Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM

CONFERINŢA a X-a

Kassel, 25 iunie 1907

Vom examina astăzi transformarea vechii Luni în Pământul nostru. Dar semnalăm mai întâi un fenomen important al însăşi evoluţiei lunare. Spre sfârşitul acesteia, atunci când tot ceea ce am descris ieri se desfăşurase mai mult sau mai puţin până la capăt, a avut loc o reunire a vechii Luni şi a Soarelui. Vechea Lună a recăzut, ca să spunem aşa, pe Soare, astfel încât nu a mai existat decât un singur corp ceresc, unitar. Acest corp a trecut din nou printr-un fel de somn planetar şi s-a înfăptuit a patra metamorfoză. Nu a rezultat un corp planetar similar cu Pământul actual; acesta a necesitat o perioadă de pregătire lentă. Pământul nostru ne permite să sesizăm în mod clar o lege cosmică: Etapele târzii trebuie să repete sub un anumit raport ceea ce a existat anterior. După trezire, înainte ca Pământul să devină planeta actuală, el a trebuit să repete, pe scurt, stările Saturn, Soare şi Lună. Această evoluţie s-a desfăşurat altfel decât în cazul celor trei planete.

Aţi văzut că pe Saturn a fost prezentă prima structură schematică a organelor noastre de simţ. Cu ocazia primei repetiţii, aceste formaţiuni senzoriale erau deja atât de avansate, încât din ele rezulta un fel de formă omenească. Totuşi, în această metamorfoză, acel aparat senzorial automat era încă lipsit de corp eteric. El s-a încorporat cu ocazia repetiţiei solare, în timp ce corpul astral s-a inserat cu ocazia celei de a treia repetiţii, cea a stării lunare. În cea de a treia fază, Soarele şi Luna se aflau din nou separate în spaţiul cosmic. Fiinţele erau mai avansate în evoluţia lor, căci ele se pregăteau progresiv pentru ceea ce urmau să pătimească pe Pământ. Celor trei corpuri de care dispunea populaţia lunară, fiinţe de tipul oamenilor-animale, li s-a asociat un al patrulea mădular, Eul. Dar această acţiune nu a mers atât de rapid. Când Pământul a repetat starea Saturn, întregul aparat senzorial automat a trebuit să elaboreze forma care-i dădea posibilitatea să primească Eul. În timpul repetiţiei solare, corpul eteric s-a transfonnat în aşa fel, încât să poată deveni purtător al Eului, iar în timpul repetiţiei lunare s-a transformat şi corpul astral, astfel încât să poată primi Eul. Era ca şi cum aceste mădulare asteptau să primească un Eu.

Am urmărit deja separarea Soarelui şi a Lunii. Apropiindu-se începerea propriei noastre evoluţii pe treapta de oameni propriu-zişi, a intervenit separarea Lunii de Pământ. Din vechea Lună* iau naştere două corpuri: unul, compus din fiinţele şi substanţele cele mai rele, a fost respins în spaţiu; celălalt este Pământul actual. Ceea ce a împiedicat fiinţele să-şi continue evoluţia a trebuit să fie eliminat şi a format Luna actuală. Numai atunci Pământul a constituit un corp ceresc autonom. Ne aflăm, aşadar, în faţa unor evenimente cosmice măreţe: separarea Soarelui de Pământ şi de Lună, apoi separarea dintre Pământ şi Lună. Aceste două evenimente au pregătit evoluţia noastră actuală.

* Aici este vorba de repetiţia vechii Luni la începutul etapei pământeşti şi nu de starea lunară propriu-zisă (nota trad. francez).

V-am adus la momentul în care Pământul a devenit un corp globular independent. Aş vrea acum să vă aduc spre acelaşi punct plecând de la un alt aspect, ca să fiţi perfect orientaţi asupra locului în care se află acest moment pentru planeta noastră.

