|
La schiţa evoluţiei planetare expusă ieri vom adăuga astăzi alte
consideraţii. S-a spus că Pământul nostru a parcurs stările
Saturn,
Soare şi Lună. Astăzi îmi propun să vă descriu aceste stări, cum
se
face de obicei în ocultism. Veţi putea vedea, când vom
vorbi despre
evoluţia sufletului pe drumul cunoaşterii, cum îl înţelegem
noi în
legătură cu multe lucruri amintite în prezent ca ipoteze. Dacă
expunem
în linii mari starea de început a lui Saturn, aşadar o
stare care a
existat acum milioane şi milioane de ani, ea apare cu totul diferită de
ceea ce admite fizica, care ia în considerare condiţiile fizice
actuale. Înainte de toate, trebuie să ne fie clar că fiinţa cea
mai
perfectă pe care o cunoaştem, omul însuşi, a parcurs calea
evolutivă
cea mai lungă. Aşadar, veţi urmări o istorie a evoluţiei care se
îndepărtează considerabil de cea a lui Haeckel şi a lui Darwin
[32]. Veţi găsi
expuse
în cartea mea avantajele acestei teorii pur materialiste.
Este vorba, mai întâ, de a înţelege că ceea ce
este mai perfect are
în urma sa evoluţia cea mai lungă. Or, cea mai evoluată fiinţă
este
omul, şi în primul rând corpul său fizic. Toate fiinţele
din jurul
nostru sunt mai puţin perfecte decât corpul fizic omenesc, care a
necesitat maximum de timp pentru a se dezvolta. Din această cauză,
privirea spirituală percepe primele sale structuri încă din
starea
Saturn. Spaţiul cosmic întreg, cu fiinţele şi obiectele care se
găseau
acolo, au acţionat asupra primei stări a Pământului.
Dumneavoastră
posedaţi încă toate organele care au fost formate atunci; sunt
ceea ce
corpul fizic are mai perfect. Acestea sunt organele noastre de simţ,
aparatele pur fizice ale omului care au început să fie
structurate în
această epocă. Nu trebuie însă să vă imaginati că ochiul exista
atunci
aşa cum este el astăzi. Dar primele structuri ale ochiului, ale
urechii, ale tuturor organelor senzoriale şi aparatelor pur fizice ale
omului s-au format pe Saturn. Pe Saturn existau structuri care astăzi
se mai regăsesc numai în regnul mineral. În acel timp, omul
exista ca
primă structurare a corpului său fizic. Tot restul, sânge,
ţesuturi
etc., nu exista. Primele structuri ale corpului omenesc existau ca
aparate fizice. După cum smaraldul, mica etc. iau naştere în
virtutea
legilor fizice şi formează cuburi, hexaedre şi alte structuri, tot
astfel au luat naştere forme asemănătoare aparatelor, şi ele se găseau
pe corpul ceresc al lui Saturn aşa cum există în prezent
cristalele pe
Pământ. Iar modul de acţiune al suprafeţei lui Saturn era
în principal
un fel de reflectare spre spaţiul cosmic. Fiinţele care îl
înconjurau
pe Saturn, dispersate în Univers, transmiteau acţiunile lor
în jos.
Ceea ca se cheamă „mireasma universală“ era atunci foarte puternică.
Numai anumite fenomene vă pot da o idee despre ceea ce se producea
atunci pe Saturn: dacă percepeţi în natură sunetul unui ecou,
aveţi în
aceasta confirmarea faptului că pe Saturn ar fi curs în afară
ceva, ca
răspuns al impresiilor care au acţionat asupra lui. Aparatele care
retrimiteau aceste imagini în spaţiul cosmic reprezintă prima
structură
care s-a dezvoltat ulterior sub formă de ochi. Am putea urmări astfel
orice detaliu. Ceea ce purtaţi azi în corpul dumneavoastră era
în acel
timp un regn fizic al lui Saturn, reflectând spre Cosmos în
variate
feluri întreaga imagine a Universului.
