|
Oricine cunoaşte cât de puţin istoria omenirii ştie – fără a recurge pentru aceasta la mult esoterism – că noţiunea de „istorie“ înglobează multe lucruri, mai ales dacă istoria nu este concepută numai ca un obiect de studiu, ci ca ceva care, ca tot ce aparţine vieţii spirituale, trebuie să fie trăit. De altfel, viaţa cere, în orice domeniu, să înveţi, iar învăţarea cere răbdare. S-ar putea înlocui – şi acesta se poate referi în mod deosebit la exemplul nostru – termenul de răbdare printr-un altul; s-ar putea înlocui prin expresia „a şti să aştepţi“. Ei bine, noi am încercat să aplicăm regula de viaţă pe care o exprimă cuvintele pe care tocmai le-am pronunţat la ceea ce am realizat ieri*.
* Este vorba de reprezentarea
piesei de teatru Copiii lui Lucifer
de E. Schuré (22 august 1909).
Mişcarea germană de ştiinţă a spiritului pe care am
întemeiat-o va
atinge în curând o vechime de şapte ani de muncă. Acum
şapte ani am
ţinut la Berlin o conferinţă în faţa unui cerc de persoane care
ascultaseră deja o serie de alte conferinţe. Într-un anumit fel,
această conferinţă constituia un supliment la un alt ciclu. Aceasta se
întâmpla cu ceva mai mult de şapte ani în urmă. Era
vorba atunci de a
asigura realizarea unei tranziţii de la sentimentele şi interesele
spirituale, care, deşi erau, desigur, rezultatul unei munci de ştiinţă
a spiritului, dar care purta un alt nume, la curentul ştiinţei
spiritului. Atunci s-a oferit o posibilitate interioară pentru o bună
tranziţie. Conferinţa de care vorbesc se intitula Les enfants de Lucifer (Copiii lui
Lucifer). Publicul făcea parte din categoria celor care abordează toate
punctele de vedere într-o perspectivă literară; de altfel noi
adoptasem
ca punct de plecare drama lui Schuré: Les
enfants de Lucifer. Am vorbit deci despre Copiii lui Lucifer
în
plan ocult [1] – cuvântul
fiind
luat aici în sensul utilizat în ştiinţa spiritului;
gândeam deja că
într-o zi vom ajunge să prezentăm această operă a spiritului
modern pe
o scenă, în faţa unui număr de spectatori. Căci viaţa spirituală
reprezintă o mare unitate şi o mare armonie şi este de datoria
oamenilor care trăiesc într-o anumită epocă să-i recunoască cele
mai
frumoase producţii, să le ia în considerare. Viaţa spirituală
modernă
este în anumite privinţe un haos, dar, aşa cum lumea a crescut
din
haos, tot astfel un fel de Cosmos al vieţii spitituale va putea
înflori
în viitor numai dacă ne vom da silinta să preluăm cele mai
valoroase
flori ale sale din haosul vieţii moderne. Ni s-ar fi părut fals să
tratăm astfel o operă de artă modernă scoasă din spiritul timpului.
S-ar putea găsi, moderniza şi prezenta astăzi publicului alte opere ale
secolelor sau chiar ale mileniilor trecute, dar sufletul fiecărei epoci
are specificitatea sa; ceea ce sufletul epocii este în măsură să
creeze
trebuie, dacă este corect, să vorbească din nou cu căldură şi
intimitate acelui suflet al epocii. Pentru ca spiritul unei epoci să
dea cele mai frumoase roade, el nu trebuie să comunice oamenilor dogme
sau învăţături, ci într-un anumit sens să le deschidă
ochii. În
general, nu este foarte greu de recunoscut valoarea unui fapt care s-a
impus timp de secole sau poate chiar numai timp de decenii, dar viaţa
spirituală care se exprimă aici trebuie să trezească în sufletul
omenese forţele originare cele mai elementare; una din forţele cele mai
elementare ale sufletului omenesc constă în entuziasmarea
privirii
deschise pentru toate roadele pe care soarele vieţii spiritului le face
să apară în epoca spirituală actuală. Mişcarea noastră ar vrea să
fie o
deschizătoare de inimi.
Aşa cum am mai spus, mai trebuie însă şi altceva pentru
înţelegerea
ideii şi a conceptului de istorie: răbdare – sau facultatea de a
aştepta. Precipitarea, nerăbdarea împiedică unele lucruri să
rodească
în viaţă! Ar fi fost stupid ca acum şapte ani să facem mai mult
decât o
aluzie trecătoare la ceea ce se va întâmpla mai
târziu. Câte lucruri nu
au împiedicat atunci realizarea imediată a proiectului de a
transpune
pe scenă această operă a spiritului! Va fi suficient să menţionez un
singur fapt pentru ca dumneavoastră să sesizaţi ce ne împiedica
atunci
să începem această muncă. Cel care înţelege viaţa
spiritului ştie că ea
ascultă de anumite legi importante. Aceasta este, de altfel, una din
marile legi ale vieţii spiritului pe care ati putut-o auzi exprimată
ieri cu ocazia spectacolului: „Viaţa spiritului are legile sale, care
nu trebuie să fie încălcate, ci respectate“. Şi una din cele mai
importante legi ale vieţii spiritului, a cărei omitere poate fi plătită
foarte scump – mai ales într-o mişcare ca a noastră –, este cea
care ne
este indicată acolo unde entităţile spirituale superioare manifestă
în
activitatea naturii modul lor specific de a lucra.
