|
Vom examina astăzi transformarea vechii Luni în Pământul nostru. Dar semnalăm mai întâi un fenomen important al însăşi evoluţiei lunare. Spre sfârşitul acesteia, atunci când tot ceea ce am descris ieri se desfăşurase mai mult sau mai puţin până la capăt, a avut loc o reunire a vechii Luni şi a Soarelui. Vechea Lună a recăzut, ca să spunem aşa, pe Soare, astfel încât nu a mai existat decât un singur corp ceresc, unitar. Acest corp a trecut din nou printr-un fel de somn plmetar şi s-a înfăptuit a patra metamorfoză. Nu a rezultat un corp planetar similar cu Pământul actual; acesta a necesitat o perioadă de pregătire lentă. Pământul nostru ne permite să sesizăm în mod clar o lege cosmică: Etapele târzii trebuie să repete sub un anumit raport ceea ce a existat anterior. După trezire, înainte ca Pământul să devină planeta actuală, el a trebuit să repete, pe scurt, stările Saturn, Soare şi Lună. Această evoluţie s-a desfăşurat altfel decât în cazul celor trei planete.
Aţi văzut că pe Saturn a fost prezentă prima structură schematică a
organelor noastre de simţ. Cu ocazia primei repetiţii, aceste
formaţiuni senzoriale erau deja atât de avansate,
încât din ele rezulta
un fel de formă omenească. Totuşi, în această metamorfoză, acel
aparat
senzorial automat era încă lipsit de corp eteric. El s-a
încorporat cu
ocazia repetiţiei solare, în timp ce corpul astral s-a inserat cu
ocazia celei de a treia repetiţii, cea a stării lunare. În cea de
a
treia fază, Soarele şi Luna se aflau din nou separate în spaţiul
cosmic. Fiinţele erau mai avansate în evoluţia lor, căci ele se
pregăteau progresiv pentru ceea ce urmau să pătimească pe Pământ.
Celor
trei corpuri de care dispunea populaţia lunară, fiinţe de tipul
oamenilor-animale, li s-a asociat un al patrulea mădular, Eul. Dar
această acţiune nu a mers atât de rapid. Când
Pământul a repetat starea
Saturn, întregul aparat senzorial automat a trebuit să elaboreze
forma
care-i dădea posibilitatea să primească Eul. În timpul repetiţiei
solare, corpul eteric s-a transfonnat în aşa fel,
încât să poată deveni
purtător al Eului, iar în timpul repetiţiei lunare s-a
transformat şi
corpul astral, astfel încât să poată primi Eul. Era ca şi
cum aceste
mădulare asteptau să primească un Eu.
Am urmărit deja separarea Soarelui şi a Lunii. Apropiindu-se
începerea propriei noastre evoluţii pe treapta de oameni
propriu-zişi,
a intervenit separarea Lunii de Pământ. Din vechea Lună* iau
naştere
două corpuri: unul, compus din fiinţele şi substanţele cele mai rele, a
fost respins în spaţiu; celălalt este Pământul actual. Ceea
ce a
împiedicat fiinţele să-şi continue evoluţia a trebuit să fie
eliminat
şi a format Luna actuală. Numai atunci Pământul a constituit un
corp
ceresc autonom. Ne aflăm, aşadar, în faţa unor evenimente cosmice
măreţe: separarea Soarelui de Pământ şi de Lună, apoi separarea
dintre
Pământ şi Lună. Aceste două evenimente au pregătit evoluţia
noastră
actuală.
* Aici este vorba de repetiţia
vechii Luni la începutul etapei pământeşti şi nu de starea
lunară
propriu-zisă (nota trad. francez).
V-am adus la momentul în care Pământul a devenit un corp
globular
independent. Aş vrea acum să vă aduc spre acelaşi punct plecând
de la
un alt aspect, ca să fiţi perfect orientaţi asupra locului în
care se
află acest moment pentru planeta noastră.
