Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a II-a

Leipzig, 3 septembrie 1908

Am încercat ieri să evocăm anumite conexiuni între condiţiile de viaţă, dar şi între condiţiile spirituale ale aşa-numitului timp postatlantean. Am văzut cum prima epocă culturală a acestui timp se va repeta în ultima, cea de a şaptea epocă culturală, cum cultura persană se va repeta în cea de a şasea epocă culturală şi cum epoca culturală egipteană, de care ne vom ocupa în zilele următoare, se repetă în viaţa şi destinele noastre în cea de a cincea epocă culturală. Despre cea de a patra cultură, epoca greco-romană, am spus că ea s-a păstrat într-o poziţie de excepţie, că nu se va repeta. În mod schematic, am putut atrage atenţia, prin aceasta, asupra unor conexiuni tainice existente în culturile perioadei postatlanteene, survenită după distrugerea Atlantidei prin uriaşele catastrofe acvatice. Şi perioada aceasta care urmează Atlantidei va apune.

La sfârşitul celei de a cincea mari perioade, cea postatlanteană, vor urma catastrofe, care vor acţiona în mod asemănător cu cea de la sfârşitul perioadei atlante. Cea de a şaptea cultură a celei de a cincea perioade îşi va afla sfârşitul în războiul tuturor împotriva tuturor. Au fost conexiuni interesante cele la care ne-am referit vorbind despre anumite repetiţii, care, atunci când le vom urmări mai în detaliu, vor lumina adânc în viaţa noastră sufletească.

Întrucât vrem să ne construim o bază de cunoaştere, vom evoca azi şi alte repetiţii. Dacă vom lăsa să ne alunece privirea departe în devenirea Pământului, vom vedea că orizonturile largi trebuie să ne intereseze în mod cu totul deosebit.

Vom mai formula un avertisment, la acest început, împotriva repetărilor schematice. Când în domeniul ocultismului este vorba de astfel de repetiţii (prima epocă culturală se repetă în cea de a şaptea, cea de a treia în a cincea), se poate întâmpla ca o anumită facultate combinatorie să vrea să se manifeste, vrând să caute asemenea scheme şi pentru alte conexiuni. S-ar putea crede că acest lucru este posibil, şi din această cauză în multe cărţi care vorbesc despre teosofie se scriu neghiobii. Trebuie să avertizăm în mod sever că nu astfel de combinaţii pot hotărî, ci numai contemplarea, vederea spirituală, altfel se va eşua. Astfel de combinaţii trebuie să fie prevenite. Ceea ce putem citi în lumea spirituală se poate înţelege prin logică, dar nu se poate găsi cu ajutorul acesteia. Asemenea lucruri nu pot fi trăite decât prin experienţă.

Dacă vrem să înţelegem mai bine epocile culturale, trebuie să obţinem o vedere de ansamblu a devenirii Pământului, cum se prezintă clarvăzătorului care-şi poate îndrepta privirea spre desfăşurarea trecutului străvechi.

Dacă privim foarte departe înapoi la devenirea Pământului, putem spune că acesta nu s-a înfăţişat întotdeauna ca în prezent. El nu a avut suprafaţa solidă minerală pe care o are acum şi nici nu avea plante şi animale ca în prezent, iar oamenii nu se aflau într-un trup de carne ca azi, ei nu aveau sistem osos. Toate acestea au apărut mai târziu. Cu cât privim mai mult înapoi, cu atât ne apropiem de o stare pe care, dacă am fi putut-o privi din depărtări cosmice, am fi văzut-o numai ca pe o ceaţă, ca pe un nor fin, eteric. Această ceaţă ar fi fost, de fapt, mult mai mare decât Pământul actual, căci ea s-ar fi întins până în depărtările planetelor celor mai exterioare ale sistemului nostru solar şi chiar mai departe. Toate acestea ar fi fost acoperite de o masă de ceaţă foarte extinsă în care nu se afla numai ceea ce a format mai târziu Pământul nostru, ci toate planetele şi însuşi Soarele. Şi dacă am fi cercetat mai bine această masă ceţoasă – presupunând că ne-am fi putut apropia – ea ni s-ar fi înfăţişat ea şi cum ar fi fost alcătuită numai din puncte eterice fine. Dacă privim din depărtare un roi de ţânţari, acesta ne apare ca un nor, de aproape însă vedem insectele separate (individuale). Cam aşa am fi văzut atunci masa Pământului în trecutul foarte îndepărtat, Pământ care nu era material în sensul propriu, ci era densificat până la stadiul eteric. Această formaţiune terestră era, aşadar, alcătuită din puncte eterice izolate, dar de aceste puncte eterice era legat ceva cu totul special. În orice caz, dacă admitem că ochiul uman ar fi putut vedea aceste puncte, el nu le-ar fi perceput aşa cum ar fi făcut-o clarvăzătorul şi cum ar fi observat ceea ce acesta vede, în prezent când priveşte retrospectiv. Să ne apropiem de acest adevăr printr-un exemplu.