Priviţi modul de a lucra pe care îl are natura; observaţi-o
în opera
sa de creaţie; veti vedea că există posibilitatea ca ceea ce a creat
natura să fie o nereuşită. Priviţi marea cu nenumăraţii germeni de
viaţă care înoată în ea şi observaţi câţi din aceşti
germeni ajung să
se dezvolte până la starea de maturitate. Întrebaţi-vă dacă
entităţile
creatoare ale naturii îşi pun vreodată întrebarea: Trebuie
să purtăm
doliu după atâtea tentative infructuoase şi să ne întristăm
că vedem
pierzându-se încă de la începutul lor roadele
activităţii noastre
creatoare? Numai respectarea acestei legi din domeniul vieţii
spiritului permite să reuşească acolo tot ceea ce trebuie să se împlinească,
aşa cum
viaţa izbuteşte să se multiplice în natură deoarece spiritele
care o
creează nu se lasă niciodată tulburate de insuccesele lor. Din acest
motiv poate reuşi opera care trebuie să fie înfăptuită în
natură, adică
în lucrările vieţii spirituale superioare. Succesul ca atare nu
este un
criteriu al justeţei sau adevărului. Aceasta trebuie să fie o lege a
ştiinţei spiritului; şi ea trebuia să fie respectată în
interiorul
mişcării noastre.
Într-adevăr, aici este vorba de un fel de privire
retrospectivă
asupra faptelor, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să fie pusă
în
relaţie cu unele idei, legi, fapte care se leagă de întregul
nostru
ciclu de conferinţe. După cum am spus, au tecut aproape şapte ani de la
conferinţa menţionată, şi am putut vedea ieri, spre marea noastră
satisfacţie, reprezentarea Copiilor
lui Lucifer în faţa unei săli pline. S-au adunat mai mult
de
şase sute de prieteni pentru a o urmări. Câti dintre aceşti
spectatori
au ascultat conferinţa care a fost primul germene al acestei creaţii?
Numai o doamnă făcuse aceasta, care mai înainte nu fusese printre
simpatizanţii mişcării noastre. Pentru circumstanţele de atunci,
conferinţa avusese destui auditori, dar aceste persoane nu s-au
alăturat mişcării noastre. Este marea lege a acţionării în lumea
spirituală, că germenii pierduii se transformă şi învie sub alte
forme.
Exemplul nostru confirmă această lege. Vedeţi că nu este eronat să
facem o legătură între cuvântul şi ideea de eveniment şi
expresiile
„răbdare“ şi „a şti să aştepţi“; să ştii să aştepţi până
când apar
condiţiile care permit să scoatem din profunzimile fecunde ale timpului
ceea ce am lăsat să se maturizeze acolo. Munca omenească nu poate face
nimic fără ca răbdarea şi capacitatea de a aştepta s-o
însoţească, fără
ca maturizarea să joace aici un anumit rol.
Aceasta ne dovedeşte, la scară mică, că anumite lucruri sunt
necesare, pentru ca în viaţa culturală ceva să se maturizeze.
Ideea de
a prezenta Copiii lui Lucifer
ca un spectacol obişnuit ar fi fost, evident, nefastă. Ce se cere
pentru a face din acest ansamblu o unitate? Noi nu trebuie să uităm că
cel mai important lucru nu-l reprezintă cei care joacă, nici munca
efectuată, nici pregătirile, nici realizările. Irumperea operei din
sufletul autorului este prima faptă. Munca de interpretare care are loc
după aceea, munca de reprezentare şi tot restul sunt cu totul
secundare. Mai importanţi sunt cei care ascultă şi cei care privesc.
Esenţial este ca prin sufletele şi inimile spectatorilor să treacă
experienţa unei vieţi comune, o viaţă care face aceste inimi capabile
nu numai să perceapă curenţii tainici care emană din operă, ci să
simtă, în comun, armonia lor intimă. În interiorul mişcării
noastre,
noi prezentăm ca prim principiu întemeierea unui nucleu al
omenirii în
care să trăiască iubirea aproapelui şi fraternitatea. Ce plantă scumpă
este acestă iubire de oameni şi fraternitatea, dar cât de
delicată! Ea
nu înfloreşte decât acolo unde sufletele vibrează
împreună în armonie;
adică unde o viaţă spirituală comună vibrează în acelaşi fel
în
suflete. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat ieri. Mişcarea
noastră
trebuie să fie un instrument care să întărească sufletele şi
în acelasi
timp să le deschidă, astfel încât să putem lăsa să pătrundă
în
sufletele noastre, în comun şi în armonie, un element
spiritual. Un
suflu comun trebuie să traverseze aceste suflete. Atunci se va putea
maturiza fructul fraternităţii, fructul armoniei spirituale între
oameni.
Comparaţi acum ceea ce aţi văzut ieri cu orice altă reprezentaţie
teatrală şi întrebaţi-vă dacă este posibil, în haosul
vieţii noastre
spirituale, ca un sentiment comun să radieze dinspre scenă şi să
găsească un ecou în inima oamenilor. Abia aceasta este opera de
artă
care a pătruns în inima noastră. O dată ce a ţâşnit din
inima poetului,
opera îşi urmează drumul său, dar ea nu găseşte deplina sa
realizare
decât când are un ecou într-un număr mare de inimi şi
suflete; abia
acum se realizează a doua din condiţiile esenţiale care ne interesează
aici.
Pentru a arăta în ce sens mişcarea noastră poate deveni un
instrument în cultura umanităţii, v-am vorbit în felul
acesta. Oamenii
timpului nostru nu vor forma niciodată o societate armonioasă, pătrunsă
de iubire şi pace, dacă armonia, iubirea şi pacea rămân simple
cuvinte.
Singurul teren pe care se va realiza primul nostru principiu de
fraternitate şi iubire universală este munca în comun. Ceea ce
înţeleg
prin aceasta poate fi realizat, fără îndoială, numai de grupuri
individuale, dar dacă exemplul lor particular face să se simtă efectele
sale, dacă sunt luate în considerare, vor pătrunde nu numai viaţa
noastră spirituală, ci şi toată viaţa noastră actuală şi o vor
împlini;
un spirit cu adevărat omenesc va pătrunde în munca umană şi prin
aceasta în progresul omenirii; ştiinţa spiritului se va dovedi
fermentul cel mai capabil să promoveze viaţa practică. Dacă i se dă
prilejul, ea poate să însufleţească toate aspectele vieţii
în modul cel
mai practic. Epoca noastră este matură, în general, pentru
aceasta, în
sensul că demonstrează în fiecare din domeniile sale necesitatea
intervenţiei ştiinţei spiritului; pretutindeni vedem că prezentul cere
ca în viaţa noastră să se reverse cunoaşterea spiritului. Dar
înţelegerea omenirii se târăşte cu încetineală
în urma necesităţilor
umane. De aceea este posibil ca activitatea noastră să fie încă
multă
vreme o muncă de pionieri, o muncă în vederea viitorului. Dar noi
putem
aştepta, nu vom căuta să ne impunem, avem multă răbdare; vom interveni
acolo unde activitatea noastră va fi cerută, unde va fi dorită. Dar ea
trebuie să fie făcută cu răbdare, pentru ca într-o zi, mai
târziu, să
nu se ceară ceva ce încă nu există. Nu suntem departe de timpul
când
nevoia imperioasă se va face simţită în multe domenii ale
activitătii
omeneşti, chiar şi în acelea unde munca noastră este considerată
astăzi
cu dispreţ ca reveria cea mai amăgitoare şi ca cea mai rea dintre
himere. Ea va fi cerută în locuri în care nu te aştepţi
deloc, unde în
prezent ea este considerată o fantasmagorie.
În aşteptare, noi ne vom desfăşura munca cu răbdare; şi nu ne
va
lipsi simţul practic într-atât încât să
înţelegem în mod greşit lumea
contemporană. Activitatea noastră vrea să se facă simţită, acolo unde
este vorba într-adevăr de a intra în mod concret în
cel mai mic
detaliu. Nu este evident că lumea vieţii spirituale şi culturale
contemporane ne închide aproape peste tot uşile? Oamenii nu vor
să ştie
de noi când venim cu soluţii practice, ci spun: Rămâneţi
unde sunteţi,
visătorilor, voi visaţi la tot felul de lumi suprasensibile, la un
spirit care nu există; noi nu avem ce face cu soluţiile voastre
practice! Cine ar putea să nu vadă aceasta în mod clar? Nu este
natural
să încerci mai întâi să fii practic acolo unde
domneşte lumea
aparenţelor? Dar numai dacă am înţeles bine că în realitate
lumea
aparenţelor nu este decât o reflectare a lumii reale se poate
descoperi, prin această lume a aparenţelor, care este cea a frumuseţii
şi a artei, cea prin care zeii ne vorbesc, prima incitare la muncă.
Fiindcă într-adevăr zeii sunt cei care ne vorbesc prin arta
autentică,
prin artă vom găsi cel mai sigur mijloc de a pătrunde, încetul cu
încetul, prin aplicaţiile noastre practice, în domeniile
zise practice
ale existenţei. Munca este substratul pe care se va putea realiza
primul nostru principiu: o convieţuire şi coacţionare frăţească. Dacă
se va lucra în sensul indicat aici se va putea vedea – în
cel mai
frumos sens al termenului – dacă, între oameni, este posibil să
cultivăm pacea, armonia şi fraternitatea. Multă muncă precedă tabloul
care se prezintă privirii, ca de exemplu în cazul reprezentaţiei
de
ieri, şi spectatorul nu-şi imaginează exact fazele pregătitoare
necesare. În cazul nostru, o putem afirma pe bună dreptate, totul
a
fost efectuat în sensul concordiei şi fraternităţii, adică al
primului
principiu al ştiinţei spiritului: o muncă şi o acţionare în comun.
Ceea ce ghida munca noastră de pregătire era libertatea sufletului
în unitatea acţionării, în armonia acţionării. Fără
îndoială, nu totul
se poate realiza deodată, dar noi am căutat să ajungem la o unitate,
fără ca nimeni să fi fost obligat să intre într-un mecanism
în care
cineva dă un ordin şi altcineva execută; ideea noastră – şi aceasta a
fost atinsă în numeroase puncte – era ca fiecare dintre
participanii să
aibă sentimentul că lucreză pentru propria sa cauză. Ajung astfel la un
punct care, deoarece lucrul aparţine adevăratei vieţi spirituale,
îmi
cere să spun câteva cuvinte, nu atât pentru a vorbi despre
acest fel de
muncă sprituală liberă, ci tocmai pentru a-l prezenta ca exemplu a ceea
ce pot fi principiul, regula de conduită şi ideea unei convieţuiri
spirituale. Am constatat că este posibil să fie eliberate în
interiorul
sufletelor omeneşti anumite forţe, când o idee spirituală trece
prin
inimi şi suflete, şi când aceste suflete sunt destul de coapte
pentru
ca fiecare să simtă că ocupă locul care este al său. Trebuie spus cu
cea mai profundă satisfacţie că membrii mişcării noastre care şi-au
unit eforturile pentru a realiza reprezentaţia de ieri au făcut-o nu
numai din devoţiune – eu o spun în deplină conştienţă –, ci au
lucrat
în primul rând cu o foarte mare înţelegere interioară
a problemelor.
Astfel a fost posibil nu numai să reunim actorii care înfăţişau
diferitele personaje, închegând spectacolul unitar pe care
l-aţi putut
vedea ieri, ci să integrăm în acest întreg şi munca, nu
numai devotată,
dar şi avizată, a pictorilor noştri. Ar fi imposibil să vă descriu
în
detaliu munca pe care a trebuit s-o desfăşoare cutare sau cutare
membru, dar pentru ca ansamblul costumelor, de la primul până la
ultimul, să constituie un tot, să devină ceva care într-un anumit
fel
să nu exprime numai elementul individual pe care fiecare actor trebuie
să-l pună în valoare, ci să producă şi o imagine globală este
necesar
ca o idee comună să însufleţească şi această parte a muncii; şi
eu pot
spune, cu satisfacpe, că acela dintre membrii noştri care şi-a asumat
lucrul extrem de dificil de a confecţiona costumele în spiritul
ansamblului reprezentaţiei a lucrat cu înţelegerea cea mai
profundă. O
spun cu deplină conştienţă că s-a manifestat o genialitate
extraordinară în felul în care individul a fost integrat
în totalitate.
Dacă-mi este îngăduit şă exprim un sentiment personal, voi spune
că am
resimţit ieri o imensă gratitudine faţă de toţi cei care, fiecare la
locul său, au dat dovadă de atâta înţelegere în munca
lor; o
gratitudine care aş vrea să se exprime astăzi faţă de fiecare luat
individual, o gratitudine care are şi un alt aspect, care face să se
îndrepte acest sentiment spre sursa universală primordială a
vieţii
noastre spirituale, din care într-adevăr ţâşneşte tot ceea
ce suntem
capabili să facem noi, celelalte fiinţe omeneşti. Numai fiindcă această
viaţă spirituală a fost activă am putut face această modestă tentativă
de a aduce pe scenă o asemenea operă de artă.
Aceasta ne-a permis însă să acumulăm şi experienţe şi trăiri.
Cel
care a colaborat cu noi s-a putut bucura să găsească în anumite
privinţe în viaţa spirituală o forţă care învinge toate
obstacolele.
Aceasta conferă încredere şi o credinţă neclintită în
viitorul mişcării
noastre. Din observaţia individuală am putea obţine credinţa în
măreţia, în bogăţia mişcării noastre. De exemplu, să
înţelegem forţa
spirituală a operei pe care am reprezentat-o acţionând, în
cursul
ultimelor zece zile, nu numai asupra acelora care au luat parte direct
la ea, dar, de asemenea, şi asupra lucrătorilor care au muncit în
teatru cu ciocanele şi cleştele, şi care au colaborat cu plăcere, de la
primul până la ultimul. Iată ce face parte, de asemenea, din
opera de
artă, când privirea depăşeşte un cadru strâmt delimitat
pentru a
pătrunde în spaţiul în care opera de artă, asemenea unui
soare, face să
se simtă efectele vieţii sale spirituale şi ale forţei sale spirituale
asupra ansamblului vieţii culturale. Acest lucru dă forţă şi curaj.
Aceasta ne permite să înţelegem şi misiunea socială a ştiinţei
spiritului. Căci ea are o misiune socială, are o misiune în ceea
ce
priveşte cultura şi prosperitatea omenirii. Există, desigur, multe
suflete care cred că prosperitatea şi mântuirea oamenilor nu ar
putea
reveni în vieţile noastre sfâşiate decât prin
mijloace şi măsuri
materiale; ele au pierdut credinţa şi încrederea în forţa
victorioasă a
spiritualităţii. Dar viaţa practică ne învaţă că spiritul are
forţa de
a elibera în sufletul omenesc bucurii secrete, o plăcere secretă
a
devotamentului. Ea ne învaţă că atunci când vom fi capabili
să dăm
epocii noastre pâinea vieţii spirituale vor exista suflete
omeneşti
care vor aspira să o consume. Spiritualitatea are o forţă victorioasă.
Ceea ce am observat într-un interval de zece zile poate fi
foarte
instructiv. Aceasta ne poate da încredere în ceea ce
urmărim în
calitate de adepţi ai ştiinţei spiritului, şi ne dă curajul să lucrăm
fără încetare la opera pe care vrem s-o realizăm. Cercetătorul
spiritual poate avea această privire deschisă, pentru a învăţa
din
viaţă; căci numai observând fiecare pas al vieţii, ca om care
învaţă,
putem face progrese. Aşa cum am ştiut să aşeptăm şapte ani realizarea
acestui ideal, la fel vom şti să aşteptăm alte, multe alte lucruri, pe
care mişcarea noastră trebuie să le realizeze, până când se
vor coace
în sânul timpului. Credinţa ne va permite să aşteptăm,
căci, dacă
înţelegem în mod corect ştiinţa spiritului în sensul
epocii actuale,
avem punctul central a ceea ce se numeşte credinţa în sensul cel
mai
înalt; noi avem constant în faţa ochilor unicul punct
stabil, care ne-a
apărut ieri prin simbolul crucii.
Ştim ce înseamnă crucea pentru sufletul omenesc. În
cursul anilor,
ne-am străduit să privim ceea ce radiază din aceasta spre noi ca un dar
din lumile spirituale. Ne-am străduit să facem din acest conţinut ce
ţine de ştiinţa spiritului un instrument de înţelegere a acestui
centru
al întregii evoluţii omeneşti, pentru a cuprinde mai bine pe
Hristos şi
crucea. Când recunoaştem realitatea principiului hristic,
înţelegem că
el este o forţă, o forţă vie legată de viaţa omului pe Pământ, de
la
începutul calendarului creştin, când acest principiu al lui
Hristos s-a
unit cu o fiinţă omenească în corpul lui Iisus din Nazareth. De
atunci
el este printre noi, acţionează printre noi şi noi putem participa la
activitatea sa în măsura în care ne străduim să folosim
toate
mijloacele care ne stau la dispoziţie pentru a înţelege acest
principiu
hristic, în asa fel încât să facem din el chiar viaţa
sufletului
nostru. Dacă înţelegem acest principiu hristic astfel
încât să ştim că
el trăieşte în omenire, că este aici,
că putem merge spre el şi că putem scoate din această sursă apa vieţii,
atunci avem credinţa care ne permite să aşteptăm tot ce trebuie să se
maturizeze în sânul timpului, şi care se va maturiza, dacă
avem
răbdarea necesară. Dacă vom percepe principiul lui Hristos în
cadrul a
ceea ce este trecător, atunci se va maturiza pentru noi, din
sânul
efemerului, ceea ce este nepieritor, nemuritor şi veşnic, iar din
sânul
timpului se va naşte pentru noi supratemporalul. Aici este punctul de
sprijin al unei credinţe care nu este oarbă, ci pătrunsă de adevăr şi
cunoaştere, şi noi putem spune: Va fi
ceea ce trebuie să fie. Nimic nu ne împidică să consacrăm cele
