Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


RUSALIILE, SĂRBĂTOAREA INDIVIDUALITĂŢII LIBERE

Hamburg, 15 mai 1910

“Veţi cunoaşte adevărul,
şi adevărul vă va face liberi”
[ Nota 34 ]

Sărbătorile, ca semne de aducere aminte ale vremii, ne îndreaptă gândurile şi sentimentele înspre trecut. Prin semnificaţia lor, ele trezesc în noi idei care ne leagă cu tot ceea ce era sfânt pentru propriile noastre suflete în epocile trecute. Prin înţelegerea a ceea ce se află în aceste sărbători, în noi sunt trezite la viaţă şi reprezentări care ne îndreaptă privirile spre viitorul omenirii, adică, în ceea ce ne priveşte: spre viitorul propriului nostru suflet. Sunt trezite la viaţă sentimente care ne dăruiesc acel entuziasm ce ne poate ajuta să ne transpunem încă de pe acum în epocile viitoare, iar idealurile dăruiesc entuziasm voinţei noastre, ne înzestrează cu puterea de a acţiona în aşa fel încât să putem răspunde tot mai bine sarcinilor ce ne revin pentru viitor.

Într-un sens mai adânc al cuvântului, sărbătoarea Rusaliilor poate fi caracterizată, aşadar, ca orientând privirea spirituală şi înspre viitor şi înspre trecut. Semnificaţia pe care sărbătoarea Rusaliilor o are pentru oamenii Occidentului ni se înfăţişează printr-o imagine impunătoare, o imagine care ne vorbeşte simţirii noastre în profunzimi. De altfel, această imagine este binecunoscută fiecăruia dintre cei de faţă. Întemeietorul Creştinismului mai zăboveşte o vreme, după ce a săvârşit Misterul de pe Golgota, printre aceia care-L pot vedea în acea corporalitate pe care a îmbrăcat-o după Misterul de pe Golgota. Şi apoi, în faţa sufletelor noastre apare, într-o înşiruire de imagini pline de semnificaţii, urmarea acelor evenimente. Într-o impresionantă viziune, perceptibilă celor mai apropiaţi adepţi ai săi, corporalitatea pe care a îmbrăcat-o întemeietorul creştinismului după Misterul de pe Golgota, se destramă prin aşa-numita Înălţare la cer.

Peste zece zile urmează apoi ceea ce va fi caracterizat acum prin mijlocirea unei imagini care se adresează într-o limbă deosebit de pătrunzătoare tuturor inimilor care vor s-o înţeleagă. Sunt adunaţi la un loc adepţii lui Christos; aceia care L-au înţeles cei dintâi. Ei simt în adâncul sufletului lor grandiosul impuls care a pătruns prin El în evoluţia omenirii şi, plin de fiorul aşteptării, sufletul lor e gata să primească evenimentele care trebuie să se petreacă în chiar aceste suflete, conform promisiunii ce le-a fost făcută. Cu adâncă ardoare lăuntrică s-au adunat aceşti primi oameni care au înţeles şi mărturisit impulsul christic; s-au adunat în ziua acelei sărbători a Rusaliilor, care în ţinuturile lor se bucura din moşi-strămoşi de o înaltă preţuire. Şi sufletele lor sunt înălţate la o viziune superioară, am putea spune că ei sunt chemaţi oarecum, prin ceea ce ne este prezentat ca “vuiet puternic”, să îşi îndrepte capacităţile de observaţie spre ceea ce urma să se întâmple, spre ceea ce-i aşteaptă atunci când, în noi şi noi reîncarnări, în care vor avea în lăuntrul lor focul impulsului pe care l-au primit în inimile lor, vor trăi pe acest Pământ al nostru.

Şi în faţa sufletului nostru se zugrăveşte imaginea “limbilor de foc” ce se pogoară asupra capului fiecăruia dintre adepţi, şi o grandioasă viziune le spune celor care erau de faţă cum va fi viitorul acestui impuls. Pentru că cei dintâi oameni care l-au înţeles pe Christos şi care sunt adunaţi acolo se simt ca şi cum ar vorbi nu acelora care se află în imediata lor apropiere spaţială şi temporală: ei îşi simt inimile transpuse departe, departe, la cele mai diferite popoare de pe suprafaţa Pământului, ei simt că în inimile lor creşte ceva ce poate fi tradus în toate limbile, pe înţelesul inimilor tuturor oamenilor. Cei dintâi adepţi se simt ca scăldaţi în această viziune grandioasă a viitorului creştinismului care se desfăşoară în faţa lor ca şi cum ar fi înconjuraţi de toţi oamenii aparţinând tuturor popoarelor Pământului, care-L vor înţelege în viitor pe Christos. Şi ei simt ca şi cum ar avea puterea de a înveşmânta vestirea creştină în cuvinte care să fie inteligibile nu numai acelora care se află în imediata lor apropiere spaţială şi temporală, dar tuturor oamenilor de pe Pământ, pe care-i vor întâlni în viitor.

Acesta a fost conţinutul lăuntric emoţional care a umplut cugetele celor dintâi adepţi ai creştinismului la primele Rusalii creştine. Dar explicaţiile ce se dau în sensul veritabilului creştinism esoteric, şi care au fost înveşmântate în simboluri, spun: Spiritul, care este adeseori numit şi Sfântul Duh, cel care există, cel care-şi pogora forţa în vremea când Christos Iisus îşi trimitea spre Pământ propriul Său Spirit, care reapărea când Iisus era botezat de către Ioan Botezătorul – acelaşi Spirit, într-o altă formă, în forma mai multor limbi de foc strălucitoare, se pogorî asupra individualităţilor celor dintâi oameni care L-au înţeles pe Christos. ‒ Sărbătoarea Rusaliilor mai vorbeşte despre acest Sfânt Duh şi într-o cu totul altă formă. Să aşezăm în faţa sufletelor noastre semnificaţia cuvântului “Sfântul Duh”, în accepţiunea care i se dă în Evanghelii. Cum se vorbea oare, de fapt, în vremurile vechi şi, de asemenea în cele care au precedat vestirea creştinismului despre Spirit?

