Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a II-a

München, 28 octombrie 1906

Ieri am văzut că în Evanghelia după Ioan este dat ceva ce nu poate fi vieţuit decât pe un plan superior al conştienței. Înainte de a putea vieţui aşa ceva, omul trebuie mai întâi să se dezvolte superior.

Omul chiar este o fiinţă înţeleasă în proces de evoluţie. Noi o putem urmări de la stări inferioare până la stări tot mai înalte. Acest lucru se vede în diferenţa care există între un sălbatec şi un european civilizat, sau dintre un om obişnuit şi un geniu precum Schiller, Goethe sau Francisc din Assisi. Fiecărui om îi este deschisă posibilitatea nelimitată de evoluţie. Ca să înțelegem acest lucru să ne reamintim cele discutate în conferinţa de ieri şi, pe baza unei scheme, să ne clarifcăm noţiunile teosofice de bază privitoare la evoluţia mădularelor fiinţiale omeneşti:



IV. Eu

III.a  Suflet al senzaţiei

III.b Suflet al raţiunii (înţelegerii)

III.c Suflet al conştienţei
III. Corp astral, Corp al senzaţiei

V. Manas, Sine spirituală
II. Corp eteric, Corp al vieții

VI. Spirit al vieţii, Budhi
I. Corp fizic

VII. Om-spirit, Atman

Am văzut, aşadar, că omul are corpul fizic comun cu toate fiinţele ne-vii, corpul eteric cu tot regnul vegetal al lumii noastre fizice şi corpul astral cu toate vieţuitoarele animale din jurul său. Am mai văzut apoi că, în ce priveşte evoluţia sa, omul se deosebeşte de toate fiinţele prin faptul că el îşi poate spune lui însuşi Eu.

Eul nu este nicidecum o formaţiune foarte simplă. Privită mai atent, ea este ceva diferenţiat. Animalul simte, are în el poftă şi pasiune, planta nu; animalul are aşa ceva tocmai pentru că posedă deja un corp astral. În acesta se dezvoltă Eul. Acest Eu este însă la lucru dinainte ca omul să fi căpătat o conştienţă clară despre el. Acest lucru ni-l arată o privire mai exactă în evoluţia omenirii.

Pământul nu a fost întotdeauna la fel ca în ziua de azi. Aspectul lui s-a schimbat continuu, continentele actuale nu au fost mereu aici. În timpul penultimei perioade terestre, acolo unde tălăzuieşte Oceanul Atlantic era un continent, Atlantida. Mărturii despre existenţa şi dispariţia acestuia s-au păstrat în legende. În Biblie, prin aceasta se subînţelege Potopul. Strămoşii, ai căror urmaşi suntem noi şi care erau altfel structuraţi, au trăit pe acest continent. În această veche Atlantidă existau cu totul alte condiţii atmosferice şi acvatice decât acum. Totul era învăluit într-o ceaţă densă. În cuvântul Nebelheim sau Niflheim (ţinutul de ceaţă) se mai păstrează un ecou al acesteia. Nu exista ploaie şi nici strălucirea soarelui; în loc de ploaie doar curenţi de ceaţă, în loc de soare doar o lumină difuză. Ceaţa s-a precipitat sub formă de apă abia după lungi perioade de timp. Soarele pătrundea doar foarte puţin, ca o vagă bănuială, prin ceața permanentă. Într-o astfel de atmosferă şi omul trăia o cu totul altfel de viaţă sufletească şi spirituală decât astăzi. Omul începe să prezinte pentru prima dată conştienţa de Eu, să gândească clar şi logic, abia spre sfârşitul perioadei atlanteene, cam în regiunea unde se află astăzi Irlanda. În atmosfera de ceaţă nu exista nicio posibilitate să delimitezi obiectele ca în ziua de azi. Omul învaţă să dezvolte o conştienţă ca a noastră abia pe baza mediului său înconjurător. Ochiul fizic a învăţat să vadă pe măsură ce obiectele ieşeau din ceaţă; în aceeaşi măsură se limpezea şi sufletul conştienţei şi, în cadrul acestuia, Eul care se cunoaşte pe sine. Omul putea vorbi încă de pe atunci.

