|
Am aflat ieri ce înseamnă iniţierea rosicruciană, până la treapta a treia, aceea a „cunoaşterii scrierii oculte“. Astfel am înţeles ceea ce în spirit rosicrucian se numeşte „studiul“, apoi „dobândirea cunoaşterii imaginative“ şi, în sfârşit, ceea ce înseamnă „pătrunderea în scrierea ocultă“, în acea scriere care-şi are originea în înseşi legile naturii. Acum ne revine sarcina de a trece la treapta a patra a iniţierii rosicruciene, numită „pregătirea pietrei filosofale“. Faceţi abstracţie de tot ceea ce citiţi în vreo lucrare oarecare în legătură cu pregătirea pietrei filosofale şi veţi înţelege că numai în epoca actuală este posibil să se raporteze câte ceva despre ceea ce rosicrucianul înţelege prin această pregătire.
Sub asemenea sintagmă se găseau indicaţii pentru accesul la lumile
superioare, începând cu crearea acestui curent de către
cunoscutul
întemeietor al rosicruciansmului, în 1459. Trebuie ştiut că
rosicrucianismul a fost condus cu multă prudentă şi a fost păstrat
mereu secret. Spre sfârşitul secolului al XVIIl-lea şi
începutul celui
de al XIX-lea, prin trădare, au fost divulgate anumite secrete ale
rosicrucianismului. Au fost publicate mai multe amănunte privind acest
subiect; s-ar putea trage concluzia că persoanele în cauză au
avut
unele informaţii, fără însă a le înţelege. Totuşi, ele
aflaseră sau cel
puţin au prins din zbor unele lucruri exacte privind şi piatra
filosofală. Au apărut o serie de comunicări chiar în
„Reichs-Anzeiger“
[50], în legătură
cu
o societate care îşi luase ca sarcină pregătirea pietrei
filosofale.
Iar printre aceste comunicări se afla una pe care nu o putea
înţelege
decât cineva care ştia despre ce este vorba. Se spunea: „Da,
piatra
filosofală există; cea mai mare parte a oamenilor o cunosc, cea mai
mare parte chiar au avut-o în mână, şi ea nu este greu de
găsit, dar
majoritatea nu stiu acest lucru“.
Or, de acest concept al pietrei filosofale era legat sensul că ea ar
fi înzestrată cu proprietatea de a conduce încetul cu
încetul la
cunoasterea părţii nemuritoare a omului, la lumile superioare.
Când
omului îi clar că această parte a sa nu poate cădea pradă morţii,
el
dobândeşte, prin intermediul pietrei filosofale, viaţă veşnică;
învinge
astfel moartea, ceea ce a fost interpretat în sensul că omul nu
ar muri
niciodată. În realitate, prin aceasta el cunoaşte lumea în
care
trăieşte după moarte. În plus, piatra filosofală înseamnă
şi un elixir
al vieţii. Toate acestea făceau din piatra filosofală un obiect foarte
râvnit. Cel care ştie despre ce este vorba înţelege aceste
cuvinte; cel
care nu cunoaste secretul nu poate face mare lucru.
Vă voi spune, pe scurt, despre ce este vorba. Dacă doriţi să
înţelegeţi, trebuie să mă urmaţi în abordarea unui fapt
ştiinţific
foarte simplu. Este cunoscută legătura dintre om şi lumea vegetală.
Este un fapt că tot ce respiră în felul omului nu ar putea exista
dacă
nu ar fi plantă. Trebuie să aflaţi care este raportul dintre
dumneavoastră şi plantă.
Dumneavoastră inspiraţi aer şi utilizaţi oxigenul pe care acesta
îl
conţine. Fără oxigen nu aţi putea trăi. Când inspiraţi aerul şi
transformaţi oxigenul în interiorul organismului, expiraţi gaz
carbonic, o combinaţie de oxigen şi de carbon şi spuneţi: Omul absoarbe
continuu oxigen, întreţinându-şi astfel corpul, şi elimină
gaz
carbonic. În felul acesta, el produce continuu o otravă care l-ar
putea
omorî şi pe care o revarsă în mediul ambiant. Ce face
planta? Într-un
anumit sens, ea face exact invers: absoarbe gazul carbonic, păstrează
carbonul şi elimină oxigenul, de care nu are nevoie. Daţi plantei ceea
ce îi este necesar şi ea vă restituie oxigenul. Acest proces de
preluare a gazului carbonic şi de eliminare a oxigenului depăseşte cu
mult absorbţia de oxigen de către plantă. Ce face planta cu carbonul pe
care îl păstrează? Ea îşi edifică o mumită parte a
propriului corp. În
felul acesta, daţi într-un anumit fel plantei ocazia să-şi
edifice
propriul corp din carbou, în modul ei specific. Când, după
mileni,
dezgropaţi planta sub formă de huilă veţi găsi aceeaşi substanţă.
