|
Ieri am ajuns cu descrierea diferitelor stări prin care a trecut Pământul până la punctul în care cele trei corpuri planetare iniţial reunite – Soarele, Pământul şi Luna – s-au separat succesiv. Am început această descriere, oprindu-ne la momentul sepărării Lunii de Pământ, apoi, mergând de la epoca noastră înapoi şi trecând prin Atlantida, am ajuns la acelaşi punct. Să ne lămurim asupra stării în care se găsea atunci Pământul. Trebuie luate în considerare perioade foarte lungi, de milioane de ani; astfel nu ne vom mai mira atât de mult de transformările care s-au produs, atât pe Pământ cât şi în Univers.
Să examinăm încă o dată mai în detaliu Pământul
care tocmai s-a
separat. El mai este învăluit de o atmosferă care este diferită
de
aerul nostru actual. Dar să nu credeţi că acest aer este la fel ca cel
din interiorul unei sobe supraîncălzite, deşi atunci temperatura
era
mult mai ridicată decât cea de azi. De asemenea, multe substanţe
care
acum sunt solide se găseau atunci în Pământ în stare
lichidă. Un aer
suprasaturat cu cele mai variate substanţe în stare de vapori, un
aer
pe care l-am putea numi „aer de foc“ învăluia Pământul,
reprezentând o
repetiţie a stării vechii Luni. După separarea Lunii actuale,
Pământul
a devenit autonom, el era învăluit de o atmosferă pe care am
putea-o
califica drept aer de foc. Prin eliberarea Pământului de
atmosfera
dispărută o dată cu Luna, fiinţele au fost apte să atingă trepte
superioare de evoluţie. În interiorul acestei atmosfere,
oamenii-mimale
cei mai avansaţi au atins un stadiu mai evoluat decat cel pe care
îl
avuseseră pe Lună, dar numai aceia care ulterior au devenit oameni. Un
mare număr dintre aceşti oameni-animale s-au oprit la stadiul lunar.
Consecinţa acestui fapt a fost că ei au regresat cu o jumătate de
treaptă şi au devenit animale, diferite de cele care trăiseră pe Lună,
pentru că acolo nu puteau exista decât oameni-animale. Ne aflăm
astfel
în prezenţa a două regnuri: cel al oamenilor şi cel al
oamenilor-animale retardaţi, regresând progresiv spre stadiul de
animal. La fel se întâmplă şi cu animalele-vegetale. Unele
au progresat
şi au devenit animale. Altele au rămas pe loc si au devenit plante.
Regnul vegetal-mineral s-a scindat astfel, încât unele
structuri au
devenit minerale grele, celelalte ridicându-se la stadiul
vegetal. Nu
s-a realizat totul după o normă unică. Astfel, ceea ce în prezent
numim
animale provine din acei oamenii-animale care au regresat, şi în
parte
din animalele-plante care au progresat. De asemenea, în regnul
vegetal
actual se găsesc în acelaşi timp plante-minerale în progres
şi
animale-plante în declin. Plantele care alcătuiesc în cea
mai mare
parte, în prezent, frumosul nostru covor vegetal derivă mai ales
din
plantele-minerale lunare care au evoluat; vioreaua, de exemplu.
Dimpotrivă, tot ceea ce aminteşte de mucegai se află într-o
evoluţie
regresivă, în timp ce plantele noastre cu frunze a verzi vor
atinge în
viitor trepte superioare de evoluţie.
În general, mineralele noastre s-au format pe Pământ. Pe
Lună nu
exista încă nmic mineral în sensul actual. Mineralele de
azi reprezintă
regnul vegetal-mineral care s-a încorporat în Pământ
sub formă de
scoarţă solidă. În epoca în care Pământul s-a separat
de Lună, ceea ce
a rămas şi a dat naştere ulterior mineralului solid, metalelor etc.
forma încă o masă fluidă. Ceea ce atunci era deja solid a fost
proiectat în spaţiu, căci Pământul nu şi-ar fi putut urma
evoluţia
ascendentă dacă ar fi păstrat această substantă. Apoi s-au constituit
incluziunile metalice, din primele metale care s-au solidificat. Ele
aveau, în parte, forme uimitoare. Ceea ce întâlnim
noi în munţi sub
formă de granit şi de gnais (rocă metamorfică formată din feldspat,
cuarţ, mică şi alte elemente – nota trad. român) evidenţia atunci
în
mod clar provenienţa lor din plante care au regresat, devenind pietre.
