Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

CUNOAŞTEREA LUI HRISTOS

GA 100


ANTROPOSOFIE ŞI ROSICRUCIANISM

CONFERINŢA a XII-a

Kassel, 27 iunie 1907

Ieri am urmărit devenirea umanităţii în aspectul său cosmic şi, de asemenea, pe Pământul nostru. Astăzi voi mai face unele completări în ceea ce priveşte această evoluţie, pentru a afla ce spune teosofia, atât în legătură cu importanţa creştinismului, cât şi cu iniţierea creştină. În primul rând, vă rog să vă îndreptaţi ochiul spiritual spre începutul devenirii omului.

Am spus că în momentul separării de Luna actuală Pământul era acoperit de un ocean primordial şi am caracterizat felul în care omul fizic s-a unit atunci cu omul spiritual-sufletesc. Apoi am urmărit desfăşurarea acestei evoluţii până în zilele noastre şi am recunoscut că a avut loc cea mai profundă coborâre a omenirii, cu spiritul său, în materie. Am spus că acum trebuie să aibă loc o nouă urcare, o respiritualizare, şi am vorbit, de asemenea, despre misiunea cu care teosofia, sau ştiinţa spiritului, crede că este investită în vederea acestei evoluţii.

Am atras atenţia asupra separării sexelor, care s-a produs la lemurieni. Pe Lună bisexualitatea exista deja, la fiinţele inferioare. Omul, aşa cum este fiecare dintre dumneavoastră, s-a divizat în două sexe o dată cu integrarea sa într-o structură corporală. Trebuie să vă reprezentaţi omul acelor timpuri îndepărtate, înaintea separării sexelor, ca fiind complet lipsit de ceea ce numim sexualitate; aceasta era inexistentă sau cel puţin avea o formă cu totul diferită de cea de astăzi. Este foarte important să înţelegem semnificaţia capitală a celor amintite mai sus pentru întreaga evoluţie omenească.

Dacă nu s-ar fi produs divizarea în sexe, dacă omenirea actuală nu ar fi evoluat prin cooperarea masculinului cu femininul, fiinţa omenească ar fi avut cu totul altă structură. Prin influenţa masculinului a luat naştere individualitatea omului. Ieri am explicat care este diferenţa dintre un suflet-grup şi un suflet-individual. În lumea animală, lucrurile se întâmplă cu totul altfel. Aici separaţia între sexe există deja în plan astral. Dimpotrivă, omul, înainte să fi fost „picurat“ în corpuri omeneşti individuale, nu poseda cele două sexe în planul astral sau încă nu avusese loc, cum se spune, căderea în sexe. Or, dacă în lumea fizică s-ar fi prelungit asexualitatea omului, dacă în loc de bisexualitate ar fi apărut un fel de asexualitate, nu ar fi fost posibil ca omul să se transforme într-o fiinţă individuală. Tocmai acesta este sensul evoluţiei omeneşti: a face din oameni fiinţe din ce în ce mai individualizate.

Dacă ne-am întoarce la epoca pe care am caracterizat-o ieri, am vedea că prin forma lor exterioară oamenii semănau foarte mult între ei. Datorită acţiunii conjugate a celor două sexe au luat naştere diferenţele individuale şi cu timpul aceste diferenţe au crescut, şi vor crește şi mai mult în viitor. Fără separarea sexelor generaţiile ar fi asemănătoare în continuare. Faptul că omul devine o fiinţă tot mai independentă depinde de existenţa celor două sexe.

În acele vremuri îndepărtate, şi încă un timp destul de îndelungat, în era atlanteană, în lume a dominat endogamia (căsătoria în cadrul aceluiaşi trib) şi numai încetul cu încetul şi-a făcut apariţia exogamia (căsătoria în afara tribului). În timpurile vechi, căsătoria se încheia în cadrul micilor comunităţi consangvine sau al unui trib. Toate popoarele deţin indicii privind caracterul deosebit al exogamiei, aceasta fiind considerată un eveniment foarte important.

Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, vedem cum căsătoria încheiată în cadrul tribului, consangvinitatea, avea un caracter moral. În legătură cu acest subiect mi-ar plăcea să vă povestesc o mică istorioară.