Planta vă dă oxigenul pe care îl absorbiţi. Dumneavoastră
îi daţi
gazul carbonic, din care ea reţine carbonul, pentru a-şi edifica
corpul, şi vă restituie oxigenul. Are loc un proces interactiv pur şi
simplu minunat. Aşa stau lucrurile în prezent. Dar omul se află
în
plină evoluţie şi în viitor corpul omenesc va dispune el
însuşi de
organul de transformare a gazului carbonic în oxigen şi va reţine
el
însuşi carbonul.
Acum vreau să mă refer – în alt fel decât am
făcut-o ieri,
când am vorbit despre rosicrucianism – la o altă stare viitoare a
fiinţei omeneşti. În viitor, omul va dispune de un corp lipsit de
dorinţe, de un nivel superior faţă de cel pe care îl au, pe o
treaptă
inferioară, plantele: el va fi în măsură să-şi edifice un corp
care, pe
o treaptă superioară, va fi de natură vegetală. Prin organul care la
ora actuală este inima sa el va dispune de un aparat cu care va realiza
ceea ce face acum planta. Planta şi omul nu ar putea trăi unul fără
celălalt. În absenţa plantelor, toate fiinţele consumatoare de
oxigen
ar fi condamnate să dispară, căci planta este cea care ne dă oxigenul;
omul nu poate fi gândit fără plantă. Iar ceea ce realizează acum
planta
fără noi va fi în viitor produs de acest organ în care se
va transforma
inima, când va fi un muşchi voluntar. Noi ne extindem conştienţa
dincolo de lumea plantelor, creştem împreună cu lumea vegetală,
în aşa
fel încât ceea ce planta face astăzi în afara noastră
se va produce mai
târziu în noi înşine. Atunci vom păstra carbonul, pe
care în prezent îl
eliminăm, şi ne vom edifica propriul organism. Vom deveni asemănători
vegetalelor, pe o treaptă superioară de conştienţă.
Ocultismul înveştmântează, din timpuri imemoriale, toate
acestea
într-o minunată legendă, căci adevărurile au fost păstrate de
milenii
în imagini şi legende. Este vorba de Legenda de Aur, şi ceea ce
v-am
povestit astăzi era comunicat discipolilor în imagini. Iată,
în mare,
ce spune ea: când Set – fiul pe care Dumnezeu l-a dat lui Adam şi
Evei
în locul lui Abel, cel care a fost ucis – a intrat într-o
zi în
Paradis, a descoperit cei doi arbori, arborele cunoaşterii şi arborele
vieţii, concrescuţi şi având ramurile împletite. El a cules
trei
seminţe, la ordinul îngerului care-l însoţea. Le-a păstrat
şi le-a pus
în gura lui Adam, când acesta a murit. Din mormântul
lui Adam a crescut
un arbore. Celui care ştia cum să-l privească, acest arbore îi
revela o
scriere cu litere de foc, formată din cuvintele „Ehjeh asher ehjeh“ –
Eu sunt cel care a fost, care este, care va fi. Atunci Set a luat
lemnul acestui arbore care creştea pe mormântul lui Adam şi din
el au
fost realizate mai multe obiecte, între altele acel baston care a
fost
vergeaua magică a lui Moise. Acest arbore s-a înmulţit; din el
s-a
construit poarta templului lui Solomon şi mai târziu, după multe
avataruri, crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.
Astfel, legenda reuneşte lemnul crucii de pe Golgota şi arborele
ieşit din sămânţa arborelui din Paradis, crescut din
mormântul lui Adam.
Această legendă ascunde acelaşi mister ca cel la care m-am referit
astăzi. Iată ce vrea să exprime ea: În vremurile de la
început, neamul
omenesc încă nu se afundase în viaţa plină de dorinţe, ci
era cast şi
pur ca planta care întinde caliciul său spre Soare. Apoi oamenii
au
căzut, prin păcatul originar: carnea lor a fost năpădită de dorinţe.
Dar tot ce omul a avut cândva, în starea sa de inocenţă,
îi va fi
înapoiat când, pe calea cunoaşterii, el îşi va crea
un corp asemănător
cu cel dinainte de a fi pătruns în cunoaştere; amintiţi-vă de
originea
Eului. Dar pentru că omul nu mai are acel corp, el a devenit un
organism care respiră cu ajutorul plămânilor şi si-a putut crea
sângele
roşu. Astfel, constituţia actuală a omului este legată de respiraţia si
circulaţia sa şi de faptul că el a putut deveni o fiinţă
înzestrată cu
facultatea de cunoaştere, aşa cum este în prezent.
