Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA a II-a

Karma şi regnul animal

Hamburg, 17 mai 1910

Înainte de a ajunge la problemele propriu-zis umane referitoare la karma, este necesar să facem o serie de consideraţii pregătitoare. Aici intră ceea ce am spus ieri: descrierea noţiunii de karma. Şi mai intră ceea ce mai avem de spus despre karma şi regnul animal. Dovezile exteriore ale realităţii karmei vor apărea în cadrul acestui ciclu în locurile unde vom avea motive să facem trimitere în mod special la ele. Cu aceste ocazii veţi avea şi posibilitatea de a dezvolta ideea de karma în faţa unor oameni din afara mişcării noastre, care vor veni la dumneavoastră cu întrebări, punând la îndoială întreaga noastră concepţie.

Ce ar fi mai la îndemână decât să întrebăm cum se raportează viaţa animalelor la ceea ce numim desfăşurarea karmei umane, în care – aşa cum vom vedea – sunt cuprinse cele mai importante şi mai adânci probleme ale destinului uman.

Raportul dintre oamenii ce trăiesc pe Pământ şi lumea animalelor este diferit de la o epocă la alta, dar şi de la un popor la altul. Şi nu e lipsit de interes să vezi că la popoarele care şi-au păstrat cele mai bune tradiţii din înţelepciunea străveche, sfântă a omenirii s-a încetăţenit un mod de a trata animalele cu cea mai mare compasiune şi iubire. În sânul lumii budisie, de exemplu, care a păstrat părţi importante din vechile concepţii despre lume, aşa cum existau ele la oamenii vremurilor originare, întâlnim un mod de a trata animalele şi sentimente faţă de lumea animală pe care, în Europa, mulţi oameni nu le pot înţelege. Dar şi la alte popoare – vă amintesc numai felul cum se poartă arabul cu calul său –, mai ales dacă acestea şi-au păstrat ceva din vechile concepţii despre lume, aşa cum le întâlnim ici-colo, ca vestigii ale trecutului, veţi afla un fel de „prietenie“ între om şi animale, o atitudine umană faţă de ele. Dimpotrivă, în acele ţinuturi unde se pregăteşte o concepţie despre lume a viitorului, în regiunile occidentale, s-a încetăţenit neînţelegerea pentru o asemenea compasiune faţă de animale. E semnificativ faptul că, din timpul Evului Mediu şi până în epoca noastră, tocmai în ţările unde concepţia creştină despre lume s-a răspândit cel mai mult a luat naştere ideea că animalele nu trebuie considerate fiinţe cu o viaţă sufletească propriu-zisă, fiindcă ele sunt un fel de automate. Şi poate nu greşesc prea mult cei care au afirmat – chiar dacă nu întotdeauna cu o înţelegere deosebită – că aceste concepţii, sustinute adeseori de filosofia occidentală, conform cărora animalele sunt nişte automate şi n-au o viaţă sufletească propriu-zisă au pătruns până în sânul maselor populare, unde nu există nici un fel de compasiune faţă de animale şi, adeseori, nu există limite în ceea ce priveşte tratarea cu cruzime a acestora. Lucrurile au mers atât de departe, încât un mare filosof al epocii  moderne, Cartesius, a fost înţeles greşit, în ceea ce priveşte concepţiile sale referitoare la lumea animalelor. [5]

Spiritele cu adevărat importante din evoluţia culturii şi civilizaţiei apusene n-au susţinut niciodată că animalele sunt nişte automate. Nici Cartesius n-a crezut astfel, deşi puteţi citi în multe cărţi de filosofie că el ar fi susţinut o asemenea concepţie. Cine-l cunoaşte pe Cartesius ştie că el nu le atribuie animalelor o viaţă sufletească aptă să evolueze astfel încât să poată aduce din conştiinţa Eului o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu, totuşi el consideră că animalul e străbătut, e însufleţit de aşa-numitele spirite ale vieţii, care nu au o individualitate la fel de unitară ca Eul uman, dar acţioneză în organizarea animală sub formă de suflet. Şi e semnificativ faptul că tocmai în această privinţă Cartesius a putut fi înţeles atât de greşit. În secolele trecute, în cadrul evoluţiei occidentale a existat tendinţa de a li se atribui animalelor simple automatisme şi această concepţie a fost atribuită în mod eronat lui Cartesius. Caracteristic pentru civilizaţia occidentală e faptul că ea a trebuit să se dezvolte din elementele materialismului. Şi se poate afirma chiar că zorile creştinismului, acest impuls important din evoluţia omenirii, au apărut pe terenul unei mentalităţi materialiste. Materialismul epocii modeme e o consecinţă a faptului că până şi confesiunea religioasă cea mai spirituală, creştinismul, a dat, în Occident, peste o concepţie despre lume materialistă. Destinul popoarelor occidentale constă în faptul că ele trebuie să se ridice din abisurile materialismului şi prin biruirea concepţiilor şi tendinţelor materialiste să dezvolte forţele viguroase ale celui mai înalt spiritualism. Din cauză că popoarelor occidentale le-a fost dat acest destin, această karma, în sânul lor a apărut şi tendinţa de a privi animalele ca pe nişte automate. Cine nu poate să întrezărească substraturile vieţii spirituale, cine nu poate să vadă decât ceea ce ne înconjoară în lumea senzorială exterioară va ajunge uşor, prin impresiile obţinute din această lume senzorială, la o concepţie care situează animalele pe o treaptă cu totul inferioară. În schimb, cei care au mai păstrat elemente ale vechilor concepţii despre lume, din înţelepciunea originară a omenirii, mai posedă un fel de cunoaştere a ceea ce, şi în lumea animalelor, e de natură spirituală; şi, în pofida tuturor interpetărilor greşite, în pofida a tot ceea ce s-a furişat în concepţiile lor despre lume şi le-a întinat puritatea, ele n-au putut uita că în manifestările şi în plăsmuirea formelor animale se exteriorizează unele activităţi spirituale, unele legi spirituale.