Miturile şi legendele au păstrat acest fenomen mai clar decât
ne
imaginăm. În mitul grec al Misteriilor de la Eleusis s-a mai
păstrat
ceva din imaginea acţiuni comune a lui Cronos şi Rhea, care apar totuşi
cu un mare decalaj al faptelor, datorită modului în care erau
concepute
pe atunci raporturile universale. Acest mit ne relatează cum Cronos
îşi
trimite în jos raza sa, care-i revine în diverse moduri, de
unde
imaginea că îşi devora copiii.
Nu trebuie să vă imaginaţi că masa lui Saturn era ceva solid,
în
felul corpurilor fizice actuale; chiar apa sau aerul nu v-ar da o idee
asupra consistenţei substanţei de bază a lui Saturn. Când se
vorbeste
de corpuri, în ocultism se disting corpurile solide, lichide şi
gazoase. Dacă se pomeneşte despre elemente în stilul de altădată,
aceasta corespunde la ceea ce în chimia actuală reprezintă
stările de
agregare ale materiei. Nu trebuie să credeţi că cei vechi
înţelegeau
prin elemente acelaşi lucru ca noi. Mai există o stare superioară de
agregare a materiei pe care ocultismul o numeşte foc. „Căldura“ ar reda
mai bine ideea. Fizica, de asemenea, va fi constrânsă să
recunoască că
ceea ce se numeşte căldură poate fi considerat a patra stare a
materiei, ca o stare de agregare a materiei diferită de aer şi apă.
Deci, masa lui Saturn nu atingea nici chiar consistenţa aerului, era
căldură pură. Ea acţiona în acelaşi mod în care acţionează
în prezent
căldura sângelui şi era legată de procesele vieţii interioare,
căci
aceste procese fizice erau adevărate procese vitale. Saturn era
constituit din materie calorică, o masă foarte subtilă, care,
referindu-se la substanţele noastre, ar putea fi numită neutră.
Dacă vrem să luăm în considerare fiinţele care locuiau pe
Saturn,
trebuie să ne fie clar că ceea ce se miscă astăzi pe Pământ era
pe
atunci numai prima structură a unui corp fizic; lipseau un corp astral
şi Eul. Dar alte fiinţe, mult mai avansate ca omul, îl animau pe
Saturn; ele nu se deplasau însă într-un corp fizic. Erau
incarnate în
materia calorică şi acţionau ca un flux mişcător de căldură. Asemenea
curenţi de căldură reprezentau faptele acestor fiinţe care-l
însufleţeau pe Saturn. Dând naştere curenţilor de căldură,
aceste
fiinte îşi îndeplineau munca în modul în care
în prezent se modelează o
masă. De altfel, nimic altceva nu le trăda prezenţa. Când doi
curenţi
de căldură se mişcau încoace şi încolo şi se intersectau,
aceasta era,
ca să zicem aşa, un mod de a se saluta. Fiinţele care parcurgeau pe
Saturn stadiul lor omenesc nu aveau, ca element inferior, un corp
fizic. Ele nu se adânceau atât de mult în materie,
încât să aibă nevoie
de un corp fizic. Mădularul lor inferior era Eul, aşa cum dumneavoastră
aveţi corpul fizic. Ele aveau, apoi, Sinea spirituală sau Manasul, un
Spirit al vieţii sau Budhi şi un Om-spirit sau Atma. Mai aveau
încă un
al optulea, un al nouălea şi un al zecelea mădular, pe care trebuie să
le amintim.
Aceste mădulare, pe care omul încă nu le are, literatura
teosofică
le numeşte „trei Logoi“. Creştinismul le numeşte: Sfântul Duh,
Fiul sau
Verbul şi Tatăl. Aşadar, se poate spune: Aşa cum omul actual se compune
din corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu, Sine spirituală, Spirit
al vieţii şi Om-spirit, tot astfel aceste fiinţe care trăiau pe Saturn
şi pe care le putem compara cu omul pământesc actual se compuneau
din
Eu, Sine spirituală, Spirit al vieţii, Om-spirit, Sfântul Duh,
din Verb
sau Fiu şi din Tată. Limbajul teosofic le numeste „Asuras“. Ele sunt
cele care încă de la început au sădit în această
structură fizică a
corpului omenesc independenţa, conştienţa de sine şi sentimentul Eului.