Transpuneţi-vă în corpul actual. Vă puteţi face o reprezentare
privind modul în care pătrunde oxigenul, cum acesta stimulează
sângele
roşu, cum sângele roşu circulă în corp ca un arbore care se
ramifică,
cum apoi sângele albastru revine încărcat cu gaz carbonic.
În dumneavoastră sunt doi arbori: cel al sângelui roşu
şi cel al
sângelui albastru. Fără ei omul nu ar putea fi un purtător al
Eului.
Pentru aceasta trebuia să fie dotat cu sânge roşu; este calea
care
suscită cunoaşterea noastră actuală. Dar aceasta implică moartea, căci
dumneavoastră transformaţi sângele roşu în sânge
albastru saturat cu
anhidridă carbonică. De aceea, preotul care iniţia în Misteriile
Vechiului Testament spunea: Priveşte, tu ai în tine arborele
sangelui
roşu. Dacă nu l-ai fi primit, nu ai fi devenit niciodată un om
înzestrat cu facultatea de cunoaştere. Tu ai gustat din arborele
cunoaşterii, dar în acelaşi timp ţi-a fost luată posibilitatea de
a-ţi
da viaţă din propria ta fiinţă.
Ceea ce era odinioară un arbore al vieţii a devenit un arbore care
ucide; de aceea arborele sângelui albastru este în noi
arborele morţii.
Aceasta este starea actuală. Pentru iniţiat însă, în faţa
sufletului
său se prezintă o stare viitoare, când omul are în el
natura vegetală,
şi când, cu ajutorul aparatului său cardiac, el va retransforma
sângele
albastru în sânge roşu. Totodată, el va transforma arborele
morţii în
arborele vieţii. Atunci omul va deveni o fiintă nemuritoare; ceea ce a
fost pe o treaptă inferioară va fi din nou pe o treaptă superioară.
Aparatul pe care îl deţine acum planta îl va avea atunci
în el însuşi.
Datorită acestui fapt, Raiul constituie un punct final al omenirii. Iar
misiunea lui Set a fost înţeleasă ca o viziune de la
sfârşitul
timpurilor: compensarea celor două principii în omul
însuşi. Astfel se
împletesc în Paradis arborele vieţii şi arborele
cunoaşterii; ei nu se
pot afla în om decât dacă el îşi caută
înrudirea cu planta. Dar cum
dobândeşte el facultatea de a face ca cei doi arbori să se
împletească?
Prin faptul că dezvoltă în el cele trei mădulare superioare ale
naturii
omeneşti.
Am făcut cunoştinţă cu omul, constituit dintr-un corp fizic,
dintr-un corp eteric, dintr-un corp astral şi din Eu, şi ştim cum Eu1,
când lucrează asupra corpului astral obţine primul mădular
constitutiv
superior, prin lucrarea asupra corpului eteric pe cel de al doilea şi
prin lucrarea asupra corpului fizic pe cel de al treilea. Astfel, omul
viitorului va avea şapte mădulare constitutive, va mai avea o Sine
spirituală, un Spirit al vieţii şi Omul-spirit. Când îsi va
transforma
natura sa inferioară, el va purta în sine arborele cunoaşterii şi
arborele vieţii. Astfel, omului i-a fost oferită, chiar în
punctul de
plecare al evoluţiei sale, baza pentru cele trei mădulare constitutive
superioare, suportul Eului său.
Acestea sunt cele trei seminţe pe care le ia Set şi din care primul
„Om-Eu“, Adam, face să crească un arbore. În acest arbore se află
ceea
ce tranzitează toate incarnările prin care treceţi. În timpul
primei
incarnări, Eul dumneavoastră se afla la un nivel extrem de jos; din
incarnare în incarnare el se ridică din ce în ce mai mult.
Ceea ce se
dezvoltă astfel este simbolul a ceea ce este vesnic în om şi care
va
atinge perfecţiunea la sfârsitul stării pămnteşti. Dar omul nu
poate
ajunge aici decât atunci când se leagă cu cel mai important
lucru pe
care l-a întâlnit el în calea spiritului. Tot ceea ce
a condus omenirea
pe calea ascendentă – vergeaua magică a lui Moise, templul lui Solomon
Şi în final crucea de pe Golgota – ajută omul să-şi manifeste cu
toată
forţa Treimea superioară. Iar crucea de pe Golgota este cea care i-a
arătat drumul către desăvârşirea umană supremă. La origine,
germenele
din care a ieşit arborele de care este vorba a fost pus în gura
lui
Adam – nu s-ar putea exprima mai frumos acest lucru –, germene din care
se obţinuse lemnul pe care Set îl folosise. Acesta este, oglindit
în
imagini-simbol, mersul omului prin timp. În viitor el trebuie să
realizeze: transformarea fiinţei sale, aptitudinea de a face să ia
naştere carbonul în propria sa fiinţă, prin propriile forţe, ceea
ce
planta face în prezent; această alchimie a plantei omul o va
putea
stăpâni în viitor.