De aici puteţi trage concluzia că, în principiu, tot ceea ce
pe
Soare şi pe Lună era regn mineral aparţinea totodată şi regnului
vegetal. Nu regnul vegetal s-a format din regnul mineral, ci pietrele
din regnul vegetal. Huila care se extrage în prezent din mine nu
este
decât o masă vegetală pietrificată, vegetale care au murit, s-au
descompus, s-au mineralizat, astfel încât pot fi exploatate
ca plante
transformate în piatră. Dacă aţi merge încă şi mai departe
în timp, aţi
vedea că şi rocile cele mai dense au fost cândva plante care s-au
transformat printr-o evoluţie regresivă. Privirii clarvăzătorului
lucrurile i se prezintă astfel: mineralogul va spune că gnaisul se
compune din feldspat, hornblendă şi mică, şi se va opri aici.
Clarvăzătorul va considera că feldspatul care se află în gnais
apare
privirii spirituale ca o pietrificare a tulpinilor şi frunzelor verzi
din care erau alcătuite plantele, iar mica ne indică ceea ce astăzi
încă se mai formează în sepalele caliciului şi în
corolă. Astfel, când
un ocultist examinează în prezent un fragment din gnais va spune:
Aceasta este o plantă pietrificată, şi aşa cum astăzi plantele au
sepale şi petale, mica provine din vechi sepale şi petale. Putem spune
la fel despre toate mineralele; ele iau nastere din plantele de
odinioară. Acestea sunt plantele pe care ni le-a transmis Luna şi ele
s-au densificat numai în masa fluidă a Pămâutului, după cum
apa
dintr-un recipient se solidifică, se transformă în gheaţă, sub
formă de
incluziuni solide din ce în ce mai numeroase. Într-un mod
asemănător,
scoarţa terestră s-a format din Pământul fluid. Cu cât
avansăm mai mult
pe treapta evoluţiei, cu atât fiinţele se ridică la niveluri
superioare
şi se purifică. Cele care n-au putut să se ridice s-au pietrificat. La
fel au stat lucrurile cu oamenii şi animalele. Omul a progresat
atât de
mult, încât şi-a putut transforma corpul în mare
măsură.
Oamenii lunari se miscau plutind şi înotând în
ocemul primordial,
pentru că erau structuraţi pentru aceasta. Oricât de surprinzător
poate
părea acest lucru omului actual, este totuşi adevărat. Şi eu nu aş vrea
să atenuez cu nimic descrierea a ceea ce poate părea grotesc. Se
râde
întotdeauna de adevăruri, când ele sunt afirmate ca noutăţi.
Omul care înota în oceanul primordial era lipsit de ochi
capabili să
vadă, ca în prezent; ei fuseseră structuraţi pe Saturn, dar
în oceanul
primordial omul nu avea nevoie să vadă, el trebuia să se orienteze
în
alt fel. Oceanul primordial conţinea, de asemenea, tot ceea ce el
absorbea pentru a-şi asigura existenţa. Erau aici animale binevoitoare
faţă de om; altele îi erau ostile. Apoi, ocemul primordial era
cald în
anumite zone, rece în altele. Omul le putea suporta uşor pe
unele, iar
pe altele nu. În acest timp el mai avea încă un organ,
localizat astăzi
în cap, mare cât un sâmbure de cireaşă. Acest organ
avea pe atunci o
mărime remarcabilă şi îi permitea omului să se orienteze în
oceanul
primordiai: el ieşea în afara capului ca un fel de lanternă, pe
care o
utiliza în deplasările sale. Era un organ sensibil care îi
permitea aă
perceapă dacă căldura era sau nu suportabilă. Era un organ de
orientare, dar nu vizual. Îi era util când înota de
ici colo. Ulterior
omul nu a mai avut nevoie de el şi organul s-a atrofiat.
În acel timp nu putea fi vorba de o structură adecvată Eului.
În tot
ce făcea, omul era încă sub conducerea entităţilor spirituale de
un
grad superior. Îl putem eventual compara cu animalele actuale.
Din
punctul de vedere al ştiintei spiritului, omul are, spre deosebire de
animal, un suflet individual. Fiecare om are sufletul său, Eul său
individual. La animal, lucrurile stau altfel: un întreg grup de
animale
are un suflet. Astfel, toate animalele care aparţin speciei leu au un
suflet care trăieşte în lumea astrală. La fel, toţi
reprezentanţii
speciei tigru au un suflet comun. Acesta este motivul pentru care noi
vorbim de suflete-grup la animale. Toţi caii au un suflet grup, ei
formează un tot. Animalele se comportă faţă de sufletul lor grup ca
degetele faţă de mână. De aceea nu ar putea fi vorba de
responsabilitate individuală. Abia existenţa unui suflet individual ne
îndreptăţeşte să spunem că el poate să fie bun sau rău. Omul de
atunci
avea încă un fel de suflet-grup care odihnea în sânul
divinităţii.