În vremurile vechi se vorbea în multe feluri despre Spirit, dar mai ales într-unul. Cei vechi împărtăşeau, după cum ştim, acea concepţie care prin cunoaşterea noastră spiritual-ştiinţifică actuală îşi poate găsi din nou justificarea: când un om intră, prin naştere, în existenţa ce se desfăşoară între naştere şi moarte, corpul în care această individualitate se încarnează este determinat de două moduri. Această corporalitate a omului are de îndeplinit, în esenţă, două feluri de sarcini. Noi, cu corporalitatea noastră, suntem oameni în sensul general al cuvântului; dar, tot cu corporalitatea noastră, suntem, înainte de toate, oameni ai cutărui sau cutărui popor, al unei rase sau familii. În acele vremuri vechi dinaintea vestirii creştinismului se percepea încă prea puţin din ceea ce poate fi numit “general-uman”, din acel sentiment de apartenenţă care se încetăţeneşte din ce în ce mai mult în inimile oamenilor de la vestirea creştină încoace şi care ne spune: Tu eşti om împreună cu toţi oamenii de pe Pământ! ‒ Dimpotrivă, ei posedau cu atât mai mult acel sentiment care făcea din fiecare om individual un apartenent al poporului său, al neamului său.

Acest lucru şi-a găsit expresia în vechea şi venerabila religie hindusă sub forma credinţei că nu poate fi adevărat hindus decât acela care este hindus prin comunitatea de sânge. În multe privinţe şi membrii vechiului popor evreu – deşi în multe cazuri ei încălcaseră acest principiu – împărtăşeau această credinţă înainte de venirea lui Christos Iisus. În concepţia lor, un om aparţinea poporului lor numai dacă o pereche de părinţi care aparţineau acestui popor, care deci erau înrudiţi prin sânge cu acesta, l-au făcut să se nască în sânul acestui popor.

Dar ei mai trebuiau să simtă întotdeauna şi un alt lucru. E drept că la toate popoarele în vremurile vechi, omul se simţea, mai mult ca un mădular al tribului, ca un mădular al poporului, şi cu cât ne întoarcem mai departe în epoci străvechi cu atât e mai intens acest sentiment: de a nu se simţi deloc o individualitate umană izolată, cu însuşiri umane individuale. Acestea sunt cele două principii pe care ei le simţeau acţionând în umanitatea noastră exterioară: apartenenţa la poporul respectiv şi individualizarea ca om de sine stătător.

Numai că forţele care aparţineau acestor două principii erau atribuite, în diferite feluri, celor doi părinţi. Principiul graţie căruia omul aparţinea mai mult poporului său era atribuit eredităţii pe linie maternă. Principiul datorită căruia omul aparţinea mai mult poporului său, prin care el se încadra mai mult în ceea ce este general, era atribuit eredităţii prin mamă. Dacă omul simţea în sensul acestei vechi concepţii despre lume, el spunea despre mamă că în ea pulsează Spiritul Poporului. Ea era plină de Spiritul Poporului şi transmitea copilului ei, pe cale ereditară, general-umanul care trăia în poporul respectiv. Iar despre tată se spunea că este purtătorul şi moştenitorul acelui principiu care-i dă omului mai mult însuşiri individuale, personale. Când, aşadar –, încă tot în concepţia vechiului popor evreu din timpurile precreştine – un om intra prin naştere în existenţă, se putea spune: el este o personalitate, o individualitate graţie forţelor tatălui său. Mama lui era însă plină în întreaga ei fiinţă de acel Spirit care pulsează în întregul popor şi pe care ea îl transmisese copilului. Despre mamă se spunea că în ea sălăşluieşte Spiritul Poporului. Şi în acest sens se vorbea de preferinţă despre Spiritul care-şi trimite forţele de sus, din împărăţiile spirituale, asupra omenirii, prin aceea că-şi revărsa forţele în omenire, în lumea fizică, prin mijlocirea mamei.

Dar impulsul christic a adus cu sine o concepţie nouă, concepţia potrivit căreia acest spirit despre care se vorbea mai înainte, acest Spirit al Poporului, trebuia să fie înlocuit de un Spirit care, e drept, era înrudit cu el, dar care era mult superior: un Spirit care se raportează la întreaga omenire exact în acelaşi fel în care vechiul Spirit se raporta la diferitele popoare în parte. Acest Spirit trebuia să fie dăruit omenirii şi s-o umple cu acea forţă interioară care spune: “Eu nu mă mai simt doar un mădular al unei părţi a omenirii, ci al întregii omeniri, eu sunt un mădular al întregii omeniri – şi voi fi din ce în ce mai mult un mădular al acestei omeniri în totalitatea ei!” Această forţă care revărsa aşadar, universalul uman asupra întregii omeniri, era atribuită Sfântului Duh. În acest fel Spiritul care se revela sub forma forţei ce se revărsa din Spiritul Poporului în mamă, se transformă din “Spirit” în “Spirit Sfânt” (“Duh Sfânt”).

Cel ce urma să aducă oamenilor forţa prin care să dezvolte tot mai mult universalul-uman în existenţa pământească, nu putea locui decât ca prim născut într-un trup care să fi fost moştenit în sensul forţei Sfântului Duh. Dar aceasta fu solia pe care o primi Mama lui Iisus ca “Bunavestire”. Şi din Evanghelia lui Matei aflăm ce consternat a fost Iosif, despre care ni se spune că este un om pios; dar în vechea lui accepţiune, acest cuvânt însemna că el era un om care nu putea crede altceva decât că: dacă va avea vreodată un copil, atunci acesta se va naşte din Spiritul poporului său. Acum el află că Mama copilului său a fost umplută, “pătrunsă” de forţa unui Spirit care nu e doar un Spirit al Poporului, ci Spiritul întregii omeniri! Şi el nu crede că ar putea trăi împreună cu o femeie care i-ar naşte un fiu ce poartă în sine Spiritul întregii omeniri şi nu Spiritul pe care îl venerase el în pioşenia lui. Şi de aceea vru el, aşa cum ni se spune, s-o “părăsească într-ascuns”. Şi numai după ce din lumile spirituale i se făcu o comunicare ce-i dădu forţă, s-a putut numai atunci hotărî să aibă un fiu de la acea femeie care era plină de forţa Sfântului Spirit.

Acest Spirit a desfăşurat aşadar o activitate creatoare atunci când, prin naşterea lui Iisus din Nazaret, şi-a  revărst forţele în omenire. Şi el lucrează mai departe prin acel act grandios al Botezului lui Ioan în Iordan. Înţelegem acum ce este forţa Sfântului Duh: este forţa menită să-l scoată pe om din tot ce-l diferenţiază şi-l izolează, să-l ridice la ceea ce face din el un mădular al întregii omeniri ce umple Pământul, la ceea ce lucrează ca legătură sufletească de la fiecare suflet către oricare alt suflet, indiferent de trupul în care acesta locuieşte.

Dar despre acelaşi Spirit Sfânt ni se mai spune că el este acela care, printr-o altă revelaţie, se revarsă de Rusalii în individualităţile celor dintâi oameni care înţeleg creştinismul. La Botezul lui Ioan, Spiritul ni se înfăţişează sub chipul porumbelului. Dar acum apare o altă imagine: imaginea limbilor de foc. La Botezul din Iordan, Sfântul Spirit se manifestă sub forma unui singur porumbel, sub o formă unitară, iar de Rusalii el se manifestă sub forma mai multor limbi de foc individuale. Şi fiecare din aceste limbi de foc este inspiratoare pentru acele individualităţi, pentru fiecare dintre individualităţile primilor adepţi ai creştinismului. Ce reprezintă deci acest simbol al Rusaliilor care se înfăţişează sufletului nostru?

După ce purtătorul Spiritului universal-uman îşi îndeplinise misiunea pe Pământ, după ce Christos a lăsat ca ultimele sale învelişuri să se topească în universal, după ce natura corporală unitară a învelişurilor lui Christos s-a dizolvat ca unitate în existenţa spirituală a Pământului, a apărut posibilitatea ca din inimile celor ce înţeleseseră impulsul christic să se vorbească despre acest impuls christic, să se acţioneze în sensul acestui impuls christic. În măsura în care se manifestase în învelişurile exterioare, impulsul christic dispăruse prin Înălţarea la cer în lumea spirituală unitară; el s-a ivit din nou, zece zile mai târziu, din inimile fiinţelor individuale ale celor dintâi creştini. Şi prin faptul că acelaşi spirit care a acţionat în forţa impulsului lui Christos a reapărut într-o formă multiplicată, cei dintâi adepţi ai creştinismului deveniră purtători şi vestitori ai mesajului christic, punând prin aceasta, la începutul evoluţiei creştine impunătorul semn de aducere aminte care ne spune: după cum primii adepţi – şi anume fiecare din ei – şi-au asimilat impulsul christic, după cum lor le-a fost îngăduit să-şi asimileze limbile de foc ca inspiratoare ale propriului lor suflet, tot aşa voi, oamenii, cu toţii, dacă vă străduiţi să înţelegeţi impulsul christic, să-i individualizaţi forţele, puteţi lua impulsul christic în inimile voastre, puteţi lua în voi forţe care să vă ajute să acţionaţi în mod din ce în ce mai desăvârşit în sensul acestui impuls.

O mare speranţă poate izvorî pentru noi din acest semn de aducere-aminte care a fost pus atunci ca punct de pornire al creştinismului. Şi cu cât se desăvârşeşte mai mult, cu atât omul poate simţi că Sfântul Spirit vorbeşte în lăuntrul propriului său suflet, în măsura în care gândirea, simţirea şi voinţa umană se lasă pătrunse de acest Spirit Sfânt care, prin diviziune şi multiplicare, este şi Spirit individual în fiecare individualitate umană în parte. Prin aceasta, Duhul Sfânt este pentru noi, oamenii, în ceea ce priveşte evoluţia noastră viitoare, Spiritul care ne ajută să devenim oameni liberi, suflete umane libere. Spiritul libertăţii e cel care pulsează în Spiritul revărsat peste cei dintâi oameni care au înţeles creştinismul, la cele dintâi Rusalii creştine. E Spiritul a cărui cea mai de seamă însuşire a fost indicată de Christos Iisus însuşi: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Numai în Spirit poate omul să devină liber. Câtă vreme depinde de corporalitatea în care locuieşte spiritul său, el rămâne un sclav al acestei corporalităţi. El poate deveni liber numai dacă se regăseşte în spirit şi dacă, prin spirit, devine stăpânul a ceea ce există în el. “A deveni liber” presupune: a te regăsi ca spirit în tine însuţi. Adevăratul Spirit în care ne putem regăsi este Spiritul universal-uman, pe care-l cunoaştem ca forţă a Sfântului Spirit ce pătrunde în noi în felul arătat de Rusalii, pe care trebuie să-l facem să se nască în noi înşine, să-l lăsăm să se reveleze. Astfel simbolul Rusaliilor se transformă pentru noi în grandiosul ideal de dezvoltare liberă a sufletului uman spre o individualitate liberă, autonomă.

E ceea ce au simţit, mai mult sau mai puţin nebulos, chiar şi aceia care au avut vreo legătură – nu în virtutea unei conştienţe limpezi, ci prin inspiraţie – cu instituirea sărbătorii Rusaliilor într-o anumită zi a anului. Dar această instituire exterioară a datei sărbătorilor are o semnificaţie deosebit de adâncă, iar cel care nu înţelege mai deloc lumea nu poate percepe înţelepciunea ce se manifestă până şi în instituirea acestei sărbători. Să luăm cele trei sărbători. Crăciunul, Paştile, Rusaliile. Crăciunul, ca sărbătoare creştină, cade la o dată din an fixată precis; ea a fost fixată o dată pentru totdeauna într-o anumită zi a lunii decembrie. În fiecare an sărbătorim Crăciunul în aceeaşi zi. Altfel e cu Paştile. Paştile este o sărbătoare “mobilă”, determinată de constelaţiile de pe cer: Paştile cad în prima duminică de după Luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară. Pentru aceasta omul trebuie să-şi îndrepte privirile spre depărtările cerului, acolo unde stelele îşi urmează drumul lor, şi de unde ne vestesc legile lumii. Paştile sunt o sărbătoare mobilă, tot aşa cum în fiecare individualitate umană în parte, tot fără dată fixă, este momentul în care se trezeşte forţa omului superior, înzestrat cu o conştienţă superioară spre eliberarea din condiţia umană obişnuită, inferioară. După cum într-un an Paştile cad într-o zi, iar în alt an în altă zi, tot aşa pentru omul individual, potrivit cu trecutul său şi cu forţa strădaniilor pe care le depune, va veni, mai devreme sau mai târziu, momentul când îşi dă seama: eu pot găsi în mine forţa de a face ca din mine să se nască un om superior.

Crăciunul însă este o sărbătoare cu dată fixă. Este sărbătoarea momentului când omul a lăsat în urma sa înflorirea şi ofilirea naturii, toate bucuriile forţelor ce izvorăsc şi curg năvalnic. Acum el vede existenţa Pământului în stare de somn, când acesta şi-a retras în el forţele germenilor; natura exterioară s-a retras cu tot ce se află în ea ca forţe dătătoare de viaţă. Atunci când în lumea sensibilă exterioară se vede cel mai puţin din revelaţiile acestor forţe dătătoare de viaţă, atunci când chiar în ce priveşte Pământul însuşi putem vedea că într-un anumit moment forţele spirituale se retrag, spre a se reculege în vederea existenţei din anul următor, când natura exterioară este în cel mai înalt grad tăcută, atunci, de Crăciun, omul trebuie să facă vie în el această speranţă: că el nu este unit numai cu forţele Pământului, care acum, în perioada Crăciunului, tac, ci este unit cu acele forţe care nu tac niciodată, cu forţe care nu sălăşluiesc numai pe Pământ, ci în împărăţiile spirituale. Această speranţă trebuie să răsară în sufletul său atunci când a văzut că Pământul e oarecum ca adormit. Această speranţă trebuie să izvorască din cel mai adânc lăuntric al propriului său suflet şi ea trebuie să se transforme pe cale spirituală în lumină atunci când în natura fizică exterioară domneşte întunericul cel mai adânc. Atunci, cu ajutorul simbolului Crăciunului, omul trebuie să-şi aducă aminte că forţele eului său sunt legate de trupul său pământesc exact cum manifestările din jurul său sunt legate de ciclul pe care Pământul îl parcurge de-a lungul anului. Sărbătoarea Crăciunului este aşezată mereu la aceeaşi dată, după cum şi Pământul adoarme în fiecare an la aceeaşi dată: este aşezată, aşadar, la data când omul trebuie să-şi aducă aminte că el este legat de un trup, dar nu este condamnat a fi unit numai cu acest trup, ci poate hrăni în el speranţa că va găsi forţa de a deveni un suflet liber în sine însuşi. Semnificaţia pe care o recunoaştem în sărbătoarea Crăciunului trebuie să ne aducă aminte de legătura noastră cu trupul şi de dreptul pe care-l avem de a ne elibera de acest trup.

Dar de intensitatea străduinţelor noastre depinde dacă vom dezvolta mai devreme sau mai târziu forţele pe care putem nădăjdui să le avem: forţele menite a ne ajuta să luăm din nou drumul în sus, spre spiritual, spre ceruri. Şi simbolul Paştilor este acela care trebuie să ne facă să reflectăm la aceste lucruri.

Sărbătoarea Paştilor are menirea de a ne aminti că noi nu avem la dispoziţie numai forţele pe care ni le oferă trupul nostru şi care, de altminteri, sunt şi ele tot divin-spirituale, că noi, ca oameni, putem depăşi pământescul. Iată de ce sărbătoarea Paştilor este aceea care ne aduce aminte de acea forţă care, mai devreme sau mai târziu, se va trezi în noi. Sărbătoarea Paştilor a fost aşezată fără dată fixă, în armonie cu constelaţiile de pe cer. Omul trebuie să trezească în el amintirea a ceea ce poate fi el, dacă-şi înalţă privirea spre Cer, spre a vedea cum poate fi el eliberat de orice existenţă pământească şi cum se poate el înălţa deasupra oricărei existenţe pământeşti.

În ceea ce vine spre noi ca forţă de acest fel se află posibilitatea libertăţii noastre lăuntrice, a eliberării noastre interioare. Dacă vom simţi că în lăuntrul nostru suntem în stare a ne autodepăşi, ne vom strădui să realizăm cu adevărat această autodepăşire. Atunci vom vrea să-l eliberăm oarecum pe omul lăuntric din noi, să-l smulgem dependenţei de omul exterior. E adevărat că vom continua să locuim în omul exterior care suntem, dar vom deveni deplin conştienţi de forţa spirituală lăuntrică a omului interior. Şi de momentul când ne dăm seama că ne putem elibera prin această sărbătoare a unor Paşti lăuntrice, de acest moment depinde apoi dacă vom atinge momentul Rusaliilor, dacă spiritul care s-a regăsit în lăuntrul său îl umplem cu un conţinut care nu este din această lume, ci din lumea spirituală. Numai acest conţinut provenitor din lumile spirituale ne poate face liberi. El este adevărul spiritual despre care Christos spune. “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Iată de ce Rusaliile depind de Paşti. Sunt o urmare a Paştilor: Paştile – stabilite potrivit cu poziţia constelaţiilor de pe cer; Rusaliile – ceva care trebuie să urmeze Paştilor ca un efect necesar, după un anumit număr de săptămâni.

Vedem astfel la o analiză mai profundă că în însăşi stabilirea datei acestor sărbători domneşte o mare înţelepciune. Vedem că aceste sărbători sunt aşezate cu necesitate tocmai în acest fel în ciclul anual şi că ele ne pun în fiecare an în faţa a ceea ce noi am fost ca oameni, a ceea ce suntem, a ceea ce putem deveni. Dacă vom şti să medităm în acest fel la aceste sărbători, atunci ele, ca sărbători ce ne leagă cu tot trecutul, vor deveni pentru noi un impuls sădit în omenire în vederea progresului. În special Rusaliile, dacă le înţelegem astfel, ne înarmează cu încredere, forţă şi speranţă, dacă ştim ce putem deveni în sufletele noastre urmându-i pe aceia care au înţeles primii impulsul christic şi s-au învrednicit astfel de pogorârea limbilor de foc asupra lor. Năzuinţa la primirea Spiritului Sfânt formează ca prin minune ochiul nostru spiritual, dacă înţelegem că Rusaliile sunt totodată o sărbătoare a viitorului. Dar atunci trebuie să învăţăm a înţelege şi această sărbătoare a Rusaliilor în adevărata ei semnificaţie creştină. Atunci va trebui să învăţăm a înţelege ce au spus mai întâi grandioasele limbi, grandioasele inspiraţii ale Rusaliilor. Ce sunete de bronz s-au desprins din “sunetele puternice” care s-au revărsat după acea imagine, adusă în faţa sufletelor noastre ca simbol al celor dintâi Rusalii creştine? Ce fel de voci au fost acelea care spuneau, într-o minunată armonie a sferelor: aţi simţit forţa impulsului christic, voi, cei dintâi care o înţelegeţi! Iar forţa lui Christos a devenit în voi o forţă a propriului vostru suflet, încât fiecare suflet individual a dobândit posibilitatea ca, după Evenimentul de pe Golgota, să-L vadă în mod real pe Christos. Atât de puternică a fost influenţa exercitată de impulsul christic asupra fiecăruia dintre voi în parte!

Dar impulsul christic este un impuls spre libertate. Cea mai adevărată lucrare a sa, în cel mai autentic înţeles al cuvântului, nu se arată atunci când el acţionează în afara sufletului uman. Adevărata lucrare a impulsului christic se arată numai atunci când el începe să lucreze în însuşi sufletul uman individual. Şi primii oameni care l-au înţeles pe Christos s-au simţit chemaţi, prin evenimentul trăit de Rusalii, să vestească ceea ce era în propriile lor suflete, ceea ce li se dezvăluise în revelaţiile şi inspiraţiile propriului lor suflet drept conţinut al învăţăturii lui Christos. Christos a dăruit această forţă prin care oamenii să poată face ca în propriul lor suflet să înflorească cuvântul pe care ei trebuiau să-l vestească drept solie a creştinismului. Devenind conştienţi de faptul că impulsul christic a fost cel care a acţionat în dosul acelei sfinte pregătiri dinaintea Rusaliilor, ei s-au simţit chemaţi de către forţa impulsului christic ce lucra în ei să lase ca în ei să vorbească limbile de foc, Sfântul Spirit individualizat, şi să plece să vestească solia lui Christos.

Să nu credeţi cumva că cei care au înţeles astfel sensul evenimentului petrecut de Rusalii au recunoscut numai cele spuse de Christos numai acele cuvinte pe care Christos le rostise; ei au recunoscut drept cuvinte christice, şi ceea ce vine din forţa unui suflet care simte lucrând în el impulsul christic. Iată de ce Sfântul Duh se revarsă sub formă individualizată în fiecare suflet uman care dezvoltă în el puterea de a simţi impulsul christic. Unui astfel de suflet îi vor apărea atunci într-o nouă lumină aceste cuvinte: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii.”

Şi atunci aceia care depun eforturi serioase spre a înţelege impulsul christic au dreptul să se simtă şi ei chemaţi, prin îndemnurile născute din impulsul christic în inimile lor, să vestească cuvântul lui Christos, oricât de nou ar suna el de fiecare dată şi chiar dacă în fiecare epocă a omenirii el ar suna astfel. Sfântul Spirit s-a pogorât nu pentru ca noi să ne limităm la puţinele cuvinte ale Evangheliilor care au fost rostite în primul deceniu al întemeierii creştinismului, El s-a pogorât pentru a se putea povesti într-un fel mereu nou despre mesajul lui Christos. Sufletele umane evoluează de la epocă la epocă, de la încarnare la încarnare, tocmai pentru ca să li se spună mereu ceva nou. Nu cumva credeţi că sufletele ce evoluează din încarnare în încarnare sunt condamnate să audă drept solie a lui Christos mereu aceleaşi cuvinte care au fost rostite odinioară, pe când aceste suflete erau în trupuri, contemporane cu apariţia istorică a lui Christos pe Pământ! În impulsul christic zace forţa de a vorbi tuturor oamenilor până la sfârşitul ciclului pământesc. Dar pentru aceasta a fost necesar să vie ceea ce a făcut posibil ca solia lui Christos să fie vestită sufletelor umane evoluate în mod corespunzător, în fiecare epocă. Şi dacă simţim întreaga forţă a impulsului Rusaliilor, ar trebui să simţim că avem datoria de a ne îndrepta auzul spre acest cuvânt: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul evoluţiei pământeşti!” Dacă vă umpleţi de impulsul christic, veţi putea auzi de-a lungul tuturor epocilor cuvântul care a fost aprins de către Întemeietor în momentele întemeierii creştinismului, cuvânt pe care Christos îl adresează tuturor timpurilor pentru că El este cu oamenii în toate timpurile auzibil pentru aceia care vor să-L audă.

Astfel, noi înţelegem forţa impulsului Rusaliilor ca pe ceva care ne dă dreptul de a vedea în creştinism o realitate în necontenită creştere, care ne dă revelaţii mereu noi. Noi, cei conştienţi că trebuie să vestim, prin Ştiinţa spirituală, înseşi cuvintele  christice care se revarsă cu forţă în noi din corurile spirituale, le spunem acelora care vor să conserve creştinismul în forma lui originară: noi suntem aceia care-L înţelegem cu adevărat pe Christos, pentru că noi înţelegem adevăratul sens al Rusaliilor.

Şi simţindu-ne chemaţi să scoatem din creştinism mereu alte înţelepciuni, le vom scoate la suprafaţă tocmai pe acelea care sunt pe măsura sufletului ce evoluează din încarnare în încarnare.

Creştinismul e de o bogăţie şi plenitudine infinite. Dar oamenii n-au fost întotdeauna de o infinită bogăţie şi plenitudine, în secolele când Creştinismul trebuia să le fie vestit pentru întâia oară. Ce cutezanţă ar fi să spunem azi: omenirea este deja matură să înţeleagă creştinismul în infinita lui plenitudine şi infinita lui măreţie! Adevărata smerenie creştină este numai aceea care spune: Înţelepciunea creştină este infinit de mare. Dar capacitatea oamenilor de a-şi asimila această înţelepciune a fost, la început, limitată; ea se va desăvârşi însă şi se va maturiza din ce în ce mai mult.

Să cuprindem cu privirea timpul ce se întinde de la primele secole creştine şi până în epoca noastră: prin impulsul christic ne-a fost dăruit un impuls mare, grandios, cel mai mare impuls dăruit omenirii în cursul evoluţiei pământeşti. De acest lucru poate deveni conştient oricine învaţă a cunoaşte evoluţia pământească în legile ei fundamentale. Un lucru n-ar trebui însă uitat aici: până azi a fost înţeleasă doar o parte infinită din ceea ce conţine de fapt impulsul christic. În cele aproape două milenii de evoluţie creştină, ceea ce a fost dat prin creştinismul esoteric – dar numai pentru aceia pentru care creştinismul adus a putut deveni o învăţătură ascunsă – n-a putut fi integrat vieţii exoterice, exterioare. Nu i-a putut fi integrat, de pildă, acel adevăr creştin care poate fi dezvăluit în zilele noastre: reîntruparea omului sau reîncarnarea. Şi dacă azi vestim reîncarnarea, noi ne dăm seama tocmai în lumina semnificaţiei Rusaliilor, aşa cum am caracterizat azi, că reîncarnarea este un adevăr creştin care poate fi revelat în zilele noastre şi pe cale exoterică sufletelor umane, devenite între timp mai mature, adevăr care însă nu putuse fi descoperit sufletelor încă necoapte din primele secole ale vestirii creştine.

Dar n-am făcut încă decât foarte puţin prin aceea că am arătat în câteva locuri că şi creştinismul conţine ideea reîncarnării. De la toţi adversarii ştiinţei spirituale care-şi zic creştini putem învăţa cât de puţin este cunoscută reîncarnarea în creştinismul exoteric. Unicul lucru pe care aceştia îl ştiu este: Ştiinţa spirituală dă învăţături despre ceva care seamănă cu reîncarnarea. Oamenii se mulţumesc să spună: aceasta este o învăţătură indiană sau budistă. Nu se ştie că în zilele noastre Christos cel viu din lumile spirituale este Acela care ne dă învăţătura despre reîncarnare. Se crede că omenirii trebuie să i se comunice numai învăţături vechi, păstrate prin tradiţie. Reîncarnarea ca învăţătura despre karmă n-a putut pătrunde până acum în creştinismul exoteric. Bogăţia de adevăr ce zace în creştinism a trebuit să-i fie comunicată omenirii numai treptat, în mod fragmentar, bucată cu bucată.

Dar prin impulsul christic – care nu este o învăţătură sau o doctrină, ci o forţă ce trebuie percepută în cel mai intim lăcaş al sufletului – a fost dat implicit ceva. Tocmai dacă punem impulsul christic în legătură cu învăţătura despre reîncarnare putem înţelege ce ni s-a dat prin el. Ştim că numai cu câteva secole înainte de naşterea creştinismului fusese dată, mai mult în Orient, o învăţătură propriu-zisă: învăţătura marelui Buddha. Şi în timp ce forţa şi impulsul creştinismului se răspândeau din Asia Mică înspre Apus, Răsăritul a fost martorul unei largi răspândiri a budismului. Ori, ştim că acesta conţine învăţătura despre reîncarnare. Dar sub ce formă o conţine?