Pregătirea alchimică a ceea ce am descris mai sus se obţine prin
aceea că se dau discipolului rosicrucian anumite indicaţii priviud
modul de reglare a respiraţiei. Acest lucru nu poate fi înţeles
decât
aplicând principiul: picătură cu picătură, apa găureşte piatra.
Dar
învăţăcelul rosicrucian lucrează pentru aceasta. Ca şi picătura
minusculă care în cele din urmă dă naştere la adâncituri
în piatră,
reglarea procesului respirator duce la un progres în ceea ce
priveste
corpul omenesc. Indicaţiile după care rosicrucianul trebuie să exerseze
sunt de aşa natură, încât îl aduc pe calea care-i
permite să acceadă
încă de pe acum la o pregătire capabilă să confere Eului
aptitudinea de
a-şi elabora în alt mod corpurile viitoare. În orice caz,
cu aceasta se
asociază faptul că ceea ce dumneavoastră veţi întâlni mai
târziu în
ambianţa fizică aveţi de pe acum în lumea spirituală. Sfaturile
date
elevilor rosicrucieni constau în pregătirea unei stări viitoare
printr-un proces lent şi dobândirea încă de pe acum a
facultăţii de a
vedea această stare în lumile superioare. Astfel, discipolul
rosicrucian acţionează în două direcţii: în primul
rând el lucrează
pentru viitorul omenirii şi, în al doilea rând, el
dobândeste vederea
în lumea spirituală; vede ceea ce ulterior va coborî
în realitatea
fizică.
Înţelegeţi acum lucrurile pe care acest personaj extraordinar
le-a
publicat, fără să le fi înţeles. Piatra filosofală este banalul
cărbune
negru; dar trebuie să învăţaţi mecanismul prin care se poate
transforma
cărbunele cu ajutorul forţei interioare: acesta este progresul
omenirii. În cărbunele actual se află modelul a ceea ce va fi
într-o zi
substanţa cea mai importantă pentru om, chiar dacă aspectul ei va fi cu
totul diferit. Gândiţi-vă la strălucitorul diamant: el este, de
asemenea, cărbune! Ceea ce se numeşte „pregătirea pietrei filosofale“,
în concepţia rosicruciană despre lume, ascunde un proces de
metamorfoză
omenească şi o invitaţie de a lucra la stările viitoare ale omenirii.
Toţi cei care acţionează astfel pregătese corpurile viitorului,
corpurile de care vor avea nevoie sufletele în viitor.
Există un cuvânt care exprimă admirabil această muncă în
vederea
viitorului, şi pe care noi îl vom înţelege dacă vom lămuri
care este
deosebirea dintre evoluţia sufletelor şi evoluţia raselor.
Dumneavoastră toţi aţi fost atlanti, şi acele corpuri din Atlantida
aveau, aşa cum am spus, un cu totul alt aspect decât cele de
astăzi.
Acelaşi suflet care se afla într-un corp atlant este acum
în corpul
dumneavoastră. Dar nu toate corpurile au fost pregătite, ca al
dumneavoastră, de către un mic număr de colonişti care au emigrat
atunci de la vest la est. Cei care au rămas pe loc şi care, cum se
spune, s-au legat de rasă au dispărut, în timp ce cei mai
avansaţi au
întemeiat noi culturi. Ultimele rămăşiţe în drumul spre
est, mongolii,
au păstrat ceva din cultura atlantă. La fel, corpurile celor care nu
vor urma o evoluţie progresivă, prin care să poată depăşi următoarea
mare cotitură a evoluţiei, vor fi chinezii viitorului. Vor exista din
nou populaţii decadente. Astfel, în corpurile chinezilor trăiesc
suflete care, pentru că au avut o atracţie prea puternică pentru
această rasă, vor trebui să se incarneze încă o dată în
aceeaşi rasă.
Sufletele care sunt acum în dumneavoastră se vor incarna mai
târziu în
corpuri ieşite din cei care lucrează în prezent în felul
descris şi
care dau naştere la corpurile viitoare, cum au făcut-o odinioară primii
colonişti din Atlantida. Cei care sunt prinşi de rutina zilnică, care
nu vor să se lege de ceea ce merge spre viitor, vor dispărea în
rasă.
Există oameni care vor să rămână la ceea ce vine din trecut, care
nu
vor să ştie nimic despre progres, care refuză să urmeze pe cei care,
dincolo de rasă, conduc spre o structură mereu reînnoită a
omenirii.
