Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a IX-a

Leipzig, 11 septembrie 1908

În ultimele noastre expuneri am lăsat să ne treacă prin faţa sufletului un număr de fapte ale evoluţiei umanităţii luate separat. Am arătat cum s-a dezvoltat omul în acel interval de timp al evoluţiei Pământului, care se întinde din momentul în care Soarele a ieşit din Pământ până la vremea în care şi Luna a părăsit Pământul. Va trebui să mai adăugăm câte ceva acestor aspecte, pe care le numim fapte ale anatomiei şi fiziologiei oculte. Dar pentru ca să cuprindem totul în mod corect, trebuie să aruncăm o anumită lumină asupra câtorva alte fapte ale vieţii spirituale; trebuie să arătăm, de fapt, relaţia ce există între miturile şi Misteriile egiptene, mai ales ale întregii perioade egiptene şi vremea noastră. Din această cauză este necesar să lămurim pe deplin modul în care evoluţia progresează prin diferitele epoci.

Să mai focalizăm o dată cele prezentate ca fiind acţiunea spiritelor solare şi lunare, mai cu seamă forţele lui Osiris şi ale lui Isis, prin ale căror activităţi a luat naştere şi s-a construit corpul uman. Să ţinem seama că aceste lucruri s-au întâmplat într-un timp extrem de îndepărtat, că Pământul nostru abia se cristalizase în detalii din Pământul de apă şi că o mare parte a celor descrise s-a desfăşurat în acest Pământ de apă. Atunci era prezentă o stare a omului care ar trebui să ni se înfăţişeze o dată cu toată limpezimea în faţa sufletului, pentru ca noi să putem avea o imagine clară despre modul cum arăta şi pentru vederea umană înaintarea progresivă a omului în cadrul evoluţiei Pământului.

Am prezentat modul în care elementele inferioare ale entităţii umane, picioarele, gambele, genunchii etc. au luat naştere ca formă fizică, încă din momentul în care Soarele prezenta semne că ar vrea să iasă din masa Pământului. Trebuie însă să ne amintim, ceea ce s-a spus întotdeauna, că toate aceste lucruri ar fi putut fi văzute astfel dacă un ochi uman ar fi fost prezent. Însă atunci omul nu se putea încă vedea pe sine. El a obţinut capacitatea de a-şi privi fiinţa abia în momentul în care corpul sau ce se forma de jos în sus a depăşit mijlocul şoldurilor sale. Ochiul uman s-a deschis abia când el a ajuns până la semnul Balanţei; atunci a început să se vadă ca prin ceaţă. Abia atunci s-a dezvoltat vederea obiectelor. În felul acesta, până la dezvoltarea mijlocului şoldurilor orice percepţie umană, orice vedere era o vedere clarvăzătoare, astral-eterică. Lucrurile fizice omul nu le putea încă percepe, căci conştienţa umană era încă o conştienţă crepusculară, înceţoşată, dar totodată clarvăzătoare, clarvăzătoare cu caracter de vis.

Apoi omul a trecut la starea de conştienţă, care a alternat cu starea de veghe. În această a doua stare, omul vedea în mod înceţoşat, ca învăluit în ceaţă şi înconjurat cu o aură luminoasă ceea ce era fizic. În starea de somn însă el se înălţa în lumile spirituale şi la entităţile divin-spirituale. Starea sa de conştienţă alterna între o conştientă clarvăzătoare care slăbea progresiv şi conştienţa obiectelor, care devenea din ce în ce mai clară şi care este conştienta principală de azi. Capacitatea percepţiei clarvizionare s-a pierdut tot mai mult, la fel şi capacitatea de a-i vedea pe zei în somn. Şi în aceeaşi măsură s-a instalat claritatea conştienţei diurne şi concomitent s-a întărit progresiv conştienţa de sine, sentimentul eului, percepţia eului.

