Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM

CONFERINŢA a VII-a

Kassel, 22 iunie 1907

Astăzi vom vorbi despre legea karmei, despre legea cauză-efect în lumea spirituală. Să ne reamintim mai întâi de ultimele conferinţe, care ne-au dezvăluit modul în care întreaga existenţă se desfăşoară într-o succesiune de incarnări. Astfel, dumneavoastră aţi trăit în această lume şi veţi mai trăi de nenumărate ori în ea. Veţi vedea că este fals să credem că aceste incarnări se repetă la nesfârşit. Ele au început într-o zi şi va veni o vreme când vor înceta, iar omul va continua să evolueze în mod diferit.

Vom lua mai întâi în considerare perioada când aceste incarnări au loc, şi noi trebuie să fim conştienţi că tot ceea ce se numeşte destin, fie că este vorba de caracter, fie de dispoziţii interioare sau de destinul nostru, de situaţia noastră exterioară, este fructul incarnărilor noastre precedente. La fel, ceea ce facem noi în această viaţă va avea efecte asupra existenţelor ulterioare. Astfel, marea lege a cauzei şi a efectului se exercită prin toate incarnările noastre.

Să lămurim cum acţionează această lege de-a lungul întregului Univers, nu numai în lumea spirituală, dar şi în lumea fizică.

Imaginaţi-vă că aveţi două urcioare conţinând apă; luaţi o sferă de fier încălzită la roşu şi o lăsaţi să cadă în primul urcior. Ce se întâmplă? Apa sfârâie şi sfera se răceşte. Scoateţi sfera şi scufundaţi-o în al doilea urcior; apa nu mai sfârâie şi sfera nu se mai răceşte. Aşadar, sfera se comportă în mod diferit în cele două cazuri: ceea ce s-a întâmplat în al doilea caz nu s-ar fi produs dacă sfera nu ar fi fost mai întâi aruncată în primul urcior. Astfel, ceea ce se produce în cazul al doilea este consecinţa a ceea ce s-a întâmplat cu ea în primul caz. O asemenea relaţie se cheamă karmă. Este karma sferei să nu mai sfârâie şi să nu se mai răcească în al doilea vas. Un alt exemplu, din regnul animal, vă va arăta că stările ulterioare depind de existenţa precedentă. Luaţi în considerare animalele care au migrat în grotele din Kentucky. Datorită privării totale de lumina solară, ochii lor regresează în mod progresiv. Substanţele utilizate curent pentru constituţia ochiului se îndreaptă spre alte organe, de unde regresul ochilor; animalele devin progresiv oarbe. Faptul că se nasc oarbe este destinul tuturor descendenţilor lor. Dacă părinţii nu ar fi migrat în acele grote, orbirea nu ar fi fost destinul descendenţilor lor. Astfel, această orbire este consecinţa unei activităţi anterioare: migrarea în grotele întunecoase.

Ştiinţa spiritului spune: Tot ce se produce în lume rezultă din karma. Karma este regula generală a Universului. Biblia vorbeşte şi ea de această karmă, când spnne: „La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul”. O lectură superficială, aşa cum se întâmplă atât de frecvent în prezent, nu permite să-ţi dai seama că acest lucru este spus în spiritul legii karmei. Dar reiese clar, în mod indiscutabil, dacă mergeţi la textul original al acestui text fundamental, unde ni se vorbeşte despre Creaţie, sau la una din traducerile latine cele mai vechi, de exemplu, versiunea Septuagintei [27], pe care Biserica catolică o consideră şi azi ca fiind la baza Vechiului Testament şi în special a Genezei. Fără îndoială, nu este inutil – avându-se în vedere că acest ciclu introductiv trebuie să ne familiarizeze încetul cu încetul cu profunzimile extraordinare ale concepţiei despre lume caracteristică ştiinţei spiritului – să ne îndepărtăm un moment de subiectul nostru.