Aţi auzit de Anzengruber şi Rosegger [39]. Rosegger este un poet care a descris cu multă afecţiune personaje din lumea satului. Şi Anzengruber a descris magistral această lume în drama sa Der Meineidbauer (Ţăranul sperjur), în Pfarrer von Kirchfeld (Preotul din Kirchfeld) şi în alte drame el conturează cu o deosebită plasticitate figuri de ţărani din vremea sa. În cursul unei plimbări, Rosegger îi spune lui Anzengruber: „Eu ştiu că, de fapt, tu nu ai cunoscut niciodată personajele pe care le descrii; poate ar fi mai bine dacă ai merge să-i vezi în mediul lor“. Şi Anzengruber i-a răspuns: „Dacă aş face-o, poate aş fi complet derutat. De fapt, nu am cunoscut niciodată ţărani de aproape; dacă sunt capabil să-i descriu o datorez faptului că tatăl meu, bunicul şi toţi strămoşii mei erau ţărani şi am încă în mine acest sânge ţărănesc. Pornind de aici îmi creez personajele, iar de ceilalţi nu-mi pasă; aceate lucruri clocotesc încă în sângele meu!“

Este un fapt interesant care se leagă de consideraţiile noastre. Acolo unde sângele rămâne pur, ca în vechile colectivităţi tribale sau în cazul ţăranilor descriși de Anzengruber, se manifestă încă o astfel de trăire intensă; aşa s-a întâmplat şi cu poetul Anzengruber, în ultima sa incarnare. El moştenise o forţă a plăsmuirii personajelor pe care ştia s-o aprecieze la justa sa valoare: o forţă creatoare care-i parvenea prin intermediul sângelui generaţiilor succesive. Aşa se întâmplă numai în cazul în care sângele se contopeşte doar cu sânge înrudit. Amestecul de sânge străin stinge forţa creatoare a sufletului. Dacă Anzengruber s-ar fi căsătorit cu o femeie dintr-un alt neam, copiii săi ar fi pierdut această forţă creatoare.

La aproape toate popoarele care există în epoca actuală se poate observa acest fenomen: căsătoriile în interiorul micilor grupuri consangvine sunt asociate pretutindeni cu o memorie cu totul excepţională. Ea este legată de clarvederea vagă, crepusculară. Oamenii îşi amintesc ceea ce au trăit, începând de la naştere, şi consideră aceasta ca făcând parte din personalitatea lor. Înainte ca endogamia să fi fost înlocuită prin exogamie, persista literalmente amintirea a ceea ce trăiseră bunicul şi strămoşii mai îndepărtaţi; se spunea „Eu“ şi se făcea experienţa evenimentelor trăite de bunic, străbunic şi strămoşi încă mai îndepărtaţi. Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, cu atât constatăm prezenţa acestei memorii, care urcă de-a lungul generaţiilor.

Interesant este faptul că neamurile nu se percepeau ca Euri individuale; oamenii spuneau „Eu“ bunicului, luându-şi un nume care-i îngloba pe toţi strămoşii. Cu acelaşi drept cu care în prezent dăm un nume pe care-l raportăm la personalitatea noastră, aceste popoare îşi luau un nume a cărui origine se putea găsi în urmă cu multe secole, căci naşterea nu întrerupea memoria. Individul izolat nu avea nume, căci naşterea nu era un eveniment excepţional. Atât cât se întindea înapoi firul memoriei, se accepta pentru toţi acelaşi nume. Un document care atestă acest sistem de acordare a numelor îl descoperim în Biblie. Orice dispută în legătură cu numele patriarhilor nu este decât o pedanterie savantă. Adam era Adam, şi era atât de vârstnic deoarece memoria exista de secole, iar descendentul unei personalităţi simţea că alcătuieşte un singur Eu cu acesta. Toţi cei cărora sângele care le curgea în vine le transmitea aceeaşi memorie se numeau „Adam“. Atât timp cât memoria se transmitea pe firul generaţiilor, cât persistau în amintire evenimentele strămoşilor ca şi cum ei le-ar fi trăit personal se spunea: Adam este încă prezent. Oamenii nu se percepeau ca persoane fizice individuale, ci simţeau că din punct de vedere spiritual sunt un tot cu toţi ceilalţi.

Apoi, a crescut tot mai mult frecvenţa căsătoriilor între persoane de origini diferite, iar amestecarea sângelui va diminua progresiv memoria, care se întindea dincolo de manifestarea individuală. Restrângerea memoriei a survenit ca o consecinţă a exogamiei. Acesta este mersul omenirii: individul depăseşte din ce în ce mai mult neamul. O dată cu sângele comun al celor de un neam se răspândea şi expresia colectivă a acestuia: iubirea. Cei al căror sânge era înrudit se iubeau. Dar cu timpul această iubire legată de sânge, această iubire pe care o putem numi originară şi care conducea la formarea unei familii se va stinge. Iubirea venită din trecut este cu totul diferită de cea care se anunţă ca iubire a viitorului. În timpurile postatlanteene este încă dominantă iubirea legată de sânge. Se iubesc cei prin ale căror vine curge acelaşi sânge. Dar aceasta va dispărea tot mai mult; oamenii se eliberează treptat de legăturile înguste ale înrudirii prin sânge şi se individualizează.