Dacă mergem în urmă şi mai departe, în primele începuturi ale Atlantidei, vom găsi că omul arăta cu totul altfel. Pe atunci el nu avea o vedere exterioară, ci un alt mod de a percepe, o percepţie în imagini. Pentru a înţelege această stare de conştienţă, reprezentaţi-vă că aveţi un vis foarte viu, care reflectă ceva din ceea ce vă înconjoară. Ca exemplu poate sluji următorul vis. Un student visează că stă la uşa unei săli de curs, că un altul îl atinge intenţionat, lucru care este un delict grav, ce nu poate fi reconciliat decât printr-un duel. El îi cere să meargă în pădure. Duelul începe, se descarcă primul glonţ. Atunci studentul nostru se trezeşte – el răsturnase scaunul de lângă pat. Dacă ar fi fost treaz, ar fi observat răsturnarea scaunului, dar, pentru că sufletul conştienţei îi era adumbrit în starea de somn, el a perceput cu ajutorul unei forțe sufleteşti mai profunde, dar mai puţin evoluate. Acţiunea dramatică din vis reprezintă o metamorfozare imaginativă a unui proces exterior.

În mod asemănător decurgeau procesele din sfera de conştienţă a atlanteenilor. Desigur, imaginile erau mai regulate, mai ordonate, însă nu conţineau niciun fel de percepţie din spaţiul din jur. Viaţa de senzaţii se exprima într-un mod foarte caracteristic, prin percepţii tactile şi coloristice. Dacă atlanteeanul percepea un curent de ceaţă cald, care lui i se arăta simbolic printr-o senzaţie de culoare roşie, ştia că de el se apropie ceva plăcut. Sau dacă el întâlnea un alt om care nu-i era simpatic, acesta i se arăta de asemenea printr-o senzaţie foarte precisă, care devenea imagine, devenea o nuanţă de culoare respingătoare. Căldura, de exemplu, i se simboliza totuşi printr-un nor roşu frumos. Toate acestea se întâmplau în cele mai felurite grade şi variaţiuni. Aşadar, atlanteeanul timpuriu avea percepţii în imagini. Noi mai avem astfel de trăiri doar atunci când avem o durere, care în mod evident există doar înăuntrul nostru, chiar dacă ea este cauzată de lumea exterioară şi poate deveni manifestă prin sunet. Durerea este şi

ea vieţuită interior, sufleteşte, şi este cu toate acestea mai adevărată decât realităţile exterioare.

În tot acest timp atlanteeanul dezvolta deja reprezentări ordonate. Nu la fel se întâmpla cu lemurianul. Perioadei atlanteene îi premerge perioada lemuriană. Omul nu putea încă să vorbească nicio limbă. El era doar în situaţia de a interioriza mai mult ceea ce simte şi animalul. În felul acesta în el s-a dezvoltat ceea ce noi numim sufletul senzaţiei. Continentul Lemuria, care a pierit prin foc, trebuie să ni-l imaginăm a fi fost undeva între Africa, Australia şi Asia.

Şi să revenim la schema noastră: III a sufletul senzaţiei, III b sufletul înţelegerii (raţiunii), III c sufletul conştienţei, toate trei sunt transformări, metamorfozări înnobilate provenite din corpul astral. Omul devine capabil să lucreze în mod conştient asupra sa abia către sfârşitul perioadei atlanteene. Ce face el deci?

Până atunci forţele cosmice l-au ridicat pe om pe scara sa evolutivă. Acum însuşi omul începe să-şi ia evoluţia în propriile sale mâini, începe să lucreze asupra sa, să se educe în mod conştient. Cu care dintre corpuri începe el munca? Este foarte important să observăm atent ordinea în care se face aceasta. La început omul era, şi este, în stare să acţioneze asupra corpului său astral şi în corpul său astral. În mare parte omul prezentului se găseşte încă şi astăzi pe această treaptă a aptitudinilor sale. Despre omul de azi, în linii generale, putem spune următoarele: El îşi utilizează vieţuirile şi experienţele sale pentru a-şi metamorfoza corpul astral. Mai târziu vom vedea că o treaptă de evoluţie superioară constă în a acţiona în interiorul corporalităţilor inferioare. Să ne oprim mai întâi la prima dintre facultăţi, aceea de a metamorfoza corpul astral.