La drept vorbind, omul actual nu mai are nici o legătură cu cuvântul viu. Pe de o parte, limbajul a devenit un mijloc convenţional de comunicare şi, pe de altă parte, un limbaj al afacerilor. Odinioară, când au fost create cuvintele, era cu totul altfel. Omul mai avea pe atunci o legătură vie cu cuvântul. Da, în timpurile cele mai îndepărtate, litera izolată care servea la compunerea cuvântului avea un sens profund. Omul actual nu mai are nici o idee despre ceea ce vibra în sufletul unui vechi înţelept evreu când pronunţa cuvântul „bara”, care figura în prima frază a Genezei şi pe care posteritatea, mai întâi lumea latină, l-a tradus prin „creare” şi care a fost transpus în limba germană prin verbul „schaffen”. Care este sensul profund al cuvântului „bara”? Aceeaşi rădăcină se află în cuvântul german „gebären” (a da naştere).

La originea cuvântului karma se află rădăcina „kr”, care este şi la originea cuvântului „creare”, astfel încât atunci când spui în latină „creare”, „a crea”, aceasta nu înseamnă nimic altceva decât: apare ceva prin acţiunea unor stări anterioare; aceasta înseamnă, prin urmare, apare ceva care este condiţionat în mod karmic, prin ceva existând anterior.

Nu se poate vorbi de karma în sensul actual decât începând cu intervenţia luciferică, deci din momentul în care omul a luat asupra sa un păcat, şi acesta este motivul pentru care la cuvântul karma se asociază totdeauna ceva din noţiunea de păcat. A crea înseamnă deci a produce ceva provenind din stări anterioare ca datorie karmică, în timp ce rădăcina „bar” nu comportă încă nimic din această înlănţuire karmică. Cum se explică aceasta? Fără îndoială, pentru că vechiul înţelept evreu era mult mai intim legat de lumea spirituală, fiind încă perfect conştient că atunci când Elohimii au conceput lumea nu putea fi vorba de karma în sensul în care o înţelegern noi. În perioada latină a evoluţiei omeneşti, omul era, aşa cum vom vedea cu alt prilej, cu totul izolat de lumea spirituală şi datorită acestui fapt nu putea concepe activitatea creatoare a Elohimilor decât în legătură cu karma.

Dar nici cuvântul „bara”, nici cuvântul „creare” nu semnifică faptul că Dumnezeu a creat lumea plecând de la neant, căci la originea ambelor cuvinte se află sensul: Dumnezeu a lăsat stările anterioare să treacă în stări noi. La fel cum o mamă nu dă naştere unui copil pornind de la neant. A se naşte înseamnă: copilul devine vizibil în lume părăsind starea din pântecul mamei.

Vedeţi cum se poate răstălmăci sensul biblic. Mai întâi teologia a spus: Dumnezeu a creat lumea plecând de la neant, căci ea nu mai ştia nimic despre etapele evoluţiei cosmice precedente existenţei pământeşti. Asupra acestui subiect s-au scris biblioteci întregi, dar toţi teologii s-au luptat ca Don Quijote cu morile de vânt. Întotdeauna trebuie să ştii ce vrei să combaţi, trebuie să desluşeşti sensul textelor originare.

Or, dacă noi gândim această lege a karmei aşa cum trebuie ea să fie efectiv gândită, ca legătură între cauză şi efect, nu numai pentru existenţa fizică între naştere şi moarte, ci şi pentru viaţa care urmează morţii, în lumile spirituale, atunci tocmai această lege devine un izvor de clarificări pentru viaţa fiecăruia. Înţelegerea legii karmei nu produce o satisfacţie profundă numai pentru gândirea noastră, ci, în sensul cel mai adânc, şi pentru simţirea noastră şi ne conduce la înţelegerea corectă a raporturilor pe care le avem cu lumea. Profunda semnificaţie a legii karmei vă va apărea din ce în ce mai clar, şi abia înţelegerea clară a acestei legi ne permite să modelăm în mod armonios viaţa noastră cu lumea ambientală. Ea nu ne lămureşte asupra unor enigme cosmice ca cele pe care trebuie mai întâi să le găsim tăind firul în patru, ci asupra acelora pe care le întâlnim în viaţă la fiecare pas. Nu este oare o enigmă că un om vine pe lume în nevoie şi mizerie, în mod aparent fără să aibă vreo vină, că altuia i se irosesc cele mai frumoase predispoziţii din pricina condiţiilor sociale în care l-a plasat viaţa? Ne întrebăm adesea cum se face că un om se naşte, fără vina lui, în necazuri şi greutăţi, şi altul, fără contribuţia lui, vine pe lume în abundenţă şi bogăţie şi încă din leagăn este înconjurat de părinţi iubitori? Acestea sunt întrebări pe care numai superficialitatea spiritelor actuale le poate ignora.