Trebuie, asadar, să ne fie clar că ceea ce trăieste astăzi în noi
exista şi în acel timp, dar nu într-un corp omenesc.
Originea omului
poate fi rezumată astfel: ceea ce provenea de la Lună şi continuase să
evolueze era omul-animal, aici, jos; ceea ce trăieşte astăzi în
dumneavoastră ca suflet izolat exista sus, la divinitate. Numai corpul
era jos, în oceanul primordial. Mai târziu, cele două s-au
unit;
sufletul a coborât, spiritualizând corpul ca suflet
individual.
Reprezentaţi-vă un recipient cu apă. În el se află multe,
foarte
multe picături de apă, dar ele nu se pot individualiza. Dacă scufundaţi
în vas sute şi sute de mici bureţi veţi individualiza picăturile
care
se află în masa de apă. Imaginaţi-vă acum spiritualitatea
dumneavoastră
plutind deasupra oceanului primordial. Comparati sufletul care se află
în sânul dumnezeirii cu picătura de apă: corpurile absorb
sufletele aşa
cum bureţii absorb picăturile de apă. În felul acesta au devenit
suflete autonome, aşa cum apa a fost „individualizată“ cu ajutorul
bureţilor. Jos, oceanul primordial, cu trupurile
plutitoare-înnotătoare; sus, sufletele. Nu s-ar fi putut descrie
mai
bine această situaţie decât spunând: „Şi Duhul lui Dumnezeu
se purta
deasupra apelor“ [37],
altfel spus, transforma ceea ce era jos într-atât
încât picăturile de
suflet puteau fi preluate.
Corpurile trebuiau să fie menţinute în stare de plutire.
Pentru aceasta fiinţele aveau nevoie de un organ. În acel timp
omul nu
avea încă plămâni, ci un fel de vezică înotătoare
care-i permitea să
străbată oceanul primordial. Peştii, care au rămas în acest
stadiu, au
şi astăzi o vezică înotătoare şi nu plămâni. Încetul
cu încetul, când
aerul s-a separat de ape, când omul s-a ridicat deasupra apei şi
a
început să respire, i s-au dezvoltat plămânii. Acesta a
fost un proces
de lungă durată, întinzându-se de-a lungul a milioane de
ani, în cursul
căruia omul a absorbit încetul cu încetul aer cu ajutorul
plămânilor.
Prin aceasta s-a constituit structura fizică capabilă să primească
în
ea sufletul. Cu cât a devenit mai mult o fiinţă care respira prin
plămâni, cu atât a fost omul mai capabil să primească un
suflet. Nu
s-ar putea exprima mai bine acest lucru decât prin cuvintele: „Şi
Dumnezeu a insuflat suflu de viaţă în om şi omul fu un suflet
individual“. Prin aceasta omul a devenit apt de ceva de care n-ar fi
fost capabil mai înainte: de a produce sânge rosu, În
trecut, oamenii
aveau aceeaşi temperatură cu mediul lor ambiant. Dacă se aflau
într-o
ambianţă mai caldă, ei se adaptau la aceasta. Atunci nu exista
sânge
roşu. Animalele, superioare amfibienelor, sunt corpuri omeneşti
retardate, apărute mult mai tuziu. Abia după ce omul a dobândit
facultatea de a produce sânge rogu au apărut şi animale cu
sânge roşu.
Aşa cum o plantă nu a evoluat diutr-o piatră, ci piatra a provenit din
plantă, tot astfel şi animalul a provenit din om. Ceea ce este inferior
s-a dezvoltat din ceva superior; aceasta este legea evoluţiei. Mai
întâi, omul a trebuit să se transforme într-o fiinţă
cu sânge roŞU şi
abia apoi a putut lăsa în urma sa animalele. Animalele sunt
literalmente martorii etapelor de evoluţie, martori pe care i-am
părăsit pe parcursul evoluţiei. În fiecare animal omul vede, mai
mult
sau mai puţin, o parte a sa părăsită. Paracelsus a exprimat în
mod
splendid acest lucru: „Când privim în jurul nostru, vedem,
parcă,
literele unui alfabet; numai în om aceste litere sunt reunite
pentru a
forma un cuvânt. Din această cauză în el se află sensul
lucrurilor din
jurul lui“ [38].