Nu aţi putea utiliza în nici un fel ochiul în serviciul
Eului, dacă
organizarea dumneavoastră nu ar fi fost pregătită pentru aceasta.
Mădularele au fost astfel pregătite de spiritele Eului, numite şi
spirite ale egotismului. Ele ne dau ceea ce este mai înţelept,
dacă
este dezvoltat în mod corect. Dar lucrul cel mai sublim se
tramsformă
în contrarul său, acţionează în modul cel mai dăunător,
când nu este
elaborat în mod corespunzător. Niciodată omul nu ar putea atinge
acel
înalt uivel, pe care îl numim demnitatea omenească
independentă, dacă
aceste spirite nu ar fi sădit în el sentimentul Eului. Au existat
întotdeauna şi spirite care s-au rătăcit pe calea răului. De
aceea
trebuie spus: Aceste entităţi, care erau „săditorii“ egotismului, şi
care, în prezeut, depăşesc de departe omul în perfecţiune,
spre care
noi ne ridicăm ochii ca spre cele mai sublime înălţimi ce pot
exista,
au pus egotismul în serviciul abnegaţiei, al sacrificiului;
celelalte
au continuat dezvoltarea egoitismtilui lor în mod egoist.
Purtăm în noi efectele acţiunilor acelor spirite ale Eului
care au
luat calea bună, în elanurile noastre spre libertate şi
demnitate, şi,
de asemenea, germenele răului, fiindcă entităţile odinioară decăzute au
continuat să acţioneze. Acest antagonism a fost resimţit mereu.
Creştinismul însuşi face deosebire între Dumnezeu-Tatăl, pe
care îl
consideră ca fiind spiritul cel mai înalt de pe Saturn, şi
adversarul
său, spiritul tuturor Eurilor rele şi a toată imoralitatea, spiritul
care a decăzut odinioară pe Saturn. Aceştia sunt cei doi reprezentanţi
ai lui Saturn.
La fel cum după moarte se ajunge într-o altă formă de
existenţă, un
astfel de corp ceresc parcurge, înainte de a intra într-o
nouă stare,
un stadiu intermediar, un fel de somn numit „pralaia“, în
opoziţie cu
„manvantara“, astfel încât între starea Saturn şi
starea Soare apare o
pauză, o stare latentă a planetei: Atunci, din această stare de somn,
care însă este o stare spirituală şi nu o stare de repaus,
planeta
reapare sub o formă cu totul nouă. Astfel, Saturn a reapărut ca Soare.
Atunci s-a realizat o transformare considerabilă. Un mare număr de
structuri care se formaseră deja pe Saturn şi care îşi continuă
acum în
noi dezvoltarea au fost pătrunse de un corp eteric. Într-o astfel
de
tranziţie planetară se întâmplă ceva ce poate fi comparat
cu ceea ce se
produce când se ia fructul unei plante şi se bagă în
pământ: el se
descompune, dar se formează şi structura care pregăteste o plantă nouă.
Astfel, tot ce s-a format pe Saturu a reapărut sub forma unei noi
structuri pe Soare, care a fost pătrunsă de un corp eteric. Totuşi nu
în totalitată; o parte a rămas în urmă, în aşa fel că
ceea ce a fost
anterior structură umană primordială de corp omenesc s-a scindat
în
două regnuri. O parte a progresat, a devenit un fel de oameni-plante;
aşa cum planta actuală are un corp fizic şi un corp eteric, tot aşa şi
oamenii solari de atunci aveau un corp fizic şi un corp eteric,
în timp
ce alte entităţi au rămas la treaptă fizic-minerală, putaînd fi
comparate cu regnul mineral actual. Soarele l-a încorporat ca
regn
inferior, în timp ce pe celailalt, cel al oamenilor-plante, l-a
împins
în sus, ca regn superior. Vă puteţi face o idee corectă despre
aerul
solar reprezentându-vă un gaz chimic dens care nu reprezintă doar
un
corp care reflectă, ci care a absorbit în el toate radiaţiile
primite,
le-a transformat în interiorul său şi apoi le-a rearuncat
în afară, aşa
cum se întâmplă în prezent cu culoarea plantei.
