Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA a IV-a

Boli vindecabile şi boli incurabile în raport cu karma

Hamburg, 19 mai 1910

Putem presupune de la bun început că în legătură cu cele două noţiuni care vor constitui obiectul expunerii noastre de astăzi, şi anume curabilitatea şi incurabilitatea bolilor, vor exista cândva reprezentări mai clare şi, aş zice, mai plăcute omului, după ce ideile de karma şi de corelaţii karmice se vor încetăţeni în cercuri mai largi ale omenirii. În ceea ce priveşte noţiunile de curabilitate şi incurabilitate a bolilor, în diferite secole au fost răspândite cele mai diferite păreri. Nu trebuie să ne întoarcem prea departe în timp, spre a vedea prin ce uriaşe schimbări au trecut aceste noţiuni.

Într-o perioadă – la răscrucea dintre Evul Mediu şi epoca modernă, prin secolele XVI-XVII – s-au dezvoltat unele reprezentări conform cărora diferitele forme de boală pot fi îngrădite şi concepţia conform căreia pentru orice boală există, de fapt, o ierbuşoară, o mixtură de un fel sau altul, prin care boala respectivă să poată fi vindecată. Această credinţă a domnit mult timp, chiar până prin secolul al XIX-lea. Dacă cineva vrea să citească, în calitate de laic sau de om familiarizat cu noţiunile epocii actuale, comunicările făcute asupra tratamentelor care se aplicau, în cazul unor boli, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau chiar la începutul secolului al XIX-lea, şi până târziu, în plin secol al XIX-lea, ar fi uimit de toate leacurile şi lecuşoarele care erau folosite din abundenţă, de toate ceaiurile şi mixturile, până la medicamentele cele mai periculaose şi la obiceiul de a lua sânge cu lanţeta etc. Dar tocmai secolul al XIX-lea a fost acela care a întors pe dos această concepţie, în cercurile de medici, şi anume în cercurile de medici cele mai bine văzute. Îmi veţi îngădui să spun că, în tinereţea mea, multe dintre aceste concepţii diametral opuse mi-au căzut sub ochi, în cele mai diverse nuanţe şi laitmotive. Am avut o asemenea ocazie, de exemplu, când am vrut să urmăresc curentul şcolii de medicină nihilistă, răspândit în Viena pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi care şi-a cucerit apoi un renume din ce în ce mai mare. Punctul de plecare pentru o schimbare radicală în concepţiile despre curabilitatea şi incurabilitatea bolilor l-au constituit constatările făcute de cunoscutul medic Dietl în legătură cu evoluţia pneumoniei şi a altor boli similare. El ajunsese, pe baza studiilor, să spună că, de fapt, nu se poate constata nici o influentă adevărată, din partea unui medicament sau altul, asupra evoluţiei unei boli. Sub influenţa şcolii lui Dietl, studenţii în medicină din acea vreme au învăţat să gândească despre puterea de vindecare a remediilor şi medicamentelor moştenite de secole, pe cale tradiţională, în aşa fel încât ceea ce spunea cunoscutul proverb: Când cocoşul cântă pe gunoi, vremea se schimbă sau rămâne aşa cum e! îşi păstra întreaga valabilitate. Ei erau de părere că pentru evoluția unei boli e acelaşi lucru dacă se administrează sau nu un medicament sau altul. Dietl a întocmit o statistică, foarte convingătoare pentru vremea lui, din care reieşea că, prin tratamentele aşa-zis pasive pe care le aplicase fuseseră vindecaţi sau muriseră de pneumonie tot atâţia bolnavi ca şi în cazurile tratate prin remedii tradiţionale. Tratamentul pasiv, aplicat de Dietl şi continuat de Skoda [6], consta în faptul că bolnavul era transpus în acea situaţie exterioară de viaţă care-i dădea posibilitatea de a pune cel mai bine în acţiune forţele de autovindecare, de a le face să se ridice din străfundurile organismului, iar medicului nu i se mai atribuia aproape nici un alt rol, în afară de acela de a supraveghea mersul bolii; el trebuia să fie prezent doar pentru a interveni acolo unde se putea da vreun ajutor obiectiv, cu mijloace umane. În rest, medicul se mulţumea să constate apariţia bolii, să aştepte să se ridice la suprafaţă din organism forţele de autovindecare, până când, după un timp, febra dispărea şi survenea autovindecarea, realizată de organismul însuşi.

Acestei şcoli de medicină i s-a atribuit şi i se mai atribuie până azi numele de „şcoală nihilistă“, din cauză că ea avea la bază o afirmaţie făcută de profesorul Skoda: Poate vom fi în stare să învăţăm să diagnosticăm bolile, să le descriem, eventual şi să le explicăm, dar de vindecat nu le putem vindeca! Vă spun lucruri de care vă rog să luați notă ca de realităţi care au prins viaţă în cursul secolului XIX-lea, ca să vă formaţi o idee despre felul cum s-au schimbat reprezentările în acest domeniu. Dar să nu creadă nimeni că, dacă relatez un lucru sub o formă pur narativă, mă aştept să treceţi imediat într-o tabără sau alta. Afirmaţia profesorului Skoda a suferit de radicalism, şi ar fi uşor să indicăm limitele între care o asemenea afirmaţie este valabilă. Dar prin aceasta se atrăgea atenