|
Am încercat ieri să evocăm anumite conexiuni între
condiţiile de
viaţă, dar şi între condiţiile spirituale ale aşa-numitului timp
postatlantean. Am văzut cum prima epocă culturală a acestui timp se va
repeta în ultima, cea de a şaptea epocă culturală, cum cultura
iraniană
se va repeta în cea de a şasea epocă culturală şi cum epoca
culturală
egipteană, de care ne vom ocupa în zilele următoare, se repetă
în viaţa
şi destinele noastre în cea de a cincea epocă culturală. Despre
cea de
a patra cultură, epoca greco-romană, am spus că ea s-a păstrat
într-o
poziţie de excepţie, că nu se va repeta. În mod schematic, am
putut
atrage atenţia, prin aceasta, asupra unor conexiuni tainice existente
în culturile perioadei postatlanteene, survenită după distrugerea
Atlantidei prin uriaşele catastrofe acvatice. Şi perioada aceasta care
urmează Atlantidei va apune.
La sfârşitul celei de a cincea mari perioade, cea
postatlanteană,
vor urma catastrofe, care vor acţiona în mod asemănător cu cea de
la
sfârşitul perioadei atlante. Cea de a şaptea cultură a celei de a
cincea perioade îşi va afla sfârşitul în războiul
tuturor împotriva
tuturor. Au fost conexiuni interesante cele la care ne-am referit
vorbind despre anumite repetiţii, care, atunci când le vom urmări
mai
în detaliu, vor lumina adânc în viaţa noastră
sufletească.
Întrucât vrem să ne construim o bază de cunoaştere, vom
evoca azi şi
alte repetiţii. Dacă vom lăsa să ne alunece privirea departe în
devenirea Pământului, vom vedea că orizonturile largi trebuie să
ne
intereseze în mod cu totul deosebit.
Vom mai formula un avertisment, la acest început,
împotriva
repetărilor schematice. Când în domeniul ocultismului este
vorba de
astfel de repetiţii (prima epocă culturală se repetă în cea de a
şaptea, cea de a treia în a cincea), se poate
întâmpla ca o anumită
facultate combinatorie să vrea să se manifeste, vrând să caute
asemenea
scheme şi pentru alte conexiuni. S-ar putea crede că acest lucru este
posibil, şi din această cauză în multe cărţi care vorbesc despre
teosofie se scriu neghiobii. Trebuie să avertizăm în mod sever că
nu
astfel de combinaţii pot hotărî, ci numai contemplarea, vederea
spirituală, altfel se va eşua. Astfel de combinaţii trebuie să fie
prevenite. Ceea ce putem citi în lumea spirituală se poate
înţelege
prin logică, dar nu se poate găsi cu ajutorul acesteia. Asemenea
lucruri nu pot fi trăite decât prin experienţă.
Dacă vrem să înţelegem mai bine epocile culturale, trebuie să
obţinem o vedere de ansamblu a devenirii Pământului, cum se
prezintă
clarvăzătorului care-şi poate îndrepta privirea spre desfăşurarea
trecutului străvechi.
Dacă privim foarte departe înapoi la devenirea
Pământului, putem
spune că acesta nu s-a înfăţişat întotdeauna ca în
prezent. El nu a
avut suprafaţa solidă minerală pe care o are acum şi nici nu avea
plante şi animale ca în prezent, iar oamenii nu se aflau
într-un trup
de carne ca azi, ei nu aveau sistem osos. Toate acestea au apărut mai
târziu. Cu cât privim mai mult înapoi, cu atât
ne apropiem de o stare
pe care, dacă am fi putut-o privi din depărtări cosmice, am fi văzut-o
numai ca pe o ceaţă, ca pe un nor fin, eteric. Această ceaţă ar fi
fost, de fapt, mult mai mare decât Pământul actual, căci ea
s-ar fi
întins până în depărtările planetelor celor mai
exterioare ale
sistemului nostru solar şi chiar mai departe. Toate acestea ar fi fost
acoperite de o masă de ceaţă foarte extinsă în care nu se afla
numai
ceea ce a format mai târziu Pământul nostru, ci toate
planetele şi
însuşi Soarele. Şi dacă am fi cercetat mai bine această masă
ceţoasă –
presupunând că ne-am fi putut apropia – ea ni s-ar fi
înfăţişat ea şi
cum ar fi fost alcătuită numai din puncte eterice fine. Dacă privim din
depărtare un roi de ţânţari, acesta ne apare ca un nor, de
aproape însă
vedem insectele separate (individuale). Cam aşa am fi văzut atunci masa
Pământului în trecutul foarte îndepărtat,
Pământ care nu era material
în sensul propriu, ci era densificat până la stadiul
eteric. Această
formaţiune terestră era, aşadar, alcătuită din puncte eterice izolate,
dar de aceste puncte eterice era legat ceva cu totul special. În
orice
caz, dacă admitem că ochiul uman ar fi putut vedea aceste puncte, el nu
le-ar fi perceput aşa cum ar fi făcut-o clarvăzătorul şi cum ar fi
observat ceea ce acesta vede, în prezent când priveşte
retrospectiv. Să
ne apropiem de acest adevăr printr-un exemplu.