Să luăm ca punct de plecare epoca actuală, având în vedere structura Pământului, aşa cum o cunoaştem cu toţii, şi să ne orientăm spre trecut. Chiar şi ştiinţele naturii afirmă existenţa unor diferenţe notabile între aspectul trecut şi cel actual al Pământului. Totul se întemeiază pe ipoteze, dar este îmbucurător să vezi că ştiinţele naturale se întâlnesc, într-o oarecare măsură, cu ştiinţa spiritului, în această privinţă. Ştiinţele naturii spun: În regiunile unde trăim astăzi, odinioară existau imense păduri virgine populate cu animale puternice, cu un climat tropical. După cum spune ştiinţa, faţa Pământului era cu totul diferită. Climatului tropical de atunci i-a urmat, precedând climatul actual, o eră glaciară etc. Acestea sunt lucruri pe care le găsiţi în orice carte de geologie. Eu vi le povestesc pentru a înţelege necesitatea de a fi conştienţi de transformarea considerabilă a aspectului Pământului în cursul timpului. Ştiinţele naturii, care nu dispun decât de raţiune combinatorie, de aparatele sale şi aşa mai departe, nu iau în considerare decât aspectul exterior al Pământului nostru timp de mai multe milenii. Dimpotrivă, clarvăzătorul, în viziunea sa retrospectivă, trebuie să descrie lucrurile puţin diferit, dar se va ajunge şi la armonizarea ştiinţelor naturale cu ştiinţa spiritului. Ştiinţele naturii ne atrag atenţia asupra faptului pe care clarvăzătorul trebuie să-l afirme cu hotărâre, şi anume că faţa Pământului nu numai că s-a modificat în ceea ce priveşte vegetaţia etc., dar că marea şi uscatul aveau o cu totul altă repartiţie decât cea cunoscută azi. Astfel, Huxley [34] a semnalat faptul că o mare parte a Marii Britanii s-a aflat deja de patru ori sub apă. Deci, aspectul Pământului se modifică neîncetat. În revista „Kosmos“ [35], caietul 10, veţi găsi un studiu asupra a ceea ce s-a convenit să se numească Atlantida, în care autorul, bazându-se întru totul pe ştiinţa actuală, aduce dovada că ceea ce în prezent este Oceanul Atlantic trebuie să fi fost altădată uscat, bazându-se pe caracteristicile vegetaţiei şi faunei din Europa şi din America. El mai spune că în această epocă mari regiuni ale Africii nu ar fi fost uscat, ci mări. În schimb, la vest, între Europa şi America, se întindea continentul Atlantida.

Huxley nu vorbeşte, de fapt, decât despre lumea vegetală şi animală, dar acest lucru este firesc. Chiar dacă ar mai exista fosile ale acelor oameni, strămoşii noştri, ele s-ar afla pe fundul Oceanului Atlantic, iar acesta nu poate fi încă cercetat în acest scop. Investigatorul spiritual priveşte retrospectiv până la răscrucea vremurilor şi ştie că Atlantida, de care vorbeşte chiar Platon [36], exista. De fapt, întreaga întindere a Oceanului Atlantic actual constituia vechiul teritoriu al Atlantidei, locuită de strămoşii fizici ai omenirii actuale. În orice caz, aspectul lor fizic era destul de diferit de ceea ce-şi reprezintă ştiinţa actuală. Nu trebuie însă să-i comparăm cu maimuţele de azi. Atlanţii erau, fizic şi psihic, foarte diferiţi de oamenii actuali, dar ei nu erau maimuţe. Neamul maimuţelor încă nu exista şi nu a apărut decât mai târziu, având ca punct de pornire anumite forme omeneşti întârziate, rămase la stadiul acelei epoci, şi care au regresat la un stadiu inferior. De fapt, darwinismul comite o eroare, dar ea este uşor de descoperit. Când vedem două persoane despre care aflăm că sunt înrudite, una fiind imperfectă, cealaltă perfectă datorită faptului că-şi utilizează bine facultăţile de care dispune, vom spune: Ele sunt consangvine, deci omul perfect se trage din cel mai puţin perfect. Aceasta este însă deducţia darwinistă. Cel perfect şi cel mai puţin perfect coexistă; unul s-a perfecţionat utilizându-şi facultăţile sale, celălalt le-a lăsat să decadă, a regresat. Aceasta este relaţia dintre maimuţe şi om, din care s-au desprins. Omului, maimuţa îi apare ca o caricatură şi nu ca semenul lui. În epoca atlanteană a existat un neam de oameni foarte diferit, care a evoluat. În acelaşi timp, anumite fiinţe au rămas în urmă. Şi cum Pămâtitul se transformă, ele nu au rămas la acest nivel, ci au regresat, s-au atrofiat, au devenit maimuţe, o caricatură a omului. Astfel, fiinţele inferioare sunt fiinţe superioare decăzute.

Dacă-l luăm în considerare pe omul din Atlantida vom înţelege mai bine modul său de trai, studiindu-i facultăţile sufleteşti.