Planta îşi formează
componenta sa verde (clorofila) şi alte substanţe şi redă Universului
ceea ce a elaborat.
Ceea ce trăia în corpul solar nu mai poate fi comparat, ca pe
Saturn, cu un ecou sau o reflectare, ci apare un fenomen neobişnuit
pentru fiinţele încorporate pe Soare, care nu poate fi comparat
decât
cu un fel de Fata Morgana, cu un fel de, miraj aerian alcătuit din
imagini colorate. Astfel de fenomene, care astăzi nu sunt perceptibile
decât în anumite locuri ale suprafeiei globului
pământesc, v-ar pennite
să concretizaţi modul în care corpurile vegetale deveniseră
atunci
vizibile. Trebuie să vă reprezentaţi că propriile dumneavoastră corpuri
au trecut prin aceleaşi miraje pe care le cunoaşte un corp actual. Ele
erau tot atât de subtile ca niste miraje, dar aceasta nu era o
simplă
fantasmagorie, ci în acelaşi timp existau şi efecte sonore şi
olfactive
care turbionau prin sfera gazoasă solară. Aşa cum toate fiinţele care
se aflau pe Soare erau luminoase, în felul în care tot ce
este în
prezent stea fixă este luminos, vechiul regn saturnian al fiinţelor
retardate acţiona ca o incluziune întunecată, ca ceva
întunecat faţă de
lumină, asemănător cu nişte caverne nedesluşite în interiorul
corpului
solar, care tulburau armonia sa. În particular, în ceea ce
priveşte
aroma cosmică, în aceasta se amestecau impresii emanând de
la
entităţile retardatare, care răspândeau tot felul de mirosuri
dezgustătoare. Miturile noastre au păstrat o amintire despre aceasta
când spun că diavolul pute şi lasă în urma lui un miros
infect. În
cursul evoluţiei ulterioare a Soarelui a rămas cu adevărat o
incluziune, iar actualele pete solare sunt cu adevărat ariergarda
vechiului regn al lui Saturn pe Soare. Cu toate acestea, ele sunt
explicabile după ipotezele actuale.
Am făcut astfel o schiţă sumară a existenţei solare a
Pământului sub
aspect material. Să vedem acum ce entităti atinseseră atunci stadiul
omenesc. Pentru a le descrie ar trebui spuse câteva lucruri.
Corpul
inferior al acestor entităţi este corpul astral; ele au un Eu, o Sine
spirituală, un Spirit al vieţii, un Om-spirit; apoi, în sens
creştin,
Sfântul Duh si Fiul sau Verbul. Ele nu-l aveau pe Tatăl, acesta
fiind
cunoscut numai în epoca Saturn. Între timp, aceste spirite
au progresat
şi depăşesc cu mult omul. Regentul spiritelor solare, ţinând
seama că
el a exercitat cea mai mare influenţă pe Pământ,
reprezentând aceste
spirite al căror cel mai înalt element era Fiul sau Verbul, este
Hristos, în sensul esoteric al termenului, în măsura
în care Pământul a
trecut în prealabil prin etapa solară. Pe Soare nu i s-ar fi dat
încă
numele de Hristos. În crestinismul vechi acest lucru a fost
întotdeauna
propovăduit astfel şi diferenţa dintre creştinismul adevărat şi
creştinismul exoteric, adesea întemeiat pe înţelegeri
greşite, rezidă
în faptul că vechiul creştinism voia să aplice întreaga
gândire şi
toate concepţiile pentru a încerca să înţeleagă cine a fost
acea
entitate înaltă care a luat formă omenească în fisus din
Nazaret.
Creştinismul vechi voia să-şi facă o idee asupra temeiului acestui
lucru, şi în acest scop nici o înţelepciune nu-i părea prea
înaltă sau
prea incomodă; astfel el a descris entitatea lui Hristos sub numele
Iisus din Nazaret. Multe afirmaţii ale Evangheliei lui Ioan vor deveni
inteligibile numai dacă le veţi interpreta din acest punct de vedere.