Dacă, pe de o parte, în absenţa concepţiilor spirituale trebuie să vedem o lipsă de înţelegere faţă de viaţa sufletească a animalelor, pe de altă parte, nu trebuie să ne amăgim în privinţa faptului că, dacă am aplica fără nici un discernământ ideile de karma atât în cazul lumii animale cât în cazul destinului uman, aceasta ar fi tot efectul unei concepţii materialiste despre lume. Nu putem face aşa ceva. Am arătat deja ieri cât este de necesar să definim noţiunea de karma în mod absolut exact. Şi am greşi, dacă am căuta si în lumea animală ceea ce am văzut că în cazul omului se manifestă prin întoarcerea efectului asupra fiinţei care l-a declanşat; vom putea cunoaşte mai bine legitatea karmei dacă, ieşind din limitele vieţii umane, cuprinse între naştere şi moarte, vom urmări omul de-a lungul incarnărilor sale succesive şi vom constata că efectul unei cauze care îşi are originea într-una din vieţi poate apărea doar într-o viaţă ulterioară; timpul legităţii karmice se întinde de la o viaţă la alta, iar efectele cauzelor nu trebuie să apară neapărat – ba, dacă privim karma în mare, în mod absolut sigur nici nu apar – într-o singură viaţă cuprinsă între naştere şi moarte.

Ştim deja, din considerentele exterioare ale ştiinţei spiritului, că în cadrul lumii animale nu se poate vorbi de o reincarnare de felul celei pe care o întâlnim la om. În lumea animală nu găsim ceva asemănător, şi cu atât mai puţin ceva identic cu individualitatea umană, care continuă să existe după ce omul a păşit prin poarta morţii, care petrece o viaţă deosebită în lumea spirituală, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, spre a intra apoi din nou în existenţă, printr-o nouă naştere. Nu putem vorbi despre moarte, în cazul animalelor, în acelaşi sens în care vorbim despre moartea omului. Individualitatea umană îşi continuă existenţa şi după ce omul a trecut prin poarta morţii, ceea ce nu se întâmplă în lumea animalelor; dacă am căuta într-un individ din lumea animală fiinţa reincarnată a unui animal care a existat cândva pe Pământ, aşa cum facem în cazul omului, am cădea într-o mare greşeală. Azi, când tot ceea ce ni se oferă în lume e privit doar prin latura sa exterioară, fără a se cerceta şi interioritatea, deosebirile cele mai importante dintre om şi animal nici nu pot fi sesizate. Din punct de vedere exterior – privit în mod pur materialist – fenomenul morţii, la om şi la animal, se prezintă în acelaşi fel. Şi se poate crede că unele aspecte din viaţa individuală a animalului pot fi comparate cu fenomene ale vieţii personale umane dintre naştere şi moarte. Dar am trage o concluzie cu totul greşită. De aceea îmi propun să semnalez acum, prin câteva exemple, deosebirile profunde care există între animal şi om.

Despre deosebirea dintre animal şi om îşi poate face o idee clară şi completă numai cel ce se adânceşte într-un mod lipsit de prejudecăţi nu numai în analiza aspectelor care se oferă percepţiei sale senzoriale exterioare, ci şi din ceea ce rezultă din gândirea sa combintorie. Întâlnim un fenomen care e scos în evidenţă şi de către naturalişti, dar cu care naturaliştii din epoca actuală nu prea ştiu ce să facă; e vorba de faptul că omul trebuie să înveţe până şi lucrurile cele mai simple: el a trebuit să înveţe, de-a lungul evoluţiei sale, modul de folosire a uneltelor celor mai simple, iar copiii noştri trebuie să înveţe încă şi azi lucrurile cele mai simple, având nevoie de un anumit timp pentru aceasta. Se cere efort pentru ca omul să deprindă mişcările simple necesare muncii, necesare pentru a realiza diferite unelte, instrumente etc. Cu cât sunt mai avantajate animalele, în această privinţă? Să ne gândim cum îşi realizează castorul construcţiile sale complicate, măiestre. El nu are nevoie să înveţe; posedă această iscusinţă, aducând-o cu el pe lume, ca legitate înscrisă în fiinţa lui, la fel cum noi, oamenii, ne aducem ca zestre „arta“ de a ne schimba prima serie de dinţi, în jurul vârstei de şapte ani. Nici acest lucru nu trebuie să-l înveţe nimeni. Animalele vin pe lume cu o însuşire de felul celei pe care o posedă castorul, de a-şi construi locuinţa. Şi dacă veţi analiza lumea animală, veţi constata că animalele pot realiza lucruri la care iscusinţa umană, cu toate progresele pe care le-a făcut, nu poate ajunge.

Cum se explică faptul că, la naştere, omul e mai nepriceput decât, de exemplu, o găină sau un castor, şi că el e nevoit să-şi însuşească cu multă trudă ceea ce animalele pot să facă încă de la naştere? E o întrebare importantă. Şi noi trebuie să învăţăm să simţim că e o întrebare importantă. Fiindcă nu este esenţial să se atragă atenţia asupra faptelor importante, ci trebuie să ştim când pot fi puse întrebări importante. Unele lucruri pot fi obiective, dar nu înseamnă că ele au neapărat valoare pentru concepţia noastră despre lume. Deşi astăzi ne vom ocupa de cauzele acestor fenomene, studiindu-le din punct de vedere al ştiinţei spiritului, am ajunge prea departe dacă am analiza în toate detaliile de ce este aşa. Totuşi, pentru început, se poate atrage atenţia, în câteva cuvinte, asupra acestui lucru.