Să luăm o sămânţă de trandafir sălbatic, o sămânţă
deplin formată.
Ce vede cel care o observă? Vede un corp foarte mic şi, dacă nu ştie
cum arată sămânţa de măceş, el nu va descoperi niciodată că din
aceasta
va creşte o tufă de măceş. El nu va afla aceasta plecând doar de
la
forma seminţei. Cel care este însă înzestrat cu capacitatea
clarvederii
va avea următoarea trăire. Sămânţa va dispărea treptat vederii
sale,
dar în faţa ochiului său clarvăzător va apărea o formă
asemănătoare
unei flori care creşte spiritual din sămânţă. Ne-am înşela
însă dacă am
crede că această imagine este perfect identică plantei care corespunde
seminţei. Nu este nici pe departe identică. Este o minunată formă de
lumină care prezintă în sine curenţi şi formaţiuni complicate şi
s-ar
putea spune că ceea ce creşte mai târziu din sămânţă este
numai o umbră
a acestei forme de lumină, pe care clarvăzătorul o poate vedea în
sămânţă. Să păstrăm această imagine pe care clarvăzătorul o vede
în
arhetipul plantei şi să privim acum din nou la Pământul
primordial, la
punctele eterice izolate.
Dacă clarvăzătorul s-ar raporta acum, faţă de un astfel de punct de
praf eteric al substanţei primordiale, atunci pentru el din acesta ar
creste, ca şi în cazul seminţei, o formă de lumină, o formă
splendidă
care în realitate nu este prezentă, ci dormitează în
particula de praf.
De fapt, ce poate vedea clarvăzătorul ca pe o formă, privind
retrospectiv la acest atom al Pământului primordial? Ce va creşte
oare
din acesta? Este o formă care este la rândul ei tot atât de
diferită de
omul fizic, precum este arhetipul plantei de planta sensibilă: este
arhetipul formei umane actuale. Forma umană dormita pe atunci în
grăuntele de praf şi era necesară întreaga evoluţie a
Pământului pentru
ca ceea ce sălăşluia aici să se dezvolte până la omul actual.
Pentru
aceasta trebuiau îndeplinite foarte multe condiţii, aşa cum sunt
necesare multe condiţii şi pentru sămânţă; trebuie să ştim cum
trebuie
ea să fie introdusă în sol şi cum trebuie Soarele să-i trimită
radiaţiile sale calorice pentru ca ea să se dezvolte ca plantă. Şi,
treptat, vom înţelege cum s-a transformat în om acel
grăunte, dacă vom
lămuri tot ce s-a întâmplat în timpul scurs de atunci.
Într-un trecut extrem de îndepărtat, toate planetele
erau legate cu
Pământul nostru. Vom lua însă în considerare în
primul rând Soarele,
Luna şi Pământul, care şi în prezent ne interesează
în mod special.
Soarele nostru, Luna noastră şi Pământul nostru nu erau separate
pe
atunci, ci erau reunite. Dacă am frământa în prezent
într-o mare
cratiţă cosmică aceste trei corpuri ca pe o cocă şi dacă ne-am
imagina-o ca pe un corp ceresc, am obţine ceea ce a fost Pământul
într-o stare primordială: Soare + Lună + Pământ.
