Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

TEOSOFIA, PE BAZA EVANGHELIEI DUPĂ IOAN

GA 94


CONFERINŢA a VI-a

München, 4 noiembrie 1906

Ieri am încheiat încercând să aruncăm o lumină asupra a ceea ce se povesteşte în Evanghelia după Ioan despre nunta din Cana şi am subliniat un lucru extrem de important, şi anume că mama lui Iisus era şi ea acolo. Aici, sau în alte locuri unde pomeneşte de mama lui Iisus, niciodată Ioan nu o numeşte pe aceasta altfel; el nu o numeşte niciodată Maria, după cum nici pe sine nu se numeşte niciodată Ioan, ci întotdeauna „discipolul pe care Domnul îl iubea”. Am văzut că prin nunta din Cana Galileii se are în vedere unirea oamenilor unii cu alţii dincolo de barierele de sânge. Mai încolo, unde se relatează răstignirea lui Christos [ Nota 53 ] se spune: „Se aflau lângă cruce mama lui Iisus şi sora mamei Sale, Maria, soţia lui Cleopa, şi Maria Magdalena.” Aşadar, conform descrierii autorului Evangheliei după Ioan, mama lui Iisus nu se chema Maria, căci în acest caz ar fi trebuit ca ambele surori să poarte acelaşi nume. Se mai consemnează, de asemenea, cuvintele: „Femeie, iată, acesta este fiul tău! După care El i se adresează discipoiului: Uite, aceasta este mama ta! Şi din acea oră discipolul a luat-o la el.”

Astăzi vrem să aducem pietrele de construcţie pentru înţelegerea justă a celor ce urmează. Să ne aducem din nou aminte că Ioan, sau mai bine zis autorul Evangheliei după Ioan, era un inițiat; că această Evanghelie a fost scrisă de un adevărat iniţiat, unul care vedea cerul deschis şi care avea cunoştințe exacte despre lumea astrală şi devachanică. Ioan indică şi cum se ajunge la dobândirea unei atare stări: prin meditare asupra cuvintelor de la început. Dacă laşi să trăiască mereu şi mereu în suflet aceste cuvinte, ele devin cuvintele vrăjite prin care treptat te înalţi la înţelegerea Evangheliei după Ioan. Ioan vrea să ne spună: Dacă vreţi să urmaţi calea creştină, va trebui să vă ridicaţi, în modul pe care vi-l voi arăta aici, până în Devachan. Atunci faptele lui Christos Iisus şi tot ceea ce stă în legătură sau s-a întâmplat cu El vă vor apărea aşa cum am să vi le prezint. Evanghelia după Ioan vrea să fie o carte pentru o viaţă, care prezintă cele trăite pe propria piele. Nu putem înţelege Evanghelia sa dacă continuăm să privim cele întâmplate ca simple fapte istorice, ci doar dacă le considerăm nişte lucruri văzute de Ioan cu ajutorul facultăţilor şi simţuritor sale superioare de clarvedere. Nunta din Cana este, de fapt, şi un eveniment real, însă faptele devin simboluri. Omul obişnuit vede această nuntă şi minunea transformării apei în vin cu alţi ochi decât cineva ale cărui simţuri au fost trezite, aşa precum Ioan. Pentru el, această întâmplare devine o viziune profetică a întregii evoluţii viitoare a omenirii, a tot ceea ce urmează să se întâmple prin Christos.

Astăzi ne aflăm într-a cincea subrasă a celei de-a cincea rase de bază. Cele petrecute în Palestina cad într-a patra subrasă, subrasa greco-latină. Poporul evreu s-a ridicat din subrasa a treia, s-a pregătit în Egipt pentru misiunea sa şi a ieşit de acolo. Din acest popor a descins Iisus. Cea de a treia rasă de bază acționează într-a patra, cea de-a patra într-a cincea, cea de a cincea într-a şasea. Astfel că noi trebuie să deosebim trei perioade (ere). În limbaj ocult ele se numesc trei zile ale Creațiunii.