Dacă ne întoarcem, prin mijloacele ştiinţei spiritului, în trecutul evoluţiei umane, până în vremuri extrem de îndepărtate, vom afla că acele forţe şi elemente care stau azi la dispoziţia castorului sau a altor animale, pentru ca ele să aducă pe lume, ca zestre, o asemenea iscusinţă, au stat cândva şi la dispoziția omului. Nu se poate spune că omul a preluat în germenele fiinţei sale, într-un trecut străvechi, doar neîndemânarea şi că a lăsat animalelor iscusinţa primitivă. A primit şi el aceleaşi predispoziţii, ba chiar, de fapt, într-o măsură mult mai mare decât animalele, deoarece dacă animalele vin pe lume cu anumite deprinderi, ele sunt folosite unilateral. Când intră în viaţă, omul nu se pricepe la nimic, trebuie să înveţe totul, tot ceea ce se referă la lumea exterioară. M-am exprimat puţin cam radical, dar cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Dar după ce învaţă, omul poate deveni multilateral, dezvoltarea lui poate fi fecundă, în ceea ce priveşte formarea anumitor deprinderi etc., altfel decât se întâmplă în cazul animalelor. Prin urmare, omul a fost înzestrat, la origine, cu predispoziţii bogate, totuşi el nu le poate folosi. Iese la lumină fenomenul ciudat că, la origini, omul şi animalul au fost înzestrați la fel. Dacă ne întoarcem până la vechea evoluţie saturniană, constatăm că atunci încă nu avusese loc o separaţie între evoluţia umană şi cea animală. Omul şi animalul erau înzestrați cu aceleaşi predispoziţii. Ce s-a întâmplat între timp, astfel încât animalul aduce cu sine tot felul de deprinderi, pe când omul e un camarad de drum nepriceput? Cum s-a comportat omul, astfel încât nu mai are, dintr-odată, nimic din ceea ce primise cândva? Poate că, în cursul evoluţiei, el a risipit aceste daruri, în timp ce animalele le-au păstrat, ca nişte buni gospodari, cu spirit de economie. Această problemă se poate pune, desigur, dacă examinăm stările de fapt reale.

Omul n-a risipit fără rost aceste predispoziţii pe care animalul le foloseşte azi sub formă de îndemânare; le-a folosit şi el, dar în alt scop decât animalele. Animalele le-au dat forma unor iscusinţe exterioare; castorul şi viespea îşi construiesc cuibul. Omul şi le-a folosit în interioritatea sa şi a făcut să se nască astfel ceea ce numim organizarea superioară a fiinţei umane. Faptul că omul merge azi în poziţie verticală, că are un creier mai perfecţionat, că are în general o organizare internă mai desăvârşită a necesitat, de asemenea, folosirea anumitor forţe; sunt aceleaşi forţe cu ajutorul cărora castorul îşi realizează construcţiile sale. Omul a folosit aceleaşi forţe pentru a se clădi pe sine, creierul său, sistemul său nervos ş.a.m.d. De aceea, în primul rând, omului nu i-a rămas nimic, pentru a lucra, în acelaşi mod, în exterior. Dacă noi avem o alcătuire mai desăvârşită aceasta se datorează faptului că tot ceea ce castorul prelucrează în lumea exterioară a fost folosit cândva de om, în cursul evoluţiei, pentru a se clădi pe sine însuşi, pentru a construi propria sa organizare interioară. Noi avem în interior cuibul nostru de castor şi din această cauză nu mai putem folosi aceste forţe în exterior. Vedem deci, dacă rămânem la o concepţie unitară despre lume, ce se întâmplă cu predispoziţiile care există în fiinţele existente pe Pământ şi forma sub care ne întâmpină ele azi. Deoarece omul a folosit într-un mod specific aceste forţe, în cursul evoluţiei sale pentru el s-a creat o situaţie cu totul deosebită, pe care, în parte, o cunoaştem deja.

De ce a fost necesar ca omul să folosească forţele cu care a fost înzestrat pentru organizarea sa interioară? Deoarece numai astfel el a putut deveni purtătorul a ceea ce este azi Eul, care se perpetuează de la o incarnare la alta. O altă organizare n-ar fi putut deveni un asemenea purtător de Eu; depinde întru totul de exterior, dacă un Eu individual poate activa sau nu în existenţa pămâneană. El n-ar putea să facă acest lucru dacă organizarea exterioară n-ar fi adecvată individualităţii purtătoare a unui Eu. Prin urmare, totul a fost canalizat spre a face ca organizarea exterioară să fie pe măsura individualităţii purtătoare de Eu. În acest scop a trebuit să fie creată o structură specială, pe care o cunoaştem deja, în aspectul ei esenţial.

Ştim că evoluţia noastră pământeană a fost precedată de evoluţia lunară, aceasta de cea solară, iar cea solară de cea saturniană. Când vechea evoluţie lunară a luat sfârşit, omul ajunsese, în ceea ce priveşte existenţa lui exterioară, pe o treaptă ce ar putea fi desemnată prin expresia om-animal. Dar organizarea umană exterioară nu era atât de perfecţionată încât să poată deveni purtătoarea unui Eu individual. De-abia în evoluţia pământeană a omului s-a realizat integrarea acestei organizări. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că procesele evoluţiei noastre pământene au fost organizate într-un mod cu totul special. Când evoluţia lunară a luat sfârşît, totul s-a destrămat, ca să zicem aşa, în haos. După o perioadă de crepuscul cosmic, a ieşit la iveală noul cosmos al evoluției noastre pământene. În cosmosul evoluţiei pământene era conţinut pe atunci tot ceea ce e unit azi, ca sistem solar, cu noi şi cu Pământul. Din această unitate cosmică s-au desprins apoi toate celelalte corpuri cosmice, separându-se de Pământul nostru. Nu e necesar să studiem în detaliu felul cum s-au separat celelalte planete, Jupiter, Marte etc. Trebuie doar să spunem că, într-un anumit moment al evoluţiei, Pământul nostru şi Soarele s-au separat. Când Soarele era separat şi îşi trimitea din exterior influenţele asupra Pământului, Pământul nostru era încă unit cu Luna actuală, astfel încât substanţele şi forţele spirituale care sunt azi încătuşate de Lună erau încă de atunci unite cu Pământul.