Să luăm o sămânţă de trandafir sălbatic, o sămânţă deplin formată. Ce vede cel care o observă? Vede un corp foarte mic şi, dacă nu ştie cum arată sămânţa de măceş, el nu va descoperi niciodată că din aceasta va creşte o tufă de măceş. El nu va afla aceasta plecând doar de la forma seminţei. Cel care este însă înzestrat cu capacitatea clarvederii va avea următoarea trăire. Sămânţa va dispărea treptat vederii sale, dar în faţa ochiului său clarvăzător va apărea o formă asemănătoare unei flori care creşte spiritual din sămânţă. Ne-am înşela însă dacă am crede că această imagine este perfect identică plantei care corespunde seminţei. Nu este nici pe departe identică. Este o minunată formă de lumină care prezintă în sine curenţi şi formaţiuni complicate şi s-ar putea spune că ceea ce creşte mai târziu din sămânţă este numai o umbră a acestei forme de lumină, pe care clarvăzătorul o poate vedea în sămânţă. Să păstrăm această imagine pe care clarvăzătorul o vede în arhetipul plantei şi să privim acum din nou la Pământul primordial, la punctele eterice izolate.

Dacă clarvăzătorul s-ar raporta acum, faţă de un astfel de punct de praf eteric al substanţei primordiale, atunci pentru el din acesta ar creste, ca şi în cazul seminţei, o formă de lumină, o formă splendidă care în realitate nu este prezentă, ci dormitează în particula de praf. De fapt, ce poate vedea clarvăzătorul ca pe o formă, privind retrospectiv la acest atom al Pământului primordial? Ce va creşte oare din acesta? Este o formă care este la rândul ei tot atât de diferită de omul fizic, precum este arhetipul plantei de planta sensibilă: este arhetipul formei umane actuale. Forma umană dormita pe atunci în grăuntele de praf şi era necesară întreaga evoluţie a Pământului pentru ca ceea ce sălăşluia aici să se dezvolte până la omul actual. Pentru aceasta trebuiau îndeplinite foarte multe condiţii, aşa cum sunt necesare multe condiţii şi pentru sămânţă; trebuie să ştim cum trebuie ea să fie introdusă în sol şi cum trebuie Soarele să-i trimită radiaţiile sale calorice pentru ca ea să se dezvolte ca plantă. Şi, treptat, vom înţelege cum s-a transformat în om acel grăunte, dacă vom lămuri tot ce s-a întâmplat în timpul scurs de atunci.