mai bune
forţe ale noastre în beneficiul a ceea ce credem că trebuie să se
întâmple. Credinţa este veritabilul fruct al crucii; ea
este cea care
ne spune fără încetare: Priveşte-ţi neîmplinrile, ele sunt
moartea
aparentă a acţiunii tale creatoare. Aminteşte-ţi că pe cruce s-a aflat
izvorul vieţii eterne, care a învins moartea temporală nu numai
pentru
sine, ci pentru toţi oamenii. Din aceste două reprezentări va
izvorî
cel mai mare curaj pentru viaţă. Trebuie numai să le înţelegem
în mod
corect. Există persoane bine intenţionate care obiectează ştiinţei
spiritului că acei oameni ce se apropie de ea, preluând un anume
lucru
numai pe bază de autoritate, ar pierde din forţă, ar deveni slabi. Dar
cel care afirmă un asemenea lucru confundă aparenţa şi adevărul:
ştiinţa spiritului despre care vorbim nu-i slăbeşte pe oameni; ea este
o forţă în care există putere; dar ce vină au prospeţimea, forţa
de
ţâşnire şi lăstărire a naturii, dacă un organism slăbit pătrunde
în
această forţă vie a aerului şi nu o poate suporta? Este vina aerului
proaspăt şi pur, dacă omul iese mai slăbit? Trebuie să se schimbe
aerul, sau trebuie mai curând să se fortifice omul, pentru a
suporta
forţa vie a acestuia? Cunoaşterea spirituală vrea să fie aerul pur al
spiritului. Nu trebuie să ne mirăm că un organism slăbit, abia ieşit
din atmosfera viciată a vieţii spirituale contemporane, se simte uneori
slab şi fără forţă abordând studiul ştiinţei spiritului. Răbdarea
şi
curajul care ne vin de la o înţelegere adevărată a principiului
hristic
sunt fructele autentice ale unei părţi a vieţii spirituale de care
vorbim.
Dar mai trebuie încă ceva. Curajul, perseverenţa, credinţa nu
ajung;
trebuie să dobândim posibilitatea, după ce am recunoscut o idee
ca
fiind corectă, să nu ne lăsăm atraşi de îndoială cu privire la
justeţea
ei. Noi putem repeta de o sută de ori că în prezent ea nu este
viabilă,
dar trebuie să aşteptăm cu răbdare şi perseverenţă să se realizeze; dar
dacă credem că forţa lui Hristos este cea care, în decursul
vieţii
omeneşti, este cea care face să se maturizeze esenţa timpului la
momentul potrivit, trebuie să avem şi certitudinea privind justeţea
indubitabilă a adevărurilor noastre spirituale. Dacă suntem răbdători,
vom avea mai puţin de aşteptat pentru a recunoaşte ce este adevărat, ce
este just şi ce este înţelept. Numai crucea este cea care dă
înţelegerii corecte curajul de viaţă şi credinţa în viaţă;
dar steaua
este cea care ne poate lumina în orice clipă, atunci când
ne dăruim ei,
asupra justeţei şi caracterului indubitabil al adevărului spiritual,
steaua pe care a deţinut-o altădată Lucifer, Purtătorul de lumină, pe
care el a pierdut-o şi care a trecut în principiul lui Hristos.
Acesta
trebuie să fie celălalt punct de sprijin al nostru. Se impune să fim
capabili să asimilăm o cunoaştere care pătrunde în profunzimile
vieţii,
care depăşeşte fenomenele exterioare, materiale, care străluceşte acolo
unde este lumină, chiar atunci când totul se stinge pentru ochi,
pentru
înţelegere, pentru percepţia exterioară. Pentru evoluţia omului
se
impunea ca Evenimentul hristic să intervină în istoria omenirii;
şi vom
arăta în zilele următoare cât era de necesar. Aşa cum ne
spune într-un
mod atât de semnificativ Evahghelia lui Ioan, era necesar ca
întunericul să domnesacă un anumit timp asupra omenirii. Ceea ce
noi
numim principiul hristic, Hristos, a luminat în întuneric.
Lucrurile
stau în adevăr aşa cum le descrie Evanghelia lui Ioan. Dar
întreaga
viaţă progresează, merge înainte. O legendă minunată, admirabilă,
a
omenirii povesteşte că atunci când Lucifer a căzut din cer pe
Pământ o
piatră preţioasă s-a desprins din coroana lui. Din această piatră
preţioasă scăpată din coroana lui Lucifer, ne spune legenda, a fost
fasonat vasul din care Iisus Hristos a luat „cina“ cu discipolii săi,
acel vas în care a fost adunat sângele lui Hristos care a
curs pe
cruce; îngeri au adus-o în Occident, unde a fost primită de
cei care
doresc să aibă acces la o adevărată înţelegere a principiului
hristic.
Această piatră preţioasă care a căzut din corana lui Lucifer a devenit
Sfântul Graal.