Mitul a păstrat minunat această tendinţă. El se referă la vorbele
lui Isus Hristos: „Cel care nu-şi părăseste tatăl, mama, femeia şi
copilul, fraţii şi surorile nu poate să-mi fie ucenic“ şi, pe de altă
parte, arată cât este de trist să auzi pe cineva spunând:
Eu nu vreau
să ştiu nimic despre un astfel de conducător!, respingându-l. Cum
s-ar
putea exprima mai clar, decât prin imaginea celui care respinge
ghidul
şi care nu vrea să se ridice. Aceasta este legenda evreului rătăcitor,
Ahasverus, care l-a respins pe cel mai mame conducător, Iisus Hristos,
nedorind să ştie nimic despre evoluţie, obligat din cauza aceasta să
rămână în rasa sa şi să revină mereu la ea. Astfel de
mituri sunt date
omenirii ca amintire veşnică, pentru ca oamenii să ştie despre ce este
vorba.
Astfel, a patra treaptă a iniţierii rosicruciene trebuie să fie
înţeleasă ca un lucru de o mare profunzime. Aşa se articulează
„pregătirea pietrei filosofale“ cu evoluţia omenirii.
A cincea treaptă a iniţierii o reprezintă „corespondenţa dintre
microcosmos şi macrocosmos“. Complicatul corp omenesc, aşa cum este el
în prezent, s-a format într-un anumit mod. V-am condus prin
etapele
Saturn, Soare, Lună şi Pământul actual. Din tot ce se află astăzi
în
corpul nostru, pe Saturn nu existau decât primele structuri ale
aparatelor senzoriale, cuprinse în masa lui Saturn ca nişte
cristale în
ganga lor; ochiul era ca un cristal de cuarţ din rocile muntelui. Pe
Soare organele umane cele mai dezvoltate erau glandele. Pe Lună,
organele corespunzătoare celor care alcătuiesc în prezent
sistemul
nervos se aflau etalate la suprafaţa Lunii. Luna avea un sistem nervos
şi oamenii-animale care se aflau acolo au participat pentru prima dată
la constituirea sistemului nervos. Pe Pământ, omul a primit
sistemul
său osos, căci pe Lună încă nu exista un regn mineral.
Aţi văzut cu ce artă a fost alcătuit omul. Ceea ce constituie astăzi
ochiul nostru era etalat ca ochi pe întregul Saturn; ceea ce
exista în
macrocosmos s-a retras în noi. Ştiinţa ocultă este în
măsură să vă
indice în ce relaţie se află fiecare organ cu macrocosmosul:
despre
ficat, splină, inimă etc. se poate spune ce le corespunde în
lumea
exterioară şi ce a trebuit să se producă acolo pentru ca ele să se
poată forma. În învăţătura rosicruciană iniţiatică există
mijloace cu
ajutorul cărora, având ca punct de sprijin organele noastre de
simţ, să
ne putem cufunda în noi înşine, în ochii noştri,
în urechile noastre şi
să dobândim prin aceasta o viziune clarvăzătoare a formării
acestor
organe.
V-am condus la momentul evoluţiei atlanteene, când corpul
eteric era
atât de mult în afara corpului fizic, încât nu
se putea lega de punctul
care se află în cap, situat deasupra rădăcinii nasului. Apoi, am
văzut
cum corpul eteric a pătruns în corpul fizic şi cum corpul fizic a
dobândit forma sa actuală. Există o metodă de afundare în
sine cu
ajutorul unor formule foarte exacte, care nu sunt transmise decât
de la
om la om. Dacă vă adânciţi astfel în dumneavoastră în
locul în care
capul fizic se contopeşte cu capul eteric, vi se revelează aspectul pe
care îl avea Pământul când această parte a corpului
eteric a pătruns în
cap. Vă puteţi astfel adânci în fiecare mădular al
microcosmosului
dumneavoastră şi cunoaşte în acest fel forţele macrocosmosului,
ceea ce
au edificat arhitecţii lumii. Astfel, urmând indicaţiile
ocultismului,
este posibil să cunoaşteţi macrocosmosul. Pentru fiecare lucru din
lume, din macrocosmos, există un organ în microcosmos. Omul este
fiinţa
cea mai complicată. La fel cum comunicarea unei telegrame vă permite să
ştiţi cine este expeditorul său, puteţi, adâncindu-vă
într-un organ,
cunoaşte cine l-a elaborat.
Cu aceasta am atins deja a şasea treaptă, ceea ce se numeşte
„afundarea în macrocosmos“. Cel care a încercat să cunoască
legătura
dintre microcosmos şi macrocosmos şi-a lărgit cunoaşterea asupra
întregii lumi. Aceasta se ascunde în vechea zicală:
„Cunoaşte-te pe
tine însuţi.“ Teosofii au făcut mult rău, spunând:
„În tine se află,
deja, Dumnezeu în totalitate. Cel Preaînalt este prezent
în tine. Este
suficient să priveşti în tine pentru a cunoaşte întreaga
lume“.
