|
Ieri am urmărit devenirea umanităţii în aspectul său cosmic
şi, de
asemenea, pe Pământul nostru. Astăzi voi mai face unele
completări în
ceea ce priveşte această evoluţie, pentru a afla ce spune teosofia,
atât în legătură cu importanţa creştinismului, cât şi
cu iniţierea
creştină. În primul rând, vă rog să vă îndreptaţi
ochiul spiritual spre
începutul devenirii omului.
Am spus că în momentul separării de Luna actuală
Pământul era
acoperit de un ocean primordial şi am caracterizat felul în care
omul
fizic s-a unit atunci cu omul spiritual-sufletesc. Apoi am urmărit
desfăşurarea acestei evoluţii până în zilele noastre şi am
recunoscut
că a avut loc cea mai profundă coborâre a omenirii, cu spiritul
său, în
materie. Am spus că acum trebuie să aibă loc o nouă urcare, o
respiritualizare, şi am vorbit, de asemenea, despre misiunea cu care
teosofia, sau ştiinţa spiritului, crede că este investită în
vederea
acestei evoluţii.
Am atras atenţia asupra separării sexelor, care s-a produs la
lemurieni. Pe Lună bisexualitatea exista deja, la fiinţele inferioare.
Omul, aşa cum este fiecare dintre dumneavoastră, s-a divizat în
două
sexe o dată cu integrarea sa într-o structură corporală. Trebuie
să vă
reprezentaţi omul acelor timpuri îndepărtate, înaintea
separării
sexelor, ca fiind complet lipsit de ceea ce numim sexualitate; aceasta
era inexistentă sau cel puţin avea o formă cu totul diferită de cea de
astăzi. Este foarte important să înţelegem semnificaţia capitală
a
celor amintite mai sus pentru întreaga evoluţie omenească.
Dacă nu s-ar fi produs divizarea în sexe, dacă omenirea
actuală nu
ar fi evoluat prin cooperarea masculinului cu femininul, fiinţa
omenească ar fi avut cu totul altă structură. Prin influenţa
masculinului a luat naştere individualitatea omului. Ieri am explicat
care este diferenţa dintre un suflet-grup şi un suflet-individual.
În
lumea animală, lucrurile se întâmplă cu totul altfel. Aici
separaţia
între sexe există deja în plan astral. Dimpotrivă, omul,
înainte să fi
fost „picurat“ în corpuri omeneşti individuale, nu poseda cele
două
sexe în planul astral sau încă nu avusese loc, cum se
spune, căderea în
sexe. Or, dacă în lumea fizică s-ar fi prelungit asexualitatea
omului,
dacă în loc de bisexualitate ar fi apărut un fel de asexualitate,
nu ar
fi fost posibil ca omul să se transforme într-o fiinţă
individuală.
Tocmai acesta este sensul evoluţiei omeneşti: a face din oameni fiinţe
din ce în ce mai individualizate.
Dacă ne-am întoarce la epoca pe care am caracterizat-o ieri,
am
vedea că prin forma lor exterioară oamenii semănau foarte mult
între
ei. Datorită acţiunii conjugate a celor două sexe au luat naştere
diferenţele individuale şi cu timpul aceste diferenţe au crescut, şi
vor creste şi mai mult în viitor. Fără separarea sexelor
generaţiile ar
fi asemănătoare în continuare. Faptul că omul devine o fiinţă tot
mai
independentă depinde de existenţa celor două sexe.
În acele vremuri îndepărtate, şi încă un timp
destul de îndelungat,
în era atlanteană, în lume a dominat endogamia (căsătoria
în cadrul
aceluiaşi trib) şi numai încetul cu încetul şi-a făcut
apariţia
exogamia (căsătoria în afara tribului). În timpurile vechi,
căsătoria
se încheia în cadrul micilor comunităţi consangvine sau al
unui trib.
Toate popoarele deţin indicii privind caracterul deosebit al exogamiei,
aceasta fiind considerată un eveniment foarte important.
Cu cât ne întoarcem mai mult în timp, vedem cum
căsătoria încheiată
în cadrul tribului, consangvinitatea, avea un caracter moral.
În
legătură cu acest subiect mi-ar plăcea să vă povestesc o mică
istorioară.
Aţi auzit de Anzengruber şi Rosegger [39].
