|
În ultimele noastre expuneri am lăsat să ne treacă prin faţa sufletului un număr de fapte ale evoluţiei umanităţii luate separat. Am arătat cum s-a dezvoltat omul în acel interval de timp al evoluţiei Pământului, care se întinde din momentul în care Soarele a ieşit din Pământ până la vremea în care şi Luna a părăsit Pământul. Va trebui să mai adăugăm câte ceva acestor aspecte, pe care le numim fapte ale anatomiei şi fiziologiei oculte. Dar pentru ca să cuprindem totul în mod corect, trebuie să aruncăm o anumită lumină asupra câtorva alte fapte ale vieţii spirituale; trebuie să arătăm, de fapt, relaţia ce există între miturile şi Misteriile egiptene, mai ales ale întregii perioade egiptene şi vremea noastră. Din această cauză este necesar să lămurim pe deplin modul în care evoluţia progresează prin diferitele epoci.
Să mai focalizăm o dată cele prezentate ca fiind acţiunea spiritelor
solare şi lunare, mai cu seamă forţele lui Osiris şi ale lui Isis, prin
ale căror activităţi a luat naştere şi s-a construit corpul uman. Să
ţinem seama că aceste lucruri s-au întâmplat într-un
timp extrem de
îndepărtat, că Pământul nostru abia se cristalizase
în detalii din
Pământul de apă şi că o mare parte a celor descrise s-a
desfăşurat în
acest Pământ de apă. Atunci era prezentă o stare a omului care ar
trebui să ni se înfăţişeze o dată cu toată limpezimea în
faţa
sufletului, pentru ca noi să putem avea o imagine clară despre modul
cum arăta şi pentru vederea umană înaintarea progresivă a omului
în
cadrul evoluţiei Pământului.
Am prezentat modul în care elementele inferioare ale entităţii
umane, picioarele, gambele, genunchii etc. au luat naştere ca formă
fizică, încă din momentul în care Soarele prezenta semne că
ar vrea să
iasă din masa Pământului. Trebuie însă să ne amintim, ceea
ce s-a spus
întotdeauna, că toate aceste lucruri ar fi putut fi văzute astfel
dacă
un ochi uman ar fi fost prezent. Însă atunci omul nu se putea
încă
vedea pe sine. El a obţinut capacitatea de a-şi privi fiinţa abia
în
momentul în care corpul sau ce se forma de jos în sus a
depăşit
mijlocul şoldurilor sale. Ochiul uman s-a deschis abia când el a
ajuns
până la semnul Balanţei; atunci a început să se vadă ca
prin ceaţă.
Abia atunci s-a dezvoltat vederea obiectelor. În felul acesta,
până la
dezvoltarea mijlocului şoldurilor orice percepţie umană, orice vedere
era o vedere clarvăzătoare, astral-eterică. Lucrurile fizice omul nu le
putea încă percepe, căci conştienţa umană era încă o
conştienţă
crepusculară, înceţoşată, dar totodată clarvăzătoare,
clarvăzătoare cu
caracter de vis.
Apoi omul a trecut la starea de conştienţă, care a alternat cu
starea de veghe. În această a doua stare, omul vedea în mod
înceţoşat,
ca învăluit în ceaţă şi înconjurat cu o aură
luminoasă ceea ce era
fizic. În starea de somn însă el se înălţa în
lumile spirituale şi la
entităţile divin-spirituale. Starea sa de conştienţă alterna
între o
conştientă clarvăzătoare care slăbea progresiv şi conştienţa
obiectelor, care devenea din ce în ce mai clară şi care este
conştienta
principală de azi. Capacitatea percepţiei clarvizionare s-a pierdut tot
mai mult, la fel şi capacitatea de a-i vedea pe zei în somn. Şi
în
aceeaşi măsură s-a instalat claritatea conştienţei diurne şi
concomitent s-a întărit progresiv conştienţa de sine, sentimentul
eului, percepţia eului.