Acest fel de a mocni în tine este tot ce poate fi mai absurd;
nu
conduce decât la cunoaşterea Eului propriu inferior, pe care deja
o
deţinem. În acest fel, nimeni nu învaţă decât ceea ce
ştie deja. O
adevărată cunoaştere de sine nu se dobândeşte decât
în modul descris,
ea fiind totodată şi o cunoaştere a lumii. Adevărata teosofie nu este
în măsură să-i uşureze omului lucrurile. Ea trebuie să spună:
Printr-o
aprofundare serioasă, cu calm, trebuie să cunoşti chiar şi fiinţa cea
mai complicată. Nu-l poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât
învăţând a-l
cunoaşte, parte cu parte, în lume. Aceasta implică răbdare şi
perseverenţă. Cunoşti lumea progresiv, cu calm şi în timp.
Teosofia nu
ne poate da nici o formulă magică cu ajutorul căreia să dobândim
cunoaşterea în totalitatea ei. Ea ne poate indica doar ce cale să
urmăm
pentru a ajunge la autocunoaştere şi totodată la cunoaşterea lumii. Va
ajunge omul şi la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Cunoaşterea la care ajunge omul pe a şasea treaptă a iniţierii nu
este o cunoaştere raţională, aridă; este o cunoaştere care ne leagă
în
mod intim cu lumea. Cel care a dobândit-o are o legătură directă
cu
toate lucrurile lumii, legătură pe care omul actual nu o cunoaste
decât
în relaţia misterioasă care este iubirea dintre bărbat şi femeie,
bazată pe o recunoaştere tainică a fiinţei celuilalt. O asemenea
relaţie, prin care nu numai înţelegeţi, dar prin care vă simţiţi
legaţi
de toate fiinţele, aşa cum se simte legat, în prezent, cel ce
iubeşte
de fiinţa iubită, este ceea ce se obţine prin contemplarea
macrocosmosului. Aveţi atunci o legătură intimă, un fel de legătură de
iubire cu planta, cu fiecare piatră, cu toate fiinţele lumii. Iubirea
dumneavoastră pentru toate fiinţele se specializează; ele vă spun ceva
pe care altfel nu-l puteţi afla dacă nu aţi coborât încă
în cunoaştere.
Animalul devorează ceea ce-i convine şi lasă ceea ce nu-i convine; el
are o relaţie de simpatie pentru unele lucruri şi o relaţie de
antipatie pentru altele. Pentru a dobândi cunoaşterea actuală,
omul a
fost constrâns să piardă legătura imediată cu lucrurile, dar el
va
redobândi-o pe un plan superior. De unde ştie azi ocultistul că
planta
acţionează asupra omului altfel prin floarea sa decât prin
rădăcina sa?
De unde ştie el că o rădăcină obişnuită acţionează altfel decât
un
morcov? Datorită faptului că lucrurile îi vorbesc, ca în
cazul
animalelor. Pe un plan inferior, această legătură intimă exclude
conştienţa raţională. Pe treptele cele mai înalte, omul o va
regăsi
într-o stare de conştienţă deplină.
Ajungând la acest punct, treapta a şaptea a iniţierii vine de
la
sine. Din tot ce am spus până acum aţi putut deduce că este vorba
de o
cunoaştere prin impresii afective (în germană: Gemütseindrücken -
raţiunile
inimii, pe care raţiunea le ignoră - nota trad. francez) şi de
sentimente. Aici nu există nimic care să nu afecteze inima omului
în
modul cel mai direct; din această cauză nu trebuie să faceţi aici o
distincţie între o cunoaştere ideală, una intelectuală şi una
spirituală. Intenţia ocultistului nu este să vă emoţioneze, să vă
povestească tot felul de lucruri frumoase, ci de a reda faptele lumii
spirituale. El ar considera ca o lipsă de pudoare să facă apel la
sentimentele dumneavoastră. Dar ocultistul ştie că faptele vorbesc de
la sine; ele sunt cele care trebuie să trezească sentimentele. Din
această cauză, pentru rosicrucian persoana maestrului nu este luată
în
considerare. Învăţământul nu are nimic de-a face cu
persoana. Maestrul
nu este decât ocazia de a face faptele să vorbească oamenilor.
Iar el
va vorbi cu atât mai bine cu cât va fi mai mult un mijloc
de expresie
al contemplării lumilor superioare. Cel care crede, care are opinii şi
concepţii personale nu este apt de a fi profesor de ocultism. Dacă nu
ar hotărî obiectivitatea, ci sentimentul, aţi spune, poate: doi
şi cu
doi fac cinci!