desen

În a treia zi însă a fost o nuntă în Cana. Autorul Evangheliei după Ioan vede aici ceva ce se va întâmpla abia în viitor, într-a şasea rasă: unirea Manas-ului, care se exprimă în Lege, cu Budhi, harul, bucuria, marea nuntă a întregului element manasic cu Budhi. Acest lucru poate surveni în întregime abia după ce misiunea creştinismului se va fi încheiat. „Cine nu-şi lasă tatăl şi mama şi fratele şi sora pentru mine, acela nu poate fi ucenicul meu” vrea să spună că iubirea trebuie eliberată din cercul oricărei comunităţi înguste şi transformată în iubire general-umană, ea trebuie condusă de la ceea ce este rudenie de sânge spre ceea ce este înrudire spirituală. În nunta din Cana noi avem simbolizat deci ceea ce trebuie să se întâmple cândva. „Şi într-a treia zi”, aceasta nu se spune întâmplător, ci trebuie luată literal, ca zi cosmicâ. Fiecare număr, fiecare cuvânt este extrem de important în Evanghelia după Ioan.

Nu poţi decât să te minunezi când vezi că majoritatea teologilor îl asimilează pe Iehova cu „Tatăl” lui Christos. La Luca, în pasajul în care se vorbeşte despre vestirea pe care Arhanghelul Gabriel i-o face Mariei (Sophia) privitor la naşterea lui Iisus, se spune [ Nota 54 ] pur şi simplu: „Nu te teme Marie, tu ai aflat har la Dumnezeu, Duhul Sfânt se va pogorî asupra ta şi forţa Celui preaînalt te va adumbri...” Nicăieri nu se spune altceva. Tatăl lui Christos este deci „Duhul Sfânt”. Aceasta nu corespunde chiar Evangheliei după Ioan, ci unei tradiţii vechi. Christos spune: „Eu şi Tatăl suntem una.” [ Nota 55 ] Aceasta înseamnă: Eu şi Duhul Sfânt suntem una.

Acum se, ridică întrebarea: Cine era mama lui Iisus? Pentru a cunoaște aceasta este necesar să ştim care este esența iniţierii. Abia atunci ne va fi clar că aici avem de-a face cu procese ce se desfăşoară în lumile spirituale. Prin aceasta ne pregătim totodată să înţelegem Evanghelia după Ioan de la capitolul 13 înainte.

Vom încerca să expunem acum mai în amănunt doctrina despre initiere. Căci aici vorbim nu numai despre Evanghelia după Ioan, ci şi despre teosofie. Cu învăţătura despre iniţiere, ce este ea şi cine este „Duhul Sfânt” ne face cunoştință chiar „mama lui Iisus”.

Astăzi este foarte răspândită ideea greşită că ar exista doar o singură cale spre iniţiere. Acest lucru nu este corect. Dacă privim muntele există doar o singură privelişte, însă spre vârf pot duce mai multe drumuri. La fel este şi cu adevărul. Şi către el există mai multe căi. Care este calea cea mai potrivită pentru dumneavoastră, aceasta depinde de locul în care vă aflaţi la baza muntelui. „Muntele” a fost întotdeauna expresia urcuşului, de exemplu vârful muntelui la hrănirea celor cinci mii [ Nota 56 ].

Există trei căi diferite de iniţiere, corespunzătoare subraselor rasei noastre de bază. Subrasele nu se disting una de alta în mod simplist, calendaristic, ci ele trăiesc mult timp încă una alături de cealaltă. Deosebirea interioară este mult mai puternică decât cea exterioară. De exemplu, un indian chiar şi astăzi poate să se cufunde incomparabil mai uşor în sistemul său nervos simpatic, prin scindarea gândirii sale, decât un european. Dacă un european, în special un bărbat, ar vrea să urmeze cărarea orientală, ar avea nevoie, chiar şi pentru partea pur fizică, de un mijloc puternic care să-i slăbească, să-i înmoaie, să zicem aşa, întreaga stare osoasă şi întreaga constituţie corporală, lucru care nu ar fi lipsit de urmări de durată. O astfel de încercare nu este deloc recomandată pentru un european, iar obţinerea unui rezultat bun este aproape imposibilă. Iniţierea în sine nu este altceva decât o metamorfozare completă a naturii interioare. Pentru europeanul din ziua de azi calea rosicruciană, cultivată începând cu secolele al XIV-lea şi al XV-lea, ar fi cea mai bună.