Dacă privim înapoi la timpul lemurian, la vremea dinaintea,
din
timpul şi de după ieşirea Lunii din masa Pământului, ne referim
la o
conştienţă clarvăzătoare a omului, când acesta încă nu
bănuia nimie
despre ceea ce numim azi moarte. Când omul ieşea din corpul său
fizic,
indiferent dacă prin somn sau prin moarte, dacă se deplasa în
afară
conştienţa sa nu se pierdea, ci se obţinea chiar o înălţare a ei,
o
conştienţă într-un anumit sens mai spirituală decât atunci
când era în
corpul său fizic. Omul nu spunea niciodată: Eu mor acum; sau: Intru
în
inconştienţă. El încă nu clădea pe sentimentul sinei proprii, dar
se
simţea nemuritor în sânul dumnezeirii, şi toate lucrurile
pe care le
descriem azi el le cunoştea ca pe nişte fapte de la sine înţelese.
Să ne imaginăm că ne-am culca pentru a dormi, corpul astral ar ieşi
din corpul fizic şi toate acestea s-ar întâmpla pe Lună
plină. Aşadar,
în pat se află corpul fizic şi cel eteric, corpul astral pluteşte
deasupra, şi aceasta în timpul Lunii pline. Problema nu este că
un nor
astral devine pur şi simplu vizibil pentru clarvăzător, ci el vede
în
realitate curenţi care ies din corpul astral şi pătrund în corpul
fizic; aceşti curenţi sunt forţa care în timpul nopţii elimină
oboseala
şi aduc corpului fizic echilibrarea pentru uzura din timpul zilei,
astfel încât el se simte înviorat şi
împrospătat. Dar în acelaşi timp
se pot vedea curenţi spirituali ce pleacă din Lună şi care pătrund
forţele astrale. S-ar vedea cum în realitate din Lună ies
activităţi
spirituale care străbat şi întăresc corpul astral şi îi
influenţează
acţiunea asupra corpului fizic.
Să admitem că am fi fost vieţuitori ai vechiului timp lemurian.
Atunci corpul astral ar fi perceput aceşti curenţi de forţe spirituale,
ar fi privit în sus şi ar fi spus: Osiris este cel care mă
fortifică,
care lucrează asupra mea, eu văd cum acţiunea sa trece prin mine. Şi
ne-am fi simţit ascunşi în timpul noptii în Osiris, am fi
trăit cu eul
nostru în Osiris. Am fi simţit că noi şi Osiris suntem una. Dacă
am fi
putut îmbrăca, atunci, în cuvinte, după ce ne-am fi
întors în corpul
fizic, ceea ce am simţit, am fi spus cam aşa: Acum trebuie să cobor din
nou în corpul fizic, care mă aşteaptă acolo jos; este o perioadă
când
mă afund în natura mea inferioară – şi ne-am fi bucurat de timpul
în
care am fi putut părăsi din nou corpul fizic şi ne-am fi putut urca şi
odihni în sânul lui Osiris sau al lui Isis, unde ne-am fi
unit din nou
eul cu Osiris.
Cu cât corpul fizic se dezvolta mai mult şi cu cât mai
mult, după
dezvoltarea mădularelor superioare, omul putea vedea şi fizic, cu
cât
putea percepe mai mult obiectele lumii fizice din jurul său cu
atât mai
lung devenea timpul pe care trebuia să-l petreacă când cobora
în corpul
său fizic, cu atât mai mult creştea interesul său pentru lumea
fizică,
cu atât se întuneca mai mult conştientizarea lumii
spirituale; cu cât
devenea mai clară conştienţa în corpul fizic, cu atât mai
mult se
dezobişnuia de lumea spirituată. Astfel evolua viaţa omului în
lumea
fizică, iar în stările care se desfăşurau între moarte şi o
nouă
nagtere, conştienţa se întuneca din ce în ce mai mult. Acel
sentiment
de patrie aflată în lumea zeilor omul l-a pierdut progresiv
în perioada
atlanteană şi după ce marea catastrofă a trecut. O mare parte din
oameni au pierdut capacitatea naturală să privească în timpul
nopţii în
lumea spirituală, în schimb au obţinut facultatea de a vedea,
în timpul
zilei, în exterior cu o acuitate crescută, astfel că obiectele
din
jurul lor apăreau cu contururi din ce în ce mai clare. Am atras
deja
atenţia că la oamenii care rămăseseră înapoiaţi darul clarvederii
se
menţinuse, în timp ce se dezvoltau culturile postatlanteene.