În acest scop să comparăm un om cultivat cu un sălbatec. Sălbatecul urmează la început, fără niciun fel de reţinere, impulsurile, dorințele şi pasiunile sale, orice poftă. El poate apoi să înceapă să conlucreze la Sinea sa. Anumitor impulsuri el le spune: rămâneţi; altora le spune: plecaţi de aici. În felul acesta antropofagul pune capăt cumva obiceiului lui de a-şi mânca semenii; el părăseşte astfel o anumită treaptă culturală şi devine un altul. Sau învață să acţioneze logic, de exemplu învaţă să are. În acest fel corpul său astral se diversifică, se articulează tot mai mult. Înainte forţele exterioare îl determinau pe om, acum o face el însuşi. Corpul astral al unui hotentot se roteşte în vârtejuri roşii-întunecate sălbatece, la un om precum Schiller în cercuri luminoase verzi şi galbene, la Francisc din Assisi într-un albastru minunat. Astfel corpul astral se cizelează. Ceea ce Eul prelucrează deplin conştient în corpul astral numim Sine spirituală sau Manas. Odată cu implicarea conştientă a Eului în această muncă începe ceva cu totul aparte. Anterior, înainte să se ajungă la plămădirea acestui Manas, acea parte a corpului astral pe care o are şi animalul, rămânea complet nemodificată. În ciuda creşterii în inteligenţă, corpul astral poate rămâne în esenţă neschimbat, plin, să zicem aşa, de pofte animalice. Există însă influenţe ce transformă benefic corpul senzaţiei: religiozitatea conştientă şi arta. Din acestea noi ne extragem forţa de a ne învinge pe noi şi de a ne înnobila. Ele reprezintă o forță mult mai mare decât morala searbădă. Omul are cu atât mai mult din Manas sau Sinea spirituală cu cât a acordat mai mult timp pentru munca în corpul astral. Acesta, Manas-ul, nu este ceva exterior, el este metamoforza a ceea ce anterior fusese sufletul senzaţiei.

Cât timp lucrez doar la corpul senzaţiei, îmi folosesc cuceririle pentru a-mi preface, pentru a-mi prelucra corpul astral. Toată morala din lume şi toată inteligenţa nu pot face mai mult. Dacă însă în mine lucrează religiozitatea adevărată, această forţă mai puternică pătrunde prin corpul meu astral până la următorul mădular inferior, corpul eteric. Aceasta este, desigur, o treabă mult mai grea pe care o face Eul, decât aceea de a prelucra astralul, căci materia primă a corpului eteric este mult mai grosolană, mai brută, decât aceea mai diafană a corpului astral. Rezultatul acestei transformări noi îl numim Spirit al vieţii sau Budhi. Spiritul vieţii este deci corpul vieţii spiritualizat. Un astfel de om, care a reuşit să aducă corpul vieţii pe cea mai înaltă treaptă, era numit în Orient Buddha. Această forţă morală imensă porneşte de la conştiență, de la puterea de a guverna cele trei suflete printr-un Eu puternic. Pentru omenire, în general, acestea sunt trepte pregătitoare. Abia Chela [ Nota 19 ] lucrează în mod deplin conştient la corpul său eteric. Chela urmăreşte direct să spiritualizeze totul, până în corpul eteric. Treapta de Chela se încheie atunci când a reuşit să reverse complet starea de Budhi în corpul vieţii, astfel încât corpul vieţii, pe care el îl înnobilează pornind din Eu, să devină Spirit al vieții. Aşa se atinge a doua treaptă a facultăţilor sufleteşti.