Cele trei căi de iniţiere sunt următoarele: calea indo-orientală yoga, calea creştin-gnostică până în secolul al XV-lea, calea creştin-rosicruciană începând din secolul al XV-lea. Prima cale nu este pentru european. Cea de a doua este potrivită pentru omul zonei de mijloc, este accesibilă pentru noi, însă mai adecvată este calea rosicruciană, care a fost urmată începând din secolul al XIV-1ea. Calea creştin-gnostică îi aduce în principiu fiecărui om adevărul, însă discipolul nu ar fi în stare, în condiţiile vieţii moderne, să o urmeze consecvent şi să răspundă la multiplele obiecţii pe care le ridică știinţa şi cultura actuale, aşa cum ar fi posibil cu ajutorul căii rosicruciene.

Calea orientală yoga cunoaşte o serie de trepte pentru care trebuie mai întâi să te pregăteşti. Cele şapte trepte pot fi exersate în paralel, însă omul trebuie să se pună sub o strictă îndrumare a unui guru. Acesta cunoaşte situaţia evoluţiei sale interioare. Calea indianului duce direct în lumea astrală. La început ucenicul este aici foarte neajutorat, motiv pentru care şi este nevoie să se pună sub stricta îndrumare a unui guru, pentru că lui îi lipseşte posibilitatea de a-şi corecta greşelile atunci când percepe realităţi puternic contrastante.

Prima treaptă este Yama, adică abţinerea. În lumea fizică, când discipolul percepe şi afirmă ceva, corecţiile vin chiar dinspre lumea fizică, realitatea îl corectează. Nu la fel se întâmplă şi în lumea astrală. Acolo impresiile năvălesc asupra lui în imagini şi culori, în forme şi figuri aflate într-o continuă schimbare tălăzuitoare şi într-o necontenită mişcare. Mai mult, tot ceea ce gândeşte şi vrea sufletul devine, de asemenea, o ființă sau fiinţe, iar discipolul nu poate să deosebească încă propriul astral de alt astral. De aceea în lumea astrală este nevoie ca el să aibă din interior direcţia care să-i permită să stea sigur şi drept în această lume. Căci cum apare această lume? La o plantă, de exemplu, ea apare ca o flacără de culoare lila. Proprietăţile lucrurilor se desprind, se desfac de pe lucruri în culori, spaţiul astral este umplut de culori, de sunete şi proprietăţi ce unduiesc încoace şi încolo. Aceste culori şi sunete trebuie să se îndrepte spre fiinţele astrale şi să le umple. Vă va mai apărea eventual câte un spirit elementar într-o culoare galben-strălucitoare. Pentru a putea să faci deosebiri şi să ştii despre ce este vorba este nevoie de siguranţă. În momentul în care aceste spirite elementare vor să vă conducă spre ceva, în natura interioară a omului apar nişte forţe puternice: în ea se exprimă propriul suflet al omului, şi ca urmare acestea îl împing încotro vrea sufletul. Pentru a-l conduce în mod corect pe discipolul neajutorat, el trebuie să trăiască în sufletul gurului, trebuie să vadă cu ochii lui, de unde şi necesitatea autorităţii stricte a gurului. În tot ceea ce întreprinde, de exemplu chiar şi pentru cumpărarea unei case, discipolul trebuie să îl întrebe pe guru. – În practica yama trebuie să exersezi abţinerea. Indianul înţelege prin aceasta: să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi, să nu duci o viaţă desfrânată, să nu pofteşti. Pare a fi ceva foarte uşor de respectat, însă pentru un european este ehiar extrem de greu, căci în condiţiile temporale, cele de viaţă şi cele culturale actuale din Europa, este aproape imposibil să ştii dacă discipolul poate îndeplini aceste condiţii. El omoară, de exemplu, odată cu fiecare respiraţie, atunci când nu îşi reglează respiraţia. Sau şi-a depus averea sau fondurile sale băneşti într-o bancă pentru o afacere oarecare: ce ştie el ce se întâmplă cu acestea? Conceptul trebuie privit cu mare stricteţe de către discipol, căci se pune problema să nu fie prejudiciat absolut nimeni prin noi. Singura posibilitate pentru o respectare parţială a acestor cerinţe este: să devii tot mai lipsit de pretenţii, să-ți reduci la minimum necesitătile.