Să luăm ca punct de plecare epoca actuală, avâud în
vedere
structura Pământului, aşa cum o cunoaştem cu toţii, şi să ne
orientăm
spre trecut. Chiar şi ştiinţele naturii afirmă existenţa unor diferenţe
notabile între aspectul trecut şi cel actual al Pământului.
Totul se
întemeiază pe ipoteze, dar este îmbucurător să vezi că
ştiinţele
naturale se întâlnesc, într-o oarecare măsură, cu
ştiinţa spiritului,
în această privinţă. Ştiinţele naturii spun: În regiunile
unde trăim
astăzi, odinioară existau imense păduri virgine populate cu animale
puternice, cu un climat tropical. După cum spune ştiinţa, faţa
Pământului era cu totul diferită. Climatului tropical de atunci
i-a
urmat, precedând climatul actual, o eră glaciară etc. Acestea
sunt
lucruri pe care le găsiţi în orice carte de geologie. Eu vi le
povestesc pentru a înţelege necesitatea de a fi conştienţi de
transformarea considerabilă a aspectului Pământului în
cursul timpului.
Ştiinţele naturii, care nu dispun decât de raţiune combinatorie,
de
aparatele sale şi aşa mai departe, nu iau în considerare
decât aspectul
exterior al Pământului nostru timp de mai multe milenii.
Dimpotrivă,
clarvăzătorul, în viziunea sa retrospectivă, trebuie să descrie
lucrurile puţin diferit, dar se va ajunge şi la armonizarea ştiinţelor
naturale cu ştiinţa spiritului. Ştiinţele naturii ne atrag atenţia
asupra faptului pe care clarvăzătorul trebuie să-l afirme cu
hotărâre,
şi anume că faţa Pământului nu numai că s-a modificat în
ceea ce
priveşte vegetaţia etc., dar că marea şi uscatul aveau o cu totul altă
repartiţie decât cea cunoscută azi. Astfel, Huxley [34] a semnalat faptul că
o mare
parte a Marii Britanii s-a aflat deja de patru ori sub apă. Deci,
aspectul Pământului se modifică neîncetat. În revista
„Kosmos“ [35], caietul 10,
veţi găsi un studiu asupra a ceea ce s-a convenit să se numească
Atlantida, în care autorul, bazându-se întru totul pe
ştiinţa actuală,
aduce dovada că ceea ce în prezent este Oceanul Atlantic trebuie
să fi
fost altădată uscat, bazându-se pe caracteristicile vegetaţiei şi
faunei din Europa şi din America. El mai spune că în această
epocă mari
regiuni ale Africii nu ar fi fost uscat, ci mări. În schimb, la
vest,
între Europa şi America, se întindea continentul Atlantida.
Huxley nu vorbeşte, de fapt, decât despre lumea vegetală şi
animală,
dar acest lucru este firesc. Chiar dacă ar mai exista fosile ale acelor
oameni, strămoşii noştri, ele s-ar afla pe fundul Oceanului Atlantic,
iar acesta nu poate fi încă cercetat în acest scop.
Investigatorul
spiritual priveşte retrospectiv până la răscrucea vremurilor şi
ştie că
Atlantida, de care vorbeşte chiar Platon [36],
exista. De fapt, întreaga
întindere a Oceanului Atlantic actual constituia vechiul
teritoriu al
Atlantidei, locuită de strămoşii fizici ai omenirii actuale. În
orice
caz, aspectul lor fizic era destul de diferit de ceea ce-şi reprezintă
ştiinţa actuală. Nu trebuie însă să-i comparăm cu maimuţele de
azi.
Atlanţii erau, fizic şi psihic, foarte diferiţi de oamenii actuali, dar
ei nu erau maimuţe. Neamul maimuţelor încă nu exista şi nu a
apărut
decât mai târziu, având ca punct de pornire anumite
forme omeneşti
întârziate, rămase la stadiul acelei epoci, şi care au
regresat la un
stadiu inferior. De fapt, darwinismul comite o eroare, dar ea este uşor
de descoperit. Când vedem două persoane despre care aflăm că sunt
înrudite, una fiind imperfectă, cealaltă perfectă datorită
faptului
că-şi utilizează bine facultăţile de care dispune, vom spune: Ele sunt
consangvine, deci omul perfect se trage din cel mai puţin perfect.