S-a pus de mai multe ori întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă Soarele nu s-ar fi despărţit de Pământ şi n-ar fi trecut la acea stare în care acţioneză din exterior asupra Pământului. Când Pământul era încă unit cu Soarele, în condiţiile cu totul diferite din acea vreme, întregul sistem cosmic şi, de asemenea, strămoşii organizării umane mai constituiau încă o unitate. Este o absurditate, bineînţeles, să ai în vedere condiţiile de viaţă actuale şi să spui: Ce tâmpenii spun teosofii; păi, în acest caz, toate fiinţele care aveau deja o organizare ar fi ars, în mod inevitabil! Aceste fiinţe erau constituite astfel, încât puteau să subziste în condiţiile de atunci ale acestei unităţi cosmice, care era cu totul altfel organizată. Dacă Soarele nu s-ar fi separat de Pământ, ar fi rămas unite cu Pământul şi unele forţe violente, şi din această cauză organizarea umană nu s-ar mai fi putut manifesta în mod corespunzător. De aceea a fost necesar ca Pământul să aibă un ritm de viaţă mai lent şi forţe mai dense. Acest lucru a devenit posibil numai prin faptul că forţele violente, furtunoase s-au retras din Pământ. Forţele Soarelui au căpătat o intensitate mai mică, datorită faptului că acţionau acum asupra Pământului din exterior, de la distanţă. Dar s-a mai întâmplat şi altceva: Pământul se afla într-o stare care nu permitea omenirii să progreseze. Forţele care se manifestau acum erau prea dense şi ele ar fi făcut ca orice fiinţă vie să se lemnifice şi să se usuce, iar omul n-ar fi putut să-şi parcurgă evoluţia dacă situaţia nu s-ar fi schimbat. La un timp după desprinderea de Pământ a Soarelui s-a separat de el şi Luna actuală şi aceasta a luat cu ea forţele care încetinesc evoluţia, care ar fi făcut ca viaţa să ajungă la o moarte lentă. Aşa că între Soare şi Lună a rămas Pământul, alegând exact ritmul potrivit pentru organizarea umană, în aşa fel încât ea să poată primi cu adevărat în sine un Eu individual ce trece de la o incarnare la alta. Organizarea umană, aşa cum este ea azi, nu s-ar fi putut realiza decât prin acest proces de separare, mai întâi a Soarelui şi apoi a Lunii.

Cineva ar putea să spună: Dacă aş fi fost eu Domnul Dumnezeu aş fi procedat mult mai simplu; aş fi realizat de la bun început un amalgam care să dea posibilitatea ca organizarea umană să poată evolua normal. De ce a fost nevoie să se desprindă mai întâi Soarele şi de ce a trebuit să devină necesară apoi o separare a Lunii?

Cel ce spune acest lucru gândeşte mult prea abstract. Dacă în ordinea lumii urmează să fie creată o diversitate interioară de felul organizării umane, pentru aceasta este necesar un procedeu special şi nu poate fi transpus în realitate ceea ce născoceşte gândirea umană când fantazează. In abstracto putem gândi orice; dar în cadrul ştiinţei spiritului trebuie să învăţăm să gândim concret, în aşa fel încât să înţelegem că organizarea umană nu e ceva simplu. Ea constă dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Aceste trei componente ale fiinţei umane trebuiau aduse mai întâi la un anumit echilibru, în aşa fel încât diferitele părţi ale ei să se afle într-un raport corespunzător unele faţă de altele. Acest lucru a devenit posibil numai prin acest întreit proces: mai întâi formarea cosmosului unitar, a întregii unităţi cosmice – Pământ, Soare şi Lună împreună; apoi a fost necesar acel proces care să ducă la încetinirea activităţii corpului eteric uman – dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, el ar fi mistuit întreaga dezvoltare –, şi acest lucru s-a întâmplat prin separarea Soarelui; deoarece în caz contrar corpul astral ar fi condus organizarea umană la o moarte lentă, a fost necesar să se desprindă şi Luna. Omul are în organizarea sa trei părţi componente, ceea ce a făcut necesar să aibă loc aceste trei procese.

Vedem astfel că omul îşi datorează existenţa, însuşirile sale actuale, unei structurări complicate a Cosmosului. Dar noi mai ştim că dezvoltarea regnurilor din natură nu poate să ţină pasul cu evoluţia. Ştim, din expunerile cu caracter general făcute în ultimii ani, că în diferitele incarnări planetare ale Pământului unele entităţi au rămas în urma evoluţiei generale şi că ele au trăit în stări care nu corespundeau cu totul evoluţiei. Şi mai ştim că, de fapt, întreaga evoluţie a putut să fie pusă în mişcare numai prin asemenea rămâneri în urmă. În cursul vechii evoluţii lunare anumite entităţi, pe care le numim „entităţi luciferice“, au rămas în urmă şi prin ele noi ne-am încărcat de vină; lor le datorăm ceea ce ne face cu adevărat oameni, adică posibilitatea de a fi liberi, de a ne dezvolta în mod liber fiinţa interioară. Ba, putem chiar spune, într-un anumit sens, că dacă entităţile luciferice au rămas în urmă a fost un sacrificiu. Ele au rămas în urmă pentru a putea insufla omului pasiunile care ţin de demnitatea lui umană şi de autodeterminarea lui. Trebuie să ne deprindem să folosim cu totul alte noţiuni decât cele obişnuite, deoarece, judecând prin prisma acestora, am putea spune că după ce au rămas „repetente“ spiritele luciferice ar fi putut să „repete clasa“, aşa cum se cuvine, şi că această neglijenţă nu le va fi iertată. Dar n-a fost vorba de o neglijenţă a fiinţelor luciferice. Faptul că au rămas în urmă a fost, într-un anumit sens, un sacrificiu pe care ele l-au făcut, pentru a putea acţiona, prin ceea ce şi-au însuşit datorită acestui sacrificu, asupra lumii noastre pământene.