Treapta a doua, Njama, prescrie respectarea simbolurilor cultice. Discipolatul indian pretinde urmarea cu rigurozitate de către ucenic a ceremoniilor, faptul de a se supune unui ritual. În acest timp trebuie să laşi să se deruleze în imagine cele trăite interior. Este necesar să faci acest lucru. De exemplu, în liturghia creştină un astfel de ritual este prevăzut a avea patru părţi. Aceeaşi formă de exprimare este valabilă şi pentru vechiul Misteriu, şi constă din: Evanghelia (Vestirea, Predica), Jertfirea Sinei inferioare, Transformarea în Sine superioară, Comuniunea sau unirea cu divinul. Pe planul fizic, aici, se repetă simbolic ceea ce se petrece în mod real pe plan astral. Faptul că se priveşte acest lucru în imagini este ceva important. Dumneavoastră recepționaţi imaginea şi, într-o noapte, lumea astrală îl poate primi pe discipol şi imaginea devine în el o forţă. Mai întâi priviţi în imagini cele ce urmează să se întâmple pe planurile superioare.

Treapta a treia, Asana, conduce la ţinuta corporală corectă. Permanent, de la est la vest, curenţi puternici circulă prin lume şi prin corpul omenesc, iar aceşti curenţi eterici au o influenţă importantă asupra omului. În vechea Indie se ştiau toate acestea şi, de asemenea, se ştia cât de mult depinde discipolul de poziţia corectă a corpului. În plantă avem imaginea a ceea ce ne apare în construcţia omului, numai că inversată; ceea ce corespunde capului omului planta are jos, în rădăcină, organele de reproducere ea îndreptându-le în mod cast spre Soare. Animalului îi este proprie poziţia orizontală faţă de Soare şi axa Pământului, iar omului, ca plantă inversată, îi este proprie poziția verticală. Şi această poziţie dă în cele din urmă crucea. De aici şi vorba [ Nota 57 ]: Sufletul lumii este răstignit pe trupul lumii. Fiecare organ este supus anumitor curente, care trebuie respectate: a privi spre est înseamnă altceva decât a privi spre vest. Discipolul yoga indian trebuia de aceea să ia o anumită poziţie foarte precisă.

În al patrulea rând: Pranajama, care înseamnă învăţarea respirării ritmice. Procesul de respiraţie obişnuit este o omorâre, pe care noi o facem cu aerul care este expirat.

Om
Animal
expiră dioxid de carbon, inspiră oxigen

Plantă
expiră oxigen, inspiră dioxid de carbon şi
îşi clădeşte din carbon corpul

Acesta este circuitul între viaţa animală şi cea vegetală, între om, animal şi plantă. Omul inspiră oxigen şi îşi clădeşte din el corpul, structura sangvină corectă a sa. Procesul de respiraţie ritmic trebuie să fie acum acela care treptat, treptat urmează să modifice procesul de omorâre, să depăşească ceea ce zace în pământ sub formă de cărbune, de cadavru al plantei. Odată vom privi cadavrul uman şi cel vegetal ca un tot. Acelaşi proces pe care omul îl realizează astăzi cu ajutorul plantei, inspirația şi expiraţia, această activitate constructivă el o va realiza în viitor în el însuşi. Când omul va fi în stare să-şi clădească propriul corp din carbon, el va fi atins starea sa viitoare. Carbonul, cărbunele, corespunde la ceea ce literatura ocultă numea piatra înţelepţilor, lapis philosophorum. Cine cunoaşte rosicrucianismul, acela ştie ce înseamnă zicala conform căreia omul îşi va clădi din cărbune un corp transparent, asemănător diamantului, care se formează din cărbune. Acest lucru se va întâmpla.