Aceasta este însă deducţia darwinistă. Cel perfect şi cel mai
puţin
perfect coexistă; unul s-a perfecţionat utilizându-şi facultăţile
sale,
celălalt le-a lăsat să decadă, a regresat. Aceasta este relaţia dintre
maimuţe şi om, din care s-au desprins. Omului, maimuţa îi apare
ca o
caricatură şi nu ca semenul lui. În epoca atlanteană a existat un
neam
de oameni foarte diferit, care a evoluat. În acelaşi timp,
anumite
fiinţe au rămas în urmă. Şi cum Pămâtitul se transformă,
ele nu au
rămas la acest nivel, ci au regresat, s-au atrofiat, au devenit
maimuţe, o caricatură a omului. Astfel, fiinţele inferioare sunt fiinţe
superioare decăzute.
Dacă-l luăm în considerare pe omul din Atlantida vom
înţelege mai
bine modul său de trai, studiindu-i facultăţile sufleteşti.
Capacitatea omului actual de a gândi logic, de a calcula etc.
a luat
naştere mai târziu. Logica, judecata, îi erau complet
străine
atlantului. În schimb, el dispunea de o facultate care astăzi a
regresat considerabil, şi anume o memorie clară, inimaginabilă. El nu
ar fi putut calcula după regula doi ori doi fac patru şi nici reface la
infinit acest calcul plecând de la propria sa judecată. Dar
îşi putea
aminti cât fac doi ori doi. Acest lucru era legat de o calitate
fizică
cu totul diferită a acelui vechi continent. Vă puteţi face o idee
corectă despre constituţia fizică a acelui continent dacă vă veţi
imagina o vale plină cu vapori denşi de apă şi de ceaţă. Pentru atlant
nu exista aer lipsit de apă, aerul era întotdeauna saturat cu
apă.
Vechii atlanţi au păstrat amintirea acestui fapt când au emigrat
spre
Europa, numind ţara strămoşilor lor Niflheim
(Ţara de ceaţă). Abia spre sfârşitul ultimei treimi a erei
atlanteene
oamenii au început să fie conştienţi că ei reprezintă un Eu.
Acesta
exista de mult timp în stare de germene, ca şi un anumit
sentiment
despre existenţa sa, dar abia spre sfârşitul celei de a treia
treimi a
erei atlanteene oamenii au putut exprima clar: Eu sunt Eu. Aceasta
depinde de raportul dintre corpul eteric şi corpul fizic. Dacă aveţi
în
vedere cele două elemente constitutive ale corpului omenesc, veţi vedea
că ele coincid aproximativ, corpul eteric nedepăşind decât cu
puţin
corpul fizic. Or, între sprâncene există un loc care
constituie un
centru pentru anumite forţe şi anumiţi curenţi ai corpului eteric
căruia îi corespunde un punct precis al creierul fizic. Cele două
puncte trebuie să coincidă; aceasta condiţionează facultatea de a te
simţi Eu, ca şi aptitudinea de a calcula, a combina etc. La idioţi
contactul între aceste două puncte nu există, ele nu coincid; şi
dacă
ele nu coincid, facultatea de a judeca nu mai este corespunzătoare. La
atlanţi nesuprapunerea celor două puncte constituia starea de
normalitate. La animale se întâlneşte şi în prezent
această situaţie;
dacă priviţi capul unui cal veţi găsi aceste puncte încă foarte
îndepărtate. Atlantul avea capul eteric proeminent şi fruntea
teşită.
În schimb, el mai poseda ceva ce s-a pierdut din nou o dată cu
inserarea corpului fizic în eteric. Mai poseda o vagă clarvedere,
deşi
nu putea număra nici până la cinci. Orice judecată îi venea
prin
intermediul facultăţii sale de a-şi aminti de timpuri incredibil de
îndepărtate. Şi această veche clarvedere era un fel de
intensificare a
vieţii noastre actuale de vis. Dacă v-aţi imagina această viaţă onirică
intensificată la maximum, ea v-ar conduce la vechea clarvedere vagă, la
vederea de vis a atlantului. Când atlantul parcurgea ţinutul, el
vedea
omul cam îl vedem şi noi în prezent, dar, într-un
anumit sens, îl
percepea ca într-o ceaţă; el mai vedea însă şi altceva.
