru a fost însă ceva ulterior în sufletul său, primul lucru a fost deşteptarea acestor forţe. Al treilea pas a fost următorul. Vom încerca să înţelegem despre ce este vorba pe baza unui exemplu. Să zicem că într-o noapte aveţi un vis; el vă arată un om pe care nu l-aţi mai văzut niciodată până atunci. Visul vă dă certitudinea că acel om nu vă este indiferent; după puţin timp, dumneavoastră faceţi cunoştinţă cu el. – Acest lucru i s-a întâmplat lui Ioan când a avut vietuirea lui Christos. El a avut în vis viziunile astrale asupra a ceea ce urma să se întâmple în Palestina. Vieţuirile sale în lumile superioare, viziunile sale au devenit ulterior experienţe ale vieţii trăite pe Pământ.

Meditaţia ar trebui să se facă zilnic dimineaţa, lăsând să treacă prin suflet primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan. După luni, ani, decenii, acel om va vieţui în sufletul său ceva din ceea ce este conţinut în aceste cuvinte. Este importantă în special traducerea acestor cuvinte: „El a venit până la oamenii-Eu, însă oamenii-Eu nu l-au primit.” Dacă parcurgeţi aceste cuvinte, în ele aveţi pe scurt o schiţă a teosofiei existente în Evanghelia după Ioan: teosofia pe care noi a propovăduim. De aici şi efectul ei extraordinar. Nu poate vieţui aceste lucruri decât eel care trezeşte mai întâi în el aceste forţe spiritual-sufleteşti.

Încercaţi să ajungeţi la înțelegerea celor dintâi cuvinte, începeţi cu cele mai elementare noţiuni de teosofie, şi veţi vedea cum din ele izvorăsc cuvintele Evangheliei după Ioan.

Să încercăm luând-o în jos. Dacă privim omul aşa cum se prezintă el astăzi, putem spune: Ceea ce se cunoaşte astăzi despre el este corpul fizic, doar un element al entităţii omeneşti. Corpul omenesc este străbătut deja de alte mădulare fiinţiale superioare; de aici şi felul în care el ne apare nouă astăzi. Dacă nu ar fi străbătut de o altă fiinţialitate, el n-ar fi decât un aparat fizic, pe care nimic nu-l mişcă dinăuntru, căruia nimic nu-i provoacă durere. Ochiul fizic este asemănător unui aparat fizic. Imaginaţi-vă în mod viu faptul că omul creşte şi că un anumit lucru îi provoacă durere. Veţi recunoaşte atunci cum este impregnat corpul fizic cu alte două formaţiuni: una face ca omul să crească, să se reproducă şi să se hrănească; acest lucru are loc prin intermediul corpului său eteric, cealaltă face ca el să simtă, să aibă impulsuri, pofte şi pasiuni; acestea vin de la corpul său astral. Pentru ca să crească corpul fizic are nevoie de corpul eteric. Pentru ca să simtă are nevoie de corpul astral.

Hidrogenul singur nu poate să fie apă; el are nevoie în plus de oxigen. Dacă hidrogenul şi oxigenul se separă iarăşi, nu mai avem apă; aici, ca şi acolo, este necesară legătura. Dacă omul este despărţit de celelalte două corporalităţi ale sale, corpul fizic începe să se descompună instantaneu.

Corpul senzaţiei, corpul eteric, corpul fizic, aceste trei mădulare fiinţiale merg mai jos până la animal. Corpul carnal omul îl are în comun cu Pământul, cu mineralul; corpul eteric îl are în comun cu plantele, corpul astral cu animalele. Putem, de asemenea, să spunem: Tot ceea ce condiţionează creşterea şi reproducerea sălăşluieşte în corpul eteric; impulsurile, plăcerea şi senzaţiile de durere sălăşluiesc în corpul astral.

La moarte corpul fizic rămâne singur, corpurile eteric şi astral rămân la început împreună, dar la puţin timp se desparte şi corpul eteric de corpul astral. În timpul somnului, omul este deci în sensul cel mai deplin, ad litteram, plantă: corpul său mai este menţinut în funcţie doar de viaţa vegetativă, de corpul eteric. În mod normal, în somn omul este lipsit de conştienţă şi fără voinţă sau pofte. Puţinii oameni care îşi menţin intactă conştienţa în timpul somnului sunt înaintaşi ai omenirii; ei anticipează deja astăzi o stare pe care cândva, în viitorul îndepărtat, toţi oamenii o vor atinge: ei sunt predispuşi, predestinați pentru a fi conducători şi profeți ai omenirii.

Cum sunt posibile visele? Cum apar ele? În corpul astral se află o predispoziţie ascunsă. Când această facultate este deplin dezvoltată apare conştienţa.

