„Veți cunoaște adevărul,
și adevărul vă va face liberi” [Nota
34]
Sărbătorile, ca semne de aducere aminte ale vremii, ne îndreaptă gândurile și sentimentele înspre trecut. Prin semnificația lor, ele trezesc în noi idei care ne leagă cu tot ceea ce era sfânt pentru propriile noastre suflete în epocile trecute. Prin înțelegerea a ceea ce se află în aceste sărbători, în noi sunt trezite la viață și reprezentări care ne îndreaptă privirile spre viitorul omenirii, adică, în ceea ce ne privește: spre viitorul propriului nostru suflet. Sunt trezite la viață sentimente care ne dăruiesc acel entuziasm ce ne poate ajuta să ne transpunem încă de pe acum în epocile viitoare, iar idealurile dăruiesc entuziasm voinței noastre, ne înzestrează cu puterea de a acționa în așa fel încât să putem răspunde tot mai bine sarcinilor ce ne revin pentru viitor.
Într-un sens mai adânc al cuvântului, sărbătoarea Rusaliilor poate fi caracterizată, așadar, ca orientând privirea spirituală și înspre viitor și înspre trecut. Semnificația pe care sărbătoarea Rusaliilor o are pentru oamenii Occidentului ni se înfățișează printr-o imagine impunătoare, o imagine care ne vorbește simțirii noastre în profunzimi. De altfel, această imagine este binecunoscută fiecăruia dintre cei de față. Întemeietorul Creștinismului mai zăbovește o vreme, după ce a săvârșit Misterul de pe Golgota, printre aceia care-L pot vedea în acea corporalitate pe care a îmbrăcat-o după Misterul de pe Golgota. Și apoi, în fața sufletelor noastre apare, într-o înșiruire de imagini pline de semnificații, urmarea acelor evenimente. Într-o impresionantă viziune, perceptibilă celor mai apropiați adepți ai săi, corporalitatea pe care a îmbrăcat-o întemeietorul creștinismului după Misterul de pe Golgota, se destramă prin așa-numita Înălțare la cer.
Peste zece zile urmează apoi ceea ce va fi caracterizat acum prin mijlocirea unei imagini care se adresează într-o limbă deosebit de pătrunzătoare tuturor inimilor care vor s-o înțeleagă. Sunt adunați la un loc adepții lui Christos; aceia care L-au înțeles cei dintâi. Ei simt în adâncul sufletului lor grandiosul impuls care a pătruns prin El în evoluția omenirii și, plin de fiorul așteptării, sufletul lor e gata să primească evenimentele care trebuie să se petreacă în chiar aceste suflete, conform promisiunii ce le-a fost făcută. Cu adâncă ardoare lăuntrică s-au adunat acești primi oameni care au înțeles și mărturisit impulsul christic; s-au adunat în ziua acelei sărbători a Rusaliilor, care în ținuturile lor se bucura din moși-strămoși de o înaltă prețuire. Și sufletele lor sunt înălțate la o viziune superioară, am putea spune că ei sunt chemați oarecum, prin ceea ce ne este prezentat ca „vuiet puternic”, să își îndrepte capacitățile de observație spre ceea ce urma să se întâmple, spre ceea ce-i așteaptă atunci când, în noi și noi reîncarnări, în care vor avea în lăuntrul lor focul impulsului pe care l-au primit în inimile lor, vor trăi pe acest Pământ al nostru.
Și în fața sufletului nostru se zugrăvește imaginea „limbilor de foc” ce se pogoară asupra capului fiecăruia dintre adepți, și o grandioasă viziune le spune celor care erau de față cum va fi viitorul acestui impuls. Pentru că cei dintâi oameni care l-au înțeles pe Christos și care sunt adunați acolo se simt ca și cum ar vorbi nu acelora care se află în imediata lor apropiere spațială și temporală: ei își simt inimile transpuse departe, departe, la cele mai diferite popoare de pe suprafața Pământului, ei simt că în inimile lor crește ceva ce poate fi tradus în toate limbile, pe înțelesul inimilor tuturor oamenilor. Cei dintâi adepți se simt ca scăldați în această viziune grandioasă a viitorului creștinismului care se desfășoară în fața lor ca și cum ar fi înconjurați de toți oamenii aparținând tuturor popoarelor Pământului, care-L vor înțelege în viitor pe Christos. Și ei simt ca și cum ar avea puterea de a înveșmânta vestirea creștină în cuvinte care să fie inteligibile nu numai acelora care se află în imediata lor apropiere spațială și temporală, dar tuturor oamenilor de pe Pământ, pe care-i vor întâlni în viitor.
Acesta a fost conținutul lăuntric emoțional care a umplut cugetele celor dintâi adepți ai creștinismului la primele Rusalii creștine. Dar explicațiile ce se dau în sensul veritabilului creștinism esoteric, și care au fost înveșmântate în simboluri, spun: Spiritul, care este adeseori numit și Sfântul Duh, cel care există, cel care-și pogora forța în vremea când Christos Iisus își trimitea spre Pământ propriul Său Spirit, care reapărea când Iisus era botezat de către Ioan Botezătorul – același Spirit, într-o altă formă, în forma mai multor limbi de foc strălucitoare, se pogorî asupra individualităților celor dintâi oameni care L-au înțeles pe Christos. ‒ Sărbătoarea Rusaliilor mai vorbește despre acest Sfânt Duh și într-o cu totul altă formă. Să așezăm în fața sufletelor noastre semnificația cuvântului „Sfântul Duh”, în accepțiunea care i se dă în Evanghelii. Cum se vorbea oare, de fapt, în vremurile vechi și, de asemenea în cele care au precedat vestirea creștinismului despre Spirit?