Până în
vremea când a apărut creştinismul, au mai existat
întârziaţi ai acestei
clarvederi şi mai există şi în prezent, chiar dacă foarte
risipiţi,
oameni care şi-au păstrat această clarvedere, care însă este o
clarvedere cu totul diferită de cea obţinută prin educaţia esoterică.
În Atlantida, noaptea a devenit, aşadar, pentru om treptat
întunecată, în timp ce conştienţa de zi a început să
se lumineze.
Pentru oamenii primei culturi postatlanteene, pe care am încercat
s-o
descriem în toată măreţia ei, în spiritualitatea care a
fost introdusă
de sfinţii Rishi, noaptea a devenit inconştientă. Această epocă
culturală trebuie s-o mai descriem acum privind şi dintr-o altă
perspectivă decât am făcut-o în conferinţele anterioare.
Să ne transpunem în sufletele elevilor sfinţilor Rishi,
în sufletele
oamenilor culturii indiene, imediat după urmele marii catastrofe
acvatice atlanteene. În suflete mai trăia încă un fel de
amintire a
vechii lumi, a acelei lumi în care omul trăia cu zeii care lucrau
la
corpul său, şi care văzuse cum asupra lui acţionau Osiris şi Isis.
Acum, el ieşise din această lume, din sânul zeilor. Mai
înainte toate
acestea erau aici pentru el, aşa cum în prezent este lumea
fizică. Prin
mintea indianului ce aparţinea primei culturi postatlanteene, a
indianului căruia Rishi îi mai puteau spune cum a fost cu
adevărat,
trecea ca o amintire, căci el ştia că Rishi şi elevii lor puteau vedea
în lumea spirituală. Dar el mai ştia şi că pentru omul normal,
pentru
cei ce aparţineau culturii indiene, timpurile în care el putea
privi în
lumea spirituală trecuseră.
O amintire dureroasă a adevăratei patrii trecea prin sufletul
vechiului indian în timp ce se vedea transpus în lumea
fizică, care nu
este totuşi decât partea exterioară a lumii spirituale, şi dorul
îl
ducea în afara acestei lumi. Şi el spunea: Neadevăraţi sunt
munţii,
văile, neadevărate masele norilor, neadevărat este chiar şi cerul
înstelat, totul nu este decât un înveliş, o
fizionomie a fiinţei.
Adevărul care se află dincolo de acestea, zeii şi adevărata formă a
omului, noi nu-l putem vedea. Ceea ce vedem este Maia, este neadevărat;
ceea ce este adevărat este învăluit, ascuns. A devenit tot mai
viu
faptul că omul lăstărit din adevăr îşi are patria în
spiritual, că ceea
ce este sensibil este neadevărat, este Maia, că lumea fizică a
simţurilor îl întunecă, îl cufundă în noapte.
Pe cel care simte cu atâta forţă opoziţia dintre spiritual şi
fizicul neadevărat, înclinaţia religioasă îl va conduce la
slăbirea
interesului pentru lumea fizică şi-l va face să-şi îndrepte tot
mai
mult spiritul spre ceea ce văd iniţiaţii şi despre care ne informează
sfinţii Rishi. Indianul dorea să renunţe la acest adevăr dur, care
pentru el nu era nimic altceva decât iluzie. Adevărul nu este
ceea ce
percep simţurile, el îl simţea abia dincolo de aceasta. Şi prima
epocă
de cultură postatlaneană a acordat puţină atenţie lucrurilor ce se
petreceau în plan fizic.