Cu cât pătrundem mai adânc în înţelegerea legii karmei, cu atât mai mult se estompează orice impresie de duritate, care apare numai în cazul unei abordări superficiale a legii karmei. Ne va fi din ce în ce mai clar de ce o anumită persoană trebuie să fie plasată în anumite condiţii, iar alta în condiţii diferite. O situaţie a existenţei ni se va părea dură numai dacă luăm în considerare o singură viaţă. Dar când ştim că această viaţă luată izolat este în întregime consecinţa unor acţiuni trecute, această duritate dispare cu desăvârşire şi recunoaştem că omul este făuritorul propriei sale vieţi.

S-ar putea spune: Este totuşi teribil să gândesti că cineva poate fi răspunzător de toate loviturile soartei pe care le primeşte! Trebuie să ne fie clar că legea karmei nu este făcută pentru visători sentimentali, ci este o lege a faptei, care ne întăreste, ne dă curaj şi speranţă. Căci dacă noi am fost artizanii unei existenţe cu toate încercările dure pe care ea le comportă, ştim, de asemenea, că importanţa majoră a acestei legi nu se află în trecut, ci în viitor. Oricât de greu suntem încercaţi în prezent datorită acţiunilor noastre trecute, cunoaşterea legii karmei îşi va evidenţia efectele în existenţele viitoare. De comportamentul nostru vor depinde roadele unei existenţe viitoare, căci nici o acţiune nu este făcută în zadar. A înţelege legea karmei ca lege de acţiune se înscrie în concepţia teosotică. Căci, orice am face, nu vom scăpa de consecinţele acţiunilor noastre. Cu cât este mai grea viaţa noastră actuală, cu cât suportăm mai bine vicisitudinile vieţii, cu atât ne va merge mai bine în existenţa viitoare. Astfel, legea karmei dezleagă enigmele pe care ni le pune viaţa în fiecare clipă.

Cum se stabileşte deci legătura între existenţa trecută şi existenţa ulterioară? Trebuie să ne fie clar că tot ce resimţim în mod interior ca efect al evenimentelor exterioare, bucurii si suferinţe, va avea o influenţă asupra vieţii noastre viitoare.

Dumneavoastră ştiţi că tot ce trăieşte în noi ca plăcere, bucurie, necaz şi suferinţă are ca purtător corpul astral. Şi tot ce resimte acest corp astral în viaţă – şi cu atât mai mult când sentimentele încercate se repetă – se manifestă în existenţa următoare ca proprietăţi ale corpului eteric. Bucuria pe care o trezeşte, în mod repetat, un obiect în sufletul nostru în cursul unei existenţe va determina în viaţa următoare o înclinaţie puternică şi o predilecţie pentru acest obiect: Înclinaţia şi predispoziţia sunt trăsături de caracter care îşi au sediul în corpul eteric. Astfel, ceea ce corpul astral determină în viaţa precedentă devine calitate eterică în viaţa umătoare. Un temperament melancolic se datorează faptului că o persoană a trăit în existenţa precedentă multe impresii triste care i-au imprimat această stare sufletească. Din această cauză, următorul său corp eteric va fi predispus la tristeţe. Dimpotrivă, pentru cei care, într-o viaţă, descoperă latura bună a lucrurilor, trezind astfel plăcerea şi bucuria în corpul lor astral, lucrurile stau invers. În existenţa următoare, aceasta va deveni o calitate durabilă a corpului eteric, determinând un temperament vioi. Când însă un om care a urmat o şcoală dură a vieţii îşi depăşeşte toate tristeţile, el va avea în viaţa următoare un corp eteric cu un temperament coleric. Dacă ştim toate aceste lucruri ne putem pregăti corpul eteric pentru existenţa următoare.