Vedeţi astfel cum prin diferitele sentimente pe care trebuie să le
dezvolte în interiorul său el se ridică la cunoaşterea lumilor
superioare. Desigur, pentru aceasta sunt necesare unele
îndrumări, pe
care fiecare le găseşte la momentul potrivit, dacă le caută asiduu.
Să nu credeţi că cele şapte trepte ale iniţierii trebuie urcate
succesiv; maestrul alege ceea ce este potrivit pentru fiecare. Vreau să
vă prezint şi etapele pregătitoare. Voi da numai două exemple, pentru a
vă arăta că, înainte de a trece la exerciţii mai riguroase, mai
trebuie
dezvoltate şi alte calităţi ale omului. Încă de la început,
trebuie
folosită concentrarea, concentrarea gândirii. Vedeţi cum
gândurile
dumneavoastră vagabondează de dimineaţa până seara!
Gândurile apar de
ici de colo şi vă trag după ele. Ca discipol rosicrucian, trebuie să vă
rezervaţi un timp în care să fiţi stăpânul gândurilor
dumneavoastră, să
vă concentraţi asupra unui obiect cât mai neinteresant. Timpul nu
contează; energia, răbdarea şi perseverenta, iată ceea ce este necesar.
O altă calitate care trebuie dezvoltată este „atitudinea pozitivă“,
care constă în a căuta în existenţă ceea ce se spune
într-o legendă
persană despre Iisus Hristos. Iisus Hristos şi discipolii Săi au găsit
un câine mort în stare de descompunere avansată la marginea
drumului.
Discipolii, mai puţin evoluaţi, şi-au întors faţa, numai Isus
Hristos
s-a oprit, a contemplat atent cadavrul şi a spus: „Ce dinţi frumoşi are
totuşi acest animal“!
Oricât ar fi de urât un lucru, tot are în sine
ceva frumos, în orice
lucru neadevărat există o picătură de adevăr, în tot răul este şi
un
bine. Şi nu este nevoie să renunţari la spiritul critic. Prea adesea
aceasta se interpretează ca interdicţie de a mai vedea ceva rău etc.,
când în realitate este vorba de faptul că orice
urâţenie conţine un pic
de frumuseţe şi orice rău ceva bun. Aceasta scoate la suprafaţă forţele
superioare ale sufletului şi face parte din pregătirea pentru iniţiere.
Am vrut să vă ofer mai întâi o reprezentare a spiritului
în care se
desfăşoară o iniţiere hristic-gnostică. În iniţierea rosicruciană
se
află creştinismul cel mai profund, cel mai autentic. Putem fi creştini
în adevărata accepţiune a termenului, în ciuda a tot ce
comportă
existenţa modernă. Puteam fi creştini în stilul vechi,
atâta timp cât
existau mai multe posibilităţi de a ne retrage din lume şi atâta
timp
cât nu pătrunseseră în noi formele de gândire care nu
ne mai permit să
fim astfel de creştini. Aceste reprezentări ieşite din gândirea
aflată
la baza ştiinţelor naturale fac dificilă adeziunea la creştinism
în
forma sa originară. Tocmai spiritele cele mai nobile sunt cele care
spun: Eu nu pot lega, în prezent, crestinismul, cu nimic.
Desigur,
lumea spirituală ne înconjoară, dar şi formele de gândire
pe care le
produce epoca materialistă trăiesc, de asemenea, în noi. Suntem
continuu înconjuraţi de forme de gândire impregnate de
viaţa materială.
De aceea, un om scrupulos trebuie să spună: Epoca noastră are nevoie,
în mijlocul acestui curent de reprezentări care se infiltrează
în noi,
de o metodă eficientă, care să ne permită să ne păstrăm integritatea
faţă de tot ceea ce ne invadează, provenind din lume. Această metodă ne
este oferită de ştiinţa apiritului. Dacă-i refuzăm ajutorul, dacă nu
vrem să ni-l însuşim suntem egoişti. Ştiinţa spiritului este
considerată ca executoarea testamentară a ceea ce era deja scopul
teologiei Evului Mediu. Ea poate fi înţeleasă de toţi, chiar de
cei
care cunosc toate obiecţiile, justificate, ale stiinţelor naturii.