Rosegger este un poet care a
descris cu multă afecţiune personaje din lumea satului. Şi Anzengruber
a descris magistral această lume în drama sa Der Meineidbauer (Ţăranul sperjur),
în Pfarrer von Kirchfeld
(Preotul din Kirchfeld) şi în alte drame el conturează cu o
deosebită
plasticitate figuri de ţărani din vremea sa. În cursul unei
plimbări,
Rosegger îi spune lui Anzengruber: „Eu ştiu că, de fapt, tu nu ai
cunoscut niciodată personajele pe care le descrii; poate ar fi mai bine
dacă ai merge să-i vezi în mediul lor“. Şi Anzengruber i-a
răspuns:
„Dacă aş face-o, poate aş fi complet derutat. De fapt, nu am cunoscut
niciodată ţărani de aproape; dacă sunt capabil să-i descriu o datorez
faptului că tatăl meu, bunicul şi toţi strămoşii mei erau ţărani şi am
încă în mine acest sânge ţărănesc. Pornind de aici
îmi creez
personajele, iar de ceilalţi nu-mi pasă; aceate lucruri clocotesc
încă
în sângele meu!“
Este un fapt interesant care se leagă de consideraţiile
noastre. Acolo unde sângele rămâne pur, ca în vechile
colectivităţi
tribale sau în cazul ţăranilor descrisi de Anzengruber, se
manifestă
încă o astfel de trăire intensă; aşa s-a întâmplat şi
cu poetul
Anzengruber, în ultima sa incarnare. El moştenise o forţă a
plăsmuirii
personajelor pe care ştia s-o aprecieze la justa sa valoare: o forţă
creatoare care-i parvenea prin intermediul sângelui generaţiilor
succesive. Aşa se întâmplă numai în cazul în
care sângele se contopeşte
doar cu sânge înrudit. Amestecul de sânge străin
stinge forţa creatoare
a sufletului. Dacă Anzeungruber s-ar fi căsătorit cu o femeie dintr-un
alt neam, copiii săi ar fi pierdut această forţă creatoare.
La aproape toate popoarele care există în epoca actuală se
poate
observa acest fenomen: căsătoriile în interiorul micilor grupuri
consangvine sunt asociate pretutindeni cu o memorie cu totul
excepţională. Ea este legată de clarvederea vagă, crepusculară. Oamenii
îşi amintesc ceea au trăit, începând de la naştere,
şi consideră
aceasta ca făcând parte din personalitatea lor. Înainte ca
endogamia să
fi fost înlocuită prin exogamie, persista literalmente amintirea
a ceea
ce trăiseră bunicul şi strămoşii mai îndepărtaţi; se spunea „Eu“
şi se
făcea experienţa evenimentelor trăite de bunic, străbunic şi strămoşi
încă mai îndepărtaţi. Cu cât ne întoarcem mai
mult în timp, cu atât
constatăm prezenţa aceastei memorii, care urcă de-a lungul generaţiilor.
Interesant este faptul că neamurile nu se percepeau ca Euri
individuale; oamenii spuneau „Eu“ bunicului, luându-şi un nume
care-i
îngloba pe toţi strămoşii. Cu acelaşi drept cu care în
prezent dăm un
nume pe care-l raportăm la personalitatea noastră, aceste popoare
îşi
luau un nume a cărui origine se putea găsi în urmă cu multe
secole,
căci naşterea nu întrerupea memoria. Individul izolat nu avea
nume,
căci naşterea nu era un eveniment excepţional. Atât cât se
întindea
înapoi firul memoriei, se accepta pentru toţi acelaşi nume. Un
document
care atestă acest sistem de acordare a numelor îl descoperim
în Biblie.
Orice dispută în legătură cu numele patriarhilor nu este
decât o
pedanterie savantă. Adam era Adam, şi era atât de vârstnic
deoarece
memoria exista de secole, iar descendentul unei personalităţi simţea că
alcătuieşte un singur Eu cu acesta. Toţi cei cărora sângele care
le
curgea în vine le transmitea aceeaşi memorie se numeau „Adam“.
Atât
timp cât memoria se transmitea pe firul generaţiilor, cât
persistau în
amintire evenimentele strămoşilor ca şi cum ei le-ar fi trăit personal
se spunea: Adam este încă prezent. Oamenii nu se percepeau ca
persoane
fizice individuale, ci simţeau că din punct de vedere spiritual sunt un
tot cu toţi ceilalţi.
Apoi, a crescut tot mai mult frecvenţa căsătoriilor între
persoane
de origini diferite, iar amestecarea sângelui va diminua
progresiv
memoria, care se întindea dincolo de manifestarea individuală.
Restrângerea memoriei a survenit ca o consecinţă a exogamiei.
Acesta
este mersul omenirii: individul depăseşte din ce în ce mai mult
neamul.
O dată cu sângele comun al celor de un neam se răspândea şi
expresia
colectivă a acestuia: iubirea. Cei al căror sânge era
înrudit se
iubeau. Dar cu timpul această iubire legată de sânge, această
iubire pe
care o putem numi originară şi care conducea la formarea unei familii
se va stinge. Iubirea venită din trecut este cu totul diferită de cea
care se anunţă ca iubire a viitorului. În timpurile
postatlanteene este
încă dominantă iubirea legată de sânge. Se iubesc cei prin
ale căror
vine curge acelaşi sânge. Dar aceasta va dispărea tot mai mult;
oamenii
se eliberează treptat de legăturile înguste ale înrudirii
prin sânge şi
se individualizează.