Într-un trecut extrem de îndepărtat, toate planetele erau legate cu Pământul nostru. Vom lua însă în considerare în primul rând Soarele, Luna şi Pământul, care şi în prezent ne interesează în mod special. Soarele nostru, Luna noastră şi Pământul nostru nu erau separate pe atunci, ci erau reunite. Dacă am frământa în prezent într-o mare cratiţă cosmică aceste trei corpuri ca pe o cocă şi dacă ne-am imagina-o ca pe un corp ceresc, am obţine ceea ce a fost Pământul într-o stare primordială: Soare + Lună + Pământ. Bineînţeles, aici, omul nu putea trăi decât într-o stare spirituală, pentru că de Pământ era legat şi ceea ce există în Soarele actual. Şi a trecut un timp îndelungat în care Pământul nostru a purtat în el Soarele şi Luna, fiind legat de toate entităţile şi forţele care erau unite cu acestea. În acele timpuri omul era prezent numai spiritual în atomul originar al omului. Acest lucru s-a schimbat atunci când s-a produs ceva extrem de important în evoluţia lumii noastre, şi anume când Soarele s-a separat, ca un corp independent, părăsind Pământul şi Luna. Acum, ceea ce mai înainte fusese o unitate a devenit o dualitate, două corpuri cereşti; pe de-o parte Soarele şi de cealaltă parte Pământul + Luna. De ce s-a întâmplat asta?

Toate acestea au, bineînţeles, un sens profund, pe care-l vom înţelege dacă, privind retrospectiv, vom observa că atunci pe Pământ nu trăiau numai oameni, ci de ei erau legate şi altfel de fiinţe de natură spirituală, care, de fapt, nu erau perceptibile pentru ochii fizici, dar care erau totuşi prezente, la fel de prezente ca oamenii şi celelalte fiinţe fizice. Astfel, sunt legate, de exemplu, cu lumea noastră fiinţe care trăiesc în ambianţa Pământului pe care esoterismul creştin le numeşte îngeri (Angeloi). Putem să ne reprezentăm cel mai bine aceste entităţi, dacă ne gândim că o astfel de fiinţă se află pe treapta pe care se va afla omul după ce Pământul îşi va fi încheiat evoluţia. În prezent, aceste fiinţe au ajuns deja la stadiul care reprezintă omul ajuns la capătul evoluţiei sale terestre. O treaptă şi mai înaltă o ocupă Arhanghelii sau Spirite ale focului, entităţi pe care le putem recunoaşte dacă ne îndreptăm privirea spirituală spre problemele unor popoare întregi. Aceste probleme sunt guvernate de entităţi numite Arhangheli. Alte entităţi, de nivel şi mai înalt, se numese Arhai sau Spirite ale personalităţii (Începătorii), pe care le aflăm dacă lăsăm privirea să cuprindă perioade întregi, având în atenţie popoarele, cu relaţiile şi opoziţiile lor; este vorba de Spiritul timpului. Dacă, de exemplu, luăm în considerare timpurile actuale, acestea sunt dirijate de fiinţe superioare, numite Începătorii sau Arhai. Există apoi entităţi şi mai înalte, numite în esoterismul creştin Puteri, Exusiai sau Spirite ale formei. Astfel, de Pământul nostru sunt legate nenumărate entităţi, articulate între ele ca într-un fel de scară cu mai multe trepte.

Dacă urcăm de la mineral la plantă, de la aceasta la animal şi de la animal la om, acesta din urmă este fiinţa fizică cu organizarea cea mai complexă; dar şi celelalte sunt, de asemenea, aici, printre noi, ne pătrund. La începutul evoluţiei noastre terestre, despre care am vorbit mai sus, când Pământul apărea asemănător cu o ceaţă primordială din sânul eternităţii, toate aceste fiinţe erau legate cu Pământul şi pentru clarvăzător se evidenţiază faptul că, în acelaşi timp cu forma umană, acea imagine este pătrunsă şi de alte fiinţe. Este vorba de fiintele menţionate mai sus şi de fiinţe de natură şi mai înaltă cum sunt Virtuţile, Domniile, Tronurile, Heruvimii şi Serafimii. Toate aceste fiinţe erau intim legate cu acea masă pulverulentă eterică gigantică, dar ele se află pe diferite trepte de evoluţie. Există unele care au o măreţie pe care omul nici nu o bănuieşte, totuşi există şi entităţi mai apropiate de om. Întrucât astfel de entităţi se aflau pe diferite trepte, ele nu-şi puteau parcurge evoluţia în acelaşi fel cu omul, trebuia creată pentru ele o reşedinţă. Printre entităţile superioare erau unele care ar fi avut foarte mult de pierdut dacă ar fi rămas legate cu fiinţele inferioare. Din această cauză ele s-au separat, au preluat – din nor substanţele cele mai fine şi şi-au creat reşedinţa în Soare. Aici şi-au creat cerul lor; aici au găsit tempoul corect al evoluţiei lor. Dacă ar fi rămas în substanţele mai puţin valoroase pe care le-au lăsat în urma lor pe Pământ, ele nu şi-ar fi putut continua evoluţia. Ar fi avut loc o frânare, ca o greutate de plumb intervenită în evoluţia lor. Vedem astfel cum ceea ce se întâmplă material, cum disocierea substanţei cosmice nu se produce numai dintr-o cauză fizică, ci prin forţele entităţilor care au nevoie de un habitat pentru evoluţia lor; lucrurile se intâmplă astfel pentru că ele trebuie să-şi construiască habitatul cosmic. Acest lucru trebuie să-l subliniem, faptul că la bază se află cauze spirituale.