Capacitatea omului actual de a gândi logic, de a calcula etc. a luat naştere mai târziu. Logica, judecata, îi erau complet străine atlantului. În schimb, el dispunea de o facultate care astăzi a regresat considerabil, şi anume o memorie clară, inimaginabilă. El nu ar fi putut calcula după regula doi ori doi fac patru şi nici reface la infinit acest calcul plecând de la propria sa judecată. Dar îşi putea aminti cât fac doi ori doi. Acest lucru era legat de o calitate fizică cu totul diferită a acelui vechi continent. Vă puteţi face o idee corectă despre constituţia fizică a acelui continent dacă vă veţi imagina o vale plină cu vapori denşi de apă şi de ceaţă. Pentru atlant nu exista aer lipsit de apă, aerul era întotdeauna saturat cu apă. Vechii atlanţi au păstrat amintirea acestui fapt când au emigrat spre Europa, numind ţara strămoşilor lor Niflheim (Ţara de ceaţă). Abia spre sfârşitul ultimei treimi a erei atlanteene oamenii au început să fie conştienţi că ei reprezintă un Eu. Acesta exista de mult timp în stare de germene, ca şi un anumit sentiment despre existenţa sa, dar abia spre sfârşitul celei de a treia treimi a erei atlanteene oamenii au putut exprima clar: Eu sunt Eu. Aceasta depinde de raportul dintre corpul eteric şi corpul fizic. Dacă aveţi în vedere cele două elemente constitutive ale corpului omenesc, veţi vedea că ele coincid aproximativ, corpul eteric nedepăşind decât cu puţin corpul fizic. Or, între sprâncene există un loc care constituie un centru pentru anumite forţe şi anumiţi curenţi ai corpului eteric căruia îi corespunde un punct precis al creierul fizic. Cele două puncte trebuie să coincidă; aceasta condiţionează facultatea de a te simţi Eu, ca şi aptitudinea de a calcula, a combina etc. La idioţi contactul între aceste două puncte nu există, ele nu coincid; şi dacă ele nu coincid, facultatea de a judeca nu mai este corespunzătoare. La atlanţi nesuprapunerea celor două puncte constituia starea de normalitate. La animale se întâlneşte şi în prezent această situaţie; dacă priviţi capul unui cal veţi găsi aceste puncte încă foarte îndepărtate. Atlantul avea capul eteric proeminent şi fruntea teşită. În schimb, el mai poseda ceva ce s-a pierdut din nou o dată cu inserarea corpului fizic în eteric. Mai poseda o vagă clarvedere, deşi nu putea număra nici până la cinci. Orice judecată îi venea prin intermediul facultăţii sale de a-şi aminti de timpuri incredibil de îndepărtate. Şi această veche clarvedere era un fel de intensificare a vieţii noastre actuale de vis. Dacă v-aţi imagina această viaţă onirică intensificată la maximum, ea v-ar conduce la vechea clarvedere vagă, la vederea de vis a atlantului. Când atlantul parcurgea ţinutul, el vedea omul cum îl vedem şi noi în prezent, dar, într-un anumit sens, îl percepea ca într-o ceaţă; el mai vedea însă şi altceva. Dacă întâlniţi în prezent pe cineva, nu percepeţi nimic deosebit în legătură cu fiinţa sa interioară; nu vedeţi decât ceea ce exprimă înfăţisarea sa: dacă expresia sa este întunecată, veţi conchide că este trist şi intuiţi ceva din starea sa sufletească. Când un atlant întâlnea pe cineva care avea o intenţie dușmănoasă îi apărea o viziune brun-roşie. Dacă persoana era pașnică, îi apărea o viziune roşu-albăstruie. Un fel de viziune colorată corespundea stării sufleteşti a semenului, şi astfel el percepea ce se întâmplă în interiorul celuilalt. Când în faţa lui apărea o înspăimântătoare ceaţă roşu-brună, atlantul o lua la fugă şi îşi spunea: „Se apropie, cu siguranţă, un animal periculos care vrea să mă sfâşie“, deşi acesta era poate la o distanţă de mai multe mile de el.

Vechea clarvedere atlanteană se întemeia pe baze fizice. Omul considera ca aparţinând neamului său numai rudele cele mai apropiate, de care era legat prin sânge, dar acest sentiment era mult mai puternic decât mai târziu. Luau naştere astfel comunităţi restrânse, nedepăşind cercul familial. Principalul era de a se căsători în această comunitate consangvină intimă. Din această strânsă fraternitate de sânge rezulta un amestec sangvin care permitea corpului eteric să rămână receptiv faţă de spiritual. Dacă atlantul s-ar fi căsătorit în afara acestei consangvinităţi, clarvederea sa ar fi fost înăbuşită, ar fi devenit un idiot, în sens astral. A se mentine în fraternitatea de sânge avea un caracter moral, etic. Înainte ca fiecare să-şi simtă propriul său Eu, întreaga comunitate gândea: Aceasta sunt eu. Individul se simţea făcând parte din comunitatea bazată pe rudenia prin sânge, aşa cum degetul aparţine mâinii. Ea avea la bază şi faptul că atlantul nu-şi amintea numai de ceea ce trăise el însusi, dar şi de ceea ce trăise tatăl său, bunicul său, străbunicul său şi asa mai departe, urcând de-a lungul generaţiilor până la fondatorul familiei. Astfel, ceea ce trăia în el era resimţit ca un tot. Aceasta arată cât era de dezvoltată memoria atlantului. Vom vedea ulterior cum s-a pierdut o asemenea memorie, datorită tocmai renunţării la căsătoria consangvină.