A treia treaptă este şi cea mai înaltă pe care o poate atinge omul deocamdată. Pe această treaptă el este în stare să acţioneze până în corpul său fizic. Prin aceasta el depăşeşte gradul de Chela şi devine „Maestru” sau „Învăţător”. Când pe treapta a doua Budhi încinge, pătrunde până la incandescență corpul eteric, omul, în afară de faptul că dobândeşte nişte principii morale, devine stăpân pe puterea caracterului său. El îşi poate schimba temperamentul, forța memoriei, obişnuinţele. Omul actual stăpâneşte doar în mod cu totul imperfect toate acestea. Pentru a înţelege misiunea de Chela, comparaţi-vă pe dumneavoastră din prezent cu cel care eraţi la vârsta de zece ani. Cât de mult v-aţi îmbogățit de atunci cu cunoştinţe şi ce puţin s-a schimbat caracterul dumneavoastră! Conţinutul sufletului s-a modificat fundamental, obişnuinţele şi înclinaţiile însă doar foarte puţin. Cine în copilărie era irascibil, uituc, invidios, neatent, rămâne la fel adesea şi la maturitate. Cât de mult s-au schimbat gândurile şi reprezentările noastre şi ce puţin obişnuințele! Aceasta poate fi un reper în a aproxima cu cât este mai vâscos, mai rezistent şi mai greu modelabil corpul eteric în comparaţie cu corpul astral. Şi viceversa, cu cât mai fecundă şi mai bogată în consecinţe este o ameliorare obţinută în corpul eteric!

Un exemplu pentru a vedea tempoul diferit al posibilităţii de metamorfozare poate fi următorul: cele învăţate şi experimentate de dumneavoastră s-au schimbat cu viteza minutarului unui ceas, obişnuinţele însă cu viteza arătătorului orelor. Învățatul este uşor, dezvăţatul greu. Puteţi fi recunoscut şi acum după scrisul de odinioară; acesta face parte, de asemenea, dintre obişnuinţe. Este foarte uşor să-ţi modifici punctele de vedere şi cunoştinţele, mai greu însă obişnuinţele. Această muncă, de a modifica un lucru atât de inert, respectiv obişnuinţele, este sarcina Chelei. Aceasta înseamnă să poţi să devii un alt om prin crearea unui nou corp eteric, adică să-ţi transformi corpul vieţii în Spirit al vieţii. Prin aceasta îți iei în propriile mâini forţele de creştere. Obişnuinţele fac parte din forţele de creştere vizibile, manifeste. Dacă le-am distrus, atunci forţa de creştere, vis vitalis, este la dispoziţia mea, devine liberă întru a-mi dirija conştienţa. Christos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” [ Nota 20 ] Christos este personificarea forţei care transformă corpul vieţii.

Şi acum, pe a treia treaptă, avem ceva şi mai greu de avut în stăpânire prin liberă voinţă decât obişnuinţele, decât impulsurile noastre sufleteşti: acesta este corpul fizic sub aspectul dependenţei sale animale şi vegetative, mecanice sau reflexe. În evoluţia omului există o treaptă în care niciun nerv nu este activat, nicio globulă de sânge nu se mişcă fără voinţa conştientă a omului. Această transformare de sine acţionează la nivelul unor raporturi şi stări fixate cu foarte, foarte mult timp înainte în Atlantida şi Lemuria, deci a unor stări înrădăcinate solid, foarte greu reversibile: în stările cosmice primordiale. În această muncă omul dezvoltă Atman, Omul-spirit. În orice om există astăzi în stare latentă un germene al acestuia. Tot acest circuit depinde de atingerea deplinei clarităţi a conştienţei de Eu.