În
prezent, oricine poate găsi în teosofia de orientare rosicruciană
ceea
ce-l conduce spre cunoaşterea lumii şi, de asemenea, spre pacea
sufletului şi încrederea în viaţă. Teosofia rosicruciană nu
este o
cunoaştere pur teoretică, care poate fi discutată pe bază de argumente,
ci o cunoaştere care trebuie să impregneze întreaga noastră
civilizaţie. Teosoful iniţiat în spirit rosicrucian cunoaşte el
însuşi
toate obiecţiile care pot fi aduse acestei concesii. Dacă am vrea să
discutăm cu ajutorul argumeutelor, s-ar produce ceea ce i s-a
întâmplat
lui Eduard von Hartmann [51]
cu a sa Filosofie a
inconştientului. El spunea, în această carte, în
care vorbea
despre darvinism şi alte subiecte, lucruri care constituiau un punct de
vedere superior faţă de punctul de vedere materialist al cercetării
în
domeniul ştiinţelor naturale. Toţi oamenii de ştiinţă s-au ridicat
împotriva lui şi asupra Filosofiei
inconstientului s-a abătut un potop de critiei. Eduard von
Hartmaim a fost numit cel mai mare diletant. Printre alte brosuri a
apărut una, scrisă de un autor anonim, care respingea Filosofia inconştientului cu
ajutorul unor argumente care puteau fi invocate de cineva care
stăpânea
cunoştinţele epocii sale. Această brosură a reprezentat un mare succes.
Oscar Schmidt [52],
celebrul zoolog, a declarat, de exemplu: „Păcat că nu ştim cine a
redactat această replică, căci este vorba de o persoană ajunsă la
culmea ştiinţei epocii sale!“ Iar Ernst Haeckel [53] a spus: „Să se facă
cunoscut,
şi noi îl vom considera ca pe unul dintre ai noştri“. Efectiv,
această
broşură a făcut senzaţie. A apărut o a doua editie, cu numele autorului
său: Eduard von Hartmann! Naturalistii au tăcut şi
întâmplarea nu a
fost comentată. Dar ea avusese totuşi loc.
În acest fel vedeţi cum cel care deţine un punct de vedere
superior
este în măsură să furnizeze el însuşi argumente contrare;
este
suficient să coboare la un alt punct de vedere. Dacă am dispune de
timp, am putea aduce şi noi câteva asemenea contraargumente. Era
important însă, din cauza puţinului timp disponibil, să fie
transmis
ceea ce investigaţia spirituală poate aduce, în prezent, la
cunostinţă
în legătură cu realităţile lumii superioare. Aceste lucruri
trebuie să
exercite o acţiune salutară asupra oamenilor, iar ştiinia spiritului să
pătrundă tot mai mult în toate domeniile vieţii omeneşti şi să le
poată
fecunda. Dacă va acţiona într-un mod fecuns şi salutar, ea va
aduce
astfel cea mai bună dovadă a vitalităţii sale. Aceasta este şi dovada
pe care o caută ştiinţa spiritului. De aceea teosoful rămâne
relativ pe
poziţii când spune: Totul nu este decât o himeră! De
totdeauna, ceea ce
s-a produs pentru binele omenirii a fost considerat la început ca
o
himeră. lată un exemplu din ultimii ani ai deceniului al patrulea al
secolului al XIX-lea, când banalul nostru timbru poştal
încă nu exista.
El a fost inventat spre sfârşitul anului patruzeci de un anume
Hill
[54] – de fapt, un
diletant. Cel care trebuia să prezinte invenţia în Parlament a
ţinut un
discurs neobişnuit: Este imposibil ca numărul de scrisori să crească,
aşa cum spune acest domn, şi dacă lucrurile ar sta aşa ar trebui mărită
clădirea! Ceea ce astăzi se înţelege de la sine – clădirea se
modifică
atunci când volumul de scrisori creşte – a fost astfel ocolit.
Alt
exemplu: când s-a pus problema construirii primului drum de fier,
în
Bavaria, a fost consultat Colegiul medicilor în legătură cu acest
subiect. Membrii Colegiului au spus atunci că nu ar trebui să se
construiască drumuri de fier, deoarece aceasta ar avea consecinţe
îngrozitoare asupra sistemului nervos al utilizatorilor, iar dacă
s-ar
pune totuşi problema construirii lor, ar trebui să fie
înconjurate cu
ziduri înalte de scânduri, pentru ca cei din jur să fie
feriţi de
comoţii cerebrale.
Orice lucru, când a apărut prima oară, a fost considerat
neobişnuit.
Dar ştiinţa spiritului, dacă vrea să devină o realitate a existenţei,
trebuie să pătrundă în ceea ce ne înconjoară zilnic. Dacă
ea va deveni
o forţă care dă aripi întregii noastre vieţi, care pătrunde
activităţile noastre cotidiene, va face dovada realităţii sale. De la
acest punct de vedere pleacă filosofia rosicruciană, şi în acest
spirit
vă rog să acceptaţi tot ce a fost spus în aceste conferinţe.
În viitor,
ştiinţa spiritului va avea o influenţă activă asupra forţelor creatoare
ale omului şi va da impulsuri noi artei de a vindeca şi pedagogiei,
domeniului artistic şi celui al cunoştinţelor superioare. Ea va anima
şi va însufleţi toate aspectele vieţii.
În această optică au fost ţinute aceste conferinţe, şi din
acest
punct de vedere vă rog să le receptaţi.