Altfel au stat lucrurile încă în timpul celei de a doua
epoci
culturale, la perşi, din care a apărut apoi Zarathustra, marele elev al
lui Manu. Dacă am vrea să caracterizăm prin câteva trăsături
în ce a
constat trecerea de la cultura indiană la cea persană, putem spune: Cel
ce aparţinea culturii persane nu simţea lumea fizică doar ca pe un
adaos, ca pe o anexă, ci o simţea ca pe o sarcină. În realitate,
mai
privea încă şi el în sus spre regiunile luminii, spre
lumile
spirituale, dar îşi întorcea din nou privirea spre lumea
fizică, iar în
faţa sufletului său vedea cum totul se împărţea în forţe
ale luminii şi
forţe ale întunericului. Lumea fizică i-a devenit un câmp
de lucru. Îşi
spunea: Există plinătatea bună a luminii, zeitatea Ahura Mazda sau
Ormuzd, şi există forţele întunecate conduse de Angra-Mainyu
(în textul
german figurează forma grecească Angramainyush, n.tr.) sau Ahriman. De
la Ahura Mazda vine mântuirea oamenilor, de la Ahriman lumea
fizică.
Noi trebuie să transformăm ceea ce vine de la Ahriman, trebuie să ne
legăm de zeii buni şi să învingem pe Ahriman, zeul cel rău prin
aceea
că devenim astfel de fiinţe, încât putem prelucra
Pământul. În timp
ce-l învingem astfel pe Ahriman facem din Pământ o unealtă
a Binelui.
Primul pas pentru mântuirea planetei l-au făcut aparţinătorii
culturii
persane, şi ei aveau speranţa că şi Pământul va deveni o dată o
planetă
bună, că va fi mântuit şi că se va produce o glorificare a lui
Ahura
Mazda, a Fiinţei supreme.
Aşa simţea cel care nu mai privea în înalturile sublime
ca indianul,
dar care a pus un picior sigur în această lume fizică. Nu astfel
gândea
cel care aparţinea culturii indiene, care a pierdut pământul
solid de
sub picioare.
Cucerirea planului fizic a continuat pe a treia treaptă culturală,
în epoca egipteano-babiloneano-asiro-caldeană. Acum de-abia mai
subsistă ceva din repulsia cu care lumea fizică era resimţită ca Maia.
Caldeenii priveau în sus, la cerul înstelat, iar
strălucirea stelelor
nu era pentru ei numai iluzie, ci ele erau considerate semne ale
scrierii pe care zeii o imprimaseră planului fizic. Iar
înţeleptul
preot caldean urmărea pe drumurile stelelor calea de întoarcere
în
lumile spirituale, iar atunci când devenea iniţiat, când
cunoştea toate
fiinţele care locuiau pe planete, în constelaţii, el spunea: Ceea
ce
văd cu ochii când ridic privirea spre cerul înstelat este
expresia
exterioară a ceea ce-mi oferă vederea clarvăzătoare, iniţierea.
Când
preotul ce mă iniţiază îmi prilejuieşte privilegiul vederii lui
Dumnezeu eu îl văd pe Dumnezeu. Dar orice lucru exterior pe care
îl văd
nu este numai iluzie; în el văd scrierea zeilor.