Dacă privim înapoi la timpul lemurian, la vremea dinaintea, din timpul şi de după ieşirea Lunii din masa Pământului, ne referim la o conştienţă clarvăzătoare a omului, când acesta încă nu bănuia nimie despre ceea ce numim azi moarte. Când omul ieşea din corpul său fizic, indiferent dacă prin somn sau prin moarte, dacă se deplasa în afară conştienţa sa nu se pierdea, ci se obţinea chiar o înălţare a ei, o conştienţă într-un anumit sens mai spirituală decât atunci când era în corpul său fizic. Omul nu spunea niciodată: Eu mor acum; sau: Intru în inconştienţă. El încă nu clădea pe sentimentul sinei proprii, dar se simţea nemuritor în sânul dumnezeirii, şi toate lucrurile pe care le descriem azi el le cunoştea ca pe nişte fapte de la sine înţelese.

Să ne imaginăm că ne-am culca pentru a dormi, corpul astral ar ieşi din corpul fizic şi toate acestea s-ar întâmpla pe Lună plină. Aşadar, în pat se află corpul fizic şi cel eteric, corpul astral pluteşte deasupra, şi aceasta în timpul Lunii pline. Problema nu este că un nor astral devine pur şi simplu vizibil pentru clarvăzător, ci el vede în realitate curenţi care ies din corpul astral şi pătrund în corpul fizic; aceşti curenţi sunt forţa care în timpul nopţii elimină oboseala şi aduc corpului fizic echilibrarea pentru uzura din timpul zilei, astfel încât el se simte înviorat şi împrospătat. Dar în acelaşi timp se pot vedea curenţi spirituali ce pleacă din Lună şi care pătrund forţele astrale. S-ar vedea cum în realitate din Lună ies activităţi spirituale care străbat şi întăresc corpul astral şi îi influenţează acţiunea asupra corpului fizic.

Să admitem că am fi fost vieţuitori ai vechiului timp lemurian. Atunci corpul astral ar fi perceput aceşti curenţi de forţe spirituale, ar fi privit în sus şi ar fi spus: Osiris este cel care mă fortifică, care lucrează asupra mea, eu văd cum acţiunea sa trece prin mine. Şi ne-am fi simţit ascunşi în timpul noptii în Osiris, am fi trăit cu eul nostru în Osiris. Am fi simţit că noi şi Osiris suntem una. Dacă am fi putut îmbrăca, atunci, în cuvinte, după ce ne-am fi întors în corpul fizic, ceea ce am simţit, am fi spus cam aşa: Acum trebuie să cobor din nou în corpul fizic, care mă aşteaptă acolo jos; este o perioadă când mă afund în natura mea inferioară – şi ne-am fi bucurat de timpul în care am fi putut părăsi din nou corpul fizic şi ne-am fi putut urca şi odihni în sânul lui Osiris sau al lui Isis, unde ne-am fi unit din nou eul cu Osiris.

Cu cât corpul fizic se dezvolta mai mult şi cu cât mai mult, după dezvoltarea mădularelor superioare, omul putea vedea şi fizic, cu cât putea percepe mai mult obiectele lumii fizice din jurul său cu atât mai lung devenea timpul pe care trebuia să-l petreacă când cobora în corpul său fizic, cu atât mai mult creştea interesul său pentru lumea fizică, cu atât se întuneca mai mult conştientizarea lumii spirituale; cu cât devenea mai clară conştienţa în corpul fizic, cu atât mai mult se dezobişnuia de lumea spirituată. Astfel evolua viaţa omului în lumea fizică, iar în stările care se desfăşurau între moarte şi o nouă nagtere, conştienţa se întuneca din ce în ce mai mult. Acel sentiment de patrie aflată în lumea zeilor omul l-a pierdut progresiv în perioada atlanteană şi după ce marea catastrofă a trecut. O mare parte din oameni au pierdut capacitatea naturală să privească în timpul nopţii în lumea spirituală, în schimb au obţinut facultatea de a vedea, în timpul zilei, în exterior cu o acuitate crescută, astfel că obiectele din jurul lor apăreau cu contururi din ce în ce mai clare. Am atras deja atenţia că la oamenii care rămăseseră înapoiaţi darul clarvederii se menţinuse, în timp ce se dezvoltau culturile postatlanteene. Până în vremea când a apărut creştinismul, au mai existat întârziaţi ai acestei clarvederi şi mai există şi în prezent, chiar dacă foarte risipiţi, oameni care şi-au păstrat această clarvedere, care însă este o clarvedere cu totul diferită de cea obţinută prin educaţia esoterică.