Ştim deja, din ceea ce am spus ieri, că au rămas în urmă nu nurnai anumite entităţi, ci şi anumite substanţe, şi că ele şi-au păstrat unele legi care în stările planetare anterioare erau corecte şi care au continuat să acţioneze în cadrul evoluţiei ulterioare. Astfel că faze de evoluție ale unor vremuri mai vechi se intersectează cu faze de evoluţie din vremurile mai recente; ele se amestecă unele cu altele. De-abia prin aceasta devine posibilă, de fapt, marea varietate a vieţii. Aşa ni se prezintă nivelurile diferite ale evoluţiei entităţilor. N-ar fi fost posibil ca alături de regnul uman să se dezvolte un regn animal, dacă după perioada saturniană n-ar fi rămas în urmă anumite entităţi, spre a forma – în timp ce pe Soare oamenii atinseseră deja o treaptă mai înaltă – un al doilea regn; astfel au apărut primii precursori ai regnului animal din zilele noastre. Ca să existe o bază pe care să se dezvolte formele ulterioare, asemenea rămâneri în urmă sunt neapărat necesare.

Dacă se pune întrebarea: De ce e necesar ca unele entităţi şi substanţe să rămână în urmă?, aş vrea să explic despre ce e vorba cu ajutorul unei comparaţii. Evoluţia omului trebuia să înainteze de la o treaptă la alta. Acest lucru era posibil numai prin faptul că omul devenea o fiinţă din ce în ce mai subtilă, superioară. Dacă ar fi folosit aceleaşi forţe cu care acţionase în timpul fazei saturniene, el n-ar fi progresat. Ar fi rămas pe loc. De aceea a fost necesar să facă în aşa fel încât forţele sale să devină mai subtile. Să presupunem – spre a avea o imagine – că avem în faţa noastră un pahar cu apă în care e dizolvată o substanţă oarecare. Lichidul va avea aceeaşi culoare, aceeaşi identitate etc. Să presupunem că substanţele mai grosiere se depun pe fundul paharului; atunci apa mai curată şi substanţele mai fine rămân la suprafaţă. Prin urmare, apa a devenit mai curată numai prin faptul că s-a separat de ceea ce era mai grosier în ea. Ceva similar a avut loc după ce s-a încheiat evoluţia saturniană: a fost necesară o asemenea sedimentare, a fost necesar ca întreaga omenire să elimine ce era mai grosier şi să păstreze părţile mai fine. Ceea ce a fost eliminat a devenit apoi lumea animală. Datorită acestui proces, celelalte entităţi au devenit mai subtile şi au putut să urce cu încă o treaptă. Pe fiecare treaptă a fost necesar să fie eliminate unele entităţi, pentru ca omul să poată urca tot mai sus.

Omenirea actuală a devenit posibilă numai datorită faptului că omul s-a eliberat de acele entităţi din regnurile aflate pe o treaptă inferioară. Odinioară aceste entităţi apăreau cu toate forţele lor unite, aşa cum sunt, în apă, componenetele mai dense. Noi le-am lăsat să cadă la fund şi ne-am înălţat cu o treaptă. Datorită acestui lucru a devenit posibilă evoluţia noastră. Privim, deci, spre cele trei regnuri ale naturii care trăiesc alături de noi şi spunem: În toate acestea vedem ceva care a trebuit să devină substratul pe care să ne putem dezvolta. Aceste entităţi au coborât, pentru ca noi să putem urca. Aşa trebuie privite în mod corect regnurile inferioare ale naturii.

Dacă studiem evoluţia de pe Pământ, acest proces ni se va înfăţişa şi mai clar, în detaliile sale. Trebuie să înţelegem că între toate momentele din cadrul evoluţiei noastre pământene există anumite raporturi şi corelaţii. Am văzut că despărţirea de Pământ a Soarelui şi a Lunii a avut loc, de fapt, cu scopul ca, în cursul evoluţiei pământene, organizarea umană să poată ajunge la nivelul necesar pentru a deveni o individualitate; acest lucru era necesar pentru clarificarea organizării umane. Dar din cauză că în Univers au avut loc aceste scindări, pentru a face posibilă evoluţia omului, schimbările profunde survenite în întregul nostru sistem solar au exercitat o anumită influenţă şi asupra celorlalte trei regnuri din natură, mai ales asupra regnului animal, care e cel mai aproape de noi, oamenii. Dacă vrem să înţelegem influenţa care s-a exercitat asupra regnului animal prin procesele de separare a Soarelui şi a Lunii, vom primi prin cerecetarea spirituală explicaţia care urmează.