Această iubire originară, care s-a născut o dată cu coborârea
sufletelor în corpuri fizice, descreşte îu cursul timpului;
ea s-a
infiltrat în om în momentul pe care Biblia îl descrie
astfel: „Şi
Dumnezeu a insuflat suflare de viaţă în om şi a fost un suflet
viu“
[40]. Dar atunci s-a
mai produs ceva. Omul devenise un suflet viu, respirând, datorită
acestui fapt, cu ajutorul plămânilor. Aerul pe care el îl
inspiră
astfel era generator de sânge roşu, sânge roşu în
care se exprimă
natura Eului. Atât timp cât sângele este comun unui
grup, Eul este, de
asemenea, comun. Acesta este cazul iudaismului; un întreg popor
este
dominat de un suflet-grup. Treptat oamenii tind spre maturizare,
emancipându-se faţă de rudenia de sânge. O dată cu
respiraţia, la om a
apărut prima structură a hematopoiezei. Dar, după o lungă perioadă de
timp, el a ajuns la maturitatea produsă de transformarea
sângelui,
astfel încât în locul iubirii originare să apară
iubirea ce se
adresează tuturor oamenilor. Imaginaţi-vă evoluţia omenirii, aşa cum am
descris-o mai înainte: iubirea originară ar dispărea treptat;
iubirea
între persoanele înrudite – cea a mamei pentru copil etc. –
ar trebui
să descrească. Sângele nu acţionează astfel, încât să
creeze o legătură
de iubire care să cuprindă toată omenirea, şi puterea Eului, a
egoismului va creşte progresiv. Trebuia să se producă un eveniment care
să dea naştere, în locul iubirii originare, unei alte iubiri,
unei
iubiri spirituale. Acest eveniment este creştinismul. Prin apariţia
creştinismului a fost împiedicată fărâmiţarea omenirii
în
„oameni-atomi“. Oamenii trebuie să devină tot mai independenţi, aceasta
face parte din evoluţia sângelui; dar ceea ce s-a disociat pe
cale
naturală trebuie să fie din nou reunit pe cale spirituală, cu ajutorul
unei forţe capabile să acţioneze făcând abstracţie de iubirea
legată de
sânge.
Această forţă este creştinismul. Datorită acestui fapt, Misteriul de
pe Golgota are o semnificaţie fundamentală pentru întreaga
evoluţie a
omenirii. Dacă înţelegem aceasta, înţelegem şi semnificaţia
expresiei:
Sângele lui Hristos. Nu este un lucru care să poată fi cercetat
şi
experimentat în mod exterior, ci trebuie privit ca un fapt
mistic. Iată
de ce, în mod deplin conştient, am intitulat cartea mea nu Mistica creştinismului, ci Creştinismul, ca fapt
mistic.
Pentru a înţelege ce a însemnat existenţa lui Iisus
Hristos pe
Pământ, pentru a sesiza cât de fundamentală este
semnificaţia
creştinismului este necesar să ţinem cont de ceea ce a pregătit
apariţia acestuia. Asemenea preocupări au existat dintotdeauna. Puteţi
înţelege modul în care vechii creştini priveau acest lucru
cu ajutorul
unui pasaj din scrierile Sfântului Augustin [41]:
„Ceea ce se numeste azi
religie creştină a fost întotdeauna religia adevărată,
atâta doar că
ceea ce altădată era adevărata religie se numeşte azi creştinism“.
În
timpul său, Augustin ştia că existase un precursor al creştinismului:
ceea ce se practica în vechile Misterii. Şi tocmai acest lucru
trebuie
să fie dezvăluit oamenilor prin mişcarea teosofică. Aş vrea să mă
explic în câteva cuvinte.
Existau, pe atunci, şcoli care erau în acelaşi timp biserici
şi
locuri de practicare a artelor. În fruntea acestor şcoli se
găseau
ghizii, cei mai evoluaţi dintre oameni. Acolo erau primiţi cei care
erau consideraţi corespunzători din punct de vedere spiritual pentru a
putea elabora ei înşişi o concepţie asupra lumii spirituale. Ei
erau
pregătiţi temeinic şi trebuiau să dobândească mai
întâi o cunoaştere
teoretică a lumilor spirituale, cam în felul în care
învăţăm în prezeut
în ştiinţa spiritului: Apoi ei ajungeau la trepte mai
înalte.
Învăţătura se transforma în viaţă, exotericul în
esoteric. Ei primeau o
învăţătură vie. Viaţa discipolutui era riguros ordonată, pentru
ca el
să se poată ridica încet-încet la perceperea lumii
spirituale.