Mai trebuie să ţineţi cont de un fapt. În acel timp s-a
desfăşurat
un proces aparent neînsemnat, dar de o importanţă considerabilă
pentru
ştiinţa spiritului; în principiu, el este semnalat chiar o dată
cu
aparitia Pământului, atunci când era încă unit cu
Luna: este vorba de o
anumită interacţiune între Marte şi Pământ. De-a lungul
primei părţi a
evoluţiei pământeşti, forţe ale lui Marte au traversat
Pământul. De
aceea această perioadă este desemnată drept starea marţiană a
Pământului. De această traversare este legată prezenţa fierului
care,
începând de atunci, a jucat un rol importmt în
procesele de pe Pământ.
Pentru plante fierul are o importanţă mai mult exterioară. Dar iată
cum interferează lucrurile: cosmic, Marte a dat Pământului
fieru1.
Fierul a fost antrenat în vederea funcţiilor sale actuale. El
apare în
acel moment în sânge. De prezenţa fierului în
sânge este legată
agresivitatea omului, datorită căreia el devine un luptător. Mitologia
greacă a resimţit acest lucru, şi din acest motiv l-a desemnat pe Marte
ca zeu al războiului.
Prin aceasta corpul uman devine apt să primească un Eu; căci
în
absenţa sângelui roşu şi cald nici un corp nu poate deveni
purtător de
Eu; acest lucru este deosebit de important. Respiraţia pulmonară este
premisa pentru existenţa sângelui roşu şi cald. În acest
moment au
apărut pe Pământ procesele care s-au încorporat în
sânge. Astfel omul
s-a dezvoltat progresiv, devenind o fiinţă cu respiraţie pulmonară şi
înzestrată cu sânge roşu şi lăsând în urma lui
homeotermele inferioare
(animalele cu sânge cald, a căror temperatură este constantă –
nota
trad. român). În ocultism, animalele nu se deosebesc numai
în virtutea
criteriilor obişnuite; la acestea se mai adaugă un altul. Se deosebesc
cele care scot sunete din interior, exprimându-şi durerea şi
bucuria,
şi cele care nu emit sunete. Dacă examinaţi animalele inferioare
percepeţi de asemenea sunete, dar ele nu sunt decât exterioare,
produse
prin frecarea organelor unele de altele sau datorită influenţelor
climatice. La ele exteriorul este cel care emite sunete. Numai
animalele care s-au desprins din linia de evoluţie a omului după ce
acesta a devenit homeoterm au avut posibilitatea de a-şi exterioriza
prin sunete durerea sau bucuria. La acea epocă s-a transformat şi
laringele uman într-un organ sonor. Deoarece, în exterior,
Pământul
fluid s-a transformat în scoarţă solidă, în interiorul
omului s-a
desfăşurat un alt proces: în paralel cu durificarea exterioră s-a
format în interior, din unele părţi moi, un schelet osos şi
cartilaginos. Până atunci nu existaseră fiinţe cu schelet osos.
Mineralele exterioare sunt corespondentul oaselor. Pământul a
păstrat
amintirea acestei epoci în roci, omul în oase. Omul s-a
ridicat treptat
de la poziţia orizontală la mersul vertical. El s-a transformat
în aşa
fel, încât membrele sale anterioare au devenit instrumente
de muncă;
numai cele posterioare îi mai servesc la locomoţie. Aceste două
lucruri
sunt legate între ele. În absenţa laringelui care emite
sunete şi a
mersului vertical nici o fiinţă nu poate fi purtătoare de Eu.
Animalele au avut structurile necesare pentru realizarea acestui
scop, dar ele au regresat. Din acest motiv ele nu s-au putut transforma
în fiinţe înzestrate cu grai, acesta necesitând
posesia unui laringe
vertical, lucru pe care-l putem constata dintr-un fapt grosier. Un
câine este mai inteligent decât un papagal, dar papagalul
învaţă mai
multe fiindcă laringele său este mai aproape de verticală. Papagalii şi
sturzii învaţă să vorbească fiindcă au un laringe vertical.
Astfel, Pământul şi omul păşesc spre noi trepte de evoluţie.
În
acelaşi timp se modifică şi atmosfera; se ajunge la acea stare în
care
Pământul nu mai este învăluit decât de o atmosferă de
ceaţă. Este
momentul în care lemurienii au văzut continentul lor
dezagregându-se şi
au migrat spre Atlantida, devenind prin aceasta atlanţi. În
cursul
acestui proces, în care oamenii au dobândit primele
elemente de vorbire
– care, la drept vorbind, nu erau încă decât sunete care
traduceau
senzaţii – şi sufletul a devenit din ce în ce mai prezent.