Ce este sfântul Graal? Dumneavoastră ştiti cu toţii că omul
actual
este o fiinţă cvadripartită, că el are un corp fizic, un corp eteric,
un corp astral şi un Eu, că în cursul evoluţiei el trebuie să
urce tot
mai sus, spre perfecţiune. Piatra preţioasă desprinsă din coroana lui
Lucifer, maestrul Orientului în momentul căderii, nu este
decât forţa deplină a
Eului omenesc.
Acest Eu omenesc trebuia mai întâi să fie pregătit în
întuneric, pentru
a vedea strălucind într-o zi cu o nouă demnitate steaua lui
Lucifer în
lumina lui Hristos. Acest Eu trebuia să se înalţe mai
întâi, prin
educare, spre principiul hristic, să se maturizeze, prin piatra
preţioasă care nu mai aparţine lui Lucifer; Eul trebuia deci să se
maturizeze până la stadiul de înţelepciune, pentru a
recupera
facultatea de a suporta lumina care nu ne mai luminează din afară, dar
care străluceşte când putem face noi înşine lucrarea
necesară. Aşadar,
munca antroposofică este munca asupra Eului omului, vizând să
facă din
el receptaculul capabil să primească din nou lumina care există acolo
unde, pentru ochii exteriori şi raţiunea umană exterioară,
stăpânesc
astăzi întunericul şi noaptea. O veche legendă spune că la
origine
noaptea a fost stăpâna primordială a tuturor lucrurilor. Dar
noaptea a
revenit, ea se află în tot ceea ce este azi întuneric. Cu
toate
acestea, dacă ne umplem cu acea lumină care se poate aprinde în
noi,
când înţelegem steaua pe care Purtătorul de lumină,
celălalt spirit,
Lucifer, a pierdut-o, atunci această noapte devine pentru noi zi. Ochii
încetează să mai vadă când lumina exterioară nu luminează
obiectele;
raţiunea încetează când este vorba să pătrundem dincolo de
natura
exterioară a lucrurilor; steaua ne apare când vorbeşte cercetarea
clară
şi pătrunzătoare, care ne luminează ceea ce este numai aparent noapte
şi o face zi pentru noi. Dar tot ea este cea care înlătură
îndoiala ce
paralizează şi omoară. Atunci vine clipa în care avem curajul de
a
înfrunta viaţa şi forţa credinţei necesară pentru a aştepta
răbdători,
şi, de asemenea, certitudinea care ne este dată când lumea
spiritului
nostru este aureolată de acea lumină care ne spune: Nu există
justificare a îndoielii faţă de absolut. Dacă, pe de o parte,
putem
aştepta, dacă avem forţa de a lăsa să se coacă intenţiile noastre, şi
dacă, pe de altă parte, avem certitudinea interioară absolută a
veşnicului, din această lumină care străluminează întunericul
raţiunii
noi posedăm cele două forţe care ne pennit să progresăm, am
înţeles că
este o misiune a viitorului de a reuni două lumi şi ştim ce
înseamnă să
spunem: În faţa sufletului nostru şi în faţa spiritului
nostru se
ridică simbolurile a două lumi care se contopesc în iubire.
Atunci
înţelegem crucea lui Hristos şi steaua lui Lucifer strălucind
în lumina
lui Hristos.
Se poate spune că, într-un anumit sens, misiunea vieţii
antroposofice pentru viitor este, pe de o parte, să ne dea certitudinea
şi forţa că ne aflăm pe un fundament solid al vieţii spirituale, să
devenim receptivi la lumina nou-născută a vechiului Purtător de lumină,
iar pe de altă parte, să ne ofere celălalt punct de sprijin al
credinţei şi al încrederii că se va întâmpla ceea ce
trebuie să se
împlinească graţie forţelor care există în Univers. Numai
prin această
dublă certitudine vom reuşi să transpunem cunoaşterea spirituală
în
viaţă.
Iată de ce trebuie să ne fie clar că nu avem numai sarcina de a
înţelege cum a luminat steaua în devenirea omului,
până când din
coroana lui Lucifer s-a desprins nestemata, ci trebuie să preluăm ceea
ce a devenit această nestemată, Sfântul Graal, şi să percepem
cruceu în
stea; trebuie să înţelegem ce a luminat lumea în timpurile
începutului
ca înţelepciune a timpurilor precreştine spre care ne ridicăm
privirile
cu dăruire totală; la aceasta trebuie să adăugăm ceea ce a devenit
lumea graţie misiunii crucii. Noi nu trebuie să lăsăm să se piardă
nimic din înţelepciunea precreştină; nici din lumina Orientului.