În Atlantida, noaptea a devenit, aşadar, pentru om treptat întunecată, în timp ce conştienţa de zi a început să se lumineze. Pentru oamenii primei culturi postatlanteene, pe care am încercat s-o descriem în toată măreţia ei, în spiritualitatea care a fost introdusă de sfinţii Rishi, noaptea a devenit inconştientă. Această epocă culturală trebuie s-o mai descriem acum privind şi dintr-o altă perspectivă decât am făcut-o în conferinţele anterioare.

Să ne transpunem în sufletele elevilor sfinţilor Rishi, în sufletele oamenilor culturii indiene, imediat după urmele marii catastrofe acvatice atlanteene. În suflete mai trăia încă un fel de amintire a vechii lumi, a acelei lumi în care omul trăia cu zeii care lucrau la corpul său, şi care văzuse cum asupra lui acţionau Osiris şi Isis. Acum, el ieşise din această lume, din sânul zeilor. Mai înainte toate acestea erau aici pentru el, aşa cum în prezent este lumea fizică. Prin mintea indianului ce aparţinea primei culturi postatlanteene, a indianului căruia Rishi îi mai puteau spune cum a fost cu adevărat, trecea ca o amintire, căci el ştia că Rishi şi elevii lor puteau vedea în lumea spirituală. Dar el mai ştia şi că pentru omul normal, pentru cei ce aparţineau culturii indiene, timpurile în care el putea privi în lumea spirituală trecuseră.

O amintire dureroasă a adevăratei patrii trecea prin sufletul vechiului indian în timp ce se vedea transpus în lumea fizică, care nu este totuşi decât partea exterioară a lumii spirituale, şi dorul îl ducea în afara acestei lumi. Şi el spunea: Neadevăraţi sunt munţii, văile, neadevărate masele norilor, neadevărat este chiar şi cerul înstelat, totul nu este decât un înveliş, o fizionomie a fiinţei. Adevărul care se află dincolo de acestea, zeii şi adevărata formă a omului, noi nu-l putem vedea. Ceea ce vedem este Maia, este neadevărat; ceea ce este adevărat este învăluit, ascuns. A devenit tot mai viu faptul că omul lăstărit din adevăr îşi are patria în spiritual, că ceea ce este sensibil este neadevărat, este Maia, că lumea fizică a simţurilor îl întunecă, îl cufundă în noapte.

Pe cel care simte cu atâta forţă opoziţia dintre spiritual şi fizicul neadevărat, înclinaţia religioasă îl va conduce la slăbirea interesului pentru lumea fizică şi-l va face să-şi îndrepte tot mai mult spiritul spre ceea ce văd iniţiaţii şi despre care ne informează sfinţii Rishi. Indianul dorea să renunţe la acest adevăr dur, care pentru el nu era nimic altceva decât iluzie. Adevărul nu este ceea ce percep simţurile, el îl simţea abia dincolo de aceasta. Şi prima epocă de cultură postatlaneană a acordat puţină atenţie lucrurilor ce se petreceau în plan fizic.

Altfel au stat lucrurile încă în timpul celei de a doua epoci culturale, la perşi, din care a apărut apoi Zarathustra, marele elev al lui Manu. Dacă am vrea să caracterizăm prin câteva trăsături în ce a constat trecerea de la cultura indiană la cea persană, putem spune: Cel ce aparţinea culturii persane nu simţea lumea fizică doar ca pe un adaos, ca pe o anexă, ci o simţea ca pe o sarcină. În realitate, mai privea încă şi el în sus spre regiunile luminii, spre lumile spirituale, dar îşi întorcea din nou privirea spre lumea fizică, iar în faţa sufletului său vedea cum totul se împărţea în forţe ale luminii şi forţe ale întunericului. Lumea fizică i-a devenit un câmp de lucru. Îşi spunea: Există plinătatea bună a luminii, zeitatea Ahura Mazda sau Ormuzd, şi există forţele întunecate conduse de Angra-Mainyu (în textul german figurează forma grecească Angramainyush, n.tr.) sau Ahriman. De la Ahura Mazda vine mântuirea oamenilor, de la Ahriman lumea fizică. Noi trebuie să transformăm ceea ce vine de la Ahriman, trebuie să ne legăm de zeii buni şi să învingem pe Ahriman, zeul cel rău prin aceea că devenim astfel de fiinţe, încât putem prelucra Pământul. În timp ce-l învingem astfel pe Ahriman facem din Pământ o unealtă a Binelui. Primul pas pentru mântuirea planetei l-au făcut aparţinătorii culturii persane, şi ei aveau speranţa că şi Pământul va deveni o dată o planetă bună, că va fi mântuit şi că se va produce o glorificare a lui Ahura Mazda, a Fiinţei supreme.