Discipolul lua cunoştinţă mai întâi de faptele şi legile
lumii
spirituale, apoi, practicând exerciţiile ce i se prescriau, el
îşi
creea organele de percepţie, pentru a putea privi în această lume
spirituală.
Ajungem acum la ultimul act. Reamintiţi-vă că somnul omenesc constă
într-o desprindere a corpului astral de corpurile eteric şi fizic
şi că
atunci când survine moartea corpul fizic rămâne singur,
corpurile
eteric şi astral reunindu-se. Or, ghidul Misteriilor, hierofantele
acţiona, cu ajutorul metodelor adecvate, asupra omului, astfel
încât
corpul fizic să rămână ca al unui mort, timp de trei zile şi
jumătate,
în timp ce corpul eteric şi celelalte mădulare constitutive ale
omului
se aflau în exterior. Nu era nici somn nici moarte, ci o a treia
stare.
Totul era pregătit astfel, încât subiectul să parcurgă timp
de trei
zile şi jumătate un periplu prin lumile superioare. Ghidat de
hierofantele iniţiator, discipolul învaţă să cunoască în
acest timp
ceea ce noi am descris în conferinţele precedente; el
învaţă să le
cunoască prin propria sa viziune. După trei zile şi jumătate este „un
om născut a doua oară“. Când revine la sine, îşi aminteste
tot ceea ce
a trăit în cealaltă lume. Acum el este un martor viu al
existenţei
acelor lumi. Cuvintele sale sunt diferite de rezonanţa lor trecută. El
devine „preafericit“ şi i se pot aplica cuvintele: „Fericiţi, cei ce
văd aici“.
Când revine, îi este dat un cu totul alt nume; el
îşi păstrează
vechiul nume, utilizând tle acum înainte noul său nume de
iniţiat. Un
fenomen ieşit din comun se produce când omul coboară şi îşi
reintegrează corpul său fizic, putand din nou să trăiască în
lumea
fizică. Toţi lăsau să le scape atunci o mică cugetare - aceasta era
lege -, o mică sentinţă pe care limba noastră o traduce prin „Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu, cum m-ai preamărit!“ Este ceea ce resimţea un om
care atinsese acest nivel. El spunea despre sine: Tot ceea ce mai
dăinuia în mine din iubirea originară, ceea ce trebuia să fie
sădit în
om prin sânge trebuie să fie înlocuit, în cazul meu,
cu o iubire care
nu face nici o diferenţă îutre mamă, frate, soră şi ceilalţi
oameni.
Spiritual el părăsise părinţi, soţie, copii, fraţi şi surori şi
devenise un urmaş al Duhului. Se spunea că în el Hristos devenise
viu.
Toate acestea se petreceau în intimitatea Misteriilor.
Asemenea
oameni erau martorii lumilor spirituale. Ei erau, de asemenea, şi
profeţi, căci anunţau un eveniment care nu era altceva decât
Misteriul
de pe Golgota. Ceea ce se petrecea pentru indivizii izolaţi în
centrele
de Misterii se realizase o dată pe plan fizic, în Palestina,
pentru
întreaga lume. Dacă aţi dispune de reglementările destinate
vechilor
iniţiaţi aţi vedea că acestea îşi găseau desăvârşirea
în cele trei zile
şi jumătate. Niciodată acest lucru nu se produsese anterior pe plan
fizic. Astfel încât se poate spune: Toate iniţierile erau
anunţuri
anticipate a ceea ce s-a înfăptuit în timpul Misteriului de
pe Golgota.
Acest lucru a fost posibil numai pentru că o individualitate atât
de
importantă ca regentul spiritelor solare s-a încorporat în
corpul lui
Iisus din Nazaret. Nici un Eu omenesc, ca cel pe care îl posedăm
noi,
n-ar fi putut realiza ceea ce s-a înfăptuit pe Golgota. Pentru
aceasta
trebuia un Eu care să fi evoluat în asemenea măsură pe Soare.
Astfel înţelegem noi umanitatea divină a lui Iisus Hristos,
care
este negată în epoca modernă, deoarece oamenii nu mai sunt
capabili să
se adapteze adâncimilor lumii spirituale. Când examinăm
acest fapt în
adevărata sa lumină, vedem că pe Golgota are loc un proces a cărui
semnificaţie depăseste cu mult orice alt eveniment.
Printre spiritele mai noi numai Richard Wagner a presimţit
semnificaţia sângelui. V-am explicat cum activitatea glandulară
este
expresia corpului eteric, iar activitatea nervoasă a corpului astral şi
cum se manifestă Eul în sânge. V-am spus că, dacă Hristos
n-ar fi
venit, în evoluţia sângelui ar fi survenit o creştere a
egoismului; Eul
ar fi impulsionat egoismul, cultul Egoului. Trebuia ca sângele
aflat în
exces în omenire să se scurgă, să fie sacrificat, pentru ca
aceasta să
nu se piardă cu totul în egoism. Adevăratul mistic vede în
sângele care
curge din rănile Mântuitorului sângele excedentar care
trebuia să se
scurgă pentru ca omenirea să nu se cufunde în egoism, pentru ca o
iubire frăţească de natură psiho-spirituală să poată cuprinde
întreaga
omenire. Astfel concepe discipolul ştiinţei spiritului sângele
care se
revarsă de pe cruce; el trebuia să fie îndepărtat din omenire,
pentru
ca aceasta să se poată desprinde de materie. Pentru acest motiv,
în
locul iubirii legate de sânge s-a instalat iubirea viitorului,
cea a
omului pentru om. Numai astfel poate fi înţeleasă afirmaţia lui
Iisus
Hristos; „Cel care nu-şi părăseşte tatăl, mama, femeia şi copilul,
fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic“ [42].
Această afirmaţie trebuie să
fie înţeleasă în sensul că prin Evenimentul de pe Golgota
este depăşit
tot ceea ce fusese consolidat prin iubirea legată de sânge, de
legăturile de rudenie. Cel care a instaurat noua iubire, iubirea
spiritual-psihică, a putut spune că vechea iubire trebuie să fie
părăsită. Acesta este contextul.
Însăşi apariţia lui Iisus Hristos este un fapt mistic profund
şi
poate fi înţeleasă numai dacă nu i se aplică criteriile
ştiintelor
naturale. Cine ar face acest lucru s-ar asemăna cu cineva care,
văzând
o lacrimă, ar judeca-o numai după legea gravitaţiei şi nu ca o
manifestare a sufletului.
Asemenea fapte nu pot fi sesizate decât cu ajutorul ştiinţei
spiritului. De aceea apariţia lui Iisus Hristos pe Pământ diferă
de cea
a altor fondatori de religii. Ceea ce au dat ceilalţi este o
învăţătură. În ceea ce-l priveşte pe Iisus Hristos, se
poate spune
într-adevăr: Aproape fiecare cuvânt pe care L-a spus a mai
fost
pronunţat într-o împrejurare oarecare. În ceea ce
îi priveşte pe Hermes
şi pe Buddha, important este ceea ce a fost spus; în cazul lui
Iisus
Hristos, ceea ce contează este prezenţa Sa, faptul că a trăit, este
împlinirea Misteriului de pe Golgota.
Cel care vrea să fie creştin în sensul ştiinţei spiritului
este prin
faptul că el crede în divinitatea lui Iisus Hristos. Primii
discipoli
nu au spus doar: Noi suntem trimişi ca să propovăduim cuvântul
Său; ei
trebuiau să mărturisească existenţa Sa: „Am auzit noi înşine
cuvintele,
şi mâinile noastre au pipăit rănile Sale“ [43].
Imaginaţi-vă, în
cazul altor religii, absenţa fondatorului lor: nu veţi pierde nimic.
Eliminaţi prin gândire pe Iisus Hristos – creştinismul nu ar mai
exista! Aceasta este deosebirea. De aceea oameni ca Darwin, Strauss,
Drews [44] şi
alţii pot afirma că învăţăturile tuturor religiilor
se regăsesc în creştinism; nu aceasta este important, ci faptul
că
Hristos a existat şi că a reprezentat în mod concret ceea ce
anunţaseră
profeţii. Astfel, creştinismul nu este învăţătură, ci forţă. Dacă
v-aţi
putea transporta pe o altă planetă, nu aţi vedea numai Pământul,
ci şi
corpul eteric şi corpul astral al Pământului, Pământul
spiritual, în
afară de Pământul fizic. Dacă aţi fi rămas pe acest astru timp de
milenii, înainte de apariţia lui Iisus Hristos, aţi fi putut
observa
cum, în însuşi spiritul Pământului, culoarea corpului
astral s-a
modificat datorită faptului că Iisus Hristos a trăit aici. Oamenii care
au existat după apariţia lui Iisus Hristos au trăit pe un Pământ
transformat, din care cauză au dobândit facultatea de a depăşi
cea mai
profundă coborâre a spiritului. Odinioară trebuia să te
înalţi în
lumile spirituale, pentru a cunoaşte ceva din aceste lucruri; în
creştinism a coborat însuşi Misteriul. Pentru privirea fizică el
a fost
prezent ca eveniment istoric. A trebuit ca divinitatea să coboare,
pentru a conduce din nou omenirea din lumea fizică în lumea
spirituală.
Aşa veţi găsi descris creştinismul în Evanghelia cea mai pură,
Evanghelia lui Ioan. Aceasta nu este numai o operă poetică, ci o carte
de viaţă. Numai cel care a trăit Evanghelia lui Ioan o cunoaşte cu
adevărat. Iar când o trăieşti poţi propovădui tot ce a fost spus
azi ca
pe un adevăr propriu.
Aş vrea să vă mai spun, pe scurt, cum se poate ajunge la
învăţăturile creştinismului.
Printre multe cărţi, Evanghelia lui Ioan este cea care indică
metodele cu ajutorul cărora s-au putut fundamenta profunzimile
creştinismului. Chiar în vremea când creştinismul nu exista
încă în
forma sa actuală, el era predat în şcoli; avem ca exemplu pe
Dionisie
Areopagitul, un elev al apostolului Pavel. Se obişnuia, odionioară, să
se atribuie acelaşi nume celor ce erau răspunzători cu Misteriile de-a
lungul secolelor, astfel încât şi cel căruia îi
fuseseră transmise
secretele şi care le-a consemnat a fost numit la fel.
Cel care, din punct de vedere al esoterismului, se adânceşte
cu
totul în primele cuvinte ale Evangheliei lui Ioan resimte forţa
de
trezire pe care o au acestea. Evanghelia lui Ioan trebuie folosită aşa
cum se practica la origini; să meditezi neîncetat asupra primelor
cuvinte ale acesteia şi să le laşi să se perinde în fiecare
dimineaţă
prin faţa sufletului tău. Ea devine atunci o forţă care scoate la
lumină forţele ascunse în profunzimile sufletului. Trebuie,
bineînteles, să dispunem de o traducere exactă, care să exprime
conţinutul textului originar. Aş vrea să vă mijlocesc, printr-o
traducere pe cât posibil exactă, cunoaşterea adevăratei vieţi
spirituale a Evangheliei lui loan.
1. La origine era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu,
şi un
Dumnezeu era Cuvântul.
2. Acesta era, la început, la Dumnezeu.
3. Totul s-a făcut prin El şi nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără
e1.
4. Întru el era viaţa, şi viaţa era Lumina oamenilor.
5. Şi Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul
nu a cuprins-o.
6. Fost-a un om, trimis de Dumnezeu; numele lui era Ioan.
7. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca
toţi să creadă prin el.
8. El nu era Lumina, ci un martor al Luminii.
9. Căci adevărata Lumină, cea care-i luminează pe toţi oamenii, trebuia
să vină în lume.
10. Ea era în lume şi lumea s-a născut din ea, dar lumea n-a
recunoscut-o.
11. Ea a venit la fiecare om în parte, a venit până la
oamenii-Eu, dar
oamenii-Eu nu au primit-o.
12. Însă cei care au primit-o s-au putut manifesta prin aceasta
ca fii
ai lui Dumnezeu.
13. Cei care au crezut în numele Său nu sunt născuţi din
sânge, nici
din pofta cărnii, nici din voinţa omenească, ci de la Dumnezeu s-au
născut.
14. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi Şi
noi am
ascultat învăţătura Sa, învăţătură despre Fiul unic al
Tatălui, cel
plin de dăruire şi adevăr.
V-aş putea povesti multe lucruri despre modul în care ar
trebui să
vă implicaţi în trăirea diferitelor capitole ale Evangheliei lui
Ioan.
Cu titlu de exemplu, vă voi spune cum ar trebui să utilizaţi această
Evanghelie începând cu cel de al treisprezecelea capitol,
dacă aţi fi
un atlevărat discipol al iniţierii creştine. Ceea ce descriu eu
în
cuvinte s-a desfăşurat în fapte. Pentru a uşura
înţelegerea, voi
prezenta lucrurile sub forma unui dialog care v-ar putea da o
reprezentare asupra a ceea ce avea loc între maestru şi discipol.
Maestrul spune discipolului: Trebuie să dezvolţi în tine un
sentiment, să te transpui în plantă. Dacă planta ar avea starea
ta de
conştienţă şi dacă ar putea privi cu această stare de conştienţă
în
jos, spre piatră, ea ar spune: Tu, piatră moartă, pe scara fiinţelor tu
eşti pe o treaptă inferioară mie. Eu sunt deasupra ta. Dar oare aş
putea eu exista azi, ca plantă, dacă n-ai fi tu? Eu îmi extrag
seva
nutritivă din tine. Nu as putea exista fără ceea ce-mi este inferior.
Iar dacă planta ar putea simţi, ea ar spune: Eu sunt, este adevărat,
superioară pietrei, dar mă înclin cu smerenie în faţa ei,
căci piatra
mi-a făcut posibilă existenţa. În mod asemănător, animalul ar
trebui să
se încline în faţa plantei şi să spună: Dacă tu nu ai fi
aici, eu nu aş
putea exista, deşi îţi sunt superior. Eu îţi sunt, fiinţă
inferioară,
dator pentru existenţa mea. Mă înclin cu smerenie în faţa
ta.