Un exemplu este suficient. Dacă analizaţi fraza: „Eu sunt lumina lumii“
[33] cuvânt cu
cuvânt, veţi vedea că aici este indicat faptul că el este marele
erou
solar, că face parte din lumina Soarelui, că aceasta este un element al
fiinţei sale. Legiunea de spirite al căror regent este Hristos o numim
„Spirite ale focului“; şi mai spunem: Pe Saturn se aflau în
stadiul
uman Asura sau Spiritele Eului, pe Soare Spiritele focului sau Logoi,
al căror reprezentant suprem era numit Logos sau Cuvânt. Din
acest
motiv, Hristos însuşi este numit Cuvântul care exista la
începuturi. În
Biblie, începutul primordial indică un anumit punct foarte precis
de
plecare al evoluţiei cosmice.
Apare o stare intermediară, un fel de somn al întregului corp
cosmic, apoi se aprinde din nou ca Lună. Amintiţi-vă că la
început
Pământul nostru forma un singur corp cu Soarele şi Luna. Numai
când
Soarele s-a reaprins unele dintre fiinţe, cu o parte din mediul lor
înconjurător, s-au separat; s-au format astfel două corpuri
ceresti.
Unul, Soarele, devine stea; ceea ce s-a scindat descrie cercuri
în
jurul lui. Astfel, vechiul Soare s-a scindat în două componente.
Substanţele cele mai evoluate au rămas pe Soare, cele mai puţin
perfecte au fost eliminate. Astfel, ceea ce anterior urma o singură
cale, pentru că exista un singur corp, străbătea acum două căi: calea
solară şi calea lunară. Calea solară este cea care s-a format pe Soare,
Luna şi-a format propria sa lume. S-ar obţine vechea Lună, dacă aţi
pune la un loc Pământul şi Luna actuală, ceea ce v-ar putea da o
idee
despre natura Lunii. Luna actuală este, în ceea ce priveşte
calităţiile
sale fizice şi spirituale, mult mai puţin evoluată decât
Pământul, şi
acesta s-a separat de Lună tocmai pentru a avea cele mai bune condiţii
de existenţă pentru fiinţele sale. El a continuat să progreseze faţă de
ceea ce fusese în starea lunară.
Care era situaţia pe Lună? Fiinţele care pe Saturn pregătiseră
structurarea fizică a organelor de simţ le remodelaseră în aşa
fel,
încât pe Soare li se integrase şi un corp eteric. Datorită
acestui fapt
organele de simţ s-au centralizat, şi astfel s-au putut forma pe
vechiul Soare, sub influenţa corpului eteric, primele structuri ale
tuturor organelor de creştere, inclusiv glandele. Aceste structuri au
reprezentat ultimul rezultat al stării solare. Pe Lună a fost integrat
în acelaşi fel corpul astral. Toată astralitatea se afla la
început în
mediul înconjurător. Spiritele focului îşi dezvoltaseră
corpul lor
astral ca element inferior. Datorită acestui fapt, aceste fiinţe*
formau un fel de plante. Ele aveau o poziţie fixă. Deşi întregul
corp
solar a fost gazos, trebuie să vă gandiţi la straturi de aer mai dense,
care constituiau corpuri pentru oamenii-plante. Acum a fost integrat
corpul astral: prin aceasta a luat naştere prima structură a sistemului
nervos. Regnul care în cursul stării solare atinsese stadiul
vegetal a
trecut la un stadiu de tip mimal. Strămoşii lunari ai oamenilor
dispuneau astfel de trei corpuri: un corp fizic, un corp eteric şi un
corp astral, dar ei depăşeau cu o treaptă maimuţele actuale cele mai
evoluate. Aceştia erau oameni-animale pe care nici o biologie nu
îi mai
poate pune în evidenţă, un regn intermediar între om şi
animal.