Această iubire originară, care s-a născut o dată cu coborârea sufletelor în corpuri fizice, descreşte îu cursul timpului; ea s-a infiltrat în om în momentul pe care Biblia îl descrie astfel: „Şi Dumnezeu a insuflat suflare de viaţă în om şi a fost un suflet viu“ [40]. Dar atunci s-a mai produs ceva. Omul devenise un suflet viu, respirând, datorită acestui fapt, cu ajutorul plămânilor. Aerul pe care el îl inspiră astfel era generator de sânge roşu, sânge roşu în care se exprimă natura Eului. Atât timp cât sângele este comun unui grup, Eul este, de asemenea, comun. Acesta este cazul iudaismului; un întreg popor este dominat de un suflet-grup. Treptat oamenii tind spre maturizare, emancipându-se faţă de rudenia de sânge. O dată cu respiraţia, la om a apărut prima structură a hematopoiezei. Dar, după o lungă perioadă de timp, el a ajuns la maturitatea produsă de transformarea sângelui, astfel încât în locul iubirii originare să apară iubirea ce se adresează tuturor oamenilor. Imaginaţi-vă evoluţia omenirii, aşa cum am descris-o mai înainte: iubirea originară ar dispărea treptat; iubirea între persoanele înrudite – cea a mamei pentru copil etc. – ar trebui să descrească. Sângele nu acţionează astfel, încât să creeze o legătură de iubire care să cuprindă toată omenirea, şi puterea Eului, a egoismului va creşte progresiv. Trebuia să se producă un eveniment care să dea naştere, în locul iubirii originare, unei alte iubiri, unei iubiri spirituale. Acest eveniment este creştinismul. Prin apariţia creştinismului a fost împiedicată fărâmiţarea omenirii în „oameni-atomi“. Oamenii trebuie să devină tot mai independenţi, aceasta face parte din evoluţia sângelui; dar ceea ce s-a disociat pe cale naturală trebuie să fie din nou reunit pe cale spirituală, cu ajutorul unei forţe capabile să acţioneze făcând abstracţie de iubirea legată de sânge.

Această forţă este creştinismul. Datorită acestui fapt, Misteriul de pe Golgota are o semnificaţie fundamentală pentru întreaga evoluţie a omenirii. Dacă înţelegem aceasta, înţelegem şi semnificaţia expresiei: Sângele lui Hristos. Nu este un lucru care să poată fi cercetat şi experimentat în mod exterior, ci trebuie privit ca un fapt mistic. Iată de ce, în mod deplin conştient, am intitulat cartea mea nu Mistica creştinismului, ci Creştinismul, ca fapt mistic.

Pentru a înţelege ce a însemnat existenţa lui Iisus Hristos pe Pământ, pentru a sesiza cât de fundamentală este semnificaţia creştinismului este necesar să ţinem cont de ceea ce a pregătit apariţia acestuia. Asemenea preocupări au existat dintotdeauna. Puteţi înţelege modul în care vechii creştini priveau acest lucru cu ajutorul unui pasaj din scrierile Sfântului Augustin [41]: „Ceea ce se numește azi religie creştină a fost întotdeauna religia adevărată, atâta doar că ceea ce altădată era adevărata religie se numeşte azi creştinism“. În timpul său, Augustin ştia că existase un precursor al creştinismului: ceea ce se practica în vechile Misterii. Şi tocmai acest lucru trebuie să fie dezvăluit oamenilor prin mişcarea teosofică. Aş vrea să mă explic în câteva cuvinte.

Existau, pe atunci, şcoli care erau în acelaşi timp biserici şi locuri de practicare a artelor. În fruntea acestor şcoli se găseau ghizii, cei mai evoluaţi dintre oameni. Acolo erau primiţi cei care erau consideraţi corespunzători din punct de vedere spiritual pentru a putea elabora ei înşişi o concepţie asupra lumii spirituale. Ei erau pregătiţi temeinic şi trebuiau să dobândească mai întâi o cunoaştere teoretică a lumilor spirituale, cam în felul în care învăţăm în prezeut în ştiinţa spiritului: Apoi ei ajungeau la trepte mai înalte. Învăţătura se transforma în viaţă, exotericul în esoteric. Ei primeau o învăţătură vie. Viaţa discipolutui era riguros ordonată, pentru ca el să se poată ridica încet-încet la perceperea lumii spirituale. Discipolul lua cunoştinţă mai întâi de faptele şi legile lumii spirituale, apoi, practicând exerciţiile ce i se prescriau, el îşi creea organele de percepţie, pentru a putea privi în această lume spirituală.