Urcând pe scara evoluţiei, să luăm în considerare
oamenii în
întreaga lor diversitate, inferiori şi superiori. Ce ar trebui să
spună
cine e situat pe o treaptă de evoluţie superioară celorlalţi? Ca planta
în faţa mineralului, ca animalul în faţa plantei, fiecare
om superior
ar trebui să se încline spre cel inferior şi să spună: Tu eşti,
este
adevărat, inferior, dar eu îţi datorez faptul de a exista!
Imaginaţi-vă
că aţi continua acest mod de meditaţie până la treapta cea mai
înaltă a
evoluţiei; veţi vedea că Iisus Hristos s-a înclinat, ca planta
în faţa
mineralului, înaintea apostolilor, tovarăşii săi, când le-a
spălat
picioarele: „Dintre voi am ieşit, mă plec în faţa voastră“.
Sentimente asemănătoare ar trebui să cultive discipolul vreme
îndelungată. Iar acest simţământ ar trebui să devină din ce
în ce mai
viu. Atunci el s-ar afla pe prima treaptă a iniţierii creştine. Aceasta
se poate traduce printr-un simptom exterior şi unul interior. În
exterior, discipolul are un anumit timp impresia că picioarele sale se
află învăluite de elementul apos. Interior, el vieţuieşte
capitolul al
treisprezecelea al Evangheliei lui Ioan ca pe o viziune în plan
astral.
Discipolul face apoi încă un pas. Maestrul îi spune
discipolului: Tu
trebuie să ai şi alte trăiri; să-ţi imaginezi că te asaltează din toate
părţile suferinţe corporale şi psihice. Trebuie să te întăreşti
faţă de
toate acestea, ca să poţi spune: Oricare ar fi chinurile şi suferinţele
care mă năpădesc eu rămân drept, nu mă las abătut. Aceasta este
ceea ce
se numeşte „biciuire“. Simptomul său exterior este o senzaţie dureroasă
a pielii indicând că sufletul a ajuns la această treaptă.
Simptomul
interior constă în a te vedea parcă biciuit pe plan astral.
Dar important
este ceea ce a obţinut sufletul ca vieţuire interioară.
Al treilea lucru pe care discipolul îl aude de la maestru este
urmăţorul: Acum trebuie să-ţi dezvolţi sentimentul că, în afară
de
faptul că nu eşti înfrânt de nici o durere, rămâi
neclintit, chiar dacă
cel mai sfânt lucru din tine este târât în
noroi. Tu trebuie să rămâi
atât de puternic, încât să nu cedezi, chiar dacă ţi
se va spune că acel
lucru sfânt nu are nici o valoare. Chiar dacă acest lucru este
călcat
în picioare de oameni tu trebuie să ştii ce valoare are şi să
poţi
rezista împotriva lumii întregi. Dacă discipolul a atins
acest punct,
despre el se spune: A vieţuit „încununarea cu spini“. Simptomul
exterior este o senzaţie dureroasă a capului, iar interior se va vedea
în situaţia Mântuitorului, cu cununa de spini pe frunte.
Urmează a patra treaptă: maestrul îi spune discipolului:
Trebuie să
ajungi la un raport cu totul nou faţă de corpul tău. Tu te afli
în
corpul tău; trebuie să-l consideri ca ceva cu totul străin, în
acelaşi
fel cum îţi este străină o masă, trebuie să înveţi să spui:
Eu port
corpul meu prin lume. Trebuie ca el să devină pentru tine la fel de
străin ca orice alt obiect exterior. Spunem atunci că s-a vieţuit
„crucificarea“. Aşa cum Mântuitorul şi-a purtat crucea, tot
astfel
elevul şi-a purtat corpul ca pe o bucată de lemn. Simptomul exterior al
crucificării sunt stigmatele. Discipolul este în măsură să
provoace în
mod voluntar, prin meditaţie, apariţia stigmatelor la mâini, la
picioare şi în partea dreaptă a pieptului; apar pete roşii
amintind de
rănile lui Hristos. Această „probă a sângelui“ este simptomul
exterior
al faptului că a fost înţeleasă esenţa creştinismului. Iar
experienţa
interioară constă în a te vedea pe tine însuţi într-o
viziune astrală,
răstignit pe cruce.
A cincea treaptă este „moartea mistică“. Aceasta nu poate fi
descrisă decât în mod aproximativ. Moartea mistică se
produce în aşa
fel, încât pentru om lumea întreagă pare cufundată
într-o obscuritate
profundă, ca şi cum el s-ar afla în faţa unui perete negru. Lumea
simţurilor pare stinsă, ruinată; este ceea ce poate fi vieţuit.