În vremurile vechi se vorbea în multe feluri despre Spirit, dar mai ales într-unul. Cei vechi împărtășeau, după cum știm, acea concepție care prin cunoașterea noastră spiritual-științifică actuală își poate găsi din nou justificarea: când un om intră, prin naștere, în existența ce se desfășoară între naștere și moarte, corpul în care această individualitate se încarnează este determinat de două moduri. Această corporalitate a omului are de îndeplinit, în esență, două feluri de sarcini. Noi, cu corporalitatea noastră, suntem oameni în sensul general al cuvântului; dar, tot cu corporalitatea noastră, suntem, înainte de toate, oameni ai cutărui sau cutărui popor, al unei rase sau familii. În acele vremuri vechi dinaintea vestirii creștinismului se percepea încă prea puțin din ceea ce poate fi numit „general-uman”, din acel sentiment de apartenență care se încetățenește din ce în ce mai mult în inimile oamenilor de la vestirea creștină încoace și care ne spune: Tu ești om împreună cu toți oamenii de pe Pământ! ‒ Dimpotrivă, ei posedau cu atât mai mult acel sentiment care făcea din fiecare om individual un apartenent al poporului său, al neamului său.
Acest lucru și-a găsit expresia în vechea și venerabila religie hindusă sub forma credinței că nu poate fi adevărat hindus decât acela care este hindus prin comunitatea de sânge. În multe privințe și membrii vechiului popor evreu – deși în multe cazuri ei încălcaseră acest principiu – împărtășeau această credință înainte de venirea lui Christos Iisus. În concepția lor, un om aparținea poporului lor numai dacă o pereche de părinți care aparțineau acestui popor, care deci erau înrudiți prin sânge cu acesta, l-au făcut să se nască în sânul acestui popor.
Dar ei mai trebuiau să simtă întotdeauna și un alt lucru. E drept că la toate popoarele în vremurile vechi, omul se simțea, mai mult ca un mădular al tribului, ca un mădular al poporului, și cu cât ne întoarcem mai departe în epoci străvechi cu atât e mai intens acest sentiment: de a nu se simți deloc o individualitate umană izolată, cu însușiri umane individuale. Acestea sunt cele două principii pe care ei le simțeau acționând în umanitatea noastră exterioară: apartenența la poporul respectiv și individualizarea ca om de sine stătător.
Numai că forțele care aparțineau acestor două principii erau atribuite, în diferite feluri, celor doi părinți. Principiul grație căruia omul aparținea mai mult poporului său era atribuit eredității pe linie maternă. Principiul datorită căruia omul aparținea mai mult poporului său, prin care el se încadra mai mult în ceea ce este general, era atribuit eredității prin mamă. Dacă omul simțea în sensul acestei vechi concepții despre lume, el spunea despre mamă că în ea pulsează Spiritul Poporului. Ea era plină de Spiritul Poporului și transmitea copilului ei, pe cale ereditară, general-umanul care trăia în poporul respectiv. Iar despre tată se spunea că este purtătorul și moștenitorul acelui principiu care-i dă omului mai mult însușiri individuale, personale. Când, așadar –, încă tot în concepția vechiului popor evreu din timpurile precreștine – un om intra prin naștere în existență, se putea spune: el este o personalitate, o individualitate grație forțelor tatălui său. Mama lui era însă plină în întreaga ei ființă de acel Spirit care pulsează în întregul popor și pe care ea îl transmisese copilului. Despre mamă se spunea că în ea sălășluiește Spiritul Poporului. Și în acest sens se vorbea de preferință despre Spiritul care-și trimite forțele de sus, din împărățiile spirituale, asupra omenirii, prin aceea că-și revărsa forțele în omenire, în lumea fizică, prin mijlocirea mamei.
Dar impulsul christic a adus cu sine o concepție nouă, concepția potrivit căreia acest spirit despre care se vorbea mai înainte, acest Spirit al Poporului, trebuia să fie înlocuit de un Spirit care, e drept, era înrudit cu el, dar care era mult superior: un Spirit care se raportează la întreaga omenire exact în același fel în care vechiul Spirit se raporta la diferitele popoare în parte. Acest Spirit trebuia să fie dăruit omenirii și s-o umple cu acea forță interioară care spune: „Eu nu mă mai simt doar un mădular al unei părți a omenirii, ci al întregii omeniri, eu sunt un mădular al întregii omeniri – și voi fi din ce în ce mai mult un mădular al acestei omeniri în totalitatea ei!” Această forță care revărsa așadar, universalul uman asupra întregii omeniri, era atribuită Sfântului Duh. În acest fel Spiritul care se revela sub forma forței ce se revărsa din Spiritul Poporului în mamă, se transformă din „Spirit” în „Spirit Sfânt” („Duh Sfânt”).
Cel ce urma să aducă oamenilor forța prin care să dezvolte tot mai mult universalul-uman în existența pământească, nu putea locui decât ca prim născut într-un trup care să fi fost moștenit în sensul forței Sfântului Duh. Dar aceasta fu solia pe care o primi Mama lui Iisus ca „Bunavestire”. Și din Evanghelia lui Matei aflăm ce consternat a fost Iosif, despre care ni se spune că este un om pios; dar în vechea lui accepțiune, acest cuvânt însemna că el era un om care nu putea crede altceva decât că: dacă va avea vreodată un copil, atunci acesta se va naște din Spiritul poporului său. Acum el află că Mama copilului său a fost umplută, „pătrunsă” de forța unui Spirit care nu e doar un Spirit al Poporului, ci Spiritul întregii omeniri! Și el nu crede că ar putea trăi împreună cu o femeie care i-ar naște un fiu ce poartă în sine Spiritul întregii omeniri și nu Spiritul pe care îl venerase el în pioșenia lui. Și de aceea vru el, așa cum ni se spune, s-o „părăsească într-ascuns”. Și numai după ce din lumile spirituale i se făcu o comunicare ce-i dădu forță, s-a putut numai atunci hotărî să aibă un fiu de la acea femeie care era plină de forța Sfântului Spirit.
Acest Spirit a desfășurat așadar o activitate creatoare atunci când, prin nașterea lui Iisus din Nazaret, și-a revărst forțele în omenire. Și el lucrează mai departe prin acel act grandios al Botezului lui Ioan în Iordan. Înțelegem acum ce este forța Sfântului Duh: este forța menită să-l scoată pe om din tot ce-l diferențiază și-l izolează, să-l ridice la ceea ce face din el un mădular al întregii omeniri ce umple Pământul, la ceea ce lucrează ca legătură sufletească de la fiecare suflet către oricare alt suflet, indiferent de trupul în care acesta locuiește.
Dar despre același Spirit Sfânt ni se mai spune că el este acela care, printr-o altă revelație, se revarsă de Rusalii în individualitățile celor dintâi oameni care înțeleg creștinismul. La Botezul lui Ioan, Spiritul ni se înfățișează sub chipul porumbelului. Dar acum apare o altă imagine: imaginea limbilor de foc. La Botezul din Iordan, Sfântul Spirit se manifestă sub forma unui singur porumbel, sub o formă unitară, iar de Rusalii el se manifestă sub forma mai multor limbi de foc individuale. Și fiecare din aceste limbi de foc este inspiratoare pentru acele individualități, pentru fiecare dintre individualitățile primilor adepți ai creștinismului. Ce reprezintă deci acest simbol al Rusaliilor care se înfățișează sufletului nostru?
După ce purtătorul Spiritului universal-uman își îndeplinise misiunea pe Pământ, după ce Christos a lăsat ca ultimele sale învelișuri să se topească în universal, după ce natura corporală unitară a învelișurilor lui Christos s-a dizolvat ca unitate în existența spirituală a Pământului, a apărut posibilitatea ca din inimile celor ce înțeleseseră impulsul christic să se vorbească despre acest impuls christic, să se acționeze în sensul acestui impuls christic. În măsura în care se manifestase în învelișurile exterioare, impulsul christic dispăruse prin Înălțarea la cer în lumea spirituală unitară; el s-a ivit din nou, zece zile mai târziu, din inimile ființelor individuale ale celor dintâi creștini. Și prin faptul că același spirit care a acționat în forța impulsului lui Christos a reapărut într-o formă multiplicată, cei dintâi adepți ai creștinismului deveniră purtători și vestitori ai mesajului christic, punând prin aceasta, la începutul evoluției creștine impunătorul semn de aducere aminte care ne spune: după cum primii adepți – și anume fiecare din ei – și-au asimilat impulsul christic, după cum lor le-a fost îngăduit să-și asimileze limbile de foc ca inspiratoare ale propriului lor suflet, tot așa voi, oamenii, cu toții, dacă vă străduiți să înțelegeți impulsul christic, să-i individualizați forțele, puteți lua impulsul christic în inimile voastre, puteți lua în voi forțe care să vă ajute să acționați în mod din ce în ce mai desăvârșit în sensul acestui impuls.
O mare speranță poate izvorî pentru noi din acest semn de aducere-aminte care a fost pus atunci ca punct de pornire al creștinismului. Și cu cât se desăvârșește mai mult, cu atât omul poate simți că Sfântul Spirit vorbește în lăuntrul propriului său suflet, în măsura în care gândirea, simțirea și voința umană se lasă pătrunse de acest Spirit Sfânt care, prin diviziune și multiplicare, este și Spirit individual în fiecare individualitate umană în parte. Prin aceasta, Duhul Sfânt este pentru noi, oamenii, în ceea ce privește evoluția noastră viitoare, Spiritul care ne ajută să devenim oameni liberi, suflete umane libere. Spiritul libertății e cel care pulsează în Spiritul revărsat peste cei dintâi oameni care au înțeles creștinismul, la cele dintâi Rusalii creștine. E Spiritul a cărui cea mai de seamă însușire a fost indicată de Christos Iisus însuși: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi!”
Numai în Spirit poate omul să devină liber. Câtă vreme depinde de corporalitatea în care locuiește spiritul său, el rămâne un sclav al acestei corporalități. El poate deveni liber numai dacă se regăsește în spirit și dacă, prin spirit, devine stăpânul a ceea ce există în el. „A deveni liber” presupune: a te regăsi ca spirit în tine însuți. Adevăratul Spirit în care ne putem regăsi este Spiritul universal-uman, pe care-l cunoaștem ca forță a Sfântului Spirit ce pătrunde în noi în felul arătat de Rusalii, pe care trebuie să-l facem să se nască în noi înșine, să-l lăsăm să se reveleze. Astfel simbolul Rusaliilor se transformă pentru noi în grandiosul ideal de dezvoltare liberă a sufletului uman spre o individualitate liberă, autonomă.