Dacă întâlniţi
în prezent pe cineva, nu percepeţi nimic deosebit în
legătură cu fiinţa
sa interioară; nu vedeţi decât ceea ce exprimă înfăţisarea
sa: dacă
expresia sa este întunecată, veţi conchide că este trist şi
intuiţi
ceva din starea sa sufletească. Când un atlant
întâlnea pe cineva care
avea o intenţie dugmănoasă îi apărea o viziune brun-roşie. Dacă
persoana era pasnică, îi apărea o viziune roşu-albăstruie. Un fel
de
viziune colorată corespundea stării sufleteşti a semenului, şi astfel
el percepea ce se întâmplă în interiorul celuilalt.
Când în faţa lui
apărea o înspăimântătoare ceaţă roşu-brună, atlantul o lua
la fugă şi
îşi spunea: „Se apropie, cu siguranţă, un animal periculos care
vrea să
mă sfâşie“, deşi acesta era poate la o distanţă de mai multe mile
de el.
Vechea clarvedere atlanteană se întemeia pe baze fizice. Omul
considera ca aparţinând neamului său numai rudele cele mai
apropiate,
de care era legat prin sânge, dar acest sentiment era mult mai
puternic
decât mai târziu. Luau naştere astfel comunităţi
restrânse, nedepăşind
cercul familial. Principalul era de a se căsători în această
comunitate
consangvină intimă. Din această strânsă fraternitate de
sânge rezulta
un amestec sangvin care permitea corpului eteric să rămână
receptiv
faţă de spiritual. Dacă atlantul s-ar fi căsătorit în afara
acestei
consangvinităţi, clarvederea sa ar fi fost înăbuşită, ar fi
devenit uu
idiot, în sens astral. A se mentine în fraternitatea de
sânge avea un
caracter moral, etic. Înainte ca fiecare să-şi simtă propriul său
Eu,
întreaga comunitate gândea: Aceasta sunt eu. Individul se
simţea făcând
parte din comunitatea bazată pe rudenia prin sânge, aşa cum
degetul
aparţine mâinii. Ea avea la bază şi faptul că atlantul nu-şi
amintea
numai de ceea ce trăise el însusi, dar şi de ceea ce trăise tatăl
său,
bunicul său, străbunicul său şi asa mai departe, urcând de-a
luugul
generaţiilor până la fondatorul familiei. Astfel, ceea ce trăia
în el
era resimţit ca un tot. Aceasta arată cât era de dezvoltată
memoria
atlantului. Vom vedea ulterior cum s-a pierdut o asemenea memorie,
datorită tocmai renunţării la căsătoria consangvină.
Un asemenea suflet trebuia, în mod necesar, să dispună de o
natură
fizică cu totul diferită, ca şi de un mediu aparte, ca acel vechi
Niflheim, de care îşi mai aminteau încă vechii germani.
Legendele şi
miturile nu sunt produsul poeziei sau fanteziei populare. De unde
veneau legendele, puteţi vedea acum. Atlanţii mai aveau o clarvedere
veche, înceţoşată. Acolo s-au desfăşurat evenimentele care mai
târziu
au fost repovestite, sub o formă sărăcită, în legendele şi
miturile
populare.