Bineînţeles, aici,
omul nu putea trăi decât într-o stare spirituală, pentru că
de Pământ
era legat şi ceea ce există în Soarele actual. Şi a trecut un
timp
îndelungat în care Pământul nostru a purtat în
el Soarele şi Luna,
fiind legat de toate entităţile şi forţele care erau unite cu acestea.
În acele timpuri omul era prezent numai spiritual în atomul
originar al
omului. Acest lucru s-a schimbat atunci când s-a produs ceva
extrem de
important în evoluţia lumii noastre, şi anume când Soarele
s-a separat,
ca un corp independent, părăsind Pământul şi Luna. Acum, ceea ce
mai
înainte fusese o unitate a devenit o dualitate, două corpuri
cereşti;
pe de-o parte Soarele şi de cealaltă parte Pământul + Luna. De ce
s-a
întâmplat asta?
Toate acestea au, bineînţeles, un sens profund, pe care-l vom
înţelege dacă, privind retrospectiv, vom observa că atunci pe
Pământ nu
trăiau numai oameni, ci de ei erau legate şi altfel de fiinţe de natură
spirituală, care, de fapt, nu erau perceptibile pentru ochii fizici,
dar care erau totuşi prezente, la fel de prezente ca oamenii şi
celelalte fiinţe fizice. Astfel, sunt legate, de exemplu, cu lumea
noastră fiinţe care trăiesc în ambianţa Pământului pe care
esoterismul
creştin le numeşte îngeri (Angeloi). Putem să ne reprezentăm cel
mai
bine aceste entităţi, dacă ne gândim că o astfel de fiinţă se
află pe
treapta pe care se va afla omul după ce Pământul îşi va fi
încheiat
evoluţia. În prezent, aceste fiinţe au ajuns deja la stadiul care
reprezintă omul ajuns la capătul evoluţiei sale terestre. O treaptă şi
mai înaltă o ocupă Arhanghelii sau Spirite ale focului, entităţi
pe
care le putem recunoaşte dacă ne îndreptăm privirea spirituală
spre
problemele unor popoare întregi. Aceste probleme sunt guvernate
de
entităţi numite Arhangheli. Alte entităţi, de nivel şi mai înalt,
se
numese Arhai sau Spirite ale personalităţii (Începătorii), pe
care le
aflăm dacă lăsăm privirea să cuprindă perioade întregi,
având în
atenţie popoarele, cu relaţiile şi opoziţiile lor; este vorba de
Spiritul timpului. Dacă, de exemplu, luăm în considerare
timpurile
actuale, acestea sunt dirijate de fiinţe superioare, numite
Începătorii
sau Arhai. Există apoi entităţi şi mai înalte, numite în
esoterismul
creştin Puteri, Exusiai sau Spirite ale formei. Astfel, de
Pământul
nostru sunt legate nenumărate entităţi, articulate între ele ca
într-un
fel de scară cu mai multe trepte.
Dacă urcăm de la mineral la plantă, de la aceasta la animal şi de la
animal la om, acesta din urmă este fiinţa fizică cu organizarea cea mai
complexă; dar şi celelalte sunt, de asemenea, aici, printre noi, ne
pătrund. La începutul evoluţiei noastre terestre, despre care am
vorbit
mai sus, când Pământul apărea asemănător cu o ceaţă
primordială din
sânul eternităţii, toate aceste fiinţe erau legate cu
Pământul şi
pentru clarvăzător se evidenţiază faptul că, în acelaşi timp cu
forma
umană, acea imagine este pătrunsă şi de alte fiinţe. Este vorba de
fiintele menţionate mai sus şi de fiinţe de natură şi mai înaltă
cum
sunt Virtuţile, Domniile, Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. Toate
aceste fiinţe erau intim legate cu acea masă pulverulentă eterică
gigantică, dar ele se află pe diferite trepte de evoluţie. Există unele
care au o măreţie pe care omul nici nu o bănuieşte, totuşi există şi
entităţi mai apropiate de om. Întrucât astfel de entităţi
se aflau pe
diferite trepte, ele nu-şi puteau parcurge evoluţia în acelaşi
fel cu
omul, trebuia creată pentru ele o reşedinţă. Printre entităţile
superioare erau unele care ar fi avut foarte mult de pierdut dacă ar fi
rămas legate cu fiinţele inferioare. Din această cauză ele s-au
separat, au preluat – din nor substanţele cele mai fine şi şi-au creat
reşedinţa în Soare. Aici şi-au creat cerul lor; aici au găsit
tempoul
corect al evoluţiei lor. Dacă ar fi rămas în substanţele mai
puţin
valoroase pe care le-au lăsat în urma lor pe Pământ, ele nu
şi-ar fi
putut continua evoluţia. Ar fi avut loc o frânare, ca o greutate
de
plumb intervenită în evoluţia lor. Vedem astfel cum ceea ce se
întâmplă
material, cum disocierea substanţei cosmice nu se produce numai dintr-o
cauză fizică, ci prin forţele entităţilor care au nevoie de un habitat
pentru evoluţia lor; lucrurile se intâmplă astfel pentru că ele
trebuie
să-şi construiască habitatul cosmic. Acest lucru trebuie să-l
subliniem, faptul că la bază se află cauze spirituale.