E ceea ce au simțit, mai mult sau mai puțin nebulos, chiar și aceia care au avut vreo legătură – nu în virtutea unei conștiențe limpezi, ci prin inspirație – cu instituirea sărbătorii Rusaliilor într-o anumită zi a anului. Dar această instituire exterioară a datei sărbătorilor are o semnificație deosebit de adâncă, iar cel care nu înțelege mai deloc lumea nu poate percepe înțelepciunea ce se manifestă până și în instituirea acestei sărbători. Să luăm cele trei sărbători. Crăciunul, Paștile, Rusaliile. Crăciunul, ca sărbătoare creștină, cade la o dată din an fixată precis; ea a fost fixată o dată pentru totdeauna într-o anumită zi a lunii decembrie. În fiecare an sărbătorim Crăciunul în aceeași zi. Altfel e cu Paștile. Paștile este o sărbătoare „mobilă”, determinată de constelațiile de pe cer: Paștile cad în prima duminică de după Luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară. Pentru aceasta omul trebuie să-și îndrepte privirile spre depărtările cerului, acolo unde stelele își urmează drumul lor, și de unde ne vestesc legile lumii. Paștile sunt o sărbătoare mobilă, tot așa cum în fiecare individualitate umană în parte, tot fără dată fixă, este momentul în care se trezește forța omului superior, înzestrat cu o conștiență superioară spre eliberarea din condiția umană obișnuită, inferioară. După cum într-un an Paștile cad într-o zi, iar în alt an în altă zi, tot așa pentru omul individual, potrivit cu trecutul său și cu forța strădaniilor pe care le depune, va veni, mai devreme sau mai târziu, momentul când își dă seama: eu pot găsi în mine forța de a face ca din mine să se nască un om superior.
Crăciunul însă este o sărbătoare cu dată fixă. Este sărbătoarea momentului când omul a lăsat în urma sa înflorirea și ofilirea naturii, toate bucuriile forțelor ce izvorăsc și curg năvalnic. Acum el vede existența Pământului în stare de somn, când acesta și-a retras în el forțele germenilor; natura exterioară s-a retras cu tot ce se află în ea ca forțe dătătoare de viață. Atunci când în lumea sensibilă exterioară se vede cel mai puțin din revelațiile acestor forțe dătătoare de viață, atunci când chiar în ce privește Pământul însuși putem vedea că într-un anumit moment forțele spirituale se retrag, spre a se reculege în vederea existenței din anul următor, când natura exterioară este în cel mai înalt grad tăcută, atunci, de Crăciun, omul trebuie să facă vie în el această speranță: că el nu este unit numai cu forțele Pământului, care acum, în perioada Crăciunului, tac, ci este unit cu acele forțe care nu tac niciodată, cu forțe care nu sălășluiesc numai pe Pământ, ci în împărățiile spirituale. Această speranță trebuie să răsară în sufletul său atunci când a văzut că Pământul e oarecum ca adormit. Această speranță trebuie să izvorască din cel mai adânc lăuntric al propriului său suflet și ea trebuie să se transforme pe cale spirituală în lumină atunci când în natura fizică exterioară domnește întunericul cel mai adânc. Atunci, cu ajutorul simbolului Crăciunului, omul trebuie să-și aducă aminte că forțele eului său sunt legate de trupul său pământesc exact cum manifestările din jurul său sunt legate de ciclul pe care Pământul îl parcurge de-a lungul anului. Sărbătoarea Crăciunului este așezată mereu la aceeași dată, după cum și Pământul adoarme în fiecare an la aceeași dată: este așezată, așadar, la data când omul trebuie să-și aducă aminte că el este legat de un trup, dar nu este condamnat a fi unit numai cu acest trup, ci poate hrăni în el speranța că va găsi forța de a deveni un suflet liber în sine însuși. Semnificația pe care o recunoaștem în sărbătoarea Crăciunului trebuie să ne aducă aminte de legătura noastră cu trupul și de dreptul pe care-l avem de a ne elibera de acest trup.
Dar de intensitatea străduințelor noastre depinde dacă vom dezvolta mai devreme sau mai târziu forțele pe care putem nădăjdui să le avem: forțele menite a ne ajuta să luăm din nou drumul în sus, spre spiritual, spre ceruri. Și simbolul Paștilor este acela care trebuie să ne facă să reflectăm la aceste lucruri.
Sărbătoarea Paștilor are menirea de a ne aminti că noi nu avem la dispoziție numai forțele pe care ni le oferă trupul nostru și care, de altminteri, sunt și ele tot divin-spirituale, că noi, ca oameni, putem depăși pământescul. Iată de ce sărbătoarea Paștilor este aceea care ne aduce aminte de acea forță care, mai devreme sau mai târziu, se va trezi în noi. Sărbătoarea Paștilor a fost așezată fără dată fixă, în armonie cu constelațiile de pe cer. Omul trebuie să trezească în el amintirea a ceea ce poate fi el, dacă-și înalță privirea spre Cer, spre a vedea cum poate fi el eliberat de orice existență pământească și cum se poate el înălța deasupra oricărei existențe pământești.
În ceea ce vine spre noi ca forță de acest fel se află posibilitatea libertății noastre lăuntrice, a eliberării noastre interioare. Dacă vom simți că în lăuntrul nostru suntem în stare a ne autodepăși, ne vom strădui să realizăm cu adevărat această autodepășire. Atunci vom vrea să-l eliberăm oarecum pe omul lăuntric din noi, să-l smulgem dependenței de omul exterior. E adevărat că vom continua să locuim în omul exterior care suntem, dar vom deveni deplin conștienți de forța spirituală lăuntrică a omului interior. Și de momentul când ne dăm seama că ne putem elibera prin această sărbătoare a unor Paști lăuntrice, de acest moment depinde apoi dacă vom atinge momentul Rusaliilor, dacă spiritul care s-a regăsit în lăuntrul său îl umplem cu un conținut care nu este din această lume, ci din lumea spirituală. Numai acest conținut provenitor din lumile spirituale ne poate face liberi. El este adevărul spiritual despre care Christos spune. „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi!”