Astfel a rămas în urmă, pe Pământ şi Lună, omul şi o dată cu el fiinţe superioare aparţinând ierarhiei inferioare, ca îngerii şi arhanghelii, şi entităţi aflate mai jos decât el. O singură entitate puternică, care în fapt atinsese maturitatea necesară pentru a migra pe Soare, s-a jertfit şi a însoţit Pământul şi Luna. Este entitatea care mai târziu a fost numită Iahve sau Iehova. El a părăsit Soarele şi a devenit conducătorul situaţiilor de pe Pământ şi Lună. Avem de-a face deci cu două habitaturi: Soarele, cu fiinţele cele mai sublime aflate sub conducereu unei entităţi elevate, sublime, pe care gnosticii, de exemplu, au încercat să şi-o reprezinte sub denumirea de Pleroma [1]. Să ne imaginăm această fiinţă ca fiind regentul Soarelui. Să reţinem că spiritele cele mai nobile, cele mai sublime au plecat cu Soarele, lăsând înapoia lor Pământul şi Luna. Luna nu se separase, se afla încă în corpul Pământului. Cum poate fi resimţit acest proces cosmic al separării Soarelui de Pământ? Înainte de orice, Soarele cu locuitorii lui trebuie percepuţi ca fiind ceea ce era mai măreţ, mai pur, mai sublim din ce fusese legat anterior de Pământ, iar ceea ce se află pe Pământ şi pe Lună ca ceea ce este într-o formă inferioară. Acea stare era pe atunci chiar sub nivelul actual al Pâmântului, căci a survenit un moment în care Pământul s-a debarasat de Lună şi o dată cu aceasta şi de substanţele mai grosiere, care ar fi împiedicat omul în evoluţia sa. Pământul trebuia să expulzeze Luna.

Înainte de acest moment însă, pentru Pământ a fost perioada cea mai întunecată, cea mai groaznică; ceea ce era mai nobil în structurile sale evolutive ajunsese sub dominaţia unor forţe malefice, iar omul nu mai putea să progreseze decât eliminând condiţiile de existenţă cele mai nefavorabile, odată cu Luna.

Trebuie să resimţim că un principiu al luminii, un principiu al măreţiei, principiul Soarelui, se opune principiului întunericului, principiului Lunii. Dacă ar fi fost privit în mod clarvăzător Soarele care se despărţise atunci, ar fi fost văzute fiinţele care voiau să locuiască pe acesta. Dar ar mai fi fost perceput ceva, şi anume că ceea ce se separase ca Soare nu s-ar fi arătat numai ca o conjunctură de fiinţe spirituale, nu s-ar fi arătat nici ca un corp eteric, căci acesta aparţine unui nivel inferior: s-ar fi arătat ca ceva astral, ca o măreaţă aură luminoasă. Ceea ce ar fi fost resimţit ca principiu al luminii, ar fi fost văzut ca o aură strălucitoare în spaţiul cosmic. Dacă Pământul ar fi eliminat această lumină, el ar fi arătat ca fiind brusc densificat, chiar dacă nu era încă mineral şi solid. Atunci s-au aflat unul în faţa celuilalt un principiu bun şi unul rău, unul luminos şi unul întunecat.