Regnurile noastre actuale, vegetal, animal şi mineral, s-au format,
în
orice caz, ulterior. Dar la fel cum au existat oameni-animale trebuie,
de asemenea, să admitem un regn intermediar între plantă şi
animal:
plante având o semisensibilitate, scoţând efectiv mici
strigăte când le
atingeai. Acestor mimale-plante le-ar fi fost imposibil să se dezvolte
pe un sol mineral cum este solul terestru actual, care, de altfel, nici
nu exista. Masa Lunii nu era formată din mineralul actual; nu exista
nici chiar ceva asemănător cu pământul arabil. Solul lunar de
atunci
putea fi comparat eu un terci care s-ar obţine dacă am fierbe salată
sau spanac; în el se afla un fel de plantă-mineral. Tot solul
lunar era
o fiinţă vegetală. Dacă vă gândiţi la turbă, ea se aseamănă cu
ceea ce
era atunci acest regn intermediar între mineral şi plantă. Nu
existau
nici roci; cel care ar fi străbătut Pământul ar fi mers pe un
astfel de
sol turbos sau vegetal, iar în chip de roci imaginaţi-vă
incluziuni
lignificate. Pe acest sol cresteau animale-plante şi se mişcau acele
entităţi care erau oameni-animale, în mediul extem al Lunii,
numit „aer
de foc“. Imaginati-vă aerul încărcat de vapori de salpetru, de
acid
carbonic şi acid sulfuric. În acest aer trăiau oamenii lunari.
Ocultiştii au cunoscut dintotdeauna acest aer de foc, şi în
condiţiile
vechi ale Pământului ar fi fost posibil să-l prepare chimic, ceea
ce
acum nu se mai poate realiza decât în spaţii foarte
restrânse.
Adevărata alchimie i-a păstrat cunoasterea. Din această cauză,
când
citiţi în Faust: „Vreau să prepar puţin aer de foc“ este vorba de
o
reminiscenţă a profunzimilor ocultismului. Aerul de foc învăluia
Luna;
aceasta era atmosfera sa.
* Aici este o ambiguitate. „Aceste
fiinţe“ se referă probabil nu la Spiritele focului, ci la
oamenii-plante de pe vechiul Soare, care nu au încă corp astral
(nota
trad. francez).
O menţiune suplimentară ne va permite poate să înţelegem mai
bine
această existentă lunară. Exista un regn vegetal-mineral, un regn
animal-vegetal şi, de asemenea, oameni-animale care se mişcau pe
fonnaţiunile aparţinând regnurilor anterioare. Dar în
fiecare etapă se
întâlnesc retardaţi sau, dacă preferaţi, repetenţi.
Repetentia nu
există numai în şcoală, când un elev trebuie să repete
aceeaşi clasă,
ci şi în marea evoluţie. Astfel de repetenţi apar, în mod
foarte
ciudat, în cursul stadiilor evoluţiei târzii. Recunoaştem
astfel de
repetenţi ai stadiului plante-animale în cazul paraziţilor, de
exemplu,
vâscul. Obişnuit să crească pe un sol vegetal-mineral, el nu se
poate
dezvolta pe un sol mineral. Vâscul este o mărturie pentru ceea ce
reprezintă un astfel de şcolar repetent; dar repetenţii evoluţiei
universale sunt mult mai grav afectaţi. Este ceea ce exprimă miturile
ţărilor nordice. Cunoaşteţi mitul nordic al lui Baldur şi al uciderii
sale de către Loki.
Într-o zi zeii se amuzau la Asenheim, aruncând în
joacă, prin cer,
obiectele cele mai diverse. Mai înainte Baldur avusese vise
care-i
prevesteau un sfârşit apropiat; din acest motiv zeii se temeau că
îl
vor pierde. Mama zeilor îi pusese să jure că nu-l vor răni pe
Baldur,
căci aceştia se amuzau aruncând tot felul de obiecte asupra sa.
Loki,
adversarul zeilor, aflase că o fiinţă considerată inofensivă,
vâscul,
nu depusese jurământ, stând ascunsă undeva departe. Loki
şi-a procurat
vâscul şi l-a dat zeului orb Hödur, care l-a aruncat asupra
lui Baldur.