Un astfel de iniţiat se simţea aşa cum ne simţim noi când,
după un
timp îndelungat, primim o scrisoare de la un prieten şi vedem
semnele
trimise de el din locuri îndepărtate. Vedem că mâna sa a
format
literele, conştientizăm sentimentele inimii sale care sunt exprimate
prin litere. Cam aceasta era ceea ce simţea iniţiatul caldean, dar şi
cel egiptean, care pătrundea în sfintele Misterii, cel care,
în timp ce
se afla în templul iniţierii vedea cu ochiul său spiritual
entităţile
spirituale care erau legate de Pământul nostru. Iar când
vedea acestea
şi apoi ieşea sub cerul liber şi când privea lumea stelelor,
aceasta îi
apărea ca o scrisoare a zeilor. El percepea o scriere a zeilor
când
luminau fulgerele, când se rostogoleau tunetele; în
vântul furtunii el
percepea o revelaţie a zeilor. Zeii se manifestau pentru el în
tot ce
vedea în mod exterior. Aşa cum percepem noi scrisoarea
prietenului, el
simţea lumea exterioară, când vedea lumea elementelor, lumea
plantelor,
a animalelor, munţii, lumea norilor, lumea aştrilor. Toate acestea erau
descifrate ca o scriere a zeilor.
În timpul în care egiptenii aveau încredere
în legile pe care omul
le putea afla în lumea fizică, prin care el domina materia, au
luat
naştere geometria, matematica. Cu ajutorul lor omul putea stăpâni
elementele, pentru că avea încredere în ceea ce putea găsi
spiritul
său, pentru că el credea că spiritul poate fi impregnat materiei.
Astfel el putea construi piramidele, templul şi sfincşii. Acesta era un
pas hotărâtor pentru cucerirea planului fizic, care a fost făcut
în cea
de a patra epocă de cultură. Cu aceasta, omul ajunsese atât de
departe
încât putea să perceapă în mod corect planul fizic;
abia acum planul
fizic căpăta o valoare pentru el. Dar de ce profesori a avut el nevoie,
înainte?
Mai înainte oamenii au avut nevoie de profesori; şi iniţiaţii
au
avut nevoie de profesori, în vechiul timp indian. De ce fel de
profesori au avut nevoie iniţiaţii? Era necesar ca iniţiatul să fie
condus pentru a vedea ce a putut vedea omul în starea sa de
conştienţă
clarvăzătoare înceţoşată. Apoi candidatul la iniţiere trebuia
condus în
lumea spirituală, în patria spirituală anterioară, pentru ca ceea
ce
afla prin trăirile sale să poată împărtăşi celorlalţi. Pentru
aceasta
avea nevoie de profesori. Astfel, elevii Rishilor aveau nevoie de
profesori care să le dezvăluie ce se întâmpla în
vechea Lemurie, ce se
întâmpla în vechea Atlantidă, în vremea
în care omul mai dispunea de
clarvedere. Tot astfel stăteau lucrurile şi la perşi.
Alta era situaţia la caldeeni şi mai ales la egipteni. Desigur şi
aici au existat profesori care aduceau elevii până la stadiul
dezvoltării forţelor proprii, în aşa fel încât ei
priveau prin
clarvedere în lumea spirituală la ce se află dincolo de lumea
fizică.
Aceştia erau cei care arătau ce se află dincolo de tot ce este fizic.
Dar în Egipt devenea necesar un nou învăţământ, o
metodă cu totul nouă.
În vechea Indie nu existase un interes deosebit pentru felul
în care se
înscrie în planul fizic ceea ce se întâmplă
în lumea spirituală, în
ceea ce priveşte corespondenţa dintre zei şi oameni; au existat slabe
preocupări pentru acest aspect. În Egipt însă era necesar
altceva: nu
numai că elevul vedea prin iniţiere zeii, dar el vedea şi felul
în care
aceştia îşi mişcau mâinile pentru a realiza scrierea
stelară, modul în
care se realizează toate formele fizice. Vechii egipteni aveau şcoli
organizate întru totul după modelul indian, dar învăţau
suplimentar şi
cum corespund forţele spirituale cu lumea fizică. Acum ei dispuneau de
un material didactic nou. În India se indicau elevului forţele
spirituale prin clarvedere; în Egipt, la aceasta se mai adăuga şi
faptul că se indica ce corespunde în planul fizic forţelor
spirituale.