Aşa simţea cel care nu mai privea în înalturile sublime ca indianul, dar care a pus un picior sigur în această lume fizică. Nu astfel gândea cel care aparţinea culturii indiene, care a pierdut pământul solid de sub picioare.

Cucerirea planului fizic a continuat pe a treia treaptă culturală, în epoca egipteano-babiloneano-asiro-caldeană. Acum de-abia mai subsistă ceva din repulsia cu care lumea fizică era resimţită ca Maia. Caldeenii priveau în sus, la cerul înstelat, iar strălucirea stelelor nu era pentru ei numai iluzie, ci ele erau considerate semne ale scrierii pe care zeii o imprimaseră planului fizic. Iar înţeleptul preot caldean urmărea pe drumurile stelelor calea de întoarcere în lumile spirituale, iar atunci când devenea iniţiat, când cunoştea toate fiinţele care locuiau pe planete, în constelaţii, el spunea: Ceea ce văd cu ochii când ridic privirea spre cerul înstelat este expresia exterioară a ceea ce-mi oferă vederea clarvăzătoare, iniţierea. Când preotul ce mă iniţiază îmi prilejuieşte privilegiul vederii lui Dumnezeu eu îl văd pe Dumnezeu. Dar orice lucru exterior pe care îl văd nu este numai iluzie; în el văd scrierea zeilor.

Un astfel de iniţiat se simţea aşa cum ne simţim noi când, după un timp îndelungat, primim o scrisoare de la un prieten şi vedem semnele trimise de el din locuri îndepărtate. Vedem că mâna sa a format literele, conştientizăm sentimentele inimii sale care sunt exprimate prin litere. Cam aceasta era ceea ce simţea iniţiatul caldean, dar şi cel egiptean, care pătrundea în sfintele Misterii, cel care, în timp ce se afla în templul iniţierii vedea cu ochiul său spiritual entităţile spirituale care erau legate de Pământul nostru. Iar când vedea acestea şi apoi ieşea sub cerul liber şi când privea lumea stelelor, aceasta îi apărea ca o scrisoare a zeilor. El percepea o scriere a zeilor când luminau fulgerele, când se rostogoleau tunetele; în vântul furtunii el percepea o revelaţie a zeilor. Zeii se manifestau pentru el în tot ce vedea în mod exterior. Aşa cum percepem noi scrisoarea prietenului, el simţea lumea exterioară, când vedea lumea elementelor, lumea plantelor, a animalelor, munţii, lumea norilor, lumea aştrilor. Toate acestea erau descifrate ca o scriere a zeilor.

În timpul în care egiptenii aveau încredere în legile pe care omul le putea afla în lumea fizică, prin care el domina materia, au luat naştere geometria, matematica. Cu ajutorul lor omul putea stăpâni elementele, pentru că avea încredere în ceea ce putea găsi spiritul său, pentru că el credea că spiritul poate fi impregnat materiei. Astfel el putea construi piramidele, templul şi sfincşii. Acesta era un pas hotărâtor pentru cucerirea planului fizic, care a fost făcut în cea de a patra epocă de cultură. Cu aceasta, omul ajunsese atât de departe încât putea să perceapă în mod corect planul fizic; abia acum planul fizic căpăta o valoare pentru el. Dar de ce profesori a avut el nevoie, înainte?