Să vedem acum cum arăta Pământul înainte de eliminarea Lunii. Ar fi o reprezentare cu totul greşită, dacă ni l-am imagina aşa cum este Pământul actual. Nucleul Pământului de atunci era o masă incandescentă, în clocot, înconjurată însă de forţe acvatice puternice, dar nu ca apa noastră actuală, căci pe atunci ele conţineau şi metalele în formă lichidă. În toate acestea se afla omul, dar într-o formă cu totul diferită de cea pe care o cunoaştem azi.

Aşa arăta Pământul atunci când a eliminat Luna. Înainte de orice, pe Pământ nu exista aerul, care lipsea cu desăvârşire din masa acestuia. Fiinţele care existau atunci nu aveau nevoie de aer, ele aveau un cu totul alt sistem respirator. Omul devenise un fel de peşte-amfibian. Dar era alcătuit dintr-o materie foarte moale, lichidă. Ceea ce absorbea în sine nu era aer, ci ce era conţinut în apă. Cam aşa arăta Pământul în acea vreme. Trebuie să percepem acel timp ca pe ceva care era inferior Pământului nostru actual. Aşa trebuia să fie. Omul nu şi-ar fi putut niciodată găsi tempoul şi mijloacele necesare evoluţiei sale, dacă Soarele şi Luna nu ar fi fost separate de Pământ. Cu Soarele inclus în Pământ totul ar fi decurs prea repede, dar mult prea încet s-ar fi desfăşurat totul cu forţele care acţionează acum pe Lună. Când Luna s-a retras în afara Pământului, proces însoţit de uriaşe catastrofe, s-a răspândit treptat ceea ce s-ar putea numi separarea unui înveliş aerian şi a elementului apă. Aerul nu era asemănător aerului actual, el mai conţinea încă tot felul de vapori. Dar abia acea fiinţă care se pregătea pe atunci treptat reprezenta o anumită structură pregătitoare pentru omul actual. Va trebui să descriem mai exact toate aceste lucruri.

Am făcut astfel cunoştinţă cu omul aflat în trei conjuncturi diferite. Mai întâi în situaţia în care el trăia împreună cu Pământul + Soarele + Luna şi cu toate entităţile superioare într-un singur corp planetar. Aici, el s-ar prezenta pentru privirea clarvăzătoare aşa cum l-am descris. Apoi îl putem cunoaşte în condiţii foarte defavorabile împreună cu Pământul + Luna. Dacă ar fi rămas în acel complex de împrejurări, el ar fi devenit o fiinţă foarte rea, îngrozitor de sălbatică. După separarea Soarelui a existat opoziţia dintre Soare, pe de o parte, şi Luna + Pâmântul, pe de altă parte. Soarele strălucea în spaţiu ca aură puternică solară, în gloria lui radiantă. De cealaltă parte au rămas Pământul + Luna, cu toate forţele funeste care au tras în jos şi elementele mai nobile din om. Astfel a luat naştere bipartiţia. Soarele rămâne ceea ce este, Pământul însă se separă de Lună, substanţele cele mai grosolane sunt îndepărtate; omul rămâne pe Pământ.

Când omul priveşte la cea de a treia perioadă, el resimte forţele ca un principiu triplu. El se întreabă: De unde vin aceste forţe? În prima perioadă omul mai era legat cu forţele superioare ale Soarelui. Forţele care s-au dezvoltat în cea de a doua perioadă au plecat cu Luna. Omul a resimţit acest lucru ca pe o mântuire, dar avea şi amintirea primei perioade, pe când era încă unit cu esenţa solară. Omul cunoscuse nostalgia, el se percepuse ca fiu respins. Iar cu forţele care se îndepărtaseră o dată cu Soarele şi cu Luna, cu aceste forţe el se putea simţi ca un fiu al Soarelui şi al Lunii.

În felul acesta, trupul nostru pământesc se dezvoltă de la unitate la dualitate şi până la trinitate: Soare, Pământ, Lună. Timpul în care Luna s-a separat, când omul abia a căpătat posibilitatea de a se dezvolta, acel timp este numit perioada lemuriană. După ce catastrofe mari de foc (vulcanice) au încheiat perioada lemuriană, s-a instalat treptat o stare a Pământului care a oferit condiţiile care s-au putut dezvolta în vechea Atlantidă. Primele fragmente de uscat s-au ridicat deasupra maselor de apă. Aceasta s-a petrecut mult timp după plecarea Lunii, care a făcut posibilă această dezvoltare a Pământului. Pe Atlantida, omul era foarte diferit de cel actual – ne vom mai ocupa de acest aspect –, dar în timpul Atlantidei ajunsese atât de departe încât se deplasa ca o masă moale, care înota, plutea şi dădea viaţă învelişului de aer. Abia încetul cu încetul s-a dezvoltat sistemul său osos. Spre mijlocul perioadei atlante omul ajunge să arate întru câtva asemănător cu forma noastră actuală. Dar în Atlantida omul avea o conştienţă clarvăzătoare, iar conştienţa noastră actuală s-a dezvoltat mult mai târziu, şi dacă vrem să înţelegem omul de atunci trebuie să evocăm conştienţa clarvăzătoare pe care o avea el în acea perioadă. O înţelegem cel mai bine în comparaţie cu conştienţa de azi.

În prezent, omul percepe lumea prin simțuri, de dimineaţa până seara. El preia continuu, prin activitatea simţurilor, impresii prin intermediul feţei şi al auzului. O dată cu venirea nopţii, totuşi, această lume sensibilă se afundă pentru om într-o mare a inconştienţei. În orice caz, pentru ocultist, aceasta nu este în realitate inconştienţă, ci numai un grad mai redus al conştienţei. Ne este clar acum că azi omul are o conştienţă dublă, o conştienţă luminoasă de zi, şi o conştienţă de somn sau de vis. Nu astfel stăteau lucrurile în prima perioadă a Atlantidei.

Să luăm în considerare alternanţa dintre veghe şi somn în acea primă etapă. Şi pe atunci omul se cufunda pentru un anumit timp în corpul său fizic, dar el nu percepea obiectele cu contururi bine delimitate, ca în prezent. Dacă ne reprezentăm că umblăm printr-o ceaţă densă şi că vedem seara felinarele înconjurate de o aură luminoasă, avem o reprezentare aproximativă a conştienţei despre obiecte a atlanţilor. Pentru omul de atunci totul era înconjurat de o astfel de ceaţă, totul era parcă cuprins de ceaţă. Aceasta era pe atunci panorama de zi. În timpul nopţii ea se înfăţişa cu totul diferit. Dar nici aceasta nu era ca cea de azi. Când atlantul ieşea din trupul său el nu se afunda în inconştienţă, ci se găsea într-o lume de fiinţe divin-spirituale, de fiinte-Eu pe care el le percepea în jurul său ca pe tovarăşii săi. Pe cât de adevărat este că în prezent omul nu vede în timpul nopţii aceste fiinţe, tot pe atât de adevărat este că în acele timpuri el se afunda într-o mare de spiritualitate, în care percepea în realitate fiinţele divine. Ziua el era tovarăşul regnurilor inferioare, noaptea era tovarăşul entităţilor superioare. Astfel, omul trăia într-o stare de conştienţă spirituală, chiar dacă aceasta era crepusculară; chiar dacă nu avea o conştienţă de sine, el trăia printre aceste entităţi divin-spirituale.

Să observăm acum cele patru perioade ale dezvoltării noastre pământeşti. Urmărim mai întâi perioada în care Soarele şi Luna erau încă contopite cu Pământul. Să evocăm în sufletele noastre această perioadă. Trebuie să spunem: Fiinţele acestui Pământ sunt fiinţe pure, ideale, iar omul este, de fapt, prezent numai ca un corp eteric, perceptibil doar pentru ochii spirituali. Apoi ajungem la cea de a doua perioadă. Vedem Soarele ca un corp de sine stătător, vizibil ca o aură, iar Luna + Pământul ca pe o lume a răului. Apoi ajungem la a treia perioadă: Luna se separă şi ea de Pământ, iar asupra Pământului acţionează forţele care sunt rezultatul acestei treimi. Apoi ajungem la a patra perioadă. Omul este acum o fiinţă căreia lumea fizică în care trăieşte îi apare înceţoşată; în somn el mai este încă tovarăşul unor entităţi divine. Aceasta este perioada ce se încheie cu catastrofe acvatice de proporţii gigantice, perioada Atlantidei.