Se arăta, în legătură cu fiecare organ al corpului fizic, cărei
lucrări
spirituale îi corespunde; se învăţa, de exemplu, cum
corespunde inima
unei lucrări spirituale. Întemeietorul şcolii care, prezenta nu
numai
spiritualul, ci şi lucrarea acestuia în lumea fizică a fost
marele
Hermes Trismegistos [1]. Trebuie să vedem
în
această figură pe Toth cel de trei ori mare, primul care a arătat
oamenilor că întreaga lume fizică este o scriere a zeilor. Vedem
astfel
cum, una după alta, culturile postatlanteene îşi
încorporează
impulsurile în evoluţia umanităţii. Egiptenilor, Hermes le-a
apărut ca
un mesager al zeilor. El le-a indicat ceea ce trebuia descifrat ca
faptă a zeilor în lumea fizică.
Cu aceasta am caracterizat în mod sumar cele trei epoei
culturale
ale perioadei postatlanteene. Oamenii învăţaseră să preţuiască
planul
fizic.
Cea de a patra epocă culturală, cea greco-romană, este perioada
în
care omul vine şi mai mult în atingere cu planul fizic. În
acest
răstimp omul ajunge atât de departe încât nu vede
numai scrierea zeilor
în lumea fizică, ci îşi aşază în lumea obiectivă
sinea sa proprie,
individualitatea sa spirituală. Creaţii artistice ca cele produse de
Grecia nu existaseră mai înainte. Ceea ce s-a atins în cea
de a patra
epocă de cultură a fost faptul că omul şi-a transpus în afară,
în
sculptură, sinea sa, în operele imagistice, că a creat prin
acestea
ceva ca o sine fizică a sa.
În acest timp interioritatea, spiritualul din om coboară din
acesta
în afară, în planul fizic, şi se revarsă în materie.
În modul cel mai
pur vedem această încheiere a unei căsătorii între
spiritual şi materie
în templul grecesc. Acest templu este, pentru oricine îl
poate vedea
retrospectiv, o operă minunată. Arhitectura greacă este arhitectură
primordială. Orice artă îşi are undeva vârful ei. Aici şi-a
atins
arhitectura apogeul său. Sculptura, pictura şi-au atins şi ele o dată
momentul suprem. În ciuda piramidei gigantice, arhitectura a
atins cea
mai minunată realizare în templul grecesc. Ce s-a realizat
în acesta?
Cine are un sentiment artistic al spatiului, adică cel care simte
care este diferenţa dintre o linie orizontală faţă de una verticală,
poate resimţi un ecou slab. Iar celui care poate simţi cum susţine
coloana ceea ce se află deasupra ei, i se va trezi în suflet o
sumă de
adevăruri cosmice. Trebuie să simţi că toate aceste linii se găsesc
încă dinainte, în mod invizibil, în spaţiu. Artistul
grec vedea parcă
în mod clarvăzător coloana şi doar umplea cu materie ceea ce
vedea. El
vedea spaţiul ca pe ceva viu, străbătut de forţe vii. Cum ar putea omul
actual să simtă ce vitalitate avea acest sentiment al spaţiului?