Ajungem acum la ultimul act. Reamintiţi-vă că somnul omenesc constă într-o desprindere a corpului astral de corpurile eteric şi fizic şi că atunci când survine moartea corpul fizic rămâne singur, corpurile eteric şi astral reunindu-se. Or, ghidul Misteriilor, hierofantele acţiona, cu ajutorul metodelor adecvate, asupra omului, astfel încât corpul fizic să rămână ca al unui mort, timp de trei zile şi jumătate, în timp ce corpul eteric şi celelalte mădulare constitutive ale omului se aflau în exterior. Nu era nici somn nici moarte, ci o a treia stare. Totul era pregătit astfel, încât subiectul să parcurgă timp de trei zile şi jumătate un periplu prin lumile superioare. Ghidat de hierofantele iniţiator, discipolul învaţă să cunoască în acest timp ceea ce noi am descris în conferinţele precedente; el învaţă să le cunoască prin propria sa viziune. După trei zile şi jumătate este „un om născut a doua oară“. Când revine la sine, îşi aminteste tot ceea ce a trăit în cealaltă lume. Acum el este un martor viu al existenţei acelor lumi. Cuvintele sale sunt diferite de rezonanţa lor trecută. El devine „preafericit“ şi i se pot aplica cuvintele: „Fericiţi, cei ce văd aici“.

Când revine, îi este dat un cu totul alt nume; el îşi păstrează vechiul nume, utilizând de acum înainte noul său nume de iniţiat. Un fenomen ieşit din comun se produce când omul coboară şi îşi reintegrează corpul său fizic, putând din nou să trăiască în lumea fizică. Toţi lăsau să le scape atunci o mică cugetare - aceasta era lege -, o mică sentinţă pe care limba noastră o traduce prin „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai preamărit!“ Este ceea ce resimţea un om care atinsese acest nivel. El spunea despre sine: Tot ceea ce mai dăinuia în mine din iubirea originară, ceea ce trebuia să fie sădit în om prin sânge trebuie să fie înlocuit, în cazul meu, cu o iubire care nu face nici o diferenţă între mamă, frate, soră şi ceilalţi oameni. Spiritual el părăsise părinţi, soţie, copii, fraţi şi surori şi devenise un urmaş al Duhului. Se spunea că în el Hristos devenise viu.

Toate acestea se petreceau în intimitatea Misteriilor. Asemenea oameni erau martorii lumilor spirituale. Ei erau, de asemenea, şi profeţi, căci anunţau un eveniment care nu era altceva decât Misteriul de pe Golgota. Ceea ce se petrecea pentru indivizii izolaţi în centrele de Misterii se realizase o dată pe plan fizic, în Palestina, pentru întreaga lume. Dacă aţi dispune de reglementările destinate vechilor iniţiaţi aţi vedea că acestea îşi găseau desăvârşirea în cele trei zile şi jumătate. Niciodată acest lucru nu se produsese anterior pe plan fizic. Astfel încât se poate spune: Toate iniţierile erau anunţuri anticipate a ceea ce s-a înfăptuit în timpul Misteriului de pe Golgota. Acest lucru a fost posibil numai pentru că o individualitate atât de importantă ca regentul spiritelor solare s-a încorporat în corpul lui Iisus din Nazaret. Nici un Eu omenesc, ca cel pe care îl posedăm noi, n-ar fi putut realiza ceea ce s-a înfăptuit pe Golgota. Pentru aceasta trebuia un Eu care să fi evoluat în asemenea măsură pe Soare.

Astfel înţelegem noi umanitatea divină a lui Iisus Hristos, care este negată în epoca modernă, deoarece oamenii nu mai sunt capabili să se adapteze adâncimilor lumii spirituale. Când examinăm acest fapt în adevărata sa lumină, vedem că pe Golgota are loc un proces a cărui semnificaţie depășește cu mult orice alt eveniment.