Să facem acum un pas mai departe şi să ajungem la omul timpului postatlantean. Aşa cum am spus, el s-a dezvoltat timp de multe milenii. Îl vedem mai întâi în primele epoci culturale ale acelei vremi: cea protoindiană, cea protopersană, cea egipteano-caldeano-babiloniană şi cea greco-romană, şi în cultura a cincea, a noastră. Ce a pierdut omul? El a pierdut un lucru pe care ni-l putem reprezenta dacă ne îndreptăm privirea spre descrierea Atlantidei.

Să ne reprezentăm starea de somn a atlanţilor. Atunci omul era încă tovarăşul spiritualului, al zeilor, el percepea o lume a spiritualităţii. Acest lucru omul l-a pierdut după catastrofa atlantă. În jurul său s-a întins întunericul nopţii. În schimb s-a instalat o clarificare a conştienţei de zi şi a avut loc dezvoltarea Eului. Omul şi-a cucerit toate aceste lucruri, dar vechii zei dispăruseră pentru el, nu mai erau decât amintiri şi tot ce trăise sufletul nu mai era, în perioada postatlanteană, decât o amintire despre relaţiile anterioare cu aceste entităţi divine.

Noi ştim că sufletele rămân aceleaşi, că ele se reîncarnează. La fel cum în vremurile vechi ale Atlantidei sufletele noastre erau deja prezente, sălăşluiau deja în corpuri, aceste suflete erau prezente şi la separarea Soarelui şi Lunii de Pământ şi chiar şi în vremurile de început. Omul era prezent deja în praful eteric. Iar acum cele cinci epoci culturale ale perioadei postatlanteene nu sunt, în concepţiile lor despre lume, în ceea ce sunt religiile lor, nimic altceva decât amintiri ale vechilor perioade ale Pământului.

Prima cultură, cea protoindiană, a dezvoltat o religie care apare ca o iluminare interioară, ca o repetare în reprezentări şi sentimente a primei perioade, în care Soarele şi Luna erau încă legate de Pământ, în care sublimele fiinţe ale Soarelui mai locuiau pe Pământ. Putem să gândim că a trebuit să fie trezită aici o reprezentare sublimă. Iar spiritul, care era legat cu toţi îngerii şi arhanghelii, cu toate spiritele, zeităţile şi entităţile superioare în prima stare a Pământului, ceaţa primordială, era înglobat de conştienţa indiană într-o înaltă individualitate sub numele Brahm, Brahma. Prima epocă de cultură a perioadei postatlanteene a repetat ceea ce se întâmplase mai înainte. Ea nu este nimic mai mult decât o repetare a primei epoci a Pământului în viziune interioară.

Să focalizăm acum a doua epocă de cultură. Conştienţa religioasă a epocii culturale protopersane o aflăm în principiul Luminii şi al Întunericului. Prin acestea, marii iniţiaţi au opus două entităţi pe care le personificau pe una în Soare, iar pe cealaltă în Lună. Ahura Mazda, aura de lumină, Ormuzd, este fiinţa pe care perşii o onorau ca pe Zeul suprem; Ahriman este spiritul răului, reprezentantul tuturor fiinţelor care au aparţinut etapei Pământ + Lună. Religia perşilor este o amintire a celei de a doua perioade de evoluţie a Pământului.