Calităţile corpului eteric din timpul unei vieţi se manifestă în corpul fizic al celei următoare. Astfel, când o persoană are obişnuinţe rele, un caracter rău şi nu face nimic pentru a se corecta, acestea apar în viaţa următoare sub forma de predispoziţii fizice, de predispoziţii la boli, în mod special la boli infecţioase. Ele rezultă efectiv din obişnuinţele rele ale existenţei precedente. Ştiind aceasta, suntem în măsură să acţionăm în sensul influenţării sănătăţii bune sau rele pe care vom avea-o în existenţa următoare. Debarasându-ne de o obişnuinţă rea noi ne pregătim un corp fizic sănătos şi rezistent la infecţii în proxima viaţă. Astfel, ne putem îngriji de sănătatea noastră din viaţa viitoare, dacă ne străduim să cultivăm numai calităţi nobile.

Să abordăm un al treilea aspect, extrem de important pentru înţelegerea legii karmei: aprecierea corectă a actelor noastre, chiar din existenţa actuală. Până acum n-am vorbit decât despre ce se întâmplă în interiorul omului; dar ceea ce a realizat în viaţa sa actuală, altfel spus, modul în care, prin acţiunile sale, el se raportează faţă de lumea care îl înconjoară, se va arăta în existenţa viitoare, şi anume chiar în această lume înconjurătoare.

O obişnuinţă proastă prin ea însăşi încă nu este o acţiune, dar când această obişnuinţă proastă mă împinge la acţiune, atunci eu modific lumea exterioară. Şi tot ce exercită un astfel de efect în lumea fizică ne revine ca destin exterior în viaţa următoare. Astfel, activităţile corpului fizic din această viaţă devin destinul nostru în următoarea. Aceasta se întâmplă în timp ce noi ne situăm într-o situaţie de viaţă sau alta. Dacă suntem fericiţi sau nefericiţi într-o situaţie dată depinde de acţiunile noastre în viaţa precedentă. Exemplul citat, referitor la sentinţa celor cinci judecători ai tribunalului secret, este o ilustrare frapantă şi bogată în învăţăminte în ceea ce priveşte acţiunea exterioară a unei vieţi ce se repercutează asupra autorului său, ca destin, în următoarea.

Am schiţat în puţine cuvinte raporturile karmice ale omului luat izolat. Dar nu trebuie vorbit numai de karma individului izolat. Omul nu trebuie să se privească pe sine ca fiinţă izolată; aceasta ar fi tot asa de greşit ca şi dacă un deget al mâinii noastre ar vrea să se simtă o fiinţă individuală. Atăt cât ar valora un deget separat de organism ar valora şi un om care s-ar ridica cu câteva mile deasupra Pământului. Astfel, omul care ajunge la ştiinţa spiritului este constrâns să admită, în lumina acestei învăţături, că nu-i este permis să cadă în iluzia de a vrea să existe ca individ prin el însuși. Aşa stau lucrurile în lumea fizică şi încă mult mai mult în lumea spirituală. Omul aparţine întregii lumi şi destinul său este integrat în întreg. Karma nu priveşte numai individul izolat, ci se extinde la viaţa unor întregi popoare. Un exemplu în acest sens: ştiţi că în Evul Mediu făcea ravagii o epidemie „miselsucht”, un fel de lepră. Ea nu a dispărut din Europa decât în secolul al XVI-lea. A existat o cauză specială pentru apariţia acestei epidemii în Evul Mediu, şi anume o cauză spirituală. Materialistul este, evident, înclinat să atribuie o asemenea boală contagioasă bacililor, dar cauza fizică nu este singura care trebuie luată în considerare. Este ca şi cum am vrea să știm de ce a fost cineva stâlcit în bătaie: omul avizat va atribui fără să ezite originea loviturilor prezenţei unor indivizi brutali. Dar dacă s-ar atribui echimozele de pe spate numai numărului de lovituri cu care bastoanele au căzut pe spinarea lui ar fi vorba de o concluzie tot atât de fără sens ca şi concluzia materialistă din cazul precedent. Cauza pur materială a echimozelor rezidă în mod incontestabil în mişcările bastonului, dar cauza profundă trebuie căutată în indivizii brutali. Tot astfel, această boală comportă şi ea, în plus faţă de cauza materială, care sunt bacilii, o cauză de ordin spiritual.