În viitor omul va fi în stare să metamorfozeze sângele său albastru prin glandele sale limfatice, care atunci vor juca un rol foarte important, şi cu ajutorul lor să-şi plăsmuiască corpul, aşa cum o face acum cu ajutorul sângelui roşu utilizabil. Epifiza, sau glanda pineală, va fi în viitor un aparat intern care va servi la transformarea sângelui uzat în sânge utilizabil.

Ritmizarea respiraţiei este într-o strânsă legătură cu aceasta. Procesul respiraţiei ascunde de aceea viitoarea metamorfozare a organismului omenesc. În clipa în care omul îşi îndreaptă munca de transformare spre corporalitățile sale inferioare el urcă spre planuri superioare.

În al cincilea rând: Pratjahara, care înseamnă viaţa corectă, modul de a trăi corect. Omul trebuie să devină capabil să trăiască complet în interiorul sufletului; el trebuie să poată avea în sine reprezentări care să fie absolut independente de lumea exterioară. Idealul meditației este să poţi deveni orb şi surd pentru ceea ce este în jurul tău.

În al şaselea rând: Dharana, sau concentrarea, adunarea gândurilor, a deveni stăpân absolut peste lumea ta de reprezentări, astfel încât omul să nu aibă niciun fel de impresii, decât cele pe care le vrea el. Când ajunge ca dintr-un şir de reprezentări să extragă una singură şi apoi să trăiască mult, mult timp în ea, acest proces, în care el adastă cu întreaga conştienţă, se numeşte Dhyana. Când s-a atins aceasta, atunci trebuie să poţi face să dispară şi această unică reprezentare, şi totuşi să rămâi conştient cu întregul tău suflet. Se păstrează forma reprezentării fără vreun conţinut. Când discipolul a ajuns aici vine momentul în care în el se poate revărsa conţinutul lumii spirituale. Aceasta se cheamă Samadi, treapta cea mai înaltă.

Prin disciplina yoga se ajunge la acelaşi nivel în evoluţia ocultă ca şi prin calea creştin-gnostică. Există şi astăzi oameni care urmează calea creştin-gnostică. Şi într-aceasta se deosebesc şapte stadii.

Primul: Spălarea picioarelor. Discipolul trebuie ca un timp foarte lung să dezvolte un sentiment foarte precis, şi să-l lase să trăiască în suflet: lui trebuie să-i devină clară legea conform căreia nicio ridicare a cuiva nu este posibilă fără împingerea în jos a altuia. Pentru un iniţiat există atâţia şi atâţia răufâcători. Când cineva şi-a cucerit mai multă ştiinţă şi cunoaştere, în primul rând el are datoria să se coboare şi să-i tragă după el şi pe ceilalţi. Ceea ce este valabil la om este valabil şi în natură. Planta ar trebui să-i spună pământului: Tu, pământ neînsufleţit, în smerenie – aceasta trebuie să fie dispoziţia fundamentală a discipolului – mă înclin ţie, căci ţie îţi datorez existenţa mea. – Christos însuşi ne dă un exemplu pentru aceasta în Spălarea picioarelor, care trebuie să evoce în noi sentimentul celei mai profunde smerenii. Când discipolul a ajuns să trezească în sine acest sentiment, în el apar două trăiri, un simptom exterior şi o vieţuire interioară astrală. Simptomul exterior este: discipolul are senzaţia foarte precisă că apa îi spală picioarele; el percepe starea de spălare a picioarelor. Interior, discipolul creştin vieţuieşte imaginea acestui fapt ca o viziune reală.