Un ecou slab îl putem afla la pictorii vechi. În unele
reprezentări,
de exemplu, se văd plutind îngeri în spaţiu şi avem
sentimentul că ei
se susţin reciproc. Foarte puţin mai persistă în prezent din
acest
sentiment al spaţiului. Nu vreau să ridic nici un fel de obiecţii
împotriva artei culorilor a lui Böcklin, dar îi
lipseşte orice
sentiment ocult al spaţiului. O făptură ca cea care se găseşte deasupra
grupului din lucrarea sa Pieta –
nu se ştie dacă este un înger sau o altfel de fiinţă – trezeşte,
neapărat, privitorului, sentimentul că în orice clipă ea va cădea
peste
grupul de sub el. Trebuie să subliniem aceasta, dacă dorim să atragem
atenţia asupra unui fapt cu privire la care, în prezent, abia
poate fi
suscitată o reprezentare: sentimentul spaţiului la greci este de natură
ocultă. Un templu grecesc arată ca şi cum spaţiul l-ar fi născut el
însuşi din liniile sale. Urmarea acestui lucru a fost faptul că
entităţi divine pe care grecul le cunoştea prin clarvedere şi pentru
care a fost ridicat templul coborau cu adevărat în el, şi se
simţeau
realmente bine în el. Este adevărat: Pallas Athena, Zeus ete. se
aflau
cu sdevărat în temple; îşi aveau trupurile, corpurile lor
materiale în
aceste temple. Întrucât asemenea entităţi se puteau
încarna numai până
în corpurile lor eterice, ele îşi găseau în aceste
temple o locuinţă
adevărată în lumea fizică. Un astfel de templu putea deveni
corpul lor
fizic, în care corpul lor eteric se simţea bine.
Cine întelege templul grecesc ştie că el se deosebeşte
fundamental
de un dom gotic. În această afirmaţie nu trebuie văzută o critică
a
arhitecturii gotice, pentru că şi domul gotic este o operă de artă
grandioasă. Cel care priveşte în interiorul lucrurilor îşi
poate
imagina însă că şi atunci când este în singurătatea
sa, când în jurul
său nu se află pe o mare distanţă nici un om, templul grecesc este un
tot. Un templu grecesc este un întreg chiar şi atunci când
nici un om
nu se roagă în interiorul său. El nu este lipsit de suflet, nu
este
gol, căci zeul este în el, el este locuit de zeu.
Un dom gotic nu este însă un întreg, ci reprezintă ceva
fragmentar,
dacă în el nu se află credincioşi, dacă nu există oameni care se
roagă.
Cel care înţelege acest lucru nu-şi poate imagina domul gotic
izolat,
fără mulţimea de credincioşi care se mişcă în el cu
gândurile lor. De
domul gotic nu este legată nici o divinitate, nici o fiinţă spirituală
când în el nu se desfăşoară rugăciunile credincioşilor.
Doar după ce se
adună comunitatea celor ce se roagă el se umple cu divinitate. Acest
lucru se exprimă chiar în cuvântul „dom“, înrudit eu
terminaţia din
cuvintele germane Deutschtum,
Volkstum etc., care conferă
întotdeauna un sens de adunare; chiar şi cuvântul Duma este înrudit cu el.
Templul
grecesc nu este o casă a credincioşilor. Are forma unei case în
care
locuieşte însuşi zeul; el poate exista singur. În domul
gotic, în
schimb, te simţi acasă doar când îl umple mulţimea
credincioasă, când
este adunată colectivitatea cucernică, când prin geamurile
colorate
pătrunde lumina iar culorile se transformă în particule fine de
praf;
atunci, aşa cum se întâmpla adeseori, predicatorul spunea
din amvon:
Aşa cum lumina se descompune în multe culori, tot astfel şi
lumina
spirituală, forţa dumnezeiască se transmite în mulţimea
sufletelor şi
în numeroasele forţe ale planului fizic. Predicatorul spunea
adesea
asemenea lucruri. Când concepţia şi trăirea sufletească confluau
astfel, atunci domul era un lucru încheiat.
Romanul însă a mai făcut un pas în direcţia
învingerii planului
fizic. Grecul avea facultatea de a crea în operele sale de artă
spiritual-sufletescul, dar se simţea membru al unui întreg, al
polisului, al statului-oraş; nu se simţea încă o personalitate.