Alături de corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral mai apare ceva. Există un cuvânt care se deosebeşte de toate celelalte, deoarece omul nu-l poate rosti decât privitor la sine. Este cuvântul „Eu”. Acest fapt este de cea mai mare importanţă. Un frumos exemplu despre semnificaţia acestui cuvânt ni-l dă o relatare a lui Jean Paul [ Nota 17 ]. El ne descrie cum, copil fiind, stătea sub canatul uşii casei sale părinteşti, când deodată în el străfulgeră conştienţa: Eu sunt un Eu! – Este un proces ce se desfăşoară în lăcaşul tainic cel mai sfânt al lăuntrului omenesc pe care naturile pure îl resimt deosebit de puternic, ca un mister. Amploarea acestui mister au resimţit-o preoţii şi înţelepţii tuturor timpurilor. La baza acestui mister se mai află ceea ce la vechii iudei se chema „Numele inexprimabil al lui Dumnezeu”. Marele preot rostea o dată pe an numele „Joph”, atunci când voia să arate cum răsună „Inexprimabilul”. Joph este Eul. Eul, împreună cu corporalitățile numite mai sus, formează ceea ce este cunoscut drept pătrimea pitagoreică.

Clarvăzătorul poate vedea corpurile superioare în deplină conştienţă. În hipnoză se întâmplă altceva. În această stare, cel hipnotizat vede ceea ce vrea hipnotizatorul. Cel hipnotizat este la discreția unei sugestii pozitive sau negative, după cum este făcut să creadă că într-un loc există cu adevărat ceva, că el simte ceva, de exemplu gustul dulce al unei pere când el, de fapt, muşcă dintr-un cartof, sau că nu există ceva, de pildă nu există nicio persoană sau niciun obiect în cameră, şi aşa mai departe.

Această din urmă stare ți-o poți produce în mod conştient, pentru a-ți face vizibil corpul eteric. Este o formă superioară de atenţie. Printr-o hotărâre energică volitivă te autosugestionezi că corpul fizic a dispărut şi te convingi apoi că spaţiul ocupat mai înainte de corpul fizic nu este gol, ci este umplut cu o substanță luminoasă minunată, necomparabilă cu nimic pământesc, şi în regiunea inimii şi plămânilor vezi nişte mişcări minunate ale acestei substanţe luminoase, care este corpul eteric al omului. Clarvăzătorul conştient vede corpul eteric ieşind puţin în afara corpului omului. La cal el este ieșit cu mult mai mult în afară.

În al treilea rând, ceea ce poate vedea clarvăzătorul, dacă elimină prin autosugestie corpul eteric, este corpul astral, care atunci apare ca un nor de formă eliptică. Impulsurile şi poftele apar atunci ca un nor de formă eliptică. Se pot vedea impulsurile şi poftele ca nişte formaţiuni luminoase colorate, un galben-luminos pentru o inteligenţă evoluată şi o gândire clară, un albastru frumos pentru o fire evlavioasă şi un spirit de sacrificiu neegoist.

La aceste trei aspecte care sunt vizibile clarvăzătorului se mai adaugă un al patrulea, care este alcătuită foarte diferit în funcţie de om. În spaţiul aflat îndărătul rădăcinii nasului, în corpul astral se observă un fel de sferă goală de culoare albastră, asemănătoare miezului unei flăcări, care apare albastră prin învelişul de lumină galben. La un om neevoluat ea este un oval mic albastru; la oamenii evoluati ea se observă ca o lumină albastră.

Prietenia, iubirea, religiozitatea apar în verde, albastru, roşu-albastru; totul se mişcă continuu şi intens, în timp ce corpul eteric se roteşte.

Dacă ne întrebăm acum în ce condiţii s-au format aceste patru părţi componente ale entității omeneşti, răspunsul este că corpul fizic, care doar oglindeşte viaţa pământului, este compus din forţele pământului. Pământul are o influenţă asupra lui. Corpul eteric, ca şi plantele, este dependent nu doar de pământ, ci şi de soare; el are tendinţa de a urca spre soare. Corpul nostru astral este dependent însă de forțele lumii stelare, de unde şi numele său. Paracelsus spune pe drept cuvânt [ Nota 18 ]: Nu există nimic în cer şi pe Pământ care să nu fie şi în om, iar Dumnezeu, care este în cer şi pe Pământ, se află şi în om. – În timpul nopţii omul trăieşte în stele, în acele forţe din care el a fost clădit. În somn, corpul său astral vieţuieşte orbitele pe care se mişcă şi se menţin stelele. Din acest corp astral, din corpul născut din stele, se naşte acum Eul.

Ceea ce poate fi perceput ca ton fundamental în mişcarea astrelor se cheamă, în limbaj pitagoreic, muzica sferelor. Acest acord fundamental al orbitelor stelare şi al Universului, acest sunet îl numeşte şi îl are în vedere autorul Evangheliei după Ioan atunci când vorbeşte de Cuvântul cosmic. Astfel, în conştienţa noastră va începe să licărească o primă înţelegere a sensului mistic, profund, al acestor cuvinte. El ne va introduce din ce în ce mai adânc în semnificatia ocultă adevărată a acestui minunat document.