Astfel a rămas în urmă, pe Pământ şi Lună, omul şi o
dată cu el
fiinţe superioare aparţinând ierarhiei inferioare, ca
îngerii şi
arhanghelii, şi entităţi aflate mai jos decât el. O singură
entitate
puternică, care în fapt atinsese maturitatea necesară pentru a
migra pe
Soare, s-a jertfit şi a însoţit Pământul şi Luna. Este
entitatea care
mai târziu a fost numită Iahve sau Iehova. El a părăsit Soarele
şi a
devenit conducătorul situaţiilor de pe Pământ şi Lună. Avem de-a
face
deci cu două habitaturi: Soarele, cu fiinţele cele mai sublime aflate
sub conducereu unei entităţi elevate, sublime, pe care gnosticii, de
exemplu, au încercat să şi-o reprezinte sub denumirea de Pleroma
[1].
Să ne imaginăm această fiinţă ca fiind regentul Soarelui. Să reţinem că
spiritele cele mai nobile, cele mai sublime au plecat cu Soarele,
lăsând înapoia lor Pământul şi Luna. Luna nu se
separase, se afla încă
în corpul Pământului. Cum poate fi resimţit acest proces
cosmic al
separării Soarelui de Pământ? Înainte de orice, Soarele cu
locuitorii
lui trebuie percepuţi ca fiind ceea ce era mai măreţ, mai pur, mai
sublim din ce fusese legat anterior de Pământ, iar ceea ce se
află pe
Pământ şi pe Lună ca ceea ce este într-o formă inferioară.
Acea stare
era pe atunci chiar sub nivelul actual al Pâmântului, căci
a survenit
un moment în care Pământul s-a debarasat de Lună şi o dată
cu aceasta
şi de substanţele mai grosiere, care ar fi împiedicat omul
în evoluţia
sa. Pământul trebuia să expulzeze Luna.
Înainte de acest moment însă, pentru Pământ a fost
perioada cea mai
întunecată, cea mai groaznică; ceea ce era mai nobil în
structurile
sale evolutive ajunsese sub dominaţia unor forţe malefice, iar omul nu
mai putea să progreseze decât eliminând condiţiile de
existenţă cele
mai nefavorabile, odată cu Luna.
Trebuie să resimţim că un principiu al luminii, un principiu al
măreţiei, principiul Soarelui, se opune principiului
întunericului,
principiului Lunii. Dacă ar fi fost privit în mod clarvăzător
Soarele
care se despărţise atunci, ar fi fost văzute fiinţele care voiau să
locuiască pe acesta. Dar ar mai fi fost perceput ceva, şi anume că ceea
ce se separase ca Soare nu s-ar fi arătat numai ca o conjunctură de
fiinţe spirituale, nu s-ar fi arătat nici ca un corp eteric, căci
acesta aparţine unui nivel inferior: s-ar fi arătat ca ceva astral, ca
o măreaţă aură luminoasă. Ceea ce ar fi fost resimţit ca principiu al
luminii, ar fi fost văzut ca o aură strălucitoare în spaţiul
cosmic.
Dacă Pământul ar fi eliminat această lumină, el ar fi arătat ca
fiind
brusc densificat, chiar dacă nu era încă mineral şi solid. Atunci
s-au
aflat unul în faţa celuilalt un principiu bun şi unul rău, unul
luminos
şi unul întunecat.