Legile cele mai bine, cele mai puternic înrădăcinate sunt cele ale procesului respirator. Întregul Om-spirit depinde de respirația pulmonară, căci ea este expresia exterioară a intrării treptate a Eului în corp. Această predispoziţie s-a exteriorizat apoi în epoca atlanteeană, când omul a început să-şi spună „Eu”. În Lemuria omul nu respira prin intermediul plămânilor, ci prin organe de genul branhiilor. De asemenea, el nu mergea cum mergem noi astăzi, ci plutea sau înota în elementul mai mult fluid de atunci, unde apa şi aerul erau încă neseparate. Pentru menţinerea echilibrului el avea un organ analog băşicii plutitoare a peştelui. Pe măsură ce aerul se separa, această băşică se transforma, devenind ceea ce este astăzi plămânul nostru. Paralel cu dezvoltarea plămânilor se elaborează conştienţa de Eu. Acest fapt se mai păstrează încă în zicala: „Şi Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în om şi el a devenit un suflet viu.” [ Nota 21 ] Atman nu înseamnă altceva decât viată. De aceea în practica yoga reglarea respiraţiei este unul din cele mai puternice instrumente ajutătoare, care te învaţă să stăpâneşti toate funcțiunile corporale. Aici noi ajungem să privim într-un viitor în care oamenii se vor fi replămădit pe ei înşişi pornind dinspre interior.

Treapta de Chela este aşadar munca conştientă asupra corpului eteric.

Treapta de Maestru, de Învăţător, este munca conştientă asupra corpului fizic.

Omul resimte avansarea pe aceste două trepte ca o deschidere de lumi noi, de ambianţe noi, comparabilă doar cu senzaţiile pe care le are copilul la naştere, când din sânul întunecat şi cald al mamei iese afară în lumea rece şi luminoasă. Momentul producerii lui Budhi este numit în toate Misteriile a doua naştere, re-naştere, deşteptare. Aşa cum mai înainte omul părăsea o lume a interiorului, despre care nu mai există ecouri decât în vis, tot aşa el păşeşte pragul unei lumi noi – aceeaşi lume pe o treaptă superioară – ca unul ce a fost trezit. În acele timpuri străvechi omul percepea lumea cu ajutorul propriilor sale imagini interioare. Pe treptele viitoare ale clarvederii superioare omul iese din sine şi zăreşte în urmă fiinţa lucrurilor, el vede sufletul lor. Este o clarvedere care se îndreaptă spre afară şi care evidenţiază acel „în sine” al lucrurilor. Văzătorul pătrunde, de exemplu, îndărătul suprafeţei plantei, înăuntrul pietrei. Această clarvedere îndreptată spre afară luminează, într-o stare de trezie deplină a înţelegerii, nu numai străfundul originar al sufletului propriu, ci şi pe cel al fiinţelor şi lucrurilor din afara lui însuşi. Aşa se desfăşoară evoluția.

Omul actual trăieşte într-o stare manasică, adică el poate să modifice relativ uşor ceva în corpul său astral, în schimb nu poate, deocamdată, interveni în corpul său eteric şi cel mai puţin în corpul său fizic. De aceea, omul nu poate primi de la un altul decât atât cât corespunde treptei sale de evoluţie. „Te asemeni cu spiritul pe care îl înţelegi, nu cu mine!” [ Nota 22 ], această zicală este valabilă şi aici.

Conform terminologiei creştine, următoarele denumiri sunt corespondente:

Tatăl

Cuvântul-Fiu

Spiritul, Duhul Sfânt
Atman

Budhi

Manas

Din ce cauză Budhi este numit „Cuvântul”? Prin aceasta ajungem la pragul unuia din marile mistere, şi vom vedea ce semnificaţie înaltă are denumirea „Cuvânt”.

Am văzut că prin Budhi omul îşi spiritualizează corpul vieţii. Ce realizează corpul vieţii în om? Creşterea şi reproducerea, tot ceea ce deosebeşte o fiinţă vie de mineral. Care este expresia supremă a corpului vieţii? Reproducerea, creşterea în afară dincolo de tine însuţi. În ce se transformă acum această ultimă expresie a corpului vieţii atunci când omul parcurge conştient drumul înapoi, spre spiritualizare? În ce se transformă această forţă de reproducere, ce devine ea atunci când se limpezeşte, când se spiritualizează complet? – În laringele omenesc dumneavoastră aveţi distilarea, metamorfoza forţei de reproducere, iar în vocala articulată, în cuvântul omenesc, aveţi facultatea de reproducere metamorfozată. Analog principiului „Toate cele de jos sunt precum sus”, găsim şi în fizic procesul corespunzător: schimbarea vocii, mutaţia intervenită în perioada de pubertate. Tot ceea ce devine spirit porneşte de la cuvânt sau de la conţinutul cuvântului. Cea dintâi străluminare a lui Budhi în om este atunci când din sufletul lui iese primul sunet articulat. Un mantram acţionează atât de puternic, întrucât el este un cuvânt articulat spiritual. De aceea, pentru Chela un mantram este mijlocul prin care el poate acţiona înăuntru, în profunzimile sufletului său.