Migraţia atlanţilor spre est s-a păstrat, în chip minunat,
în mai
multe legende ale Europei. Pe vechea Atlantidă omul era încă
incapabil
să se desectuşeze pe sine însuşi ca Eu. Din această cauză, nu
exista
acel egoism care ulterior a stat la baza ordinii sociale. Atlantului
îi
aparţinea tot ceea ce poseda întreaga comunitate bazată pe
înrudirea
prin sânge şi el se simţea un membru al acesteia. Atunci a
început
migraţia spre est. Conştienţa Eului s-a accentuat din ce în ce
mai
mult, şi cu aceasta şi egoismul. Anterior, omul trăia mai mult în
lumea
exterioară decât în interior, natura mai făcea parte din el
şi el
simţea că face parte din ea. Or, cu dobândirea constienţei de
sine,
mediul său înconjurător s-a îngustat continuu, el s-a
izolat tot mai
mult, şi treptat Eul a apărut în evidenţă. Acestui fapt i s-a
asociat
simultan un proces natural. Când atlantul privea cerul, el nu
putea
vedea Soarele cum îl vedem noi; aerul era suprasaturat cu mase de
ceaţă
densă. Când privea Soarele sau Luna, vedea un imens halou de
culori
strălucitoare. Apoi a venit timpul când a perceput Soarele şi
Luna. Dar
un fenomen îi rămânea necunoscut: curcubeul. Abia
când apele Atlantidei
au părăsit aerul, când ploaia şi Soarele s-au despărţit, a
devenit
cunoscut curcubeul. Vă amintiţi că după Potop au apărut mari suprafeţe
de pământ, aşa cum descrie în mod grandios legenda, şi
în particular
Biblia. Ce adevăr profund ni se dezvăluie când citim: „Când
apele s-au
retras, Noe văzu curcubeul!“ Abia prin curăţirea aerului de ceţurile
atlanteene Soarele a devenit vizibil pentru om în forma sa
actuală.
Aceasta s-a produs simultan cu restrângerea omului în
egoitatea sa. Din
motive profunde, ştiinţa spiritului desemnează sub numele de aur eteric
lumina care inundă spaţiul, iar aurul este considerat lumină
condensată. Vechii atlanţi ştiau de la instructorii lor că exista o
legătură între lumina solară şi aur. Iată imaginea care le era
comunicată: lumina solară, aurul solar se propagă. Ea vă
înconjură cu
inelul care eliberează Sinea, care face să nu vă mai simţiţi lipsit de
personalitate în sânul naturii. La atlanţi Sinea mai era
dispersată în
norii de ceaţă. În prezent, ea formează un inel îu jurul
omului.
Ceţurile Atlantidei părăsesc aerul, sunt împinse în jos,
şi apar ca
fluvii, în vest. Pentru urmaşul atlantilor, Rinul însuşi nu
reprezintă
altceva decât masele de ceţuri precipitate care curg. El percepe
în Rin
aceste mase de apă încă pătrunse de lumina solară. Acesta este
aurul
solar pe care el îl presimte în Rin, acel aur solar care
acţiona în mod
dezinteresat în vechea Atlantidă. Acesta era pentru el comoara
Nibelungilor şi cel care ar fi vrut să o aibă pentru sine îi era
dusman.
Acest fapt grandios l-a inspirat pe Richard Wagner, fără ca el să
fie cu totul conştient de asta. Reamintiţi-vă uvertura sa la Aurul
Rinului. Ce reprezintă acel maiestuos punct de orgă (timp de oprire
care suspendă măsura asupra unei note a cărei durată poate fi
prelungită după voie - nota trad. român) în mi bemol major
dacă nu
momentul impactului Eului în umanitate. Dar, asa cum planta nu
cunoaste
legile care-i guvernează creşterea, nci poetul nu are nevoie să
cunoască aceste lucruri. Artistul creator trebuie înţeles ca
fiind
inspirat de forţe aflate dincolo de conştienţa sa. Aici un artist de
seamă a simţit ceea ce trebuie să fie reintegrat umanităţii. Vedem
astfel cum se urmăreşte ca şi prin artă să pătrundă în cultură
acelaşi
spirit care stă şi la baza teosofiei. Aceasta se realizează din două
direcţii. Viaţa trebuie să fie considerată în ansamblul său.
Am urmărit omul în evoluţia sa, până în Atlantida.