Mai înainte oamenii au avut nevoie de profesori; şi iniţiaţii au avut nevoie de profesori, în vechiul timp indian. De ce fel de profesori au avut nevoie iniţiaţii? Era necesar ca iniţiatul să fie condus pentru a vedea ce a putut vedea omul în starea sa de conştienţă clarvăzătoare înceţoşată. Apoi candidatul la iniţiere trebuia condus în lumea spirituală, în patria spirituală anterioară, pentru ca ceea ce afla prin trăirile sale să poată împărtăşi celorlalţi. Pentru aceasta avea nevoie de profesori. Astfel, elevii Rishilor aveau nevoie de profesori care să le dezvăluie ce se întâmpla în vechea Lemurie, ce se întâmpla în vechea Atlantidă, în vremea în care omul mai dispunea de clarvedere. Tot astfel stăteau lucrurile şi la perşi.

Alta era situaţia la caldeeni şi mai ales la egipteni. Desigur şi aici au existat profesori care aduceau elevii până la stadiul dezvoltării forţelor proprii, în aşa fel încât ei priveau prin clarvedere în lumea spirituală la ce se află dincolo de lumea fizică. Aceştia erau cei care arătau ce se află dincolo de tot ce este fizic. Dar în Egipt devenea necesar un nou învăţământ, o metodă cu totul nouă. În vechea Indie nu existase un interes deosebit pentru felul în care se înscrie în planul fizic ceea ce se întâmplă în lumea spirituală, în ceea ce priveşte corespondenţa dintre zei şi oameni; au existat slabe preocupări pentru acest aspect. În Egipt însă era necesar altceva: nu numai că elevul vedea prin iniţiere zeii, dar el vedea şi felul în care aceştia îşi mişcau mâinile pentru a realiza scrierea stelară, modul în care se realizează toate formele fizice. Vechii egipteni aveau şcoli organizate întru totul după modelul indian, dar învăţau suplimentar şi cum corespund forţele spirituale cu lumea fizică. Acum ei dispuneau de un material didactic nou. În India se indicau elevului forţele spirituale prin clarvedere; în Egipt, la aceasta se mai adăuga şi faptul că se indica ce corespunde în planul fizic forţelor spirituale. Se arăta, în legătură cu fiecare organ al corpului fizic, cărei lucrări spirituale îi corespunde; se învăţa, de exemplu, cum corespunde inima unei lucrări spirituale. Întemeietorul şcolii care, prezenta nu numai spiritualul, ci şi lucrarea acestuia în lumea fizică a fost marele Hermes Trismegistos [1]. Trebuie să vedem în această figură pe Toth cel de trei ori mare, primul care a arătat oamenilor că întreaga lume fizică este o scriere a zeilor. Vedem astfel cum, una după alta, culturile postatlanteene îşi încorporează impulsurile în evoluţia umanităţii. Egiptenilor, Hermes le-a apărut ca un mesager al zeilor. El le-a indicat ceea ce trebuia descifrat ca faptă a zeilor în lumea fizică.

Cu aceasta am caracterizat în mod sumar cele trei epoei culturale ale perioadei postatlanteene. Oamenii învăţaseră să preţuiască planul fizic.

Cea de a patra epocă culturală, cea greco-romană, este perioada în care omul vine şi mai mult în atingere cu planul fizic. În acest răstimp omul ajunge atât de departe încât nu vede numai scrierea zeilor în lumea fizică, ci îşi aşază în lumea obiectivă sinea sa proprie, individualitatea sa spirituală. Creaţii artistice ca cele produse de Grecia nu existaseră mai înainte. Ceea ce s-a atins în cea de a patra epocă de cultură a fost faptul că omul şi-a transpus în afară, în sculptură, sinea sa, în operele imagistice, că a creat prin acestea ceva ca o sine fizică a sa.

În acest timp interioritatea, spiritualul din om coboară din acesta în afară, în planul fizic, şi se revarsă în materie. În modul cel mai pur vedem această încheiere a unei căsătorii între spiritual şi materie în templul grecesc. Acest templu este, pentru oricine îl poate vedea retrospectiv, o operă minunată. Arhitectura greacă este arhitectură primordială. Orice artă îşi are undeva vârful ei. Aici şi-a atins arhitectura apogeul său. Sculptura, pictura şi-au atins şi ele o dată momentul suprem. În ciuda piramidei gigantice, arhitectura a atins cea mai minunată realizare în templul grecesc. Ce s-a realizat în acesta?