Iată de ce Rusaliile depind de Paști. Sunt o urmare a Paștilor: Paștile – stabilite potrivit cu poziția constelațiilor de pe cer; Rusaliile – ceva care trebuie să urmeze Paștilor ca un efect necesar, după un anumit număr de săptămâni.
Vedem astfel la o analiză mai profundă că în însăși stabilirea datei acestor sărbători domnește o mare înțelepciune. Vedem că aceste sărbători sunt așezate cu necesitate tocmai în acest fel în ciclul anual și că ele ne pun în fiecare an în fața a ceea ce noi am fost ca oameni, a ceea ce suntem, a ceea ce putem deveni. Dacă vom ști să medităm în acest fel la aceste sărbători, atunci ele, ca sărbători ce ne leagă cu tot trecutul, vor deveni pentru noi un impuls sădit în omenire în vederea progresului. În special Rusaliile, dacă le înțelegem astfel, ne înarmează cu încredere, forță și speranță, dacă știm ce putem deveni în sufletele noastre urmându-i pe aceia care au înțeles primii impulsul christic și s-au învrednicit astfel de pogorârea limbilor de foc asupra lor. Năzuința la primirea Spiritului Sfânt formează ca prin minune ochiul nostru spiritual, dacă înțelegem că Rusaliile sunt totodată o sărbătoare a viitorului. Dar atunci trebuie să învățăm a înțelege și această sărbătoare a Rusaliilor în adevărata ei semnificație creștină. Atunci va trebui să învățăm a înțelege ce au spus mai întâi grandioasele limbi, grandioasele inspirații ale Rusaliilor. Ce sunete de bronz s-au desprins din „sunetele puternice” care s-au revărsat după acea imagine, adusă în fața sufletelor noastre ca simbol al celor dintâi Rusalii creștine? Ce fel de voci au fost acelea care spuneau, într-o minunată armonie a sferelor: ați simțit forța impulsului christic, voi, cei dintâi care o înțelegeți! Iar forța lui Christos a devenit în voi o forță a propriului vostru suflet, încât fiecare suflet individual a dobândit posibilitatea ca, după Evenimentul de pe Golgota, să-L vadă în mod real pe Christos. Atât de puternică a fost influența exercitată de impulsul christic asupra fiecăruia dintre voi în parte!
Dar impulsul christic este un impuls spre libertate. Cea mai adevărată lucrare a sa, în cel mai autentic înțeles al cuvântului, nu se arată atunci când el acționează în afara sufletului uman. Adevărata lucrare a impulsului christic se arată numai atunci când el începe să lucreze în însuși sufletul uman individual. Și primii oameni care l-au înțeles pe Christos s-au simțit chemați, prin evenimentul trăit de Rusalii, să vestească ceea ce era în propriile lor suflete, ceea ce li se dezvăluise în revelațiile și inspirațiile propriului lor suflet drept conținut al învățăturii lui Christos. Christos a dăruit această forță prin care oamenii să poată face ca în propriul lor suflet să înflorească cuvântul pe care ei trebuiau să-l vestească drept solie a creștinismului. Devenind conștienți de faptul că impulsul christic a fost cel care a acționat în dosul acelei sfinte pregătiri dinaintea Rusaliilor, ei s-au simțit chemați de către forța impulsului christic ce lucra în ei să lase ca în ei să vorbească limbile de foc, Sfântul Spirit individualizat, și să plece să vestească solia lui Christos.
Să nu credeți cumva că cei care au înțeles astfel sensul evenimentului petrecut de Rusalii au recunoscut numai cele spuse de Christos numai acele cuvinte pe care Christos le rostise; ei au recunoscut drept cuvinte christice, și ceea ce vine din forța unui suflet care simte lucrând în el impulsul christic. Iată de ce Sfântul Duh se revarsă sub formă individualizată în fiecare suflet uman care dezvoltă în el puterea de a simți impulsul christic. Unui astfel de suflet îi vor apărea atunci într-o nouă lumină aceste cuvinte: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii.”
Și atunci aceia care depun eforturi serioase spre a înțelege impulsul christic au dreptul să se simtă și ei chemați, prin îndemnurile născute din impulsul christic în inimile lor, să vestească cuvântul lui Christos, oricât de nou ar suna el de fiecare dată și chiar dacă în fiecare epocă a omenirii el ar suna astfel. Sfântul Spirit s-a pogorât nu pentru ca noi să ne limităm la puținele cuvinte ale Evangheliilor care au fost rostite în primul deceniu al întemeierii creștinismului, El s-a pogorât pentru a se putea povesti într-un fel mereu nou despre mesajul lui Christos. Sufletele umane evoluează de la epocă la epocă, de la încarnare la încarnare, tocmai pentru ca să li se spună mereu ceva nou. Nu cumva credeți că sufletele ce evoluează din încarnare în încarnare sunt condamnate să audă drept solie a lui Christos mereu aceleași cuvinte care au fost rostite odinioară, pe când aceste suflete erau în trupuri, contemporane cu apariția istorică a lui Christos pe Pământ! În impulsul christic zace forța de a vorbi tuturor oamenilor până la sfârșitul ciclului pământesc. Dar pentru aceasta a fost necesar să vie ceea ce a făcut posibil ca solia lui Christos să fie vestită sufletelor umane evoluate în mod corespunzător, în fiecare epocă. Și dacă simțim întreaga forță a impulsului Rusaliilor, ar trebui să simțim că avem datoria de a ne îndrepta auzul spre acest cuvânt: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul evoluției pământești!” Dacă vă umpleți de impulsul christic, veți putea auzi de-a lungul tuturor epocilor cuvântul care a fost aprins de către Întemeietor în momentele întemeierii creștinismului, cuvânt pe care Christos îl adresează tuturor timpurilor pentru că El este cu oamenii în toate timpurile auzibil pentru aceia care vor să-L audă.
Astfel, noi înțelegem forța impulsului Rusaliilor ca pe ceva care ne dă dreptul de a vedea în creștinism o realitate în necontenită creștere, care ne dă revelații mereu noi. Noi, cei conștienți că trebuie să vestim, prin Știința spirituală, înseși cuvintele christice care se revarsă cu forță în noi din corurile spirituale, le spunem acelora care vor să conserve creștinismul în forma lui originară: noi suntem aceia care-L înțelegem cu adevărat pe Christos, pentru că noi înțelegem adevăratul sens al Rusaliilor.
Și simțindu-ne chemați să scoatem din creștinism mereu alte înțelepciuni, le vom scoate la suprafață tocmai pe acelea care sunt pe măsura sufletului ce evoluează din încarnare în încarnare.
Creștinismul e de o bogăție și plenitudine infinite. Dar oamenii n-au fost întotdeauna de o infinită bogăție și plenitudine, în secolele când Creștinismul trebuia să le fie vestit pentru întâia oară. Ce cutezanță ar fi să spunem azi: omenirea este deja matură să înțeleagă creștinismul în infinita lui plenitudine și infinita lui măreție! Adevărata smerenie creștină este numai aceea care spune: Înțelepciunea creștină este infinit de mare. Dar capacitatea oamenilor de a-și asimila această înțelepciune a fost, la început, limitată; ea se va desăvârși însă și se va maturiza din ce în ce mai mult.
Să cuprindem cu privirea timpul ce se întinde de la primele secole creștine și până în epoca noastră: prin impulsul christic ne-a fost dăruit un impuls mare, grandios, cel mai mare impuls dăruit omenirii în cursul evoluției pământești. De acest lucru poate deveni conștient oricine învață a cunoaște evoluția pământească în legile ei fundamentale. Un lucru n-ar trebui însă uitat aici: până azi a fost înțeleasă doar o parte infinită din ceea ce conține de fapt impulsul christic. În cele aproape două milenii de evoluție creștină, ceea ce a fost dat prin creștinismul esoteric – dar numai pentru aceia pentru care creștinismul adus a putut deveni o învățătură ascunsă – n-a putut fi integrat vieții exoterice, exterioare. Nu i-a putut fi integrat, de pildă, acel adevăr creștin care poate fi dezvăluit în zilele noastre: reîntruparea omului sau reîncarnarea. Și dacă azi vestim reîncarnarea, noi ne dăm seama tocmai în lumina semnificației Rusaliilor, așa cum am caracterizat azi, că reîncarnarea este un adevăr creștin care poate fi revelat în zilele noastre și pe cale exoterică sufletelor umane, devenite între timp mai mature, adevăr care însă nu putuse fi descoperit sufletelor încă necoapte din primele secole ale vestirii creștine.
Dar n-am făcut încă decât foarte puțin prin aceea că am arătat în câteva locuri că și creștinismul conține ideea reîncarnării. De la toți adversarii științei spirituale care-și zic creștini putem învăța cât de puțin este cunoscută reîncarnarea în creștinismul exoteric. Unicul lucru pe care aceștia îl știu este: Știința spirituală dă învățături despre ceva care seamănă cu reîncarnarea. Oamenii se mulțumesc să spună: aceasta este o învățătură indiană sau budistă. Nu se știe că în zilele noastre Christos cel viu din lumile spirituale este Acela care ne dă învățătura despre reîncarnare. Se crede că omenirii trebuie să i se comunice numai învățături vechi, păstrate prin tradiție. Reîncarnarea ca învățătura despre karmă n-a putut pătrunde până acum în creștinismul exoteric. Bogăția de adevăr ce zace în creștinism a trebuit să-i fie comunicată omenirii numai treptat, în mod fragmentar, bucată cu bucată.
Dar prin impulsul christic – care nu este o învățătură sau o doctrină, ci o forță ce trebuie percepută în cel mai intim lăcaș al sufletului – a fost dat implicit ceva. Tocmai dacă punem impulsul christic în legătură cu învățătura despre reîncarnare putem înțelege ce ni s-a dat prin el. Știm că numai cu câteva secole înainte de nașterea creștinismului fusese dată, mai mult în Orient, o învățătură propriu-zisă: învățătura marelui Buddha. Și în timp ce forța și impulsul creștinismului se răspândeau din Asia Mică înspre Apus, Răsăritul a fost martorul unei largi răspândiri a budismului. Ori, știm că acesta conține învățătura despre reîncarnare. Dar sub ce formă o conține?
Celui care cunoaște faptele, budismul îi apare ca un ultim produs al unor învățături și revelații care l-au precedat. De aceea el conține întreaga măreție a epocii originare. Totuși, el se prezintă ca o ultimă consecință a înțelepciunii originare a omenirii, care conținea și teoria reîncarnării. Dar cum o înveșmântează budismul în revelațiile lui? În așa fel încât omul să-și îndrepte atenția spre încarnările lui precedente și spre încarnările prin care mai are de trecut. Pentru budism, faptul că omul trece din încarnare în încarnare este o învățătură absolut ezoterică. Să nu vorbiți cumva de o egalitate abstractă a tuturor religiilor! În realitate există niște diferențe enorme: de pildă, cea dintre creștinism, care secole dea rândul n-a dat nici o atenție ideii de reîncarnare, și budismul exoteric, care a trăit și urzit aceste gânduri. Iar în acest caz nu ne este îngăduit să amestecăm lucrurile în mod abstract, ci trebuie să cunoaștem lumea așa cum este ea în realitate. Pentru budism este o certitudine faptul că omul se va întoarce mereu iarăși și iarăși pe Pământ; dar budistul, gândind la acest lucru, își spune: caută să-ți înfrângi setea de a te mai încarna; căci misiunea ta este să te eliberezi cât mai curând de setea de a trece prin șirul încarnărilor și să trăiești, eliberat de toate încarnările pământești, într-o împărăție spirituală.
În acest fel privește Budismul încarnările umane ce-și vor urma una alteia; dar el se străduiește să-și însușească cât mai multe forțe spre a se sustrage cât mai curând acestor încarnări. Ceva îi lipsește Budismului, și aceasta o arată învățătura exoterică. Îi lipsește ceea ce am putea numi un impuls care să fie atât de puternic încât să poată deveni din ce în ce mai desăvârșit în noi iar budistul să-și poată spune: Vină oricâte încarnări! Prin impulsul christic noi ne putem transforma din încarnare în încarnare în așa fel încât să sorbim tot mai mult din experiențele și trăirile acestor încarnări! Impulsul christic ne dăruiește o forță care poate da acestor încarnări un conținut din ce în ce mai înalt. Dacă veți fecunda budismul – sau ceea ce trăiește în el drept veritabilă idee a reîncarnării – cu impulsul christic, veți vedea un element nou, care dă Pământului un nou sens în cadrul evoluției omenirii.
Și, pe de altă parte, creștinismul: impulsul christic există în creștinism și ca ceva exoteric. Dar cum a trăit acest impuls de-a lungul secolelor care s-au scurs până acum? Fără îndoială, creștinismul exoteric vede în el ceva de o infinită perfecțiune, ceva ce trebuie să trăiască în el însuși drept ideal suprem de care să se apropie din ce în ce mai mult. Dar ce cutezanță din partea unui creștin să creadă că într-o singură încarnare poate avea niște forțe prin care să facă să se dezvolte germenele sădit de impulsul christic! Ce cutezanță din partea unui creștin exoteric, dacă el ar crede că suntem în stare să facem ceva care să fie suficient pentru ca impulsul christic să înflorească într-o singură viață! De aceea creștinul exoteric va spune: noi trecem prin poarta morții; și atunci, în împărăția spirituală, vom avea prilejul de a ne dezvolta mai departe și de a aduce Impulsul christic la înflorire. – Astfel, în concepția lui, creștinul exoteric asociază morții o împărăție spirituală din care nu se mai întoarce pe Pământ. Dar un creștin exoteric, care crede că viața pe Pământ este urmată de o viață într-o lume spirituală, înțelege el oare impulsul christic? Nu-l înțelege! Fiindcă dacă l-ar înțelege, n-ar crede niciodată că ceea ce trebuie să-i dăruiască impulsul christic poate fi dobândit într-o viață spirituală, care urmează morții, fără ca el să se mai întoarcă vreodată pe Pământ.
Pentru ca fapta de pe Golgota să poată fi săvârșită, pentru ca această victorie asupra morții să poată fi repurtată, a fost necesar ca Christos însuși să coboare în această viață pământească; și El a trebuit să coboare pentru că avea de îndeplinit ceva ce nu poate fi trăit și simțit decât pe Pământul nostru. Christos a coborât pe Pământ pentru că forța faptei din Misterul de pe Golgota trebuie să acționeze asupra unor oameni aflați în corp fizic. Din această cauză forța christică poate acționa în primă instanță numai asupra unor oameni aflați în corp fizic. Și dacă omul aflat în corp fizic a primit forța Misteriului de pe Golgota, acest impuls poate lucra în el mai departe, atunci când va fi trecut prin poarta morții. Dar el se va desăvârși grație impulsului christic numai în măsura în care și-a însușit acest impuls încă din viața dintre naștere și moarte. Când se întoarce pe Pământ, omul trebuie să ducă la un anumit grad de desăvârșire ceea ce și-a asimilat. Și numai de-a lungul următoarelor vieți pământești poate omul să învețe a înțelege ce trăiește în impulsul christic. Omul n-ar putea înțelege niciodată impulsul christic, dacă el ar trăi numai o dată; acest impuls trebuie să ne conducă prin vieți pământești repetate, pentru că Pământul este locul destinat înțelegerii și trăirii Evenimentului de pe Golgota.
Așa se face că creștinismul poate fi înțeles numai dacă temerara idee că impulsul christic poate fi adus la înflorire într-o singură viață este înlocuită cu o alta: ideea că numai de-a lungul unor vieți pământești repetate omul se poate desăvârși omul atât de mult încât să aducă la înflorire în el idealul christic. Atunci el va putea duce sus, în lumea spirituală, roadele trăirilor pe care le-a avut aici. Dar el poate duce acolo sus numai atât cât a înțeles aici, pe Pământ, din acel impuls care a trebuit să se producă tocmai pe Pământ, ca cel mai important conținut al tuturor evenimentelor de pe Pământ.