Să mai examinăm
câteva detalii. În acel timp casele nu se construiau ca
în prezent, ci
se utiliza mai ales ceea ce se găsea în natură. Mase de roci care
se
remodelau cu ajutorul arborilor care se găseau la faţa locului erau
asamblate astfel încât case cu înfăţişare amintind
natura serveau drept
locuinţă oamenilor. Cu cât ne întoarcem mai mult în
timp, cu atât găsim
omul mai înzestrat cu clarvedere; se întâlneşte la el
conştienţa în
imagini. Omul simţea născându-se în sufletul său sub formă
de imagini
sentimentele fiinţelor care îl înconjurau. În primele
timpuri, voinţa
cunoştea şi ea, la atlanţi, o dezvoltare cu totul diferită. Voinţa
dumneavoastră poate determina desfacerea degetelor; aceasta este
în
legătură cu forţa de reprezentare actuală. În primele timpuri ale
Atlmtidei, corpul era încă o masă moale. Atlantul era capabil nu
numai
să desfacă degetele, ci le putea şi lungi sau scurta. El ar fi putut să
determine cu uşurinţă creşterea mâinii sale. Dacă avea o plantă
nedezvoltată, putea, printr-un efort de voinţă, să o facă să crească.
Dispunea de un fel de magie. Avea, de asemenea, o legătură aparte cu
lumea animală: el conştientiza ceea ce mai târziu n-a mai putut
fi
conştientizat. Putea exercita cu privirea sa o putere de fascinaţie
asupra animalelor.
Să ne întoarcem ceva mai mult în timp; ajungem la o
epocă când
Atlantida nu exista încă, când oamenii trăiau pe un alt
continent, pe
care îl numim Lemuria. Acest continent se afla la sud de Asia
actuală,
întinzându-se între Africa si Australia. El era
ocupat de strămoşii
noştri de atunci, lemurienii. Acestia aveau un corp mult mai moale ca
cel al atlanţilor şi voinţa lor era mult mai dezvoltată. În
schimb,
solul de sub picioarele lor nu era prea sigur: era mereu
frământat de
erupţii de foc, de forţe vulcanice. Această veche Lemurie era
într-un
anumit fel o ţară de foc. Dacă ne întoarcem şi mai mult în
urmă ajungem
la momentul în care sistemul osos abia începea să se
formeze din masa
lipsită de oase. Ajungem apoi la o epocă în care regnul mineral
actual
încă nu se formase. Tot ceea ce se află în prezent ca
structuri
consolidate în munţi se afla într-o scurgere şi şiroire
continuă.
Cu cât urmărim retrospectiv dezvoltarea Pământului,
întâlnim
temperaturi tot mai ridicate. Ajungem la o epocă în care ceea ce
constituie astăzi teren solid curgea cum curge azi mercurul sau plumbul
topit. Solidificarea a apărut abia în timpul lemurienilor. Masele
de
ceaţă devin din ce în ce mai dense. Dar nu mai avem de-a face
numai cu
o mare de ceaţă, ci cu o mare incandescentă, densă, de vapori de apă
în
care sunt dizolvate şi turbionează tot felul de substanţe. Cu toate
acestea, în anumite particule ale acestor vapori de apă exista
deja o
posibilitate de viaţă pentru strămoşii noştri, dar fiinţele de atunci
aveau o constituţie foarte diferită de cea actuală. Ajungem astfel la
un moment în care omul trăia într-un fel de ocean
primordial, într-un
mediu cald, apos-incandescent. Nucleul terestru era învăluit de
un
ocean primordial conţinând germenii a tot ceea ce s-a dezvoltat
ulterior. Aşadar, acesta era Pământul devenit independent,
imediat ce
Luna îl părăsise, devenise independentă.
Ne-am făcut astfel o idee despre evoluţia pământească
până la
punctul în care, mai întâi, s-a separat Soarele de
Pământ şi Lună, apoi
s-a separat Luna de Pământ, lăsându-l în starea pe
care am descris-o.
Mâine vom reveni asupra acestui proces, pe care l-am analizat
din
două perspective, şi vom urmări evoluţia omului şi a Pământului
până în
zilele noastre.