Când s-a separat Soarele, omul se afla pe o anumită treaptă a evoluţiei sale. Dacă ar fi rămas pe această treaptă, pe care se afla în timp ce Luna era încă unită cu Pământul, omul n-ar fi putut avea organizarea sa actuală, el ar fi mers în mod inevitabil spre o anumită pustiire şi uscare, iar în cele din urmă spre moarte. A fost necesar să fie eliminate mai întâi forţele lunare. Dacă organizarea umană actuală a devenit posibilă, acest lucru se datorează faptului că în perioada în care Luna se mai afla în interiorul Pământului omul îşi păstrase o structură care încă mai putea deveni maleabilă; fiindcă s-ar fi putut întâmpla ca organizarea lui să se durifice într-atât, încât separarea Lunii să nu mai folosească la nimic. Pe această treaptă, pe care organizarea mai putea deveni maleabilă, se aflau numai strămoşii omului. Prin umare, a fost necesar ca Luna să fie eliminată la un anumit moment. Ce s-a întâmplat până când Luna a fost expulzată?

Organizarea umană devenea din ce în ce mai grosieră. Ce-i drept, omul nu arăta ca o bucată de lemn. Aceasta ar fi o reprezentare prea grosolană. Cu toate că era grosieră, organizarea sa de atunci era mai fină; mai subtilă decât cea actuală. Dar pentru acea vreme organizarea omului era atât de grosieră, încât partea mai spirituală a omului, care şi pe atunci trăia alternativ, aş zice, când împreună cu corpul fizic, când fără el, ajunsese în cele din urmă în situaţia în care, dacă ar fi vrut să-şi caute din nou corpul fizic, l-ar fi găsit atât de dens, din cauza proceselor pământene, încât n-ar mai fi avut nici o posibilitate să intre în el şi să-l folosească drept lăcaş. De aceea s-a şi întâmplat că partea spiritual-sufletească a multor strămoşi ai omului a plecat cu totul de pe Pământ şi, pentru un anumit timp, a căutat să progreseze pe alte planete ale sistemului nostru solar. Doar un număr foarte mic de corpuri fizice mai erau utilizabile, şi ele s-au păstrat, trecând cu bine în epoca următoare. Am spus deseori că majoritatea covârşitoare a sufletelor umane au migrat în spaţiul ceresc, dar că linia normală a evoluției a fost păstrată de un număr foarte mic de suflete, şi anume de acele suflete umane care erau cele mai robuste şi care au putut îndura şi învinge toate acestea. Aceste suflete au dus evoluţia dincolo de perioada critică.

Pe parcursul acestui proces încă nu era vorba, propriu-zis, de ceea ce noi numim egoitate umană, individualitate umană. Predomina caracterul dat de sufletul neamului omenesc. Când se retrăgeau, sufletele se resorbeau în substanţa sufletească a neamului omenesc.

A venit apoi momentul în care Luna s-a desprins de Pământ şi prin aceasta a reapărut posibilitatea ca organizarea umană să devină mai subtilă, aşa că sufletele care migraseră au putut fi preluate. Aceste suflete au coborât din nou, treptat – până în perioada atlanteană –, şi au intrat în trupurile umane. Rămăseseră însă în urmă anumite structuri ale organismelor care se formaseră în perioada critică. Ele se reproduseseră, în perioada la care mă refer, fără a putea deveni purtătoare ale unor suflete umane. Erau organisme grosiere. Prin urmare, alături de acele organisme care mai târziu au putut deveni mai subtile, au persistat şi unele structuri apărute în perioada critică. Ele au devenit doar precursoarele unor organisme mai grosolane, şi aşa se face că, alături de structurile care au devenit purtătoare ale individualităţilor umane, s-au perpetuat şi altele, care n-au putut face acest lucru, fiind urmaşele organismelor părăsite de sufletele umane, în periaoda de după separarea Soarelui, când Luna era încă unită cu Pământul.

Vedem, deci, că alături de om se formează un regn de organisme care, prin păstrarea caracterului lunar, au devenit incapabile să fie purtătoarele unor individualităţi umane. Aceste organisme sunt, în principal, cele care au devenit animalele actuale. Ar putea părea ciudat că aceste structuri mai grosiere ale animalelor actuale posedă, totuşi, anumite facultăţi care pot să acţioneze cu înţelepciune, ca în cazul castorului care îşi construieşte locuinţa. Putem înţelege acest fenomen, dacă nu ne reprezentăm lucrurile prea simplist. Aceste entităţi, în care n-au intrat sufletele umane, şi-au dezvoltat facultătile exterioare de a construi, o anumită structură nervoasă şi altele asemenea, care le-au dat posibilitatea de a ajunge în concordanţă cu legile existenţei pământene. Aceasta se datorează faptului că entităţile care nu păstraseră facultatea de a prelua suflete umane fuseseră unite cu Pământul în tot acest timp. Celelalte structuri, care au devenit ulterior mai subtile, individualităţi umane, erau şi ele legate de Pământ; dar din cauză că mai târziu, după ce Luna se desprinsese, suferiseră anumite transformări, au pierdut tocmai calităţile însuşite anterior.

Să reţinem, deci: după ce Luna s-a despărţit de Pământ, pe aceasta au rămas anumite structuri care s-au reprodus, pur şi simplu, în linie dreaptă. Acestea erau groseiere, îşi păstraseră legile pe care le aveau înainte şi se densificaseră atât de mult, în forma pe care o aveau deja, încât, după ce Luna a fost eliminată, ele n-au mai putut trece prin nici o schimbare; s-au reprodus, pur şi simplu, în mod rigid. Celelalte structuri, care erau purtătoarele individualităţii umane, au fost nevoite să se transforme, n-au putut să se reproducă în mod rigid. Ele s-au transformat în aşa fel, încât asupra lor au putut acţiona entităţile care în perioada intermediară nu fuseseră unite cu Pământul; existaseră în altă parte şi de-abia atunci au trebuit să se unească din nou cu Pământul. În aceasta constă deosebirea dintre acele entităţi care şi-au păstrat vechiul caracter lunar rigid şi acelea care s-au transformat. În ce a constat însă transformarea lor?