Să vedem acum cum arăta Pământul înainte de eliminarea
Lunii. Ar fi
o reprezentare cu totul greşită, dacă ni l-am imagina aşa cum este
Pământul actual. Nucleul Pământului de atunci era o masă
incandescentă,
în clocot, înconjurată însă de forţe acvatice
puternice, dar nu ca apa
noastră actuală, căci pe atunci ele conţineau şi metalele în
formă
lichidă. În toate acestea se afla omul, dar într-o formă cu
totul
diferită de cea pe care o cunoaştem azi.
Aşa arăta Pământul atunci când a eliminat Luna.
Înainte de orice, pe
Pământ nu exista aerul, care lipsea cu desăvârşire din masa
acestuia.
Fiinţele care existau atunci nu aveau nevoie de aer, ele aveau un cu
totul alt sistem respirator. Omul devenise un fel de peşte-amfibian.
Dar era alcătuit dintr-o materie foarte moale, lichidă. Ceea ce
absorbea în sine nu era aer, ci ce era conţinut în apă. Cam
aşa arăta
Pământul în acea vreme. Trebuie să percepem acel timp ca pe
ceva care
era inferior Pământului nostru actual. Aşa trebuia să fie. Omul
nu
şi-ar fi putut niciodată găsi tempoul şi mijloacele necesare evoluţiei
sale, dacă Soarele şi Luna nu ar fi fost separate de Pământ. Cu
Soarele
inclus în Pământ totul ar fi decurs prea repede, dar mult
prea încet
s-ar fi desfăşurat totul cu forţele care acţionează acum pe Lună.
Când
Luna s-a retras în afara Pământului, proces însoţit
de uriaşe
catastrofe, s-a răspândit treptat ceea ce s-ar putea numi
separarea
unui înveliş aerian şi a elementului apă. Aerul nu era asemănător
aerului actual, el mai conţinea încă tot felul de vapori. Dar
abia acea
fiinţă care se pregătea pe atunci treptat reprezenta o anumită
structură pregătitoare pentru omul actual. Va trebui să descriem mai
exact toate aceste lucruri.
Am făcut astfel cunoştinţă cu omul atlat în trei conjuncturi
diferite. Mai întâi în situaţia în care el
trăia împreună cu Pământul +
Soarele + Luna şi cu toate entităţile superioare într-un singur
corp
planetar. Aici, el s-ar prezenta pentru privirea clarvăzătoare aşa cum
l-am descris. Apoi îl putem cunoaşte în condiţii foarte
defavorabile
împreună cu Pământul + Luna. Dacă ar fi rămas în acel
complex de
împrejurări, el ar fi devenit o fiinţă foarte rea,
îngrozitor de
sălbatică. După separarea Soarelui a existat opoziţia dintre Soare, pe
de o parte, şi Luna + Pâmântul, pe de altă parte. Soarele
strălucea în
spaţiu ca aură puternică solară, în gloria lui radiantă. De
cealaltă
parte au rămas Pământul + Luna, cu toate forţele funeste care au
tras
în jos şi elementele mai nobile din om. Astfel a luat naştere
bipartiţia. Soarele rămâne ceea ce este, Pământul
însă se separă de
Lună, substanţele cele mai grosolane sunt îndepărtate; omul
rămâne pe
Pământ.
Când omul priveşte la cea de a treia perioadă, el resimte
forţele ca
un principiu triplu. El se întreabă: De unde vin aceste forţe?
În prima
perioadă omul mai era legat cu forţele superioare ale Soarelui. Forţele
care s-au dezvoltat în cea de a doua perioadă au plecat cu Luna.
Omul a
resimţit acest lucru ca pe o mântuire, dar avea şi amintirea
primei
perioade, pe când era încă unit cu esenţa solară. Omul
cunoscuse
nostalgia, el se percepuse ca fiu respins. Iar cu forţele care se
îndepărtaseră o dată cu Soarele şi cu Luna, cu aceste forţe el se
putea
simţi ca un fiu al Soarelui şi al Lunii.
În felul acesta, trupul nostru pământesc se dezvoltă de
la unitate
la dualitate şi până la trinitate: Soare, Pământ, Lună.