În cea de a treia epocă de cultură lucrurile stăteau astfel încât omul trebuia să spună: În mine se află forţele Soarelui şi ale Lunii, eu sunt un fiu al Soarelui şi al Lunii. Toate forţele Soarelui şi ale Lunii se prezintă ca Tată şi Mamă. Dacă în concepţia indienilor găsim oglindită Unitatea din timpurile primordiale, iar în religia perşilor Dualitatea care a rezultat din separarea Soarelui, în concepţiile religioase ale egiptenilor, caldeenilor, asirienilor, babilonienilor găsim sedimentată Treimea, aşa cum era realizată în cea de a treia perioadă a Pământului, după separarea Soarelui şi a Lunii. Treimea apare în toate concepţiile religioase ale epocii a treia, iar în cultura egipteană este reprezentată de Osiris, Isis şi Horus.

Ceea ce trăise însă omul în conştienţa sa în cea de a patra etapă pământească, cea atlanteeană, ca tovarăş al zeilor, amintirea acesteia apare în epoca culturală greco-romană. Zeii grecilor nu sunt nimic altceva decât amintiri despre zeii al căror tovarăş fusese în timpul Atlantidei, zei pe care el îi văzuse în mod clarvăzător ca forme eterice, atunci când, noaptea, era ieşit din corpul său fizic. Tot aşa cum omul vede azi obiectele exterioare, el vedea atunci pe Zeus, pe Atena etc. Pentru el erau forme adevărate. Ceea ce atlantul trăia şi simţea în stare de clarvedere, se întorcea din nou, pentru omul celei de a patra epoci culturale postatlanteene, în Panteon. Aşa cum epoca egipteană a fost o amintire a Treimii, în timpul lemurian, trăirile din timpul Atlantidei râmăseseră ca amintire în ierarhia zeilor la greci. În Grecia, ca şi în restul Eurupei, au existat aceiaşi zei pe care îi cunoscuse atlantul, dar sub nume diferite. Aceste nume nu au fost inventate; sunt nume ale celor care trăiau alături de om, atunci când în perioada atlanteană acesta ieşea din corpul său fizic.

Vedem astfel cum epocile desfăşurării cosmice îşi găsesc expresia simbolică în concepţiile religioase ale perioadelor culturale postatlanteene. Ceea ce se petrecea în timpul somnului în timpul Atlantidei a fost reaprins în cea de a patra perioadă culturală. În prezent, ne aflăm în cea de a cincea perioadă postatlanteană; vechii indieni îşi puteau reprezenta prima epocă a Pământului, perşii pe cea de a doua, principiul binelui şi răului. Vechii egipteni îşi imaginau epoca lor, a treia, în Treimea lor. Cultura greacă, cea veche germanică, cea romană şi-a avut Olimpul său. Ea îşi amintea de zeii Atlantidei. Apoi a venit cea de a cincea epocă. De ce îşi poate ea aminti?

De nimic! Acesta este motivul pentru care în această epoeă înregistrăm în atâtea privinţe timpul lipsit de zei şi pentru care cea de a cincea perioadă este determinată la a nu privi în trecut, ci în viitor. Cea de a cincea perioadă trebuie să privească în viitor, când toţi zeii vor trebui să reînvie. Această reunificare cu zeii a fost pregătită în timpul în care a survenit forţa lui Hristos, care a acţionat atât de puternic, încât a putut reda omului o conştienţă divină. Imaginile zeilor din cea de a cincea epocă nu pot fi amintiri; oamenii acestei a cincea epoci trebuie să pre-vadă, abia atunci viaţa va deveni din nou spirituală. În cea de a cincea epocă postatlanteană conştienţa trebuie să devină apocaliptică.

Să ne amintim că ieri am dezvăluit contextele diferitelor culturi ale timpului postatlantean. Azi am văzut cum se oglindeşte desfăşurarea cosmică în concepţiile religioase ale culturilor.

Cea de a cincea epocă, a noastră, trebuie să pre-vadă. În primul rând, Hristos trebuie să fie înţeles în totalitate în timpul nostru, căci sufletele noastre sunt profund întreţesute în contexte tainice. Vom vedea cum repetarea epocii egiptene în cea de a cincea epocă ne va dezvălui cum putem să trecem cu adevărat în viitor.


NOTE

1. Vezi, pentru detalii, R. Steiner, conferinţa Fenomene culturale, Dornach, 15 iulie 1923, GA 225.