Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA I

München , 23 august 1909

Oricine cunoaşte cât de puţin istoria omenirii ştie – fără a recurge pentru aceasta la mult esoterism – că noţiunea de „istorie“ înglobează multe lucruri, mai ales dacă istoria nu este concepută numai ca un obiect de studiu, ci ca ceva care, ca tot ce aparţine vieţii spirituale, trebuie să fie trăit. De altfel, viaţa cere, în orice domeniu, să înveţi, iar învăţarea cere răbdare. S-ar putea înlocui – şi acesta se poate referi în mod deosebit la exemplul nostru – termenul de răbdare printr-un altul; s-ar putea înlocui prin expresia „a şti să aştepţi“. Ei bine, noi am încercat să aplicăm regula de viaţă pe care o exprimă cuvintele pe care tocmai le-am pronunţat la ceea ce am realizat ieri*.

* Este vorba de reprezentarea piesei de teatru Copiii lui Lucifer de E. Schuré (22 august 1909).

Mişcarea germană de ştiinţă a spiritului pe care am întemeiat-o va atinge în curând o vechime de şapte ani de muncă. Acum şapte ani am ţinut la Berlin o conferinţă în faţa unui cerc de persoane care ascultaseră deja o serie de alte conferinţe. Într-un anumit fel, această conferinţă constituia un supliment la un alt ciclu. Aceasta se întâmpla cu ceva mai mult de şapte ani în urmă. Era vorba atunci de a asigura realizarea unei tranziţii de la sentimentele şi interesele spirituale, care, deşi erau, desigur, rezultatul unei munci de ştiinţă a spiritului, dar care purta un alt nume, la curentul ştiinţei spiritului. Atunci s-a oferit o posibilitate interioară pentru o bună tranziţie. Conferinţa de care vorbesc se intitula Les enfants de Lucifer (Copiii lui Lucifer). Publicul făcea parte din categoria celor care abordează toate punctele de vedere într-o perspectivă literară; de altfel noi adoptasem ca punct de plecare drama lui Schuré: Les enfants de Lucifer. Am vorbit deci despre Copiii lui Lucifer în plan ocult [1] – cuvântul fiind luat aici în sensul utilizat în ştiinţa spiritului; gândeam deja că într-o zi vom ajunge să prezentăm această operă a spiritului modern pe o scenă, în faţa unui număr de spectatori. Căci viaţa spirituală reprezintă o mare unitate şi o mare armonie şi este de datoria oamenilor care trăiesc într-o anumită epocă să-i recunoască cele mai frumoase producţii, să le ia în considerare. Viaţa spirituală modernă este în anumite privinţe un haos, dar, aşa cum lumea a crescut din haos, tot astfel un fel de Cosmos al vieţii spitituale va putea înflori în viitor numai dacă ne vom da silinta să preluăm cele mai valoroase flori ale sale din haosul vieţii moderne. Ni s-ar fi părut fals să tratăm astfel o operă de artă modernă scoasă din spiritul timpului. S-ar putea găsi, moderniza şi prezenta astăzi publicului alte opere ale secolelor sau chiar ale mileniilor trecute, dar sufletul fiecărei epoci are specificitatea sa; ceea ce sufletul epocii este în măsură să creeze trebuie, dacă este corect, să vorbească din nou cu căldură şi intimitate acelui suflet al epocii. Pentru ca spiritul unei epoci să dea cele mai frumoase roade, el nu trebuie să comunice oamenilor dogme sau învăţături, ci într-un anumit sens să le deschidă ochii. În general, nu este foarte greu de recunoscut valoarea unui fapt care s-a impus timp de secole sau poate chiar numai timp de decenii, dar viaţa spirituală care se exprimă aici trebuie să trezească în sufletul omenese forţele originare cele mai elementare; una din forţele cele mai elementare ale sufletului omenesc constă în entuziasmarea privirii deschise pentru toate roadele pe care soarele vieţii spiritului le face să apară în epoca spirituală actuală. Mişcarea noastră ar vrea să fie o deschizătoare de inimi.

Aşa cum am mai spus, mai trebuie însă şi altceva pentru înţelegerea ideii şi a conceptului de istorie: răbdare – sau facultatea de a aştepta. Precipitarea, nerăbdarea împiedică unele lucruri să rodească în viaţă! Ar fi fost stupid ca acum şapte ani să facem mai mult decât o aluzie trecătoare la ceea ce se va întâmpla mai târziu. Câte lucruri nu au împiedicat atunci realizarea imediată a proiectului de a transpune pe scenă această operă a spiritului! Va fi suficient să menţionez un singur fapt pentru ca dumneavoastră să sesizaţi ce ne împiedica atunci să începem această muncă. Cel care înţelege viaţa spiritului ştie că ea ascultă de anumite legi importante. Aceasta este, de altfel, una din marile legi ale vieţii spiritului pe care ati putut-o auzi exprimată ieri cu ocazia spectacolului: „Viaţa spiritului are legile sale, care nu trebuie să fie încălcate, ci respectate“. Şi una din cele mai importante legi ale vieţii spiritului, a cărei omitere poate fi plătită foarte scump – mai ales într-o mişcare ca a noastră –, este cea care ne este indicată acolo unde entităţile spirituale superioare manifestă în activitatea naturii modul lor specific de a lucra.

Priviţi modul de a lucra pe care îl are natura; observaţi-o în opera sa de creaţie; veti vedea că există posibilitatea ca ceea ce a creat natura să fie o nereuşită. Priviţi marea cu nenumăraţii germeni de viaţă care înoată în ea şi observaţi câţi din aceşti germeni ajung să se dezvolte până la starea de maturitate. Întrebaţi-vă dacă entităţile creatoare ale naturii îşi pun vreodată întrebarea: Trebuie să purtăm doliu după atâtea tentative infructuoase şi să ne întristăm că vedem pierzându-se încă de la începutul lor roadele activităţii noastre creatoare? Numai respectarea acestei legi din domeniul vieţii spiritului permite să reuşească acolo tot ceea ce trebuie să se împlinească, aşa cum viaţa izbuteşte să se multiplice în natură deoarece spiritele care o creează nu se lasă niciodată tulburate de insuccesele lor. Din acest motiv poate reuşi opera care trebuie să fie înfăptuită în natură, adică în lucrările vieţii spirituale superioare. Succesul ca atare nu este un criteriu al justeţei sau adevărului. Aceasta trebuie să fie o lege a ştiinţei spiritului; şi ea trebuia să fie respectată în interiorul mişcării noastre.

Într-adevăr, aici este vorba de un fel de privire retrospectivă asupra faptelor, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să fie pusă în relaţie cu unele idei, legi, fapte care se leagă de întregul nostru ciclu de conferinţe. După cum am spus, au tecut aproape şapte ani de la conferinţa menţionată, şi am putut vedea ieri, spre marea noastră satisfacţie, reprezentarea Copiilor lui Lucifer în faţa unei săli pline. S-au adunat mai mult de şase sute de prieteni pentru a o urmări. Câti dintre aceşti spectatori au ascultat conferinţa care a fost primul germene al acestei creaţii? Numai o doamnă făcuse aceasta, care mai înainte nu fusese printre simpatizanţii mişcării noastre. Pentru circumstanţele de atunci, conferinţa avusese destui auditori, dar aceste persoane nu s-au alăturat mişcării noastre. Este marea lege a acţionării în lumea spirituală, că germenii pierduii se transformă şi învie sub alte forme. Exemplul nostru confirmă această lege. Vedeţi că nu este eronat să facem o legătură între cuvântul şi ideea de eveniment şi expresiile „răbdare“ şi „a şti să aştepţi“; să ştii să aştepţi până când apar condiţiile care permit să scoatem din profunzimile fecunde ale timpului ceea ce am lăsat să se maturizeze acolo. Munca omenească nu poate face nimic fără ca răbdarea şi capacitatea de a aştepta s-o însoţească, fără ca maturizarea să joace aici un anumit rol.

Aceasta ne dovedeşte, la scară mică, că anumite lucruri sunt necesare, pentru ca în viaţa culturală ceva să se maturizeze. Ideea de a prezenta Copiii lui Lucifer ca un spectacol obişnuit ar fi fost, evident, nefastă. Ce se cere pentru a face din acest ansamblu o unitate? Noi nu trebuie să uităm că cel mai important lucru nu-l reprezintă cei care joacă, nici munca efectuată, nici pregătirile, nici realizările. Irumperea operei din sufletul autorului este prima faptă. Munca de interpretare care are loc după aceea, munca de reprezentare şi tot restul sunt cu totul secundare. Mai importanţi sunt cei care ascultă şi cei care privesc. Esenţial este ca prin sufletele şi inimile spectatorilor să treacă experienţa unei vieţi comune, o viaţă care face aceste inimi capabile nu numai să perceapă curenţii tainici care emană din operă, ci să simtă, în comun, armonia lor intimă. În interiorul mişcării noastre, noi prezentăm ca prim principiu întemeierea unui nucleu al omenirii în care să trăiască iubirea aproapelui şi fraternitatea. Ce plantă scumpă este acestă iubire de oameni şi fraternitatea, dar cât de delicată! Ea nu înfloreşte decât acolo unde sufletele vibrează împreună în armonie; adică unde o viaţă spirituală comună vibrează în acelaşi fel în suflete. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat ieri. Mişcarea noastră trebuie să fie un instrument care să întărească sufletele şi în acelasi timp să le deschidă, astfel încât să putem lăsa să pătrundă în sufletele noastre, în comun şi în armonie, un element spiritual. Un suflu comun trebuie să traverseze aceste suflete. Atunci se va putea maturiza fructul fraternităţii, fructul armoniei spirituale între oameni.

Comparaţi acum ceea ce aţi văzut ieri cu orice altă reprezentaţie teatrală şi întrebaţi-vă dacă este posibil, în haosul vieţii noastre spirituale, ca un sentiment comun să radieze dinspre scenă şi să găsească un ecou în inima oamenilor. Abia aceasta este opera de artă care a pătruns în inima noastră. O dată ce a ţâşnit din inima poetului, opera îşi urmează drumul său, dar ea nu găseşte deplina sa realizare decât când are un ecou într-un număr mare de inimi şi suflete; abia acum se realizează a doua din condiţiile esenţiale care ne interesează aici.

Pentru a arăta în ce sens mişcarea noastră poate deveni un instrument în cultura umanităţii, v-am vorbit în felul acesta. Oamenii timpului nostru nu vor forma niciodată o societate armonioasă, pătrunsă de iubire şi pace, dacă armonia, iubirea şi pacea rămân simple cuvinte. Singurul teren pe care se va realiza primul nostru principiu de fraternitate şi iubire universală este munca în comun. Ceea ce înţeleg prin aceasta poate fi realizat, fără îndoială, numai de grupuri individuale, dar dacă exemplul lor particular face să se simtă efectele sale, dacă sunt luate în considerare, vor pătrunde nu numai viaţa noastră spirituală, ci şi toată viaţa noastră actuală şi o vor împlini; un spirit cu adevărat omenesc va pătrunde în munca umană şi prin aceasta în progresul omenirii; ştiinţa spiritului se va dovedi fermentul cel mai capabil să promoveze viaţa practică. Dacă i se dă prilejul, ea poate să însufleţească toate aspectele vieţii în modul cel mai practic. Epoca noastră este matură, în general, pentru aceasta, în sensul că demonstrează în fiecare din domeniile sale necesitatea intervenţiei ştiinţei spiritului; pretutindeni vedem că prezentul cere ca în viaţa noastră să se reverse cunoaşterea spiritului. Dar înţelegerea omenirii se târăşte cu încetineală în urma necesităţilor umane. De aceea este posibil ca activitatea noastră să fie încă multă vreme o muncă de pionieri, o muncă în vederea viitorului. Dar noi putem aştepta, nu vom căuta să ne impunem, avem multă răbdare; vom interveni acolo unde activitatea noastră va fi cerută, unde va fi dorită. Dar ea trebuie să fie făcută cu răbdare, pentru ca într-o zi, mai târziu, să nu se ceară ceva ce încă nu există. Nu suntem departe de timpul când nevoia imperioasă se va face simţită în multe domenii ale activitătii omeneşti, chiar şi în acelea unde munca noastră este considerată astăzi cu dispreţ ca reveria cea mai amăgitoare şi ca cea mai rea dintre himere. Ea va fi cerută în locuri în care nu te aştepţi deloc, unde în prezent ea este considerată o fantasmagorie.

În aşteptare, noi ne vom desfăşura munca cu răbdare; şi nu ne va lipsi simţul practic într-atât încât să înţelegem în mod greşit lumea contemporană. Activitatea noastră vrea să se facă simţită, acolo unde este vorba într-adevăr de a intra în mod concret în cel mai mic detaliu. Nu este evident că lumea vieţii spirituale şi culturale contemporane ne închide aproape peste tot uşile? Oamenii nu vor să ştie de noi când venim cu soluţii practice, ci spun: Rămâneţi unde sunteţi, visătorilor, voi visaţi la tot felul de lumi suprasensibile, la un spirit care nu există; noi nu avem ce face cu soluţiile voastre practice! Cine ar putea să nu vadă aceasta în mod clar? Nu este natural să încerci mai întâi să fii practic acolo unde domneşte lumea aparenţelor? Dar numai dacă am înţeles bine că în realitate lumea aparenţelor nu este decât o reflectare a lumii reale se poate descoperi, prin această lume a aparenţelor, care este cea a frumuseţii şi a artei, cea prin care zeii ne vorbesc, prima incitare la muncă. Fiindcă într-adevăr zeii sunt cei care ne vorbesc prin arta autentică, prin artă vom găsi cel mai sigur mijloc de a pătrunde, încetul cu încetul, prin aplicaţiile noastre practice, în domeniile zise practice ale existenţei. Munca este substratul pe care se va putea realiza primul nostru principiu: o convieţuire şi coacţionare frăţească. Dacă se va lucra în sensul indicat aici se va putea vedea – în cel mai frumos sens al termenului – dacă, între oameni, este posibil să cultivăm pacea, armonia şi fraternitatea. Multă muncă precedă tabloul care se prezintă privirii, ca de exemplu în cazul reprezentaţiei de ieri, şi spectatorul nu-şi imaginează exact fazele pregătitoare necesare. În cazul nostru, o putem afirma pe bună dreptate, totul a fost efectuat în sensul concordiei şi fraternităţii, adică al primului principiu al ştiinţei spiritului: o muncă şi o acţionare în comun.

Ceea ce ghida munca noastră de pregătire era libertatea sufletului în unitatea acţionării, în armonia acţionării. Fără îndoială, nu totul se poate realiza deodată, dar noi am căutat să ajungem la o unitate, fără ca nimeni să fi fost obligat să intre într-un mecanism în care cineva dă un ordin şi altcineva execută; ideea noastră – şi aceasta a fost atinsă în numeroase puncte – era ca fiecare dintre participanii să aibă sentimentul că lucreză pentru propria sa cauză. Ajung astfel la un punct care, deoarece lucrul aparţine adevăratei vieţi spirituale, îmi cere să spun câteva cuvinte, nu atât pentru a vorbi despre acest fel de muncă sprituală liberă, ci tocmai pentru a-l prezenta ca exemplu a ceea ce pot fi principiul, regula de conduită şi ideea unei convieţuiri spirituale. Am constatat că este posibil să fie eliberate în interiorul sufletelor omeneşti anumite forţe, când o idee spirituală trece prin inimi şi suflete, şi când aceste suflete sunt destul de coapte pentru ca fiecare să simtă că ocupă locul care este al său. Trebuie spus cu cea mai profundă satisfacţie că membrii mişcării noastre care şi-au unit eforturile pentru a realiza reprezentaţia de ieri au făcut-o nu numai din devoţiune – eu o spun în deplină conştienţă –, ci au lucrat în primul rând cu o foarte mare înţelegere interioară a problemelor. Astfel a fost posibil nu numai să reunim actorii care înfăţişau diferitele personaje, închegând spectacolul unitar pe care l-aţi putut vedea ieri, ci să integrăm în acest întreg şi munca, nu numai devotată, dar şi avizată, a pictorilor noştri. Ar fi imposibil să vă descriu în detaliu munca pe care a trebuit s-o desfăşoare cutare sau cutare membru, dar pentru ca ansamblul costumelor, de la primul până la ultimul, să constituie un tot, să devină ceva care într-un anumit fel să nu exprime numai elementul individual pe care fiecare actor trebuie să-l pună în valoare, ci să producă şi o imagine globală este necesar ca o idee comună să însufleţească şi această parte a muncii; şi eu pot spune, cu satisfacpe, că acela dintre membrii noştri care şi-a asumat lucrul extrem de dificil de a confecţiona costumele în spiritul ansamblului reprezentaţiei a lucrat cu înţelegerea cea mai profundă. O spun cu deplină conştienţă că s-a manifestat o genialitate extraordinară în felul în care individul a fost integrat în totalitate. Dacă-mi este îngăduit şă exprim un sentiment personal, voi spune că am resimţit ieri o imensă gratitudine faţă de toţi cei care, fiecare la locul său, au dat dovadă de atâta înţelegere în munca lor; o gratitudine care aş vrea să se exprime astăzi faţă de fiecare luat individual, o gratitudine care are şi un alt aspect, care face să se îndrepte acest sentiment spre sursa universală primordială a vieţii noastre spirituale, din care într-adevăr ţâşneşte tot ceea ce suntem capabili să facem noi, celelalte fiinţe omeneşti. Numai fiindcă această viaţă spirituală a fost activă am putut face această modestă tentativă de a aduce pe scenă o asemenea operă de artă.

Aceasta ne-a permis însă să acumulăm şi experienţe şi trăiri. Cel care a colaborat cu noi s-a putut bucura să găsească în anumite privinţe în viaţa spirituală o forţă care învinge toate obstacolele. Aceasta conferă încredere şi o credinţă neclintită în viitorul mişcării noastre. Din observaţia individuală am putea obţine credinţa în măreţia, în bogăţia mişcării noastre. De exemplu, să înţelegem forţa spirituală a operei pe care am reprezentat-o acţionând, în cursul ultimelor zece zile, nu numai asupra acelora care au luat parte direct la ea, dar, de asemenea, şi asupra lucrătorilor care au muncit în teatru cu ciocanele şi cleştele, şi care au colaborat cu plăcere, de la primul până la ultimul. Iată ce face parte, de asemenea, din opera de artă, când privirea depăşeşte un cadru strâmt delimitat pentru a pătrunde în spaţiul în care opera de artă, asemenea unui soare, face să se simtă efectele vieţii sale spirituale şi ale forţei sale spirituale asupra ansamblului vieţii culturale. Acest lucru dă forţă şi curaj. Aceasta ne permite să înţelegem şi misiunea socială a ştiinţei spiritului. Căci ea are o misiune socială, are o misiune în ceea ce priveşte cultura şi prosperitatea omenirii. Există, desigur, multe suflete care cred că prosperitatea şi mântuirea oamenilor nu ar putea reveni în vieţile noastre sfâşiate decât prin mijloace şi măsuri materiale; ele au pierdut credinţa şi încrederea în forţa victorioasă a spiritualităţii. Dar viaţa practică ne învaţă că spiritul are forţa de a elibera în sufletul omenesc bucurii secrete, o plăcere secretă a devotamentului. Ea ne învaţă că atunci când vom fi capabili să dăm epocii noastre pâinea vieţii spirituale vor exista suflete omeneşti care vor aspira să o consume. Spiritualitatea are o forţă victorioasă.

Ceea ce am observat într-un interval de zece zile poate fi foarte instructiv. Aceasta ne poate da încredere în ceea ce urmărim în calitate de adepţi ai ştiinţei spiritului, şi ne dă curajul să lucrăm fără încetare la opera pe care vrem s-o realizăm. Cercetătorul spiritual poate avea această privire deschisă, pentru a învăţa din viaţă; căci numai observând fiecare pas al vieţii, ca om care învaţă, putem face progrese. Aşa cum am ştiut să aşeptăm şapte ani realizarea acestui ideal, la fel vom şti să aşteptăm alte, multe alte lucruri, pe care mişcarea noastră trebuie să le realizeze, până când se vor coace în sânul timpului. Credinţa ne va permite să aşteptăm, căci, dacă înţelegem în mod corect ştiinţa spiritului în sensul epocii actuale, avem punctul central a ceea ce se numeşte credinţa în sensul cel mai înalt; noi avem constant în faţa ochilor unicul punct stabil, care ne-a apărut ieri prin simbolul crucii.

Ştim ce înseamnă crucea pentru sufletul omenesc. În cursul anilor, ne-am străduit să privim ceea ce radiază din aceasta spre noi ca un dar din lumile spirituale. Ne-am străduit să facem din acest conţinut ce ţine de ştiinţa spiritului un instrument de înţelegere a acestui centru al întregii evoluţii omeneşti, pentru a cuprinde mai bine pe Hristos şi crucea. Când recunoaştem realitatea principiului hristic, înţelegem că el este o forţă, o forţă vie legată de viaţa omului pe Pământ, de la începutul calendarului creştin, când acest principiu al lui Hristos s-a unit cu o fiinţă omenească în corpul lui Iisus din Nazareth. De atunci el este printre noi, acţionează printre noi şi noi putem participa la activitatea sa în măsura în care ne străduim să folosim toate mijloacele care ne stau la dispoziţie pentru a înţelege acest principiu hristic, în asa fel încât să facem din el chiar viaţa sufletului nostru. Dacă înţelegem acest principiu hristic astfel încât să ştim că el trăieşte în omenire, că este aici, că putem merge spre el şi că putem scoate din această sursă apa vieţii, atunci avem credinţa care ne permite să aşteptăm tot ce trebuie să se maturizeze în sânul timpului, şi care se va maturiza, dacă avem răbdarea necesară. Dacă vom percepe principiul lui Hristos în cadrul a ceea ce este trecător, atunci se va maturiza pentru noi, din sânul efemerului, ceea ce este nepieritor, nemuritor şi veşnic, iar din sânul timpului se va naşte pentru noi supratemporalul. Aici este punctul de sprijin al unei credinţe care nu este oarbă, ci pătrunsă de adevăr şi cunoaştere, şi noi putem spune: Va fi ceea ce trebuie să fie. Nimic nu ne împidică să consacrăm cele mai bune forţe ale noastre în beneficiul a ceea ce credem că trebuie să se întâmple. Credinţa este veritabilul fruct al crucii; ea este cea care ne spune fără încetare: Priveşte-ţi neîmplinrile, ele sunt moartea aparentă a acţiunii tale creatoare. Aminteşte-ţi că pe cruce s-a aflat izvorul vieţii eterne, care a învins moartea temporală nu numai pentru sine, ci pentru toţi oamenii. Din aceste două reprezentări va izvorî cel mai mare curaj pentru viaţă. Trebuie numai să le înţelegem în mod corect. Există persoane bine intenţionate care obiectează ştiinţei spiritului că acei oameni ce se apropie de ea, preluând un anume lucru numai pe bază de autoritate, ar pierde din forţă, ar deveni slabi. Dar cel care afirmă un asemenea lucru confundă aparenţa şi adevărul: ştiinţa spiritului despre care vorbim nu-i slăbeşte pe oameni; ea este o forţă în care există putere; dar ce vină au prospeţimea, forţa de ţâşnire şi lăstărire a naturii, dacă un organism slăbit pătrunde în această forţă vie a aerului şi nu o poate suporta? Este vina aerului proaspăt şi pur, dacă omul iese mai slăbit? Trebuie să se schimbe aerul, sau trebuie mai curând să se fortifice omul, pentru a suporta forţa vie a acestuia? Cunoaşterea spirituală vrea să fie aerul pur al spiritului. Nu trebuie să ne mirăm că un organism slăbit, abia ieşit din atmosfera viciată a vieţii spirituale contemporane, se simte uneori slab şi fără forţă abordând studiul ştiinţei spiritului. Răbdarea şi curajul care ne vin de la o înţelegere adevărată a principiului hristic sunt fructele autentice ale unei părţi a vieţii spirituale de care vorbim.

Dar mai trebuie încă ceva. Curajul, perseverenţa, credinţa nu ajung; trebuie să dobândim posibilitatea, după ce am recunoscut o idee ca fiind corectă, să nu ne lăsăm atraşi de îndoială cu privire la justeţea ei. Noi putem repeta de o sută de ori că în prezent ea nu este viabilă, dar trebuie să aşteptăm cu răbdare şi perseverenţă să se realizeze; dar dacă credem că forţa lui Hristos este cea care, în decursul vieţii omeneşti, este cea care face să se maturizeze esenţa timpului la momentul potrivit, trebuie să avem şi certitudinea privind justeţea indubitabilă a adevărurilor noastre spirituale. Dacă suntem răbdători, vom avea mai puţin de aşteptat pentru a recunoaşte ce este adevărat, ce este just şi ce este înţelept. Numai crucea este cea care dă înţelegerii corecte curajul de viaţă şi credinţa în viaţă; dar steaua este cea care ne poate lumina în orice clipă, atunci când ne dăruim ei, asupra justeţei şi caracterului indubitabil al adevărului spiritual, steaua pe care a deţinut-o altădată Lucifer, Purtătorul de lumină, pe care el a pierdut-o şi care a trecut în principiul lui Hristos. Acesta trebuie să fie celălalt punct de sprijin al nostru. Se impune să fim capabili să asimilăm o cunoaştere care pătrunde în profunzimile vieţii, care depăşeşte fenomenele exterioare, materiale, care străluceşte acolo unde este lumină, chiar atunci când totul se stinge pentru ochi, pentru înţelegere, pentru percepţia exterioară. Pentru evoluţia omului se impunea ca Evenimentul hristic să intervină în istoria omenirii; şi vom arăta în zilele următoare cât era de necesar. Aşa cum ne spune într-un mod atât de semnificativ Evahghelia lui Ioan, era necesar ca întunericul să domnesacă un anumit timp asupra omenirii. Ceea ce noi numim principiul hristic, Hristos, a luminat în întuneric. Lucrurile stau în adevăr aşa cum le descrie Evanghelia lui Ioan. Dar întreaga viaţă progresează, merge înainte. O legendă minunată, admirabilă, a omenirii povesteşte că atunci când Lucifer a căzut din cer pe Pământ o piatră preţioasă s-a desprins din coroana lui. Din această piatră preţioasă scăpată din coroana lui Lucifer, ne spune legenda, a fost fasonat vasul din care Iisus Hristos a luat „cina“ cu discipolii săi, acel vas în care a fost adunat sângele lui Hristos care a curs pe cruce; îngeri au adus-o în Occident, unde a fost primită de cei care doresc să aibă acces la o adevărată înţelegere a principiului hristic. Această piatră preţioasă care a căzut din corana lui Lucifer a devenit Sfântul Graal.

Ce este sfântul Graal? Dumneavoastră ştiti cu toţii că omul actual este o fiinţă cvadripartită, că el are un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu, că în cursul evoluţiei el trebuie să urce tot mai sus, spre perfecţiune. Piatra preţioasă desprinsă din coroana lui Lucifer, maestrul Orientului în momentul căderii, nu este decât forţa deplină a Eului omenesc. Acest Eu omenesc trebuia mai întâi să fie pregătit în întuneric, pentru a vedea strălucind într-o zi cu o nouă demnitate steaua lui Lucifer în lumina lui Hristos. Acest Eu trebuia să se înalţe mai întâi, prin educare, spre principiul hristic, să se maturizeze, prin piatra preţioasă care nu mai aparţine lui Lucifer; Eul trebuia deci să se maturizeze până la stadiul de înţelepciune, pentru a recupera facultatea de a suporta lumina care nu ne mai luminează din afară, dar care străluceşte când putem face noi înşine lucrarea necesară. Aşadar, munca antroposofică este munca asupra Eului omului, vizând să facă din el receptaculul capabil să primească din nou lumina care există acolo unde, pentru ochii exteriori şi raţiunea umană exterioară, stăpânesc astăzi întunericul şi noaptea. O veche legendă spune că la origine noaptea a fost stăpâna primordială a tuturor lucrurilor. Dar noaptea a revenit, ea se află în tot ceea ce este azi întuneric. Cu toate acestea, dacă ne umplem cu acea lumină care se poate aprinde în noi, când înţelegem steaua pe care Purtătorul de lumină, celălalt spirit, Lucifer, a pierdut-o, atunci această noapte devine pentru noi zi. Ochii încetează să mai vadă când lumina exterioară nu luminează obiectele; raţiunea încetează când este vorba să pătrundem dincolo de natura exterioară a lucrurilor; steaua ne apare când vorbeşte cercetarea clară şi pătrunzătoare, care ne luminează ceea ce este numai aparent noapte şi o face zi pentru noi. Dar tot ea este cea care înlătură îndoiala ce paralizează şi omoară. Atunci vine clipa în care avem curajul de a înfrunta viaţa şi forţa credinţei necesară pentru a aştepta răbdători, şi, de asemenea, certitudinea care ne este dată când lumea spiritului nostru este aureolată de acea lumină care ne spune: Nu există justificare a îndoielii faţă de absolut. Dacă, pe de o parte, putem aştepta, dacă avem forţa de a lăsa să se coacă intenţiile noastre, şi dacă, pe de altă parte, avem certitudinea interioară absolută a veşnicului, din această lumină care străluminează întunericul raţiunii noi posedăm cele două forţe care ne pennit să progresăm, am înţeles că este o misiune a viitorului de a reuni două lumi şi ştim ce înseamnă să spunem: În faţa sufletului nostru şi în faţa spiritului nostru se ridică simbolurile a două lumi care se contopesc în iubire. Atunci înţelegem crucea lui Hristos şi steaua lui Lucifer strălucind în lumina lui Hristos.

Se poate spune că, într-un anumit sens, misiunea vieţii antroposofice pentru viitor este, pe de o parte, să ne dea certitudinea şi forţa că ne aflăm pe un fundament solid al vieţii spirituale, să devenim receptivi la lumina nou-născută a vechiului Purtător de lumină, iar pe de altă parte, să ne ofere celălalt punct de sprijin al credinţei şi al încrederii că se va întâmpla ceea ce trebuie să se împlinească graţie forţelor care există în Univers. Numai prin această dublă certitudine vom reuşi să transpunem cunoaşterea spirituală în viaţă.

Iată de ce trebuie să ne fie clar că nu avem numai sarcina de a înţelege cum a luminat steaua în devenirea omului, până când din coroana lui Lucifer s-a desprins nestemata, ci trebuie să preluăm ceea ce a devenit această nestemată, Sfântul Graal, şi să percepem cruceu în stea; trebuie să înţelegem ce a luminat lumea în timpurile începutului ca înţelepciune a timpurilor precreştine spre care ne ridicăm privirile cu dăruire totală; la aceasta trebuie să adăugăm ceea ce a devenit lumea graţie misiunii crucii. Noi nu trebuie să lăsăm să se piardă nimic din înţelepciunea precreştină; nici din lumina Orientului. Îl privim pe Phosphoros, Purtătorul de lumină, şi recunoaştem în el pe fostul Purtător de lumină, ca entitate care ne poate face să pătrundem semnificaţia interioară profundă a lui Hristos. Dar alături de Phosphoros îl vedem pe Hristophoros, Purtătorul lui Hristos, şi încercăm să concepem misiunea ştiinţei spiritului, care nu se poate realiza decât dacă simbolurile acestor două lumi „se contopesc în iubire“. Dacă înţelegem misiunea astfel, steaua ne va conduce spre certitudinea unei vieţi spirituale luminoase, Hristos ne va conduce spre căldura interioară a sufletului nostru, pătruns de credinţa şi încrederea că trebuie să se întâmple ceea ce se poate numi naşterea veşniciei din vremelnicie. Să ne amintim acest principiu: Dacă ceea ce dorim este corect, nimic nu ne poate descuraja să aşteptăm ca roadele să se coacă. Dacă privim pe de o parte steaua pe care Lucifer a pierdut-o, şi pe de altă parte crucea lui Hristos, vom pătrunde în mod interior şi viu misiunea cunoaşterii spirituale, ne vom întări din ce în ce mai mult convingerea că lumina care radiază din această cunoaştere a spiritului este o adevărată lumină stelară. Vom avea, de asememenea, din ce în ce mai mult credinţa şî încrederea că roadele acestei cunoaşteri vor ajunge la maturitate; nimic nu ne va mai face să ezităm; vom putea suporta toate insuccesele cu răbdare şi perseverenţă. Întorcându-ne asupra micilor succese pe care le-am obţinut vom spune: Prin mişcarea noastră vom crea încetul cu încetul un mic germene în omenire, în aşa fel ca lumina Orientului să-şi poată găsi o reflectare puternică şi plină de înţelegere în principiul hristic apărut în Occident. Vom vedea atunci că există şi o lumină a Occidentului care străluceşte, pentru a face să lumineze ceea ce provine din Orient încă mai tare decât o face prin propriile sale forţe. Un lucru devine luminos numai prin sursa care îl luminează. Din această cauză nimeni să nu spună că înţelepciunea orientală este falsificată în vreun fel când strălucirea Occidentului o luminează. Va străluci ceea ce este frumos, mare şi sublim. Va străluci cel mai frumos, cel mai măret si cel mai sublim, dacă va fi aureolat de lumina cea mai nobilă. Când această idee, pe care o preluăm în suflet cu un presentiment, ne va pătrunde, vom putea învăţa în mod intuitiv din lucrurile mici lucruri mari; astfel vom învăţa să spunem: Noi susţinem ferm adevărurile noastre şi aşteptăm răbdători realizarea lor; avem forţa să nu ne îndoim de ceea ce ne revelează lumina, dar şi forţa de a aştepta, oricât ar dura, până ce germenii pe care vrem să-i depunem în sânul timpului vor aduce roadele lor.

Noi am putut aştepta până ce am dus la împlinire sarcina care ne era atât de dragă, aceea de a prezenta spectatorilor Copiii lui Lucifer. Ştiinţa spiritului are sarcini mari în toate direcţiile, în toate domeniile vieţii. Dacă suntem siguri de lumina pe care o conţin aceste sarcini, dacă simţim tăria acestui prim punct de sprijin, vom avea certitudinea credinţei şi încrederii că sarcinile, mici sau mari, vor trebui să se împlinească, dacă ne dăruim lor.

Astfel noi construim, pe baza luminii care vine de la cunoasterea spiritului şi a căldurii care emană din aceasta şi care ne umple de credinţă, încrederea că vom putea împlini misiunea noastră. Şi continuăm să lucrăm în sensul corect, sub cele două semne, al stelei şi al crucii, „simboluri a două lumi contopindu-se în iubire“; ne mişcăm pas cu pas, cu convingerea fermă că dacă concepem corect sarcina pe care o avem de dus la capăt în cursul timpului acţionăm corect pentru ceea ce fiinţa omenească trebuie să lucreze, pentru eternitate. Căci pentru activitatea omenească eternitate înseamnă naşterea a ceea ce se coace în timp.


NOTE

1. Întrebuinţarea termenului „ocult“ a atras unele reproşuri antroposofiei. Aici, avem de-a face cu un caz în care acest termen este întrebuinţat într-un mod perfect inteligibil. El se foloseşte şi în alte cazuri, totuşi niciodată în sensul unui gust absurd al misteriosului, cum ar vrea unii adversari să-i facă să creadă pe oameni. S-a ajuns chiar să mi se spună, când mi-am intitulat o carte Ştiinţa ocultă, că aici n-ar putea exista o ştiintă ocultă. Acest lucru este tot atât de evident ca atunci când s-ar spune că nu am putea avea o ştiinţă naturală, ci numai o ştiinţă a naturii. Dacă eu am publicat o Ştiinţă ocultă este clar că nu înseamnă că aş vrea să rămână ocultă.