Printre spiritele mai noi numai Richard Wagner a presimţit semnificaţia sângelui. V-am explicat cum activitatea glandulară este expresia corpului eteric, iar activitatea nervoasă a corpului astral şi cum se manifestă Eul în sânge. V-am spus că, dacă Hristos n-ar fi venit, în evoluţia sângelui ar fi survenit o creştere a egoismului; Eul ar fi impulsionat egoismul, cultul Egoului. Trebuia ca sângele aflat în exces în omenire să se scurgă, să fie sacrificat, pentru ca aceasta să nu se piardă cu totul în egoism. Adevăratul mistic vede în sângele care curge din rănile Mântuitorului sângele excedentar care trebuia să se scurgă pentru ca omenirea să nu se cufunde în egoism, pentru ca o iubire frăţească de natură psiho-spirituală să poată cuprinde întreaga omenire. Astfel concepe discipolul ştiinţei spiritului sângele care se revarsă de pe cruce; el trebuia să fie îndepărtat din omenire, pentru ca aceasta să se poată desprinde de materie. Pentru acest motiv, în locul iubirii legate de sânge s-a instalat iubirea viitorului, cea a omului pentru om. Numai astfel poate fi înţeleasă afirmaţia lui Iisus Hristos: „Cel care nu-şi părăseşte tatăl, mama, femeia şi copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic“ [42]. Această afirmaţie trebuie să fie înţeleasă în sensul că prin Evenimentul de pe Golgota este depăşit tot ceea ce fusese consolidat prin iubirea legată de sânge, de legăturile de rudenie. Cel care a instaurat noua iubire, iubirea spiritual-psihică, a putut spune că vechea iubire trebuie să fie părăsită. Acesta este contextul.

Însăşi apariţia lui Iisus Hristos este un fapt mistic profund şi poate fi înţeleasă numai dacă nu i se aplică criteriile ştiintelor naturale. Cine ar face acest lucru s-ar asemăna cu cineva care, văzând o lacrimă, ar judeca-o numai după legea gravitaţiei şi nu ca o manifestare a sufletului.

Asemenea fapte nu pot fi sesizate decât cu ajutorul ştiinţei spiritului. De aceea apariţia lui Iisus Hristos pe Pământ diferă de cea a altor fondatori de religii. Ceea ce au dat ceilalţi este o învăţătură. În ceea ce-l priveşte pe Iisus Hristos, se poate spune într-adevăr: Aproape fiecare cuvânt pe care L-a spus a mai fost pronunţat într-o împrejurare oarecare. În ceea ce îi priveşte pe Hermes şi pe Buddha, important este ceea ce a fost spus; în cazul lui Iisus Hristos, ceea ce contează este prezenţa Sa, faptul că a trăit, este împlinirea Misteriului de pe Golgota.

Cel care vrea să fie creştin în sensul ştiinţei spiritului este prin faptul că el crede în divinitatea lui Iisus Hristos. Primii discipoli nu au spus doar: Noi suntem trimişi ca să propovăduim cuvântul Său; ei trebuiau să mărturisească existenţa Sa: „Am auzit noi înşine cuvintele, şi mâinile noastre au pipăit rănile Sale“ [43]. Imaginaţi-vă, în cazul altor religii, absenţa fondatorului lor: nu veţi pierde nimic. Eliminaţi prin gândire pe Iisus Hristos – creştinismul nu ar mai exista! Aceasta este deosebirea. De aceea oameni ca Darwin, Strauss, Drews [44] şi alţii pot afirma că învăţăturile tuturor religiilor se regăsesc în creştinism; nu aceasta este important, ci faptul că Hristos a existat şi că a reprezentat în mod concret ceea ce anunţaseră profeţii. Astfel, creştinismul nu este învăţătură, ci forţă. Dacă v-aţi putea transporta pe o altă planetă, nu aţi vedea numai Pământul, ci şi corpul eteric şi corpul astral al Pământului, Pământul spiritual, în afară de Pământul fizic. Dacă aţi fi rămas pe acest astru timp de milenii, înainte de apariţia lui Iisus Hristos, aţi fi putut observa cum, în însuşi spiritul Pământului, culoarea corpului astral s-a modificat datorită faptului că Iisus Hristos a trăit aici. Oamenii care au existat după apariţia lui Iisus Hristos au trăit pe un Pământ transformat, din care cauză au dobândit facultatea de a depăşi cea mai profundă coborâre a spiritului. Odinioară trebuia să te înalţi în lumile spirituale, pentru a cunoaşte ceva din aceste lucruri; în creştinism a coborat însuşi Misteriul. Pentru privirea fizică el a fost prezent ca eveniment istoric. A trebuit ca divinitatea să coboare, pentru a conduce din nou omenirea din lumea fizică în lumea spirituală.