Atlantul a
păstrat o clarvedere vagă. Ochii săi se dezvoltaseră în aşa
măsură,
încât atunci cânld a ieşit din mare a putut beneficia
de lumina solară
care se strecura prin ceaţă. Din punct de vedere fizic, el a devenit
tot mai mult văzător şi perceptiv. În schimb, vechea clarvedere
regresa
continuu. În ultima treime a erei atlanteene, într-un punct
al
suprafeţei Pământului s-a dezvoltat rasa atlanteană cea mai
evoluată,
ceea ce a însemnat o încheiere semnificativă a acestei
epoci.
Atlanţii care au migrat spre vest au devenit, datorită condiţiilor
ambientale existente în acea perioadă, naturi interior neutre,
reci,
indiferente; ei au dat naştere pieilor roşii din America. Ceilalţi,
care s-au întins mai alea spre sud, au format rasa neagră şi cei
care
s-au îndreptat de preferinţă spre est au format ulterior rasa
galbenă
malaieziană. Aceste populaţii s-au concentrat în punctele cele
mai
defavorabile, de la care nu se mai putea progresa. În locul unde
se
află Irlanda, şi mai la vest, unde se întinde astăzi marea, omul
a
putut progresa cel mai mult în dezvoltarea sa. Aici se amesteca
recele
şi caldul, datorită cărora corpurile omeneşti se puteau dezvolta.
Plecând de la o voinţă pe atunci încă de natură magică, a
luat nastere,
în prima sa formă, un sentiment al Eului încă neexprimat.
În acest
moment omul învaţă pentru prima dată să se desemneze pe sine
însuşi ca
„Eu“. Apoi oamenii au început să dezvolte în formele cele
mai
rudimentare primele elemente de calcul şi primele începuturi de
judecată, de raţionament combinatoriu. Dar printre ei au existat şi
fiinte mai avansate, ghizii umanităţii, care se comportau ca oameni
dintr-un regn superior. Ei au devenit maeştri şi ghizi şi au dat
impulsul migraţiilor spre est. În acest loc, vecin cu Irlanda
actuală,
în direcţia est şi până în Asia existau deja colonii.
Populaţiile cele
mai evoluate au mers spre est şi au întemeiat colonii. Cea mai
puternică dintre ele, având cultura cea mai avansată, se găsea
îu
vecinătatea actualului deşert Gobi. De aici au plecat mai târziu
spre
diverse regiuni ale Pământului grupuri de oameni, dintre care
unul spre
India actuală. Acest grup a întâlnit aici populaţii cu
pielea
galben-brună, cu care s-au amestecat.
După Potop această colonie a emigrat spre sud şi a fondat prima
civilizaţie postatlanteană, prima civilizaţie a epocii noastre.
Maeştrii cei mai avansaţi care au însoţit această migraţie spre
sud,
primii mari maeştri ai vechii Indii sunt vechii Rişi indieni. Indienii
actuali sunt descendenţii acestor vechi populaţii, dar trebuie să ne
întoarcem cu mult în urmă în timp, în
obscuritatea care a precedat
perioada istorică pentru a regăsi urmele culturii lor. Vedele aparţin
unei epoci mai târzii, deoarece atunci nu se consemna nimic
în scris.
Poporul protoindian constituie primul grup cultural al erei
postatlanteene şi era cel mai apropiat de atlanţi. Atlantul era un
visător, constienţa sa era vagă, el nu poseda nici judecată nici
constienţă de sine. Se mişca într-o stare semiconştientă.
Protoindienii
au fost primii care au depăsit această stare, fiind încă parţial
influenţaţi de civilizaţia atlanteană. Din această cauză, vechiul
indian purta în sine o nostalgie a ţinutului spiritelor şi a
acelei
clarvederi pe care o mai aveau atlanţii. Antrenamentul yoga al
vechiului indian consta într-un fel de atenuare a stării de
conştienţă
a oamenilor, ceea ce-i transpunea într-o epocă în care ei
mai percepeau
spiritele din anturajul lor. Indianul avea nostalgia acelei epoci
atlanteene de clarvedere şi Risi îl învăţau în
şcolile lor metodele
yoga, acum însă altfel elaborate. Atlantul nu-şi dezvoltase
încă
puterea de a judeca; în India oamenii aveau deja puterea de a
judeca,
dar indianul iubea ceea ce depăşise şi ştia să readucă vechea stare
înăbuşindu-şi starea de conştienţă şi să-şi amintească ceea ce
fusese
odinioară. Aceste facultăţi au fost păstrate de cei mai eminenţi
reprezentanţi ai civilizatiei indiene. Indianul nu căuta să-şi dezvolte
starea de conştienţă, ci s-o înăbuşe, aducând-o la o stare
de vis, de
unde inactivitatea naturii indiene. Şi ar fi foarte dăunător, chiar un
pericol, dacă viaţa indiană ar lua în stăpânire cultura
actuală.