Un asemenea suflet trebuia, în mod necesar, să dispună de o natură fizică cu totul diferită, ca şi de un mediu aparte, ca acel vechi Niflheim, de care îşi mai aminteau încă vechii germani. Legendele şi miturile nu sunt produsul poeziei sau fanteziei populare. De unde veneau legendele, puteţi vedea acum. Atlanţii mai aveau o clarvedere veche, înceţoşată. Acolo s-au desfăşurat evenimentele care mai târziu au fost repovestite, sub o formă sărăcită, în legendele şi miturile populare.

Migraţia atlanţilor spre est s-a păstrat, în chip minunat, în mai multe legende ale Europei. Pe vechea Atlantidă omul era încă incapabil să se descătuşeze pe sine însuşi ca Eu. Din această cauză, nu exista acel egoism care ulterior a stat la baza ordinii sociale. Atlantului îi aparţinea tot ceea ce poseda întreaga comunitate bazată pe înrudirea prin sânge şi el se simţea un membru al acesteia. Atunci a început migraţia spre est. Conştienţa Eului s-a accentuat din ce în ce mai mult, şi cu aceasta şi egoismul. Anterior, omul trăia mai mult în lumea exterioară decât în interior, natura mai făcea parte din el şi el simţea că face parte din ea. Or, cu dobândirea constienţei de sine, mediul său înconjurător s-a îngustat continuu, el s-a izolat tot mai mult, şi treptat Eul a apărut în evidenţă. Acestui fapt i s-a asociat simultan un proces natural. Când atlantul privea cerul, el nu putea vedea Soarele cum îl vedem noi; aerul era suprasaturat cu mase de ceaţă densă. Când privea Soarele sau Luna, vedea un imens halou de culori strălucitoare. Apoi a venit timpul când a perceput Soarele şi Luna. Dar un fenomen îi rămânea necunoscut: curcubeul. Abia când apele Atlantidei au părăsit aerul, când ploaia şi Soarele s-au despărţit, a devenit cunoscut curcubeul. Vă amintiţi că după Potop au apărut mari suprafeţe de pământ, aşa cum descrie în mod grandios legenda, şi în particular Biblia. Ce adevăr profund ni se dezvăluie când citim: „Când apele s-au retras, Noe văzu curcubeul!“ Abia prin curăţirea aerului de ceţurile atlanteene Soarele a devenit vizibil pentru om în forma sa actuală. Aceasta s-a produs simultan cu restrângerea omului în egoitatea sa. Din motive profunde, ştiinţa spiritului desemnează sub numele de aur eteric lumina care inundă spaţiul, iar aurul este considerat lumină condensată. Vechii atlanţi ştiau de la instructorii lor că exista o legătură între lumina solară şi aur. Iată imaginea care le era comunicată: lumina solară, aurul solar se propagă. Ea vă înconjură cu inelul care eliberează Sinea, care face să nu vă mai simţiţi lipsit de personalitate în sânul naturii. La atlanţi Sinea mai era dispersată în norii de ceaţă. În prezent, ea formează un inel în jurul omului.

Ceţurile Atlantidei părăsesc aerul, sunt împinse în jos, şi apar ca fluvii, în vest. Pentru urmaşul atlantilor, Rinul însuşi nu reprezintă altceva decât masele de ceţuri precipitate care curg. El percepe în Rin aceste mase de apă încă pătrunse de lumina solară. Acesta este aurul solar pe care el îl presimte în Rin, acel aur solar care acţiona în mod dezinteresat în vechea Atlantidă. Acesta era pentru el comoara Nibelungilor şi cel care ar fi vrut să o aibă pentru sine îi era dușman.