Întrucât nu depusese jurământul, vâscul l-a
rănit pe Baldur şi astfel
acesta a murit. Acest mit ne face să înţelegem că ceea ce este
invulnerabil pe Pământ nu poate fi lezat decât de ceea ce,
provenind
dintr-o existenţă precedentă, a rămas în urmă. Vâscul era
resimţit ca
aducând în prezent ceva dintr-o existenţă trecută. Toate
fiinţele care
există astăzi pe Pământ se află într-un anumit raport cu
Baldur. Pe
Lună lucrurile stăteau altfel; de aceea fiinţa rămasă în urmă de
pe
Lună era capabilă să-l omoare pe Baldur. Din aceste concepţii s-au
născut diferite utilizări ale vâscului.
Existenţa lunară trebuie luată în considerare şi sub un alt
aspect,
şi anume cel spiritual. Fiinţele care pe Lună au atins treapta de om
aveau ca mădular constitutiv inferior corpul eteric, apoi corpul
astral, Eul, Sinea spirituală, Spiritul vieţii, Omul-spirit sau Atma
şi, în plus, Sfântul Duh. Ele nu aveau al nouălea mădular,
pe care-l
deţineau numai Spiritele solare. În esoterismul creştin, regentul
acestor spirite lunare, care se aflau atunci pe treapta de om, este
numit Sfântul Duh. În crestinismul primitiv, entitatea
divină
triarticulată astfel este pusă într-un context intim cu evoluţia
Pământului, şi Sfântul Duh este spiritul imediat superior
omului,
capabil să-l inspire în mod direct.
Spiritele lunare depăşesc omul. Se mai numesc şi „Pitris lunari“,
Părinţ lunari sau Spirite ale clarobscurului. Întreaga legiune
care
aparţinea Sfântului Duh în esoterismul creştin se numeste
legiunea de
îngeri; acele spirite care depăşesc omul cu o treaptă şi care au
parcurs stadiul lor de om pe Lună.
Viaţa oamenilor-animale şi a animalelor-plante era diferită pe Lună,
faţă de cea a fiinţelor care s-au dezvoltat din ele pe Pământ.
Miscarea
Lunii care se separase de Soare era foarte diferită de cea a
Pământului
actual în jurul Soarelui. Această Lună gravita în jurul
Soarelui,
arătându-i mereu aceeaşi faţă, aşa cum se mişcă Luna actuală
în jurul
Pământului. Luna nu făcea decât o rotaţie în jurul
axei ei, în timp ce
descria o rotaţie în jurul Soarelui. Din această cauză, toate
fiinţele
depindeau de existenţa solară în mod cu totul diferit decât
în prezent.
În timpul unei rotaţii complete a Lunii în jurul Soarelui
era continuu
ziuă pe o parte şi noapte pe cealaltă parte. Fiinţele capabile de
mişcare se deplasau deja pe un fel de cerc în jurul Lunii, astfel
încât
se aflau sub influenţa acesteia un anumit timp. Timpul petrecut sub
influenţa solară era cel al reproducerii. Exista deja şi atunci o
reproducere. Oamenii lunari nu aveau încă posibilitatea să-şi
exprime
durerea sau bucuria prin sunete. Ceea ce exprimau ei avea o semnifcaţie
mai mult cosmică. Perioada de expunere solară era perioadă de rut care,
când era trăită, se însoţea de strigăte oribile, aşa cum
s-a păstrat la
animale şi azi.
Au dăinuit multe alte lucruri din acele timpuri. Dumneavoastră
cunoaşteţi cercetările efectuate asupra cauzelor migraţiilor păsărilor
călătoare care, într-un sens, înconjoară şi ele
Pământul. Multe dintre
lucrurile care ne par astăzi misterioase se clarifică dacă luăm
în
considerare întreaga devenire a Pământului nostru. A fost
un timp când
fiinţele nu se pregăteau pentru reproducere decât când
migrau spre
Soare; se poate numi perioada vieţii sexuale. Procesele generale ale
vieţii lunare se exprimau prin sunete produse în anumite sezoane.
În
celelalte anotimpuri, pe Lună domnea liniştea.
Am aflat cu acest prilej cum s-a petrecut trecerea Pământului
prin
cele trei perioade mterioare ale sale: Saturn, Soare şi Lună.