Aşa veţi găsi descris creştinismul în Evanghelia cea mai pură, Evanghelia lui Ioan. Aceasta nu este numai o operă poetică, ci o carte de viaţă. Numai cel care a trăit Evanghelia lui Ioan o cunoaşte cu adevărat. Iar când o trăieşti poţi propovădui tot ce a fost spus azi ca pe un adevăr propriu.

Aş vrea să vă mai spun, pe scurt, cum se poate ajunge la învăţăturile creştinismului.

Printre multe cărţi, Evanghelia lui Ioan este cea care indică metodele cu ajutorul cărora s-au putut fundamenta profunzimile creştinismului. Chiar în vremea când creştinismul nu exista încă în forma sa actuală, el era predat în şcoli; avem ca exemplu pe Dionisie Areopagitul, un elev al apostolului Pavel. Se obişnuia, odionioară, să se atribuie acelaşi nume celor ce erau răspunzători cu Misteriile de-a lungul secolelor, astfel încât şi cel căruia îi fuseseră transmise secretele şi care le-a consemnat a fost numit la fel.

Cel care, din punct de vedere al esoterismului, se adânceşte cu totul în primele cuvinte ale Evangheliei lui Ioan resimte forţa de trezire pe care o au acestea. Evanghelia lui Ioan trebuie folosită aşa cum se practica la origini; să meditezi neîncetat asupra primelor cuvinte ale acesteia şi să le laşi să se perinde în fiecare dimineaţă prin faţa sufletului tău. Ea devine atunci o forţă care scoate la lumină forţele ascunse în profunzimile sufletului. Trebuie, bineînteles, să dispunem de o traducere exactă, care să exprime conţinutul textului originar. Aş vrea să vă mijlocesc, printr-o traducere pe cât posibil exactă, cunoaşterea adevăratei vieţi spirituale a Evangheliei lui loan.

1. La origine era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi un Dumnezeu era Cuvântul.
2. Acesta era, la început, la Dumnezeu.
3. Totul s-a făcut prin El şi nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără el.
4. Întru el era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor.
5. Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o.
6. Fost-a un om, trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan.
7. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
8. El nu era Lumina, ci un martor al Luminii.
9. Căci adevărata Lumină, cea care-i luminează pe toţi oamenii, trebuia să vină în lume.
10. Ea era în lume şi lumea s-a născut din ea, dar lumea n-a recunoscut-o.
11. Ea a venit la fiecare om în parte, a venit până la oamenii-Eu, dar oamenii-Eu nu au primit-o.
12. Însă cei care au primit-o s-au putut manifesta prin aceasta ca fii ai lui Dumnezeu.
13. Cei care au crezut în numele Său nu sunt născuţi din sânge, nici din pofta cărnii, nici din voinţa omenească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
14. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi Şi noi am ascultat învăţătura Sa, învăţătură despre Fiul unic al Tatălui, cel plin de dăruire şi adevăr.

V-aş putea povesti multe lucruri despre modul în care ar trebui să vă implicaţi în trăirea diferitelor capitole ale Evangheliei lui Ioan. Cu titlu de exemplu, vă voi spune cum ar trebui să utilizaţi această Evanghelie începând cu cel de al treisprezecelea capitol, dacă aţi fi un atlevărat discipol al iniţierii creştine. Ceea ce descriu eu în cuvinte s-a desfăşurat în fapte. Pentru a uşura înţelegerea, voi prezenta lucrurile sub forma unui dialog care v-ar putea da o reprezentare asupra a ceea ce avea loc între maestru şi discipol.

Maestrul spune discipolului: Trebuie să dezvolţi în tine un sentiment, să te transpui în plantă. Dacă planta ar avea starea ta de conştienţă şi dacă ar putea privi cu această stare de conştienţă în jos, spre piatră, ea ar spune: Tu, piatră moartă, pe scara fiinţelor tu eşti pe o treaptă inferioară mie. Eu sunt deasupra ta. Dar oare aş putea eu exista azi, ca plantă, dacă n-ai fi tu? Eu îmi extrag seva nutritivă din tine. Nu as putea exista fără ceea ce-mi este inferior. Iar dacă planta ar putea simţi, ea ar spune: Eu sunt, este adevărat, superioară pietrei, dar mă înclin cu smerenie în faţa ei, căci piatra mi-a făcut posibilă existenţa. În mod asemănător, animalul ar trebui să se încline în faţa plantei şi să spună: Dacă tu nu ai fi aici, eu nu aş putea exista, deşi îţi sunt superior. Eu îţi sunt, fiinţă inferioară, dator pentru existenţa mea. Mă înclin cu smerenie în faţa ta.