În
acest moment, facem cunoştinţă cu ceea ce numai datorită acestui
eveniment poate fi cunoscut, şi anume cu tot ce poate exista duşmănos,
rău, în lume. Pentru a cunoaste viaţa trebuie să trecem şi prin
această
încercare: este ceea ce se numeşte „coborârea în
Infern“. Atunci are
loc un eveniment extraordinar, pe care-l vedeţi parcă în faţa
ochilor:
„sfârşirea catapetesmei templului“, şi privirea se ridică atunci
în
lumea spirituală. Aceasta este ceea ce se numeşte „moartea mistică şi
sfâşierea catapetesmei“.
Treapta a şasea este „punerea în mormânt şi
Învierea“, când
sentimentelor precedente omul îl mai adaugă pe acela că obiectele
exterioare fac parte din corpul său, că lumea întreagă face parte
din
el. Asa cum degetul ar putea spune: Eu nu sunt deget decat datorită
faptului că sunt legat de mână, omul nu există pe Pământ
decât pentru
că aparţine Pământului. Deoarece se pot deplasa pe Pământ,
oamenii se
cred independenţi. Când ne pătrundem de sentimentul că totul face
parte
din noi se produce ceea ce se numeşte „punerea în mormânt“:
spiritual-sufleteşte te afli în pământ şi numai ulterior
învii, pe cale
spirituală. Abia atunci înţelegi fapta lui Iisus Hristos, care
s-a
legat de Pământ prin moarte, şi cum cel care a fost cândva
regentul
Soarelui a devenit spirit al Pământului. Iar cuvintele
Evangheliei lui
Ioan trebuie luate ad litteram:
„Cel ce mănâncă pâinea mea mă calcă în picioare“
[45]. Dacă vedeţi
în
Iisus Hristos
spiritul cel mai înalt al Pământului, şi în
Pământ corpul Său,
întelegeţi, de asemenea, că dumneavoastră călcaţi literalmente cu
picioarele corpul lui Iisus Hristos. Şi vă uniţi cu El când
faceţi
experienţa punerii în mormânt.
Urmează a şaptea treaptă: „înălţarea la cer“, care pe bună
dreptate
nu se poate descrie; numai cel care ar gândă fără să se servească
de
creierul său ar putea-o înţelege.
V-am descris modul în care era parcursă iniţierea creştină.
Datorită
ei discipolul dobândea ceea ce se numeşte „ochiul lui Hristos“.
Dacă
aţi fi lipsiţi de ochi, aţi fi cufundaţi în întuneric. Asa
cum nu
puteţi vedea Soarele fără să aveţi ochi, nu-L puteţi percepe pe Hristos
fără organul hristic. Ochiul este născut de Lumină pentru Lumină.
Lumina este cauza vederii. Soarele trebuie să fie prezent ca Soare
real, şi acest Soare îl trăiţi în ochiul dumneavoastră. La
fel stau
lucrurile şi cu ochiul spiritual. A vorbi despre „Hristos interior“ nu
este decât vorbărie goală; ar fi ca şi cum am vorbi despre ochi
fără să
existe Soarele. Omul poate, prin exerciţiile amintite, să
dobândeaccă
facultatea de „a-L vedea“ pe Hristos, dar el obţine această forţă de la
însuşi Hristosul istoric. Ceea ce este Soarele pentru ochi este
Hristos
pentru dezvoltarea organului hristic la om.
Nu este vorba de a da indicaţii, ci de a prezenta fapte. Trebuie să
cunoaştem tot ce există pe lume. Iar aceste conferinţe au ca scop să
facă cunoscut din ce adâncimi este scos adevăratul spirit creştin
şi
cum Evanghelia lui Ioan conţine metodele iniţierii creştine, datorită
căreia omul dobândeşte ochiul care-L poate vedea pe însuşi
Hristos. Dar
cei care vor să-L, propovăduiască trebuie, într-un anumit fel, să
fi
trăit cu El în mod real, nu doar prin credinţă.
Pentru a descrie ce se află în lume, reflectaţi la conferinţa
de
azi; consideraţi că lumea spirituală aşa cum a caracterizat-o Goethe.
El a pronunţat aceste minunate cuvinte, valabile atât pentru
ştiinţele
naturale, cât şi pentru ştiinţa spiritului.
„Dacă ochiul nostru nu ar fi de natură solară,
Cum am putea noi percepe lumina?
Dacă nu ar trăi în noi înşine puterea Domnului,
Cum ne-ar putea încânta ceea ce este dumnezeiese?“
În exterior, în lume, există lucrui şi fiinţe; ea
creează organele
şi formează aptitudinile. Fără Soare, nu există ochi, dar nici
facultatea de a vedea Soarele. Fără Iisus Hristos, nu există organ de
percepţie a lui Hristos, dar nici posibilitatea de a dezvolta un astfel
de organ.