Când sufletele care plecaseră de pe Pământ s-au întors şi au luat din nou în stăpânire trupurile, ele au trecut la remodelarea sistemului nervos, a creierului ş.a.m.d. Forţele pe care le aveau le-au folosit şi la modelarea lor internă. La celelalte entităţi, care deveniseră rigide, n-a mai putut fi schimbat nimic. Organismele acestea au fost luate în stăpânire de alte entităţi, care nu începuseră încă să acţioneze asupra organizării lor, care se opriseră încă pe vechea lor treaptă de evoluţie, entităţi care nu ajung niciodată să influenţeze structurile interne, ci acţionează din exterior, cum fac sufletele-grup ale animalelor. Aşa că, după desprinderea Lunii, au primit în ele sufletul uman organismele care erau potrivite pentru aceasta, şi şi-au pregătit în aşa fel organizarea, încât ea a ajuns la structura desăvârşită pe care o are fiinţa umană. Organismele care în perioada lunară rămăseseră rigide n-au mai putut fi transformate. Ele au fost luate în stăpânire de acele suflete care nu progresaseră atât de mult încât să intre într-o individualitate, care rămăseseră pe treapta lunară şi care, de aceea, au luat acum în stăpânire, ca suflete-grup, aceste organisme.

Prin studierea proceselor cosmice se poate explica deosebirea dintre om şi animal. Prin procesele cosmice care au influenţat evoluţia Pământului au rezultat două feluri de organisme. Dacă ar fi trebuit să rămânem la nivelul de structurare a entităţilor situate imediat sub om, acum am fi nevoiţi să plutim cu Eurile noastre deasupra Pământului, fiindcă structurile au devenit prea rigide. N-am putea coborî, şi, cu toate că am devenit nişte fiinţe mai evoluate, ar trebui să fim acolo unde se află sufletele-grup ale animalelor. Dar datorită faptului că a fost creată posibilitatea ca structurile noastre să devină mai subtile, noi am putut să intrăm în ele şi să le folosim drept locaşuri, adică am putut să coborâm până pe Pământ, incarnându-ne în trupuri din carne. Sufletele speciilor n-au simţit nevoia să facă acest lucru. Ele acţionează din lumea spirituală asupra lumii fizice.

Dacă nu ne-am datora propria noastră organizare procesului descris mai înainte, am fi asemenea regnului animal. Să ne punem acum întrebarea: Ce a determinat animalele, care sunt situate mai jos decât noi pe scara vieţuitoarelor, cu structurile lor rigide, să coboare pe Pământ? Noi înşine le-am făcut să coboare! Ele sunt urmaşii acelor corpuri în care, după desprinderea Lunii, noi n-am mai vrut să sălăşuim, deoarece deveniseră prea grosiere. Am părăsit aceste corpuri, spre a găsi, mai târziu, altele. Dar n-am fi putut găsi alte corpuri, dacă nu le-am fi părăsit pe primele, deoarece după desprinderea Soarelui noi trebuia să evoluăm pe Pământ. Este vorba de acel proces prin care am lăsat în urmă anumite entităţi, spre a putea găsi noi înşine posibilitatea de a ne înălţa. Ca să ne putem înălţa, a trebuit să mergem pe alte planete şi să lăsăm unele structuri să degenereze aici, jos. Aşa că, într-un anumit sens, noi datorăm ceea ce suntem celor care au rămas jos, pe o treaptă inferioară. Aşa putem descrie mult mai exact ce înseamnă „a datora“. Ne putem pune întrebarea: Oare cum a fost posibil să părăsim Pământul, în acea perioadă critică?

În evoluţia Pământului au intervenit atunci pentru prima oară spiritele luciferice. Entităţile luciferice au fost cele care în perioada critică ne-au luat de pe Pământ. Ele ne-au spus: Aici, jos, urmează o perioadă critică; voi trebuie să plecaţi de pe Pământ! Spiritele luciferice au fost acelea sub a căror conducere noi am plecat de pe Pământ, aceleaşi spirite care introduseseră în corpul nostru astral principiul luciferic, înclinaţia spre existenţa Răului în noi, în acelaşi timp însă şi posibilitatea de a deveni liberi. Dacă ele nu ne-ar fi luat atunci de pe Pământ, noi am fi rămas în veci încătuşaţi de forma umană pe care o creasem deja, astfel încât acum am putea, cel mult, să planăm pe deaspra acelei forme umane, dar n-am putea să locuim în ea. Ele ne-au dus departe şi şi-au legat propria lor fiinţă de fiinţa noastră.

Dacă luăm în considerare acest lucru, vom înţelege că, plecând, am primit în noi influenţele luciferice. Structurile care au rămas unite cu Pământul nu au fost atinse de influenţa luciferică. Ele au trebuit să împărtăşească destinele noastre pământene, fără a putea participa la destinul nostru ceresc. Iar când ne-am întors pe Pământ, noi aveam în fiinţa noastră impulsul luciferic, pe când celelalte fiinţe nu-l aveau, şi astfel a devenit posibil să ne ducem viaţa într-un corp fizic, dar, totuşi independentă de corpul fizic, în aşa fel încât am putut deveni din ce în ce mai independenţi de acesta. Celelalte fiinţe, însă, care nu aveau înăuntrul lor impulsul luciferic, reprezentau ceea ce făcusem noi din ele, ceea ce fuseseră corpurile noastre astrale în perioada dintre desprinderea Soatelui şi desprinderea Lunii, prin urmare, ceea ce lăsasem în urmă, eliberându-ne. Privim azi animalele şi spunem: Întreaga cruzime, întreaga lăcomie, toate nevirtuţile animalelor, alături de iscusinţa lor, toate acestea ar fi în noi, dacă nu le-am fi eliminat! Datorăm eliberarea corpului nostru astral faptului că toate însuşirile astrale mai grosolane au rămas în regnul animal de pe Pământ. Şi putem spune: Ce bine că nu mai avem în fiinţa noastră toate acestea: cruzimea leului, viclenia vulpii, ce bine că au ieşit din noi şi duc, în afara noastră, o existenţă independentă!