Acest fapt grandios l-a inspirat pe Richard Wagner, fără ca el să fie cu totul conştient de asta. Reamintiţi-vă uvertura sa la Aurul Rinului. Ce reprezintă acel maiestuos punct de orgă (timp de oprire care suspendă măsura asupra unei note a cărei durată poate fi prelungită după voie - nota trad. român) în mi bemol major dacă nu momentul impactului Eului în umanitate. Dar, asa cum planta nu cunoaște legile care-i guvernează creşterea, nici poetul nu are nevoie să cunoască aceste lucruri. Artistul creator trebuie înţeles ca fiind inspirat de forţe aflate dincolo de conştienţa sa. Aici un artist de seamă a simţit ceea ce trebuie să fie reintegrat umanităţii. Vedem astfel cum se urmăreşte ca şi prin artă să pătrundă în cultură acelaşi spirit care stă şi la baza teosofiei. Aceasta se realizează din două direcţii. Viaţa trebuie să fie considerată în ansamblul său.

Am urmărit omul în evoluţia sa, până în Atlantida. Să mai examinăm câteva detalii. În acel timp casele nu se construiau ca în prezent, ci se utiliza mai ales ceea ce se găsea în natură. Mase de roci care se remodelau cu ajutorul arborilor care se găseau la faţa locului erau asamblate astfel încât case cu înfăţişare amintind natura serveau drept locuinţă oamenilor. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât găsim omul mai înzestrat cu clarvedere; se întâlneşte la el conştienţa în imagini. Omul simţea născându-se în sufletul său sub formă de imagini sentimentele fiinţelor care îl înconjurau. În primele timpuri, voinţa cunoştea şi ea, la atlanţi, o dezvoltare cu totul diferită. Voinţa dumneavoastră poate determina desfacerea degetelor; aceasta este în legătură cu forţa de reprezentare actuală. În primele timpuri ale Atlmtidei, corpul era încă o masă moale. Atlantul era capabil nu numai să desfacă degetele, ci le putea şi lungi sau scurta. El ar fi putut să determine cu uşurinţă creşterea mâinii sale. Dacă avea o plantă nedezvoltată, putea, printr-un efort de voinţă, să o facă să crească. Dispunea de un fel de magie. Avea, de asemenea, o legătură aparte cu lumea animală: el conştientiza ceea ce mai târziu n-a mai putut fi conştientizat. Putea exercita cu privirea sa o putere de fascinaţie asupra animalelor.

Să ne întoarcem ceva mai mult în timp; ajungem la o epocă când Atlantida nu exista încă, când oamenii trăiau pe un alt continent, pe care îl numim Lemuria. Acest continent se afla la sud de Asia actuală, întinzându-se între Africa si Australia. El era ocupat de strămoşii noştri de atunci, lemurienii. Acestia aveau un corp mult mai moale ca cel al atlanţilor şi voinţa lor era mult mai dezvoltată. În schimb, solul de sub picioarele lor nu era prea sigur: era mereu frământat de erupţii de foc, de forţe vulcanice. Această veche Lemurie era într-un anumit fel o ţară de foc. Dacă ne întoarcem şi mai mult în urmă ajungem la momentul în care sistemul osos abia începea să se formeze din masa lipsită de oase. Ajungem apoi la o epocă în care regnul mineral actual încă nu se formase. Tot ceea ce se află în prezent ca structuri consolidate în munţi se afla într-o scurgere şi şiroire continuă.

Cu cât urmărim retrospectiv dezvoltarea Pământului, întâlnim temperaturi tot mai ridicate. Ajungem la o epocă în care ceea ce constituie astăzi teren solid curgea cum curge azi mercurul sau plumbul topit. Solidificarea a apărut abia în timpul lemurienilor. Masele de ceaţă devin din ce în ce mai dense. Dar nu mai avem de-a face numai cu o mare de ceaţă, ci cu o mare incandescentă, densă, de vapori de apă în care sunt dizolvate şi turbionează tot felul de substanţe. Cu toate acestea, în anumite particule ale acestor vapori de apă exista deja o posibilitate de viaţă pentru strămoşii noştri, dar fiinţele de atunci aveau o constituţie foarte diferită de cea actuală. Ajungem astfel la un moment în care omul trăia într-un fel de ocean primordial, într-un mediu cald, apos-incandescent. Nucleul terestru era învăluit de un ocean primordial conţinând germenii a tot ceea ce s-a dezvoltat ulterior. Aşadar, acesta era Pământul devenit independent, imediat ce Luna îl părăsise, devenise independentă.

Ne-am făcut astfel o idee despre evoluţia pământească până la punctul în care, mai întâi, s-a separat Soarele de Pământ şi Lună, apoi s-a separat Luna de Pământ, lăsându-l în starea pe care am descris-o.

Mâine vom reveni asupra acestui proces, pe care l-am analizat din două perspective, şi vom urmări evoluţia omului şi a Pământului până în zilele noastre.