Cine are un sentiment artistic al spatiului, adică cel care simte care este diferenţa dintre o linie orizontală faţă de una verticală, poate resimţi un ecou slab. Iar celui care poate simţi cum susţine coloana ceea ce se află deasupra ei, i se va trezi în suflet o sumă de adevăruri cosmice. Trebuie să simţi că toate aceste linii se găsesc încă dinainte, în mod invizibil, în spaţiu. Artistul grec vedea parcă în mod clarvăzător coloana şi doar umplea cu materie ceea ce vedea. El vedea spaţiul ca pe ceva viu, străbătut de forţe vii. Cum ar putea omul actual să simtă ce vitalitate avea acest sentiment al spaţiului?

Un ecou slab îl putem afla la pictorii vechi. În unele reprezentări, de exemplu, se văd plutind îngeri în spaţiu şi avem sentimentul că ei se susţin reciproc. Foarte puţin mai persistă în prezent din acest sentiment al spaţiului. Nu vreau să ridic nici un fel de obiecţii împotriva artei culorilor a lui Böcklin, dar îi lipseşte orice sentiment ocult al spaţiului. O făptură ca cea care se găseşte deasupra grupului din lucrarea sa Pieta – nu se ştie dacă este un înger sau o altfel de fiinţă – trezeşte, neapărat, privitorului, sentimentul că în orice clipă ea va cădea peste grupul de sub el. Trebuie să subliniem aceasta, dacă dorim să atragem atenţia asupra unui fapt cu privire la care, în prezent, abia poate fi suscitată o reprezentare: sentimentul spaţiului la greci este de natură ocultă. Un templu grecesc arată ca şi cum spaţiul l-ar fi născut el însuşi din liniile sale. Urmarea acestui lucru a fost faptul că entităţi divine pe care grecul le cunoştea prin clarvedere şi pentru care a fost ridicat templul coborau cu adevărat în el, şi se simţeau realmente bine în el. Este adevărat: Pallas Athena, Zeus ete. se aflau cu sdevărat în temple; îşi aveau trupurile, corpurile lor materiale în aceste temple. Întrucât asemenea entităţi se puteau încarna numai până în corpurile lor eterice, ele îşi găseau în aceste temple o locuinţă adevărată în lumea fizică. Un astfel de templu putea deveni corpul lor fizic, în care corpul lor eteric se simţea bine.

Cine întelege templul grecesc ştie că el se deosebeşte fundamental de un dom gotic. În această afirmaţie nu trebuie văzută o critică a arhitecturii gotice, pentru că şi domul gotic este o operă de artă grandioasă. Cel care priveşte în interiorul lucrurilor îşi poate imagina însă că şi atunci când este în singurătatea sa, când în jurul său nu se află pe o mare distanţă nici un om, templul grecesc este un tot. Un templu grecesc este un întreg chiar şi atunci când nici un om nu se roagă în interiorul său. El nu este lipsit de suflet, nu este gol, căci zeul este în el, el este locuit de zeu.

Un dom gotic nu este însă un întreg, ci reprezintă ceva fragmentar, dacă în el nu se află credincioşi, dacă nu există oameni care se roagă. Cel care înţelege acest lucru nu-şi poate imagina domul gotic izolat, fără mulţimea de credincioşi care se mişcă în el cu gândurile lor. De domul gotic nu este legată nici o divinitate, nici o fiinţă spirituală când în el nu se desfăşoară rugăciunile credincioşilor. Doar după ce se adună comunitatea celor ce se roagă el se umple cu divinitate. Acest lucru se exprimă chiar în cuvântul „dom“, înrudit eu terminaţia din cuvintele germane Deutschtum, Volkstum etc., care conferă întotdeauna un sens de adunare; chiar şi cuvântul Duma este înrudit cu el. Templul grecesc nu este o casă a credincioşilor. Are forma unei case în care locuieşte însuşi zeul; el poate exista singur. În domul gotic, în schimb, te simţi acasă doar când îl umple mulţimea credincioasă, când este adunată colectivitatea cucernică, când prin geamurile colorate pătrunde lumina iar culorile se transformă în particule fine de praf; atunci, aşa cum se întâmpla adeseori, predicatorul spunea din amvon: Aşa cum lumina se descompune în multe culori, tot astfel şi lumina spirituală, forţa dumnezeiască se transmite în mulţimea sufletelor şi în numeroasele forţe ale planului fizic. Predicatorul spunea adesea asemenea lucruri. Când concepţia şi trăirea sufletească confluau astfel, atunci domul era un lucru încheiat.