Iniţial, oamenii nu văzuseră încă minerale; dintre toate
lucrurile,
atlantul percepea mineralele în modul cel mai imprecis. Lumea
spiritelor era prezentă în viziunile lui; ea era ceea ce trăia
în toate
lucrurile. El percepea oamenii înconjuraţi de culori, culori
plăcute,
dacă omul îi era simpatic. Indianul făcea să renască o astfel de
lume
ca prin minune. Dar progresul constă tocmai în a dobândi o
relaţie din
ce îu ce mai strânsă cu ceea ce se află în lumea
materiei. Atlanţii nu
aveau încă nevoie de unelte; ei se orientau cu ajutorul
facultăţii lor
vizuale şi nu acordau nici o semnficaţie instrumentelor fizice. Sub
acest aspect, indianul este încă un urmaş al Atlantidei; de aceea
lumea
fizică îi apare ca maya, un fel de iluzie, o minciună. Nu-i mai
rămâne
nimic pentru lumea simţurilor. El spune: Ridică-te spre lumea
spiritualităţii onirice.
Progresul realizat în trecerea de la cultura indiană la
următoarea
cultură, cea persană, care a premers lui Zoroastru, rezidă în
interesul
pe care omenirea a început să-l manifeste pentru realitatea
exterioară.
O a doua colonie, fondată de emigranţi plecaţi din Gobi, a
întemeiat un
regat foarte vechi în Asia Mică, care a dat naştere ulterior
regatului
lui Zoroastru. Persanul realizează că există o lume în care el
trebuie
să acţioneze. Divinul îi apare ca ceva cu care el trebuie să se
unească. Sufletului său i se prezintă două divinităţi: Ormuz şi
Ahriman. Materia este pentru el un lucru pe care trebuia să-l
învingă,
cu care trebuia să se măsoare. El ia din lumea spirituală forţele de
care are nevoie pentru a lucra aici, jos. Lumea îi pare ceva
întunecos,
care trebuie să fie transformat cu ajutorul luminii binelui. Indianul
întemeiase o ştiinţă numai din lumea spirituală, care nu-i spunea
nimic
despre realitatea exterioară. Pentru persan, realitatea exterioara este
altceva, ceva care trebuie să fie transformat prin muncă.
A treia colonie, fondată de emigrmţi plecaţi din Gobi, a avansat
în
Asia Mică şi a întemeiat ansamblul cultural
caldeo-egipteano-babilonian. Pe lângă cea mai veche ştiinţă a
spiritului, aceste popoare posedau acum şi o ştiinţă a lumii
pământesti. În Egipt au apărut astronomia si geometria,
graţie cărora
oamenii au învăţat cum se lucrează şi se cultivă pământul.
Ştiinta se
extindea la ceea ce indianul mai numea lumea iluziei. Acum, lumea
iluziei devine obiectul gândirii pătrunzătoare, a gândirii
legate de
simţuri. Când indianul se adâncea în lumea stelelor,
el afla acolo
expresia spiritualului. Caldeanul însă avea o predilecţie pentru
lumea
sensibilă, resimţită ca o parte a divinităţii în care se afunda.
Această articulare a divinului în domeniul sensibilului prin
gândire o
constatăm la civilizatia babiloniano-asiriană.
Ajungem apoi la a patra epocă culturală, cea pe care o numim
greco-latină. Acum, omul însuşi devine obiect al contemplării
exterioare. Egiptenii ştiau deja că lumea nu este un haos, ci că ea a
fost judicios edificată, de-a lungul unor timpuri imemoriale. Sfinxul
şi Piramidele sunt expresia unor mari adevăruri cosmice. Vechiul
egiptean îşi îmbrăca cunoştinţele în imagini. Astfel,
el a creat
Sfinxul, care stă mărturie pentru o enigmă a evoluţiei, cea a omului
superior, rezultat al evoluţiei animale anterioare. Aceasta era
înţelepciunea pe care egipteanul o proiecta în lume. Puteţi
descoperi
la ei şi un calcul al lungimilor, derivat din cunoasterea cerului.
Egipteanul concepea oraşele sale astfel, încât edificiile
să fie
expresia unei ordini sacre care era prescrisă; el încerca să
realizeze
o imagine a ordinii cosmice. Dar individualitatea omenească nu era
inclusă în această ordine cosmică. Ea nu va înflori decat o
dată cu
arta greacă, când omul s-a înţeles pe sine ca realitate
imediată şi
când a vrut să-şi proiecteze propria imagine în spaţiu.