Aşadar, în fizic avem forţa capacităţii de reproducere, prin care viaţa este produsă şi transmisă mai departe, dincolo de propriul trup, prin care ea devine ceva durabil. Şi aşa cum organele de procreaţie dau viaţă fizică, tot aşa organele ce dau naştere la cuvânt – limba, laringele, răsuflarea – transmit mai departe viaţă spirituală, precum focoasele. În plan fiziologic, legătura strânsă dintre voce şi procreare este evidentă. Ea ne apare în cântul privighetorilor, în cântecul de împerechere la păsări, în schimbarea vocii, în magia vocii, în cânt, în uguitul porumbeilor, în cântecul cocoşului, în boncăluitul cerbilor. Putem chiar să numim larginele organul genital superior. Cuvântul reprezintă o forţă de procreare pentru noi oameni-spirit. În cuvânt omul obţine o forţă de creaţie spiritualizată. Astăzi, prin cuvânt omul stăpâneşte aerul prin faptul că îl plăsmuieşte, îl excită, îl vivifiază ritmic-organic. Pe o treaptă superioară el va reuşi să facă acest lucru în elementul fluid şi în cele din urmă în elementul solid. Veţi avea atunci cuvântul metamorfozat în cuvânt creator. În evoluția sa omul va ajunge până acolo, căci aşa a fost el creat la origini. Corpul vieţii, revărsat din Cuvântul Spiritului originar, aceasta trebuie luată literal. Budhi este numit Cuvântul, deoarece el nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât „Eu sunt”.

Dumnezeu

Viată

Lumină

Corp fizic

Cuvânt

Corp astral
corespund celor trei regnuri


Corp eteric

Corp al senzaţiei


Corp al vieții



Vedem aşadar, cu claritate geometrică, să zicem aşa, cuvintele-minune folosite de Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi un Dumnezeu (Creator) era Cuvântul. În acesta era Viața, şi Viața era Lumina oamenilor.” Corpul astral, care luminează stelar, devine lumină verbală; Dumnezeul originar, Viaţa şi Lumina, acestea sunt cele trei noţiuni de bază ale Evangheliei după Ioan. Pentru a putea să înțeleagă ceea ce se revela în Christos Iisus, Ioan a trebuit să se înalţe până la treapta de Budhi. Ceilalți trei evanghelişti nu erau atât de avansaţi. Ioan oferă cea mai înaltă cunoaştere, el este unul care a fost trezit. Ioan se numesc toţi cei care sunt treziţi. Acesta este un nume generic, un apelativ, iar trezirea lui Lazăr din Evanghelia după Ioan nu este altceva decât descrierea acestei treziri. Autorul Evangheliei după Ioan – acest nume îl auzim rostit mai târziu – nu este altul decât „discipolul pe care Domnul îl iubeşte”. Aceasta este denumirea pentru discipolii cei mai intimi, pentru cei pe care Învăţătorul şi Maestrul a reuşit să-i trezească. Autorul Evangheliei după Ioan oferă o descriere a unei astfel de treziri în Învierea lui Lazăr: „Domnul îl iubea”, El l-a putut trezi.

Numai dacă ne apropiem cu cea mai profundă smerenie de un astfel de document religios precum este Evanghelia după Ioan, putem spera să ajungem până la înţelegerea literală şi măcar o mică parte a conţinutului lui sacru să o facem accesibilă înţelegerii noastre.