Urcând pe scara evoluţiei, să luăm în considerare oamenii în întreaga lor diversitate, inferiori şi superiori. Ce ar trebui să spună cine e situat pe o treaptă de evoluţie superioară celorlalţi? Ca planta în faţa mineralului, ca animalul în faţa plantei, fiecare om superior ar trebui să se încline spre cel inferior şi să spună: Tu eşti, este adevărat, inferior, dar eu îţi datorez faptul de a exista! Imaginaţi-vă că aţi continua acest mod de meditaţie până la treapta cea mai înaltă a evoluţiei; veţi vedea că Iisus Hristos s-a înclinat, ca planta în faţa mineralului, înaintea apostolilor, tovarăşii săi, când le-a spălat picioarele: „Dintre voi am ieşit, mă plec în faţa voastră“.

Sentimente asemănătoare ar trebui să cultive discipolul vreme îndelungată. Iar acest simţământ ar trebui să devină din ce în ce mai viu. Atunci el s-ar afla pe prima treaptă a iniţierii creştine. Aceasta se poate traduce printr-un simptom exterior şi unul interior. În exterior, discipolul are un anumit timp impresia că picioarele sale se află învăluite de elementul apos. Interior, el vieţuieşte capitolul al treisprezecelea al Evangheliei lui Ioan ca pe o viziune în plan astral.

Discipolul face apoi încă un pas. Maestrul îi spune discipolului: Tu trebuie să ai şi alte trăiri; să-ţi imaginezi că te asaltează din toate părţile suferinţe corporale şi psihice. Trebuie să te întăreşti faţă de toate acestea, ca să poţi spune: Oricare ar fi chinurile şi suferinţele care mă năpădesc eu rămân drept, nu mă las abătut. Aceasta este ceea ce se numeşte „biciuire“. Simptomul său exterior este o senzaţie dureroasă a pielii indicând că sufletul a ajuns la această treaptă. Simptomul interior constă în a te vedea parcă biciuit pe plan astral. Dar important este ceea ce a obţinut sufletul ca vieţuire interioară.

Al treilea lucru pe care discipolul îl aude de la maestru este urmăţorul: Acum trebuie să-ţi dezvolţi sentimentul că, în afară de faptul că nu eşti înfrânt de nici o durere, rămâi neclintit, chiar dacă cel mai sfânt lucru din tine este târât în noroi. Tu trebuie să rămâi atât de puternic, încât să nu cedezi, chiar dacă ţi se va spune că acel lucru sfânt nu are nici o valoare. Chiar dacă acest lucru este călcat în picioare de oameni tu trebuie să ştii ce valoare are şi să poţi rezista împotriva lumii întregi. Dacă discipolul a atins acest punct, despre el se spune: A vieţuit „încununarea cu spini“. Simptomul exterior este o senzaţie dureroasă a capului, iar interior se va vedea în situaţia Mântuitorului, cu cununa de spini pe frunte.

Urmează a patra treaptă: maestrul îi spune discipolului: Trebuie să ajungi la un raport cu totul nou faţă de corpul tău. Tu te afli în corpul tău; trebuie să-l consideri ca ceva cu totul străin, în acelaşi fel cum îţi este străină o masă, trebuie să înveţi să spui: Eu port corpul meu prin lume. Trebuie ca el să devină pentru tine la fel de străin ca orice alt obiect exterior. Spunem atunci că s-a vieţuit „crucificarea“. Aşa cum Mântuitorul şi-a purtat crucea, tot astfel elevul şi-a purtat corpul ca pe o bucată de lemn. Simptomul exterior al crucificării sunt stigmatele. Discipolul este în măsură să provoace în mod voluntar, prin meditaţie, apariţia stigmatelor la mâini, la picioare şi în partea dreaptă a pieptului; apar pete roşii amintind de rănile lui Hristos. Această „probă a sângelui“ este simptomul exterior al faptului că a fost înţeleasă esenţa creştinismului. Iar experienţa interioară constă în a te vedea pe tine însuţi într-o viziune astrală, răstignit pe cruce.