Vedem astfel că ceea ce din revelațiile spirituale, trebuie adăugat creștinismului, este o idee a reîncarnării născută din solul lui. Înțelegând acest lucru ne vom da seama ce înseamnă pentru noi astăzi, pe tărâmul științei spirituale, conștiența faptului că ne făurim pe noi înșine pe baza revelației Rusaliilor: ea ne îndreptățește să putem simți o înnoire a manifestării acelei forțe care zăcea în „limbile de foc” ce s-au pogorât asupra celor dintâi oameni care au înțeles creștinismul.
Unele dintre cele spuse în ultimul timp în cadrul mișcării noastre pot să reapară azi sub o formă nouă în fața sufletelor noastre. Căci ele se prezintă ca un fel de apropiere între Orient și Occident, între cele două mari revelații, creștinismul și budismul. Le vedem cum se unesc pe plan spiritual. Iar înțelegerea justă a ideii creștine a Rusaliilor ne dă posibilitatea de a justifica unirea acestor două mari religii existente azi pe suprafața Pământului. Dar asemenea revelații nu pot fi unite numai prin impulsuri exterioare; ar rămâne doar teorie. Cine ar vrea să-și asimileze ceea ce creștinismul a oferit până acum și ceea ce budismul a oferit până acum, și ar vrea să le contopească pe amândouă în forma unei noi religii, acela nu ar face să se nască, pentru omenire, un nou conținut sufletesc, ci numai o teorie abstractă care n-ar putea încălzi sufletul nici unui om. Dacă e să se întâmple așa ceva, trebuie să apară noi revelații. Iar aceste revelații sunt pentru noi acea solie a cunoașterii spirituale pe care în zilele noastre o pot percepe deocamdată numai aceia care, prin educația spiritual-științifică, s-au maturizat în sensul că pot să lase ca în ei să vorbească Christos, Cel care este cu noi până la sfârșitul evoluției pământești. S-a arătat însă că noi ne aflăm acum într-un moment important al evoluției omenirii: că, înainte de sfârșitul acestui secol, în sufletul uman se vor fi dezvoltat forțe care-l vor face pe om să dezvolte un fel de clarvedere eterică, grație căreia anumiți oameni vor avea, ca printr-o dezvoltare firească, trăirea pe care a avut-o Pavel la porțile Damascului. Așa încât Christos, acum într-un înveliș eteric, va deveni din nou perceptibil, pentru forțele spirituale intensificate ale omului. Ceea ce Pavel a văzut la porțile Damascului se va înălța în tot mai multe suflete. Și atunci lumea își va da seama că știința spirituală este ceva care există ca revelație dinainte vestită a unui adevăr reînnoit și metamorfozat al impulsului christic. Această nouă revelație o vor înțelege numai aceia care cred că acel curent proaspăt de viață spirituală în care odinioară – indivizibil pentru toate timpurile – s-a revărsat Christos, va rămâne viu pentru totdeauna. Cine nu vrea să creadă acest lucru nu are decât să propăvăduiască un creștinism îmbătrânit. Cine crede însă în evenimentul real al Rusaliilor și-l înțelege, acela își va da seama că ceea ce a început odată cu Revelația creștină se va dezvolta din ce în ce mai mult, va vorbi omenirii în sunete mereu noi, și că vor exista întotdeauna lumile sufletești individualizate ale Sfântului Duh, limbile de foc, iar sufletul uman va putea trăi și manifesta impulsul christic cu o ardoare și un entuziasm mereu noi.
Putem crede în viitorul Creștinismului dacă înțelegem ideea Rusaliilor în realitatea ei. Și atunci apare în fața noastră, cu o forță care acționează asemenea unei forțe prezente în sufletul însuși, impunătoarea imagine! Atunci și noi simțim viitorul așa cum l-au simțit, sub inspirația Sfântului Duh, cei dintâi oameni care au înțeles creștinismul, cu condiția să ne străduim a face ca în sufletele noastre să prindă viață ceva care nu cunoaște limitele trasate diferitelor mădulare umane și care vorbește o limbă pe care o pot înțelege toate sufletele de pe întreaga suprafață a pământului. Noi simțim ideea de pace, iubire și armonie pe care o conține ideea Rusaliilor. Și simțim cum această idee a Rusaliilor însuflețește sărbătoarea Rusaliilor noastre. Simțim că ea este chezășia nădejdii noastre de a avea parte de libertate și nemurire.
Pentru că simțim că în sufletul nostru spiritul se trezește în mod individualizat, în noi se trezește cea mai importantă însușire a Spiritului: Infinitatea spiritualului. Prin faptul că se împărtășește din spiritual, omul devine conștient de nemurirea și veșnicia lui. În ideea Rusaliilor simțim cu adevărat forța acelor străvechi cuvinte pe care inițiații unul după altul, le-au sădit în diferitele limbi, și care ne revelează sensul înțelepciunii și al veșniciei. O simțim ca pe o idee a Rusaliilor, care s-a transmis din epocă în epocă în cuvintele care abia azi pot răsuna exoteric spre a fi înțelese de întreaga omenire:
Ființă se rânduie lângă ființă în întinderile spațiului,
Ființă urmează după ființă în curgerea timpului.
De rămâi în întinderile spațiului, în curgerea timpului,
Tu ești, o omule, în împărăția celor trecătoare.
Deasupra lor se înalță însă sufletul tău cu putere
Când, presimțind sau cunoscând, contemplă nepieritorul
Dincolo de întinderile spațiului, dincolo de curgerea timpului.