Omul se familiarizează din ce în ce mai mult cu ceea ce
indianul
desemna prin maya. El se întâlneşte cu sine însuşi.
Omul a creat o lume
în cadrul a ceea ce indianul numea iluzie şi este conştient că
trebuie
să creeze această lume fără ajutorul zeilor. El se contopeşte cu
realitatea exterioară şi creează prin propriile sale forţe divinul
în
această realitate. Dar dacă studiati „polisul“ grec nu găsiţi acolo
nimic din ideea de drept. Ea a apărut în Imperiul roman, sub
forma
dreptului roman, în procesul convieţuirii private a cetăţeanului
roman
cu ceilalţi.
Astfel, omul înţelege din ce în ce mai bine ceea ce se
petrece în
realitatea exterioară.
A cincea epocă culturală este epoca noastră, civilizaţia
materialistă. Este epoca în care omul a coborât cel mai
adânc în lumea
exterioară. Comparaţi epoca noastră cu cele precedente; desigur, noi
ştim să aplicăm forţele lumii spirituale la mediul nostru exterior;
în
toate introducem lumea spiritului. Dar din punct de vedere al ştiinţei
spiritului aceasta ne apare într-o perspectivă neobişnuită.
Amintiţi-vă
de timpul când omul măcina grâul între două pietre.
Pentru aceasta, el
utiliza în mică măsură forţa spirituală. Dar în vechiul
Egipt şi în
Caldeea el se adâncea în înţelepciunea cosmică;
încă i se mai relevau
multe lucruri despre sensul spiritual al cerului înstelat şi al
Pământului însusi. Grecul crea în această lume a
realităţii o imagine
idealizată a omului.
Dar care este imaginea timpului nostru? Pentru dezvoltarea ştiinţei
şi a aplicaţiilor sale tehnice s-au utilizat multiple forţe spirituale.
Cât este de mare diferenţa dintre satisfacerea nevoilor noastre
prin
mijloace primitive şi importul de produse alimentare din America cu
ajutorul telefonului, maşinilor etc., lucruri pe care animalul le
rezolvă direct în natură? Încercaţi să faceţi o evaluare
comparativă a
părţii care slujeşte vieţii spirituale din tot ce a fost creat şi
cantitatea de forţe spirituale utilizate pentru existenţa materială. Ce
forţă spirituală imensă este constrâns omul să desfăşoare pentru
a-şi
satisface nevoile materiale! Nu este o diferenţă prea mare între
faptul
că un animal paşte şi procurarea de către om a alimentelor prin tot
felul de mijloace, din America sau Australia. Această afirmaţie nu este
o critică a stării de lucruri actuale. Omul trebuia să se afunde
în
această lume. Indianul considera lumea o iluzie, pentru omul de azi ea
este singura realitate. Noi am coborât cel mai jos şi am realizat
astfel cele mai mari progrese pe plan fizic. Dar această coborâre
trebuie să fie un progres şi în sens spiritual!
În epoca noastră a apărut un element nou, care a fost introdus
în
prima treime a erei postatlanteene: creştinismul - cezura cea mai
importantă din toată evoluţia pământească. Pentru ocultism, tot
ceea ce
a precedat aceast eveniment nu a fost decât o pregătire a
creştinismului. Buddha, Hermes şi alţii nu sunt decât vestitorii
creştinismului, al cărui scop este tocmai ridicarea omenirii din cea
mai profundă implicare a sa în materie. Şi creştinismul va
elibera omul
de această implicare în materie. Acum începe ieşirea din
materie.
Datoria ştiinţei spiritului este de a contribui la această nouă urcare
spre lumea spirituală.
Proxima epocă de cultură postatlanteană va aduce, de fapt, mai multe
descoperiri dar, din ce în ce mai mult, oamenii vor vedea
în lumea
exterioară numai literele unui alfabet. Un adevărat creştinism va vorbi
despre aceasta aşa cum facem noi când vorbim despre ceea ce este
spirit
condensat, iar din materie va răsări din nou spiritul. Noi nu vom spune
despre lumea exterioară că este o iluzie, vom poseda-o în
întregime,
fără a pierde nimic, şi cu toate acestea ne vom ridica spre zone
spirituale superioare. Creştinismul este chemat să-şi aducă contribuţia
maximă în cadrul acestei evoluţii. Încă din epoca a şasea,
ceea ce acum
este relevat doar unora va cuprinde, în cadrul acestei evoluţii,
mari
mase de oameni, pe care le va antrena cu sine. Astfel omenirea va
obţine accesul la cunoaşterea lumilor spirituale. Ceea ce astăzi este
gând, în viitor va fi o forţă. În a şasea perioadă
culturală vor fi
numeroşi cei care vor dispune de această forţă a gândirii. Ceea
ce se
numeste în prezent creştinism teosofic, va cuprinde mari mase de
oameni. Aceste gânduri vor deveni din ce în ce mai
puternice; ele vor
acţioua în mod creator chiar asupra formei omeneşti. Corpul
omenesc de
altădată avea un aspect cu totul diferit de cel actual. Aţi fi miraţi
dacă v-aş descrie corpul uman dintr-un trecut îndepărtat.