Timpul în care
Luna s-a separat, când omul abia a căpătat posibilitatea de a se
dezvolta, acel timp este numit perioada lemuriană. După ce catastrofe
mari de foc (vulcanice) au încheiat perioada lemuriană, s-a
instalat
treptat o stare a Pământului care a oferit condiţiile care s-au
putut
dezvolta în vechea Atlantidă. Primele fragmente de uscat s-au
ridicat
deasupra maselor de apă. Aceasta s-a petrecut mult timp după plecarea
Lunii, care a făcut posibilă această dezvoltare a Pământului. Pe
Atlantida, omul era foarte diferit de cel actual – ne vom mai ocupa de
acest aspect –, dar în timpul Atlantidei ajunsese atât de
departe încât
se deplasa ca o masă moale, care înota, plutea şi dădea viaţă
învelişului de aer. Abia încetul cu încetul s-a
dezvoltat sistemul său
osos. Spre mijlocul perioadei atlante omul ajunge să arate
întrucâtva
asemănător cu forma noastră actuală. Dar în Atlantida omul avea o
conştienţă clarvăzătoare, iar conştienţa noastră actuală s-a dezvoltat
mult mai târziu, şi dacă vrem să înţelegem omul de atunci
trebuie să
evocăm conştienţa clarvăzătoare pe care o avea el în acea
perioadă. O
înţelegem cel mai bine în comparaţie cu conştienţa de azi.
În prezent, omul percepe lumea prin simiuri, de dimineaţa
până
seara. El preia continuu, prin activitatea simţurilor, impresii prin
intermediul feţei şi al auzului. O dată cu venirea nopţii, totuşi,
această lume sensibilă se afundă pentru om într-o mare a
inconştienţei.
În orice caz, pentru ocultist, aceasta nu este în realitate
inconştienţă, ci numai un grad mai redus al conştienţei. Ne este clar
acum că azi omul are o conştienţă dublă, o conştienţă luminoasă de zi,
şi o conştienţă de somn sau de vis. Nu astfel stăteau lucrurile
în
prima perioadă a Atlantidei.
Să luăm în considerare alternanţa dintre veghe şi somn
în acea primă
etapă. Şi pe atunci omul se cufunda pentru un anumit timp în
corpul său
fizic, dar el nu percepea obiectele cu contururi bine delimitate, ca
în
prezent. Dacă ne reprezentăm că umblăm printr-o ceaţă densă şi că vedem
seara felinarele înconjurate de o aură luminoasă, avem o
reprezentare
aproximativă a conştienţei despre obiecte a atlanţilor. Pentru omul de
atunci totul era înconjurat de o astfel de ceaţă, totul era parcă
cuprins de ceaţă. Aceasta era pe atunci panorama de zi, În timpul
nopţii ea se înfăţişa cu totul diferit. Dar nici aceasta nu era
ca cea
de azi. Când atlantul ieşea din trupul său el nu se afunda
în
inconştienţă, ci se găsea într-o lume de fiinţe divin-spirituale,
de
fiinte-Eu pe care el le percepea în jurul său ca pe tovarăşii
săi. Pe
cât de adevărat este că în prezent omul nu vede în
timpul nopţii aceste
fiinţe, tot pe atât de adevărat este că în acele timpuri el
se afunda
într-o mare de spiritualitate, în care percepea în
realitate fiinţele
divine. Ziua el era tovarăşul regnurilor inferioare, noaptea era
tovarăşul entităţilor superioare. Astfel, omul trăia într-o stare
de
conştienţă spirituală, chiar dacă aceasta era crepusculară; chiar dacă
nu avea o conştienţă de sine, el trăia printre aceste entităţi
divin-spirituale.
Să observăm acum cele patru perioade ale dezvoltării noastre
pământeşti. Urmărim mai întâi perioada în care
Soarele şi Luna erau
încă contopite cu Pământul. Să evocăm în sufletele
noastre această
perioadă. Trebuie să spunem: Fiinţele acestui Pământ sunt fiinţe
pure,
ideale, iar omul este, de fapt, prezent numai ca un corp eteric,
perceptibil doar pentru ochii spirituali. Apoi ajungem la cea de a doua
perioadă. Vedem Soarele ca un corp de sine stătător, vizibil ca o aură,
iar Luna + Pământul ca pe o lume a răului. Apoi ajungem la a
treia
perioadă: Luna se separă şi ea de Pământ, iar asupra
Pământului
acţionează forţele care sunt rezultatul acestei treimi. Apoi ajungem la
a patra perioadă. Omul este acum o fiinţă căreia lumea fizică în
care
trăieşte îi apare înceţoşată; în somn el mai este
încă tovarăşul unor
entităţi divine. Aceasta este perioada ce se încheie cu
catastrofe
acvatice de proporţii gigantice, perioada Atlantidei.