La fel
stăteau lucrurile şi în culturile anterioare: egipteunul nu
simţea că
este izolat, ci, ca egiptean, se considera a fi parte a unui popor. La
fel, în Grecia, se punea preţ nu pe faptul de a te simţi om;
mândria
cea mai mare era de a fi spartan, atenian. A fi o personalitate, a fi
tu însuţi ceva în lume a fost simţit pentru prima oară
în cadrul
societăţii romane.
A fi ca personalitate ceva în sine a devenit adevăr abia
pentru
roman. Romanul a inventat noţiunea de „cetăţean“, care a determinat
apoi dezvoltarea jurisprudeniei, a dreptului, pe drept cuvânt
numit o
invenţie romană. Numai jurişti actuali care nu au habar despre aceste
lucruri au avut lipsa de gust de a spune că ar fi existat mai de mult
un drept în acest sens. Se spun lucruri aberante de către cei
care
vorbesc de creatori de drept orientali, ca de exmeplu Hammurabi [2].
Înainte nu au existat interdicţii de drept, nu au existat
decât porunci
divine. Ar trebui spuse cuvinte tari, dacă vrem să vorbim obiectiv
despre această ştiinţă; dacă dorim să fim drepţi, ar trebui să facem
afirmaţii dure. Notiunea de cetăţean a fost percepută cu adevărat abia
în Roma veche. Aici, omul a adus spiritualul în lumea
fizică, până la
individualitatea sa proprie. În vechea Romă a fost inventat
pentru
prima oară testamentul; voinţa fiecărei personalităţi a devenit aici
atât de puternică, încât ea putea dispune chiar şi
dincolo de moarte ce
trebuia să se întâmple cu posesiunea, cu proprietatea sa.
Acum
hotărâtor devenea omul personal, izolat. Prin aceasta, omul a
coborât,
în individualitatea sa proprie, spiritualul până în
planul fizic.
Acesta a fost punctul cel mai coborât al evoluţiei.
Omul s-a aflat la nivelul cel mai înalt în cultura
indiană. Indianul
mai plutea încă în înalturi spirituale. În cea
de a doua cultură, cea
protopersană sau protoiraniană, omul a coborât. În cea de a
treia
cultură, cea egipteană, a coborât şi mai mult. În cea de a
patra
eultură, omul a coborât cu totul până jos, în planul
fizic, în materie.
A existat atunci un punct în care omul a stat la răspântie:
fie cobora
din ce în ce mai jos, fie trebuia, fiind la nivelul cel mai
coborât, să
găsească posibilitatea de a se pregăti pe sine pentru un nou urcuş,
pentru o reîntoarcere în lumea spirituală. Pentru aceasta
însă trebuia
să apară un impuls spiritual în planul fizic, o zguduitură
puternică,
care-l putea conduce în lumea spirituală. Acest impuls a fost dat
prin
apariţia lui Iisus Hristos pe Pământ. Hristosul divin-spiritual
trebuia
să vină către oameni într-un corp uman fizic, trebuia să parcurgă
trăirea fizică în lumea fizică. Acum, când omul era
în întregime în
lumea fizică, Dumnezeu a trebuit să coboare la el, pentru ca acesta să
regăsească drumul spre lumea spirituală, Calea. Mai devreme acest lucru
nu ar fi fost posibil.
Am urmărit azi evoluţia culturilor epocii postatlanteene până
la
punctul ei cel mai coborât; am văzut, în mod schematic, cum
s-a produs
impulsul spiritual al lui Hristos, în punctul cel mai
coborât al
evoluţiei. Acum, omul trebuie să urce din nou, spiritualizat şi pătruns
de principiul hristic. Vom vedea astfel cum, de exemplu, cultura
egipteană reapare în epoca noastră, dar străbătută de principiul
hristic.
NOTE
1.
Vezi R. Steiner despre Hermes în GA 60, Răspunsurile ştiinţei
spiritului la probleme mari ale existenţei.
2.
Harmmurabi, 1955–1913 î.Hr.