Datorită
faptului că acel corp era atunci mai plastic, Eul avea mult mai mulţă
influenţă asupra formei sale. În prezent, corpul omenesc nu a mai
păstrat decât o urmă nesemnificativă din influenţa pe care o avea
voinţa asupra sufletului: când treceţi printr-o spaimă
îngălbeniţi,
fiindcă starea interioară sufletească pătrunde până în
sânge; culoarea
corpului se modifică. Dar în cazul altor stări ale corpului aţi
putea
constata cât de mică putere are omul de astăzi asupra corpului
său. O
dată cu accesul la lumea spirituală, corpul va deveni din ce în
ce mai
plastic şi omul va redobândi influenţa asupra corpului său pe
măsură ce
gândurile i se vor consolida, gânduri care, în
prezent, se manifestă în
foarte mică măsură. Aceste gânduri vor avea atunci puterea să
remodeleze corpul. Omul va putea – desigur într-un viitor
încă foarte
îndepărtat – să-şi modeleze din nou propriul corp.
În timpul erei lemuriene, omul a primit amprenta sexualităţii;
înainte el era o fiinţă bisexuată, în acelaşi timp
masculină şi
feminină. O dată cu încorporarea Eului, omul se scindează
în două sexe.
Vom reveni la aceasta când vom examina mai îndeaproape
circulaţia
sângelui omenesc. Atunci vom vorbi din nou de separarea sexelor
şi, de
asemenea, de faptul că acest lucru va dispărea în viitor.
Aruncăm astfel o privire asupra unui viitor când omul va putea
acţiona cu totul diferit asupra corpului său.
Ce se întâmplă, de exemplu, când omului i se
înroşesc obrajii de
ruşine? Ce înseamnă aceasta? Este o ultimă rămăşiţă a influenţei
pe
care o putea exercita omul odinioară asupra corpului său. Omul va fi
în
măsură să acţioneze tot mai conştient asupra corpului său. Apoi va veni
momentul în care el va face din muşchiul său cardiac un muşchi
voluntar. Ştiinţa descrie inima ca fiind un aparat fizic, o pompă. Dar
sângele nu circulă în corp pentru că inima îl pune
în mişcare; tot ce
este în sânge este dependent de suflet. Sub influenţa
diferitelor
sentimente sângele pulsează mai repede sau mai încet, el
fiind cel care
provoacă mişcările inimii. În viitor, omul va dobândi o
influenţă
conştientă asupra inimii sale; din această cauză, ea este un organ
aflat abia la începutul evoluţiei. Inima este un muşchi al
evoluţiei
spirituale, un organ prin care se exprimă omul ajuns pe o treaptă
superioară de evoluţie, şi prin aceasta el acţionează în mod
creator
asupra întregului său corp. Faptul că inima este abia la
începutul
evoluţiei sale este o grea piatră de încercare pentru ştiinţa
materialistă. Aceasta spune: Toţi muşchii care servesc la locomoţie
sunt muşchi striaţi, toţi muşchii involuntari – de exemplu cei ai
sistemului digeativ – sunt netezi. Or, inima este un organ aparte, care
încurcă toate aceste raţionamente. Ea este un muşchi involuntar
şi
fibrele sale sunt striate. Pentru că se află într-un proces de
dezvoltare, inima are de pe acum fibre striate.
Mâine vă voi demonstra cum se clarifică anumite lucruri atunci
când
sunt examinate, în lumina ştiinţei spiritului.
Astfel, teosofia aruncă o lumină asupra a tot ce ne
înconjoară. Noi
eliberăm din starea actuală de încremenire tot ceea ce a devenit
materie. Aceasta este ideea mântuirii, înţeleasă în
esenţa sa cea mai
profundă. Omul s-a perfecţionat continuu în evoluţia sa,
lăsând în urmă
alte regnuri. El va deveni puternic, va elibera din nou ceea ce a lăsat
în urmă şi va elibera din nou Pământul. Cu toate acestea,
el nu trebuie
să-l dispreţuiască, ci să se contopească cu el, dacă vrea să-i aducă
mântuirea.