Să facem acum un pas mai departe şi să ajungem la omul timpului
postatlantean. Aşa cum am spus, el s-a dezvoltat timp de multe milenii.
Îl vedem mai întâi în primele epoci culturale
ale acelei vremi: cea
protoindiană, cea protopersană, cea egipteano-caldeano-babiloniană şi
cea greco-romană, şi în cultura a cincea, a noastră. Ce a pierdut
omul?
El a pierdut un lucru pe care ni-l putem reprezenta dacă ne
îndreptăm
privirea spre descrierea Atlantidei.
Să ne reprezentăm starea de somn a atlanţilor. Atunci omul era
încă
tovarăşul spiritualului, al zeilor, el percepea o lume a
spiritualităţii. Acest lucru omul l-a pierdut după catastrofa atlantă.
În jurul său s-a întins întunericul nopţii. În
schimb s-a instalat o
clarificare a conştienţei de zi şi a avut loc dezvoltarea Eului. Omul
şi-a cucerit toate aceste lucruri, dar vechii zei dispăruseră pentru
el, nu mai erau decât amintiri şi tot ce trăise sufletul nu mai
era, în
perioada postatlanteană, decât o amintire despre relaţiile
anterioare
cu aceste entităţi divine.
Noi ştim că sufletele rămân aceleaşi, că ele se
reîncarnează. La fel
cum în vremurile vechi ale Atlantidei sufletele noastre erau deja
prezente, sălăşluiau deja în corpuri, aceste suflete erau
prezente şi
la separarea Soarelui şi Lunii de Pământ şi chiar şi în
vremurile de
început. Omul era prezent deja în praful eteric. Iar acum
cele cinci
epoci culturale ale perioadei postatlanteene nu sunt, în
concepţiile
lor despre lume, în ceea ce sunt religiile lor, nimic altceva
decât
amintiri ale vechilor perioade ale Pământului.
Prima cultură, cea protoindiană, a dezvoltat o religie care apare ca
o iluminare interioară, ca o repetare în reprezentări şi
sentimente a
primei perioade, în care Soarele şi Luna erau încă legate
de Pământ, în
care sublimele fiinţe ale Soarelui mai locuiau pe Pământ. Putem
să
gândim că a trebuit să fie trezită aici o reprezentare sublimă.
Iar
spiritul, care era legat cu toţi îngerii şi arhanghelii, cu toate
spiritele, zeităţile şi entităţile superioare în prima stare a
Pământului, ceaţa primordială, era înglobat de conştienţa
indiană
într-o înaltă individualitate sub numele Brahm, Brahma.
Prima epocă de
cultură a perioadei postatlanteene a repetat ceea ce se
întâmplase mai
înainte. Ea nu este nimic mai mult decât o repetare a
primei epoci a
Pământului în viziune interioară.
Să focalizăm acum a doua epocă de cultură. Conştienţa religioasă a
epocii culturale protopersane o aflăm în principiul Luminii şi al
Întunericului. Prin acestea, marii iniţiaţi au opus două entităţi
pe
care le personificau pe una în Soare, iar pe cealaltă în
Lună. Ahura
Mazda, aura de lumină, Ormuzd, este fiinţa pe care perşii o onorau ca
pe Zeul suprem; Ahriman este spiritul răului, reprezentantul tuturor
fiinţelor care au aparţinut etapei Pământ + Lună. Religia
perşilor este
o amintire a celei de a doua perioade de evoluţie a Pământului.
În cea de a treia epocă de cultură lucrurile stăteau astfel
încât
omul trebuia să spună: În mine se află forţele Soarelui şi ale
Lunii,
eu sunt un fiu al Soarelui şi al Lunii. Toate forţele Soarelui şi ale
Lunii se prezintă ca Tată şi Mamă. Dacă în concepţia indienilor
găsim
oglindită Unitatea din timpurile primordiale, iar în religia
perşilor
Dualitatea care a rezultat din separarea Soarelui, în concepţiile
religioase ale egiptenilor, caldeenilor, asirienilor, babilonienilor
găsim sedimentată Treimea, aşa cum era realizată în cea de a
treia
perioadă a Pământului, după separarea Soarelui şi a Lunii.