Plânsul constituie un exemplu perfect analog. Cauza lui spirituală este tristeţea, cauza materială, dimpotrivă, este secreţia glandelor lacrimale. Este aproape de necrezut că un eminent savant actual a reuşit să tragă o concluzie tot atât de fără sens ca precedenta, exprimând această frază monstruoasă: Omul nu plănge fiindcă este trist, ci este trist fiindcă plânge.

Să revenim la lepră. În acest caz, dacă vreţi să explicaţi din punct de vedere spiritual cauza ei profundă, trebuie să vă referiţi la un eveniment istoric important petrecut anterior; este vorba despre invazia unor importante mase de popoare, revărsându-se dinspre răsărit asupra Europei, care au determinat instalarea unor stări prelungite de teroare şi panică. Aceste hoarde asiatice erau popoare rămase la stadiul vechii Atlantide, din care cauză erau în curs de decădere, şi care aveau, ca să spunem asa, întipărit stigmatul deosebit de puternic al declinului, al putrefacţiei în corpul lor astral. Dacă aceste populaţii s-ar fi revărsat asupra Europei fără ca europenii să fie tulburaţi sau înspăimântaţi, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar aceste hoarde produceau frică, teroare şi panică. Astfel, astralitatea descompusă a hunilor se amesteca cu teroarea şi cu oroarea corpurilor astrale ale popoarelor invadate. Corpurile astrale degenerate ale triburilor asiatice au descărcat substanţele lor nocive asupra corpurilor astrale bulversate de spaimă ale europenilor şi aceste elemente de descompunere au provocat apariţia ulterioară a bolii. Aceasta este, într-adevăr, cauza profundă a leprei în Evul Mediu. Aşadar, o cauză spirituală a determinat mai târziu o manifestare în corpul fizic. Numai cel ce cunoaşte şi pătrunde această lege a karmei este calificat să intervină în mod activ în desfăşurarea istoriei.

Acum vă voi spune un lucru care a contribuit la fundamentarea concepţiei teosofice: ca şi în cazul omului individual, karma îşi face simţite efectele sale şi în cazul popoarelor şi a întreagii umanităţi. Cel care examinează mersul vieţii spirituale europene ştie că materialismul şi-a făcut apariţia acum patru secole. Materialismul este cel mai puţin dăunător în domeniul ştiinţei, căci toate erorile sale pot fi constatate şi neutralizate. Influenţa sa este mult mai dăunătoare în viaţa practică, unde totul este orânduit din punct de vedere al intereselor materiale. Dar materialismul nu ar fi putut să prindă rădăcină în viaţa practică, dacă oamenii nu ar fi avut o predispoziţie pentru el. Nu am fi avut filosofi ca Büchner [28], dacă oamenii n-ar fi iubit atât materialismul. Materialismul este însă cel mai nefast în viaţa religioasă, deci în Biserică. De secole, tocmai ea se orientează spre materialism. În ce fel? În primele secole ale creştinismului nu aţi fi auzit niciodată spunându-se despre Creaţie că ea s-ar fi înfăptuit realmente în şapte zile, cum se admite frecvent astăzi, şi că ne-am putea reprezenta ziua a şaptea ca şi cum cineva, după o muncă fizică intensă, s-ar aseza pe un scaun să se odihnească. Epoca noastră materialistă nu mai spune nimic despre această Creaţie în şapte zile [29]. Îi revine teosofiei sarcina să lămurească omenirea asupra sensului acestui document primordial care este Geneza.

Concepţia materialistă asupra religiei s-a infiltrat în modul cel mai profund în viaţa popoarelor. Ea va domina din ce în ce mai mult tocmai domeniul religios, unde se va înţelege din ce în ce mai puţin că important este spiritul şi nu aspectul fizic material. Veţi înțelege lesne că gândirea, sentimentul şi voinţa materialiste au pătruns în întreaga concepţie despre viaţă a omenirii, şi aceasta se imprimă în starea de sănătate a generaţiilor următoare.