A cincea treaptă este „moartea mistică“. Aceasta nu poate fi descrisă decât în mod aproximativ. Moartea mistică se produce în aşa fel, încât pentru om lumea întreagă pare cufundată într-o obscuritate profundă, ca şi cum el s-ar afla în faţa unui perete negru. Lumea simţurilor pare stinsă, ruinată; este ceea ce poate fi vieţuit. În acest moment, facem cunoştinţă cu ceea ce numai datorită acestui eveniment poate fi cunoscut, şi anume cu tot ce poate exista duşmănos, rău, în lume. Pentru a cunoaste viaţa trebuie să trecem şi prin această încercare: este ceea ce se numeşte „coborârea în Infern“. Atunci are loc un eveniment extraordinar, pe care-l vedeţi parcă în faţa ochilor: „sfârşirea catapetesmei templului“, şi privirea se ridică atunci în lumea spirituală. Aceasta este ceea ce se numeşte „moartea mistică şi sfâşierea catapetesmei“.

Treapta a şasea este „punerea în mormânt şi Învierea“, când sentimentelor precedente omul îl mai adaugă pe acela că obiectele exterioare fac parte din corpul său, că lumea întreagă face parte din el. Așa cum degetul ar putea spune: Eu nu sunt deget decât datorită faptului că sunt legat de mână, omul nu există pe Pământ decât pentru că aparţine Pământului. Deoarece se pot deplasa pe Pământ, oamenii se cred independenţi. Când ne pătrundem de sentimentul că totul face parte din noi se produce ceea ce se numeşte „punerea în mormânt“: spiritual-sufleteşte te afli în pământ şi numai ulterior învii, pe cale spirituală. Abia atunci înţelegi fapta lui Iisus Hristos, care s-a legat de Pământ prin moarte, şi cum cel care a fost cândva regentul Soarelui a devenit spirit al Pământului. Iar cuvintele Evangheliei lui Ioan trebuie luate ad litteram: „Cel ce mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare“ [45]. Dacă vedeţi în Iisus Hristos spiritul cel mai înalt al Pământului, şi în Pământ corpul Său, întelegeţi, de asemenea, că dumneavoastră călcaţi literalmente cu picioarele corpul lui Iisus Hristos. Şi vă uniţi cu El când faceţi experienţa punerii în mormânt.

Urmează a şaptea treaptă: „înălţarea la cer“, care pe bună dreptate nu se poate descrie; numai cel care ar gândi fără să se servească de creierul său ar putea-o înţelege.

V-am descris modul în care era parcursă iniţierea creştină. Datorită ei discipolul dobândea ceea ce se numeşte „ochiul lui Hristos“. Dacă aţi fi lipsiţi de ochi, aţi fi cufundaţi în întuneric. Așa cum nu puteţi vedea Soarele fără să aveţi ochi, nu-L puteţi percepe pe Hristos fără organul hristic. Ochiul este născut de Lumină pentru Lumină. Lumina este cauza vederii. Soarele trebuie să fie prezent ca Soare real, şi acest Soare îl trăiţi în ochiul dumneavoastră. La fel stau lucrurile şi cu ochiul spiritual. A vorbi despre „Hristos interior“ nu este decât vorbărie goală; ar fi ca şi cum am vorbi despre ochi fără să existe Soarele. Omul poate, prin exerciţiile amintite, să dobândească facultatea de „a-L vedea“ pe Hristos, dar el obţine această forţă de la însuşi Hristosul istoric. Ceea ce este Soarele pentru ochi este Hristos pentru dezvoltarea organului hristic la om.

Nu este vorba de a da indicaţii, ci de a prezenta fapte. Trebuie să cunoaştem tot ce există pe lume. Iar aceste conferinţe au ca scop să facă cunoscut din ce adâncimi este scos adevăratul spirit creştin şi cum Evanghelia lui Ioan conţine metodele iniţierii creştine, datorită căreia omul dobândeşte ochiul care-L poate vedea pe însuşi Hristos. Dar cei care vor să-L propovăduiască trebuie, într-un anumit fel, să fi trăit cu El în mod real, nu doar prin credinţă.

Pentru a descrie ce se află în lume, reflectaţi la conferinţa de azi; consideraţi lumea spirituală aşa cum a caracterizat-o Goethe. El a pronunţat aceste minunate cuvinte, valabile atât pentru ştiinţele naturale, cât şi pentru ştiinţa spiritului.

„Dacă ochiul nostru nu ar fi de natură solară,
Cum am putea noi percepe lumina?
Dacă nu ar trăi în noi înşine puterea Domnului,
Cum ne-ar putea încânta ceea ce este dumnezeiesc?“

În exterior, în lume, există lucruri şi fiinţe; ea creează organele şi formează aptitudinile. Fără Soare, nu există ochi, dar nici facultatea de a vedea Soarele. Fără Iisus Hristos, nu există organ de percepţie a lui Hristos, dar nici posibilitatea de a dezvolta un astfel de organ.