Treimea
apare în toate concepţiile religioase ale epocii a treia, iar
în
cultura egipteană este reprezentată de Osiris, Isis şi Horus.
Ceea ce trăise însă omul în conştienţa sa în cea
de a patra etapă
pământească, cea atlanteeană, ca tovarăş al zeilor, amintirea
acesteia
apare în epoca culturală greco-romană. Zeii grecilor nu sunt
nimic
altceva decât amintiri despre zeii al căror tovarăş fusese
în timpul
Atlantidei, zei pe care el îi văzuse în mod clarvăzător ca
forme
eterice, atunci când, noaptea, era ieşit din corpul său fizic.
Tot aşa
cum omul vede azi obiectele exterioare, el vedea atunci pe Zeus, pe
Atena etc. Pentru el erau forme adevărate. Ceea ce atlantul trăia şi
simţea în stare de clarvedere, se întorcea din nou, pentru
omul celei
de a patra epoci culturale postatlanteene, în Panteon. Aşa cum
epoca
egipteană a fost o amintire a Treimii, în timpul lemurian,
trăirile din
timpul Atlantidei râmăseseră ca amintire în ierarhia zeilor
la greci.
În Grecia, ca şi în restul Eurupei, au existat aceiaşi zei
pe care îi
cunoscuse atlantul, dar sub nume diferite. Aceste nume nu au fost
inventate; sunt nume ale celor care trăiau alături de om, atunci
când
în perioada atlanteană acesta ieşea din corpul său fizic.
Vedem astfel cum epocile desfăşurării cosmice îşi găsesc
expresia
simbolică în concepţiile religioase ale perioadelor culturale
postatlanteene. Ceea ce se petrecea în timpul somnului în
timpul
Atlantidei a fost reaprins în cea de a patra perioadă culturală.
În
prezent, ne aflăm în cea de a cincea perioadă postatlanteană;
vechii
indieni îşi puteau reprezenta prima epocă a Pământului,
perşii pe cea
de a doua, principiul binelui şi răului. Vechii egipteni îşi
imaginau
epoca lor, a treia, în Treimea lor. Cultura greacă, cea veche
germanică, cea romană şi-a avut Olimpul său. Ea îşi amintea de
zeii
Atlantidei. Apoi a venit cea de a cincea epocă. De ce îşi poate
ea
aminti?
De nimic! Acesta este motivul pentru care în această epoeă
înregistrăm în atâtea privinţe timpul lipsit de zei
şi pentru care cea
de a cincea perioadă este determinată la a nu privi în trecut, ci
în
viitor. Cea de a cincea perioadă trebuie să privească în viitor,
când
toţi zeii vor trebui să reînvie. Această reunificare cu zeii a
fost
pregătită în timpul în care a survenit forţa lui Hristos,
care a
acţionat atât de puternic, încât a putut reda omului
o conştienţă
divină. Imaginile zeilor din cea de a cincea epocă nu pot fi amintiri;
oamenii acestei a cincea epoci trebuie să pre-vadă, abia atunci viaţa
va deveni din nou spirituală. În cea de a cincea epocă
postatlanteană
conştienţa trebuie să devină apocaliptică.
Să ne amintim că ieri am dezvăluit contextele diferitelor culturi
ale timpului postatlantean. Azi am văzut cum se oglindeşte desfăşurarea
cosmică în concepţiile religioase ale culturilor.
Cea de a cincea epocă, a noastră, trebuie să pre-vadă. În
primul
rând, Hristos trebuie să fie înţeles în totalitate
în timpul nostru,
căci sufletele noastre sunt profund întreţesute în contexte
tainice.
Vom vedea cum repetarea epocii egiptene în cea de a cincea epocă
ne va
dezvălui cum putem să trecem cu adevărat în viitor.
NOTE
1.
Vezi, pentru detalii, R. Steiner, conferinţa Fenomene
culturale, Dornach, 15
iulie 1923, GA 225.