O epocă dominată de o concepţie sănătoasă asupra vieţii creează în interiorul oamenilor un centru diriguitor solid, în fapt, personalităţi desăvârşite, ai căror descendenţi sunt robuşti. Dar o epocă care nu crede decât în materie dă naştere la descendenţi în corpul cărora procesele tind să se desfăşoare în mod independent, unde nu există un centru diriguitor şi, în consecinţă, apar simptome de neurastenie şi nervozitate. Aceste tendinţe ar creste în amploare dacă materialismul ar rămâne şi în viitor concepţia despre lume. Clarvăzătorul vă poate spune exact ce s-ar întâmpla dacă materialismul nu şi-ar găsi contraponderea într-o orientare spirituală viguroasă. Bolile mintale ar căpăta un caracter epidemic şi copiii ar suferi încă de la naşterea lor de nervozitate şi tremurături. O altă consecinţă a mentalităţii materialiste ar fi apariţia unui tip de oameni fără putere de concentrare interioară, asa cum poate fi văzut deja în prezent. Acest gând şi această prevedere a ceea ce i s-ar întâmpla omenirii dacă nu s-ar combate acest efect al materialismului cu ajutorul unui remediu spiritual a stat la originea întemeierii mişcării teosofice acum două sau trei decenii. Se poate discuta oricât în legătură cu un remediu, dar obiecţiile nu deranjează; principalul este ca remediul să acţioneze. La fel stau lucrurile şi cu virtuţile curative ale teosofiei. Ea vrea să prevină ceea ce s-ar produce în mod inevitabil dacă oamenii ar persevera în materialismul lor.

Vedeţi, aşadar, că, dacă se reflectează mai profund la legea karmei, omul nu poate fi luat în considerare ca individ izolat, ci ca fiind supus acestei legi în cadrul întregii colectivităţi. Legea karmei nu-i priveşte pe cei care nu vor să creadă decât într-o fatalitate oarbă. A considera karma în acest fel ar însemna a o ignora cu desăvârsire. Cu toate acestea, se întâlnesc mereu oameni care sunt victime ale acestei erori. Câte unul spune: Ştiu că nu sunt cu nimic vinovat dacă mi se întâmplă cutare sau cutare lucru, aceasta este karma mea, trebuie să o suport. Un altul afirmă: Văd un nevoiaş, nu trebuie să-i vin în ajutor, căci propria lui greşeală cade asupra sa; este karma lui, el trebuie s-o vieţuiască. Aceasta este o interpretare eronată a noţiunii de karma.

Pentru a ne face o reprezentare uşor de înţeles a legii karmei, o putem compara cu regula comercială a debitului şi creditului. La fel cum comerciantul este supus în întreaga sa activitate acestei legi, viaţa este supusă karmei. Tot ce aţi făcut bun sau rău în viaţa trecută se înscrie ca debit sau credit al dumneavoastră. Toate calităţile pozitive sunt contabilizate la rubrica credit, toate cele negative la rubrica debit.

Dar nu trebuie să spunem: Aici nu-mi este îngăduit să intervin. Acest lucru ar fi tot atât de fără sens ca şi comerciantul care, după ce şi-a stabilit bilanțul, ar spune: Acum nu mai trebuie să fac afaceri, ca să nu-mi modific bilanţul. La fel cum comerciantul îşi îmbunătăţeste bilanţul prin fiecare exerciţiu benefic, fiecare acţiune pozitivă ameliorează karma mea. La fel cum comerciantul este întotdeauna liber să înscrie un articol de partea pasivului sau un altul de partea activului, omul o poate face în cartea de conturi a vieţii sale. Omul este întotdeauna liber în acţiunile sale, nu în ciuda legii karmei, ci tocmai ţinând cont de ea: Tocmai din această cauză noi nu putem da dreptate celui care nu vine în ajutorul nevoiaşului. Este ca şi cum un comerciant ameninţat de faliment v-ar cere un împrumut de douăzeci de milioane de lei. L-aţi refuza, dacă aţi şti că este un comerciant iscusit, capabil să-şi redreseze situaţia datorită acestui împrumut? La fel stau lucrurile şi cu nevoiaşul; dumneavoastră îl ajutați să-şi amelioreze karma, pentru ca destinul său să ia o direcţie bună, şi prin această acţiune vă amelioraţi şi propria karmă. Astfel, legea karmei este efectiv o lege de intervenţie activă în viaţa cotidiană. A înţelege corect legea karmei sub acest aspect este extrem de important, când o examinăm în relaţia sa cu creştinismul. În această privinţă, tocmai pe tărâmul teologiei domnesc neînţelegeri grave. Teologii actuali spun: Noi propovăduim învăţătura că prin moartea pe cruce păcatele sunt iertate, iar voi propovăduiţi legea karmei; această concepţie o contrazice pe prima. Dar contradicţia nu este decât aparentă, deoarece legea karmei nu este înţeleasă. Există şi teosofi care nu pot admite moartea ispăşitoare pe cruce; nici aceştia nu înţeleg legea karmei.