În al doilea rând: Flagelarea. De om se apropie dureri şi chinuri ce vor să-l răpună. El trebuie să-şi spună: Tu trebuie să înveţi să suporţi toate acestea pe picioare. După ce ai exersat suficient de mult aceasta, apar iar două simptome. Cel exterior: dureri înţepătoare în tot trupul, ca şi când ar proveni de la o biciuire. Este o dovadă că exerciţiul a acţionat până în corpul eteric. Trăirea interioară, astrală, este imaginea flagelării.

În al treilea rând: Încoronarea cu spini. Discipolul trebuie să înveţe să suporte dispreţul şi batjocura cu care este împroşcat tot ceea ce are el mai sfânt. Simptomul exterior pentru aceasta sunt dureri de cap timp de săptămâni întregi, iar interior imaginea astrală a propriei încoronări cu spini.

În al patrulea rând: Purtarea crucii şi Răstignirea. Propriul corp devine ceva străin, precum o bucată de lemn, precum crucea pe care a purtat-o Christos. Tot ce este personal trebuie să dispară cu desăvârşire. Discipolul trebuie să devină liber de corpul său, să devină complet independent de el. Interior, el vieţuieşte imaginea răstignirii, iar exterior, în locurile cicatricelor lui Christos, apar stigmatele. Rana laterală apare în partea dreaptă a pieptului.

În al cincilea rând: Moartea mistică. Aceasta este o vieţuire înaltă, o treaptă foarte înaltă, experienţa fiind una extrem de importantă. Începi să recunoşti: aspectul lucrurilor, totul, era numai iluzie. În spaţiu se revarsă un întuneric înspăimântător, întreaga lume se scufundă. Faci cunoștinţă cu un singur lucru: adevărata înfăţişare a tuturor relelor, a tuturor chinurilor şi suferinţelor acestei lumi. Aceasta este coborârea în infern. După ce ai epuizat acest episod, vine momentul în care cortina se sfâşie. Vezi acum o nouă faţă a lumii, vezi lumea din cealaltă latură.

În al şaselea rând: Punerea în mormânt. Toate lucrurile din lumea asta devin pentru discipol ca şi cum i-ar aparține propriului său trup. El devine una cu pământul, întregul pământ devine corpul pe care îl are. Eşti pus în pământ şi pământul te acoperă.

În al şaptelea rând: Învierea şi Înălţarea la cer. Această treaptă nu mai poate fi descrisă prin cuvintele limbajului omenesc, gloria sa neputând fi nici măcar bănuită.

Vom mai expune astăzi doar schema celei de-a treia forme de iniţiere, disciplina creştin-rosicruciană, care pentru omul modern este cea mai potrivită. Abia după ce am pătruns şi această formă putem înţelege ce se întâmplă în om cu ocazia iniţierii şi ce ne descrie Ioan, sau mai bine spus autorul Evangheliei după Ioan, în Evanghelia sa. Şi calea rosicruciană are şapte trepte:

Prima

Studiul
A doua
Imaginaţia
A treia
Învăţarea scrierii oculte
A patra
Ritmul vieţii
A cincea
Corespondenţa dintre microcosmos şi macrocosmos
A şasea
Contemplarea, contemplația interioară religioasă în macrocosmos
A şaptea

Cucernicia, evlavia.

Aceasta este cea de a treia cale de a ajunge în vârful muntelui. Un fapt real, pe care dumneavoastră îl găsiţi descris în Evanghelia după Ioan, este coborârea Duhului asupra lui Iisus sub formă de porumbel [ Nota 58 ]. Prin aceasta se are în vedere totodată naşterea superioară, în care este primit ceea ce se numeşte Fiul omului. Evanghelia după Ioan, în versetul 1, 18, mai ascunde ceva foarte misterios: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut până acum vreodată; Fiul cel unu-născut, care este în sânul Tatălui lumilor, acela l-a făcut cunoscut.” Aceste cuvinte trebuie luate literal. Evanghelia după Ioan conţine o coborâre pe pământ a scrierii astrale. După cum ştiţi, pe planul astral totul apare inversat. De aceea, dumneavoastră trebuie să învăţaţi să citiţi invers.