Celui care cunoaşte faptele, budismul îi apare ca un ultim produs al unor învăţături şi revelaţii care l-au precedat. De aceea el conţine întreaga măreţie a epocii originare. Totuşi, el se prezintă ca o ultimă consecinţă a înţelepciunii originare a omenirii, care conţinea şi teoria reîncarnării. Dar cum o înveşmântează budismul în revelaţiile lui? În aşa fel încât omul să-şi îndrepte atenţia spre încarnările lui precedente şi spre încarnările prin care mai are de trecut. Pentru budism, faptul că omul trece din încarnare în încarnare este o învăţătură absolut ezoterică. Să nu vorbiţi cumva de o egalitate abstractă a tuturor religiilor! În realitate există nişte diferenţe enorme: de pildă, cea dintre creştinism, care secole dea rândul n-a dat nici o atenţie ideii de reîncarnare, şi budismul exoteric, care a trăit şi urzit aceste gânduri. Iar în acest caz nu ne este îngăduit să amestecăm lucrurile în mod abstract, ci trebuie să cunoaştem lumea aşa cum este ea în realitate. Pentru budism este o certitudine faptul că omul se va întoarce mereu iarăşi şi iarăşi pe Pământ; dar budistul, gândind la acest lucru, îşi spune: caută să-ţi înfrângi setea de a te mai încarna; căci misiunea ta este să te eliberezi cât mai curând de setea de a trece prin şirul încarnărilor şi să trăieşti, eliberat de toate încarnările pământeşti, într-o împărăţie spirituală.

În acest fel priveşte Budismul încarnările umane ce-şi vor urma una alteia; dar el se străduieşte să-şi însuşească cât mai multe forţe spre a se sustrage cât mai curând acestor încarnări. Ceva îi lipseşte Budismului, şi aceasta o arată învăţătura exoterică. Îi lipseşte ceea ce am putea numi un impuls care să fie atât de puternic încât să poată deveni din ce în ce mai desăvârşit în noi iar budistul să-şi poată spune: Vină oricâte încarnări! Prin impulsul christic noi ne putem transforma din încarnare în încarnare în aşa fel încât să sorbim tot mai mult din experienţele şi trăirile acestor încarnări! Impulsul christic ne dăruieşte o forţă care poate da acestor încarnări un conţinut din ce în ce mai înalt. Dacă veţi fecunda budismul – sau ceea ce trăieşte în el drept veritabilă idee a reîncarnării – cu impulsul christic, veţi vedea un element nou, care dă Pământului un nou sens în cadrul evoluţiei omenirii.

Şi, pe de altă parte, creştinismul: impulsul christic există în creştinism şi ca ceva exoteric. Dar cum a trăit acest impuls de-a lungul secolelor care s-au scurs până acum? Fără îndoială, creştinismul exoteric vede în el ceva de o infinită perfecţiune, ceva ce trebuie să trăiască în el însuşi drept ideal suprem de care să se apropie din ce în ce mai mult. Dar ce cutezanţă din partea unui creştin să creadă că într-o singură încarnare poate avea nişte forţe prin care să facă să se dezvolte germenele sădit de impulsul christic! Ce cutezanţă din partea unui creştin exoteric, dacă el ar crede că suntem în stare să facem ceva care să fie suficient pentru ca impulsul christic să înflorească într-o singură viaţă! De aceea creştinul exoteric va spune: noi trecem prin poarta morţii; şi atunci, în împărăţia spirituală, vom avea prilejul de a ne dezvolta mai departe şi de a aduce Impulsul christic la înflorire. – Astfel, în concepţia lui, creştinul exoteric asociază morţii o împărăţie spirituală din care nu se mai întoarce pe Pământ. Dar un creştin exoteric, care crede că viaţa pe Pământ este urmată de o viaţă într-o lume spirituală, înţelege el oare impulsul christic? Nu-l înţelege! Fiindcă dacă l-ar înţelege, n-ar crede niciodată că ceea ce trebuie să-i dăruiască impulsul christic poate fi dobândit într-o viaţă spirituală, care urmează morţii, fără ca el să se mai întoarcă vreodată pe Pământ.

Pentru ca fapta de pe Golgota să poată fi săvârşită, pentru ca această victorie asupra morţii să poată fi repurtată, a fost necesar ca Christos însuşi să coboare în această viaţă pământească; şi El a trebuit să coboare pentru că avea de îndeplinit ceva ce nu poate fi trăit şi simţit decât pe Pământul nostru. Christos a coborât pe Pământ pentru că forţa faptei din Misterul de pe Golgota trebuie să acţioneze asupra unor oameni aflaţi în corp fizic. Din această cauză forţa christică poate acţiona în primă instanţă numai asupra unor oameni aflaţi în corp fizic. Şi dacă omul aflat în corp fizic a primit forţa Misteriului de pe Golgota, acest impuls poate lucra în el mai departe, atunci când va fi trecut prin poarta morţii. Dar el se va desăvârşi graţie impulsului christic numai în măsura în care şi-a însuşit acest impuls încă din viaţa dintre naştere şi moarte. Când se întoarce pe Pământ, omul trebuie să ducă la un anumit grad de desăvârşire ceea ce şi-a asimilat. Şi numai de-a lungul următoarelor vieţi pământeşti poate omul să înveţe a înţelege ce trăieşte în impulsul christic. Omul n-ar putea înţelege niciodată impulsul christic, dacă el ar trăi numai o dată; acest impuls trebuie să ne conducă prin vieţi pământeşti repetate, pentru că Pământul este locul destinat înţelegerii şi trăirii Evenimentului de pe Golgota.

Aşa se face că creştinismul poate fi înţeles numai dacă temerara idee că impulsul christic poate fi adus la înflorire într-o singură viaţă este înlocuită cu o alta: ideea că numai de-a lungul unor vieţi pământeşti repetate omul se poate desăvârşi omul atât de mult încât să aducă la înflorire în el idealul christic. Atunci el va putea duce sus, în lumea spirituală, roadele trăirilor pe care le-a avut aici. Dar el poate duce acolo sus numai atât cât a înţeles aici, pe Pământ, din acel impuls care a trebuit să se producă tocmai pe Pământ, ca cel mai important conţinut al tuturor evenimentelor de pe Pământ.

Vedem astfel că ceea ce din revelaţiile spirituale, trebuie adăugat creştinismului, este o idee a reîncarnării născută din solul lui. Înţelegând acest lucru ne vom da seama ce înseamnă pentru noi astăzi, pe tărâmul ştiinţei spirituale, conştienţa faptului că ne făurim pe noi înşine pe baza revelaţiei Rusaliilor: ea ne îndreptăţeşte să putem simţi o înnoire a manifestării acelei forţe care zăcea în “limbile de foc” ce s-au pogorât asupra celor dintâi oameni care au înţeles creştinismul.

Unele dintre cele spuse în ultimul timp în cadrul mişcării noastre pot să reapară azi sub o formă nouă în faţa sufletelor noastre. Căci ele se prezintă ca un fel de apropiere între Orient şi Occident, între cele două mari revelaţii, creştinismul şi budismul. Le vedem cum se unesc pe plan spiritual. Iar înţelegerea justă a ideii creştine a Rusaliilor ne dă posibilitatea de a justifica unirea acestor două mari religii existente azi pe suprafaţa Pământului. Dar asemenea revelaţii nu pot fi unite numai prin impulsuri exterioare; ar rămâne doar teorie. Cine ar vrea să-şi asimileze ceea ce creştinismul a oferit până acum şi ceea ce budismul a oferit până acum, şi ar vrea să le contopească pe amândouă în forma unei noi religii, acela nu ar face să se nască, pentru omenire, un nou conţinut sufletesc, ci numai o teorie abstractă care n-ar putea încălzi sufletul nici unui om. Dacă e să se întâmple aşa ceva, trebuie să apară noi revelaţii. Iar aceste revelaţii sunt pentru noi acea solie a cunoaşterii spirituale pe care în zilele noastre o pot percepe deocamdată numai aceia care, prin educaţia spiritual-ştiinţifică, s-au maturizat în sensul că pot să lase ca în ei să vorbească Christos, Cel care este cu noi până la sfârşitul evoluţiei pământeşti. S-a arătat însă că noi ne aflăm acum într-un moment important al evoluţiei omenirii: că, înainte de sfârşitul acestui secol, în sufletul uman se vor fi dezvoltat forţe care-l vor face pe om să dezvolte un fel de clarvedere eterică, graţie căreia anumiţi oameni vor avea, ca printr-o dezvoltare firească, trăirea pe care a avut-o Pavel la porţile Damascului. Aşa încât Christos, acum într-un înveliş eteric, va deveni din nou perceptibil, pentru forţele spirituale intensificate ale omului. Ceea ce Pavel a văzut la porţile Damascului se va înălţa în tot mai multe suflete. Şi atunci lumea îşi va da seama că ştiinţa spirituală este ceva care există ca revelaţie dinainte vestită a unui adevăr reînnoit şi metamorfozat al impulsului christic. Această nouă revelaţie o vor înţelege numai aceia care cred că acel curent proaspăt de viaţă spirituală în care odinioară – indivizibil pentru toate timpurile – s-a revărsat Christos, va rămâne viu pentru totdeauna. Cine nu vrea să creadă acest lucru nu are decât să propăvăduiască un creştinism îmbătrânit. Cine crede însă în evenimentul real al Rusaliilor şi-l înţelege, acela îşi va da seama că ceea ce a început odată cu Revelaţia creştină se va dezvolta din ce în ce mai mult, va vorbi omenirii în sunete mereu noi, şi că vor exista întotdeauna lumile sufleteşti individualizate ale Sfântului Duh, limbile de foc, iar sufletul uman va putea trăi şi manifesta impulsul christic cu o ardoare şi un entuziasm mereu noi.

Putem crede în viitorul Creştinismului dacă înţelegem ideea Rusaliilor în realitatea ei. Şi atunci apare în faţa noastră, cu o forţă care acţionează asemenea unei forţe prezente în sufletul însuşi, impunătoarea imagine! Atunci şi noi simţim viitorul aşa cum l-au simţit, sub inspiraţia Sfântului Duh, cei dintâi oameni care au înţeles creştinismul, cu condiţia să ne străduim a face ca în sufletele noastre să prindă viaţă ceva care nu cunoaşte limitele trasate diferitelor mădulare umane şi care vorbeşte o limbă pe care o pot înţelege toate sufletele de pe întreaga suprafaţă a pământului. Noi simţim ideea de pace, iubire şi armonie pe care o conţine ideea Rusaliilor. Şi simţim cum această idee a Rusaliilor însufleţeşte sărbătoarea Rusaliilor noastre. Simţim că ea este chezăşia nădejdii noastre de a avea parte de libertate şi nemurire.

Pentru că simţim că în sufletul nostru spiritul se trezeşte în mod individualizat, în noi se trezeşte cea mai importantă însuşire a Spiritului: Infinitatea spiritualului. Prin faptul că se împărtăşeşte din spiritual, omul devine conştient de nemurirea şi veşnicia lui. În ideea Rusaliilor simţim cu adevărat forţa acelor străvechi cuvinte pe care iniţiaţii unul după altul, le-au sădit în diferitele limbi, şi care ne revelează sensul înţelepciunii şi al veşniciei. O simţim ca pe o idee a Rusaliilor, care s-a transmis din epocă în epocă în cuvintele care abia azi pot răsuna exoteric spre a fi înţelese de întreaga omenire:

Fiinţă se rânduie lângă fiinţă în întinderile spaţiului,
Fiinţă urmează după fiinţă în curgerea timpului.
De rămâi în întinderile spaţiului, în curgerea timpului,
Tu eşti, o omule, în împărăţia celor trecătoare.
Deasupra lor se înalţă însă sufletul tău cu putere
Când, presimţind sau cunoscând, contemplă nepieritorul
Dincolo de întinderile spaţiului, dincolo de curgerea timpului.