Presupuneţi că aţi ajuta pe cineva şi aţi interveni în destinul său, schimbuidu-l în bine. Dacă aţi putea ajuta două persoane, nici atunci legea karmei nu ar fi călcată. Presupuneţi că sunteţi o individualitate chemată a face să dispară, printr-o anumită faptă, un rău din lume; ar fi aceasta într-un fel oarecare în contradicţie cu legea karmei? În exemplul citat, nici entitatea lui Hristos nu a făcut nimic altceva decât să vină în ajutor; prin acţiunile sale el a ajutat nu numai sute sau mii de oameni, ci omenirea întreagă. Astfel, mântuirea prin moarte, moartea de ispăşire a lui Hristos este cu totul conformă cu legea karmei; ea nu poate fi înţeleasă decât privind-o prin prisma legii karmei. Numai cel care nu o înţelege poate găsi aici o contradicţie. Aceasta nu contrazice mai mult legea karmei decât faptul de a ajuta un singur om nevoiaş.

Analizând legea karmei, trebuie să ne gândim la viitor, căci noi înscriem în cartea conturilor noastre, cu fiecare acţiune, un articol care va aduce roadele sale. Numai în perioada bolilor copilăriei teosofiei se putea afla o contradicţie între creştinism şi legea karmei.

Datorită înţelegerii acestei legi multe lucruri se clarifică. În primul rând, putem demonstra legătura dintre dezvoltarea corporală actuală şi vieţile anterioare. De exemplu, o viaţă plină de iubire pregătește o evoluţie în viaţa viitoare care păstrează omul tânăr mult timp. Dimpotrivă, o îmbătrânire precoce este cauzată de multă antipatie în viaţa precedentă. În al doilea rând, un simţ deosebit de predispus pentru câştig creează în viaţa următoare o înclinaţie pentru boli infecţioase. În al treilea rând, fapt deosebit de interesant, durerile şi anumite boli au drept urmare un corp frumos în viaţa următoare. O astfel de cunoaştere ne permite să suportăm mai bine unele boli.

În legătură cu astfel de relaţii karmice, Fabre d'Olivet [30], unul din cei mai mari exegeţi ai Bibliei, a utilizat o imagine interesantă, făcându-ne să înţelegem înlănţuirea lucrurilor în sensul vieţii. El spune: Priviţi perla din cochilie, animalul care se găseşte acolo a trebui să sufere o boală şi din această boală s-a născut frumoasa perlă. La fel, o boală din această existenţă este efectiv în legătură cu ceea ce va înfrumuseţa viaţa următoare.

Vom vedea mâine în detaliu cum pot fi dezvoltate aceste noţiuni în alte direcţii.

* * *

S-a pus o întrebare privind „păcatul împotriva spiritului”.

Sunt păcate care au la origine faptul că omul are un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Spiritul se desfăşoară în interiorul corpului astral; omul devine conştient. Datorită acestui fapt el poate păcătui; aceste păcate pot fi iertate.

Dar dacă păcătuim în cadrul conştienţei noastre, ajutorul exterior devine ineficace. Şi întrucât ordinea universală este înţeleaptă, ea nu va permite în acest caz ajutorului exterior să fie eficace. Este ca şi cum comerciantul ameninţat cu ruina care ne cere ajutorul nu este demn de împrumutul solicitat; în acest caz, nu ar fi înţelept dacă am vrea să-l ajutăm. La fel stau lucrurile şi cu mersul Universului; unde ar fi lipsit de înţelepciune să fm ajutaţi, nici nu suntem ajutaţi.

„Păcatul împotriva spiritului” este un păcat pe care îl comitem în corpul nostru astral, unde noi suntem conştienţi.