Îl
privim pe Phosphoros, Purtătorul de lumină, şi recunoaştem în el
pe
fostul Purtător de lumină, ca entitate care ne poate face să pătrundem
semnificaţia interioară profundă a lui Hristos. Dar alături de
Phosphoros îl vedem pe Hristophoros, Purtătorul lui Hristos, şi
încercăm să concepem misiunea ştiinţei spiritului, care nu se
poate
realiza decât dacă simbolurile acestor două lumi „se contopesc
în
iubire“. Dacă înţelegem misiunea astfel, steaua ne va conduce
spre
certitudinea unei vieţi spirituale luminoase, Hristos ne va conduce
spre căldura interioară a sufletului nostru, pătruns de credinţa şi
încrederea că trebuie să se întâmple ceea ce se poate
numi naşterea
veşniciei din vremelnicie. Să ne amintim acest principiu: Dacă ceea ce
dorim este corect, nimic nu ne poate descuraja să aşteptăm ca roadele
să se coacă. Dacă privim pe de o parte steaua pe care Lucifer a
pierdut-o, şi pe de altă parte crucea lui Hristos, vom pătrunde
în mod
interior şi viu misiunea cunoaşterii spirituale, ne vom întări
din ce
în ce mai mult convingerea că lumina care radiază din această
cunoaştere a spiritului este o adevărată lumină stelară. Vom avea, de
asememenea, din ce în ce mai mult credinţa şî
încrederea că roadele
acestei cunoaşteri vor ajunge la maturitate; nimic nu ne va mai face să
ezităm; vom putea suporta toate insuccesele cu răbdare şi perseverenţă.
Întorcându-ne asupra micilor succese pe care le-am obţinut
vom spune:
Prin mişcarea noastră vom crea încetul cu încetul un mic
germene în
omenire, în aşa fel ca lumina Orientului să-şi poată găsi o
reflectare
puternică şi plină de înţelegere în principiul hristic
apărut în
Occident. Vom vedea atunci că există şi o lumină a Occidentului care
străluceşte, pentru a face să lumineze ceea ce provine din Orient
încă
mai tare decât o face prin propriile sale forţe. Un lucru devine
luminos numai prin sursa care îl luminează. Din această cauză
nimeni să
nu spună că înţelepciunea orientală este falsificată în
vreun fel când
strălucirea Occidentului o luminează. Va străluci ceea ce este frumos,
mare şi sublim. Va străluci cel mai frumos, cel mai măret si cel mai
sublim, dacă va fi aureolat de lumina cea mai nobilă. Când
această
idee, pe care o preluăm în suflet cu un presentiment, ne va
pătrunde,
vom putea învăţa în mod intuitiv din lucrurile mici lucruri
mari;
astfel vom învăţa să spunem: Noi susţinem ferm adevărurile
noastre şi
aşteptăm răbdători realizarea lor; avem forţa să nu ne îndoim de
ceea
ce ne revelează lumina, dar şi forţa de a aştepta, oricât ar
dura, până
ce germenii pe care vrem să-i depunem în sânul timpului vor
aduce
roadele lor.
Noi am putut aştepta până ce am dus la împlinire sarcina
care ne era
atât de dragă, aceea de a prezenta spectatorilor Copiii lui Lucifer. Ştiinţa
spiritului are sarcini mari în toate direcţiile, în toate
domeniile
vieţii. Dacă suntem siguri de lumina pe care o conţin aceste sarcini,
dacă simţim tăria acestui prim punct de sprijin, vom avea certitudinea
credinţei şi încrederii că sarcinile, mici sau mari, vor trebui
să se
împlinească, dacă ne dăruim lor.
Astfel noi construim, pe baza luminii care vine de la cunoasterea
spiritului şi a căldurii care emană din aceasta şi care ne umple de
credinţă, încrederea că vom putea împlini misiunea noastră.
Şi
continuăm să lucrăm în sensul corect, sub cele două semne, al
stelei şi
al crucii, „simboluri a două lumi contopindu-se în iubire“; ne
mişcăm
pas cu pas, cu convingerea fermă că dacă concepem corect sarcina pe
care o avem de dus la capăt în cursul timpului acţionăm corect
pentru
ceea ce fiinţa omenească trebuie să lucreze, pentru eternitate. Căci
pentru activitatea omenească eternitate înseamnă naşterea a ceea
ce se
coace în timp.
NOTE
1.
Întrebuinţarea termenului „ocult“ a atras unele reproşuri
antroposofiei. Aici, avem de-a face cu un caz în care acest
termen este
întrebuinţat într-un mod perfect inteligibil. El se
foloseşte şi în
alte cazuri, totuşi niciodată în sensul unui gust absurd al
misteriosului, cum ar vrea unii adversari să-i facă să creadă pe
oameni. S-a ajuns chiar să mi se spună, când mi-am intitulat o
carte
Ştiinţa ocultă, că aici n-ar putea exista o ştiintă ocultă. Acest lucru
este tot atât de evident ca atunci când s-ar spune că nu am
putea avea
o ştiinţă naturală, ci numai o ştiinţă a naturii. Dacă eu am publicat o
Ştiinţă ocultă este clar că nu înseamnă că aş vrea să
rămână ocultă.