Animalele au în comun cu noi ceea ce este corpul nostru astral şi de aceea simt durerea. Dar tocmai din cauza aceasta ele n-au avut posibilitatea de a se înălţa prin suferinţă şi prin faptul că înving durerea. Deoarece nu au o individualitate, viaţa animalelor e mult mai grea decât a noastră. Trebuie să suportăm durerea; dar fiecare durere este pentru noi un mijloc de a înainta spre desăvârşire; învingând-o, urcăm tot mai sus. Astfel am lăsat în urma noastră animalele, ca pe nişte fiinţe care, ce-i drept, aveau deja capacitatea de a suferi, fără a avea încă posibilitatea de a se înălţa deasupra durerii, fără a putea învinge durerea. Aceasta e soarta animalelor. În ele vedem propria noastră structură, atunci când eram capabili să simţim durerea, dar încă nu o puteam transforma, prin depăşire, în ceva izbăvitor pentru omenire. În acest fel, în decursul evoluţiei, am lăsat animalelor ceea ce era mai rău în noi şi ele trăiesc acum ca nişte semne ale faptului că noi am ajuns la desăvârşirea actuală. N-am fi putut scăpa de sedimentele mai grosiere, dacă n-am fi lăsat în urma noastră animalele. 

Trebuie să învăţăm să privim aceste lucruri nu ca pe nişte teorii, ci cu un sentiment cosmic faţă de lume. Trebuie să putem spune: Acolo, afară, vă aflaţi voi, animalele. Suferinţa voastră nu ne foloseşte nouă, oamenilor. Noi, omenii, avem posibilitatea de a învinge suferinţa; voi trebuie să înduraţi suferinţa. Noi v-am lăsat vouă suferinţa – şi am luat pentru noi posibilitatea de a o învinge. Dacă facem în aşa fel încât din teorie să se dezvolte acest sentiment cosmic, el se va transforma în compasiunea cea mai cuprinzătoare faţă de lumea animală. Aşa că acolo unde sentimentul cosmic izvora din înţelepciunea originară a omenirii, acolo unde oamenii şi-au păstrat o amintire a cunoaşterii originare care-i spunea fiecăruia, pe baza unei clarvederi crepusculare, cum stau lucrurile, acolo s-a păstrat, implicit, şi compasiunea faţă de lumea animalelor. Acest sentiment va reapărea când oamenii vor putea să asimileze înţelepciunea spirituală, când vor şti cum este legată karma omenirii cu karma universală. În vremurile de întunecare în care a predominat gândirea materialistă, oamenii n-au mai realizat o intuire corectă a acestor legături. Ei îşi îndreptau privirile exclusiv spre lucrurile care există în spaţiu, fără a ţine seama de faptul că au o origine unitară şi că s-au separat doar în cursul evoluţiei. Şi atunci n-a putut fi înţeles ce anume uneşte oamenii şi animalele. În toate regiunile lumii unde se urmărea escamotarea conştienţei legăturii dintre om şi lumea animală, unde în locul acestei conştienţe a apărut o conştienţă limitată la spaţiul fizic, omul le-a răsplătit pe animale, pentru ceea ce le datorează, într-un mod ciudat – mâncându-le.

Aceste lucruri ne arată în ce fel au legătură diferitele concepţii despre lume cu simţirea şi a sentimentele umane. Simţirea şi sentimentele sunt, în ultimă instanţă, consecinţele unor concepţii despre lume şi, aşa cum se schimbă concepţiile despre lume şi cunoştinţele despre lume, se vor schimba, de asemenea, sentimentele şi modul de a simţi. Omul n-a putut face altceva decât să evolueze, urcând trepte din ce în ce mai înalte; ca să urce el însuşi mai sus el a trebuit să prăbuşească în abis alte fiinţe. El n-a putut să le dea animalelor o individualitate care să compenseze prin karma ceea ce animalele sunt nevoite să îndure; nu le-a putut lăsa decât durerea, fără să le poată da legitatea karmică a compensaţiei. Dar ceea ce nu le-a putut da până acum le va da cândva, când va ajunge la libertate şi la un mod de existenţă neegoistă a individualităţii sale. Atunci el va sesiza şi în ceea ce priveşte acest aspect – în mod conştient – legitatea karmei şi va spune: Eu datorez animalelor ceea ce sunt azi. Şi trebuie să compensez, prin felul cum mă port cu animalele, ceea ce nu mai pot oferi diferiţilor indivizi animali care au trecut dintr-o existenţă izolată într-o existenţă de umbră! De aceea, pe măsură ce evoluţia va înainta, datorită faptului că va exista conştienţa conexiunilor karmice, va apărea o atitudine mai pozitivă a omului faţă de regnul animal, în comparaţie cu cea care domneşte, acum, mai ales în Occident. Omul va ajuta animalele să urce din nou, după ce le-a prăvălit pe scara evoluţiei.

Vedem, deci, cum karma şi regnul animal se află, totuşi, într-un anumit raport de reciprocitate. Soarta pe care o are animalul nu poate fi comparată cu karma umană. Dacă studiem însă întreaga evoluţie de pe Pământ şi aflăm câte au trebuit să se întâmple de dragul omenirii şi al evoluţiei ei, vom vedea că se poate vorbi cu adevărat de o legătură între karma omenirii şi lumea animală.