Romanul însă a mai făcut un pas în direcţia învingerii planului fizic. Grecul avea facultatea de a crea în operele sale de artă spiritual-sufletescul, dar se simţea membru al unui întreg, al polisului, al statului-oraş; nu se simţea încă o personalitate. La fel stăteau lucrurile şi în culturile anterioare: egipteunul nu simţea că este izolat, ci, ca egiptean, se considera a fi parte a unui popor. La fel, în Grecia, se punea preţ nu pe faptul de a te simţi om; mândria cea mai mare era de a fi spartan, atenian. A fi o personalitate, a fi tu însuţi ceva în lume a fost simţit pentru prima oară în cadrul societăţii romane.

A fi ca personalitate ceva în sine a devenit adevăr abia pentru roman. Romanul a inventat noţiunea de „cetăţean“, care a determinat apoi dezvoltarea jurisprudeniei, a dreptului, pe drept cuvânt numit o invenţie romană. Numai jurişti actuali care nu au habar despre aceste lucruri au avut lipsa de gust de a spune că ar fi existat mai de mult un drept în acest sens. Se spun lucruri aberante de către cei care vorbesc de creatori de drept orientali, ca de exmeplu Hammurabi [2]. Înainte nu au existat interdicţii de drept, nu au existat decât porunci divine. Ar trebui spuse cuvinte tari, dacă vrem să vorbim obiectiv despre această ştiinţă; dacă dorim să fim drepţi, ar trebui să facem afirmaţii dure. Notiunea de cetăţean a fost percepută cu adevărat abia în Roma veche. Aici, omul a adus spiritualul în lumea fizică, până la individualitatea sa proprie. În vechea Romă a fost inventat pentru prima oară testamentul; voinţa fiecărei personalităţi a devenit aici atât de puternică, încât ea putea dispune chiar şi dincolo de moarte ce trebuia să se întâmple cu posesiunea, cu proprietatea sa. Acum hotărâtor devenea omul personal, izolat. Prin aceasta, omul a coborât, în individualitatea sa proprie, spiritualul până în planul fizic. Acesta a fost punctul cel mai coborât al evoluţiei.

Omul s-a aflat la nivelul cel mai înalt în cultura indiană. Indianul mai plutea încă în înalturi spirituale. În cea de a doua cultură, cea protopersană sau protoiraniană, omul a coborât. În cea de a treia cultură, cea egipteană, a coborât şi mai mult. În cea de a patra eultură, omul a coborât cu totul până jos, în planul fizic, în materie. A existat atunci un punct în care omul a stat la răspântie: fie cobora din ce în ce mai jos, fie trebuia, fiind la nivelul cel mai coborât, să găsească posibilitatea de a se pregăti pe sine pentru un nou urcuş, pentru o reîntoarcere în lumea spirituală. Pentru aceasta însă trebuia să apară un impuls spiritual în planul fizic, o zguduitură puternică, care-l putea conduce în lumea spirituală. Acest impuls a fost dat prin apariţia lui Iisus Hristos pe Pământ. Hristosul divin-spiritual trebuia să vină către oameni într-un corp uman fizic, trebuia să parcurgă trăirea fizică în lumea fizică. Acum, când omul era în întregime în lumea fizică, Dumnezeu a trebuit să coboare la el, pentru ca acesta să regăsească drumul spre lumea spirituală, Calea. Mai devreme acest lucru nu ar fi fost posibil.

Am urmărit azi evoluţia culturilor epocii postatlanteene până la punctul ei cel mai coborât; am văzut, în mod schematic, cum s-a produs impulsul spiritual al lui Hristos, în punctul cel mai coborât al evoluţiei. Acum, omul trebuie să urce din nou, spiritualizat şi pătruns de principiul hristic. Vom vedea astfel cum, de exemplu, cultura egipteană reapare în epoca noastră, dar străbătută de principiul hristic.


NOTE

1. Vezi R. Steiner despre Hermes în GA 60, Răspunsurile ştiinţei spiritului la probleme mari ale existenţei.

2. Harmmurabi, 1955–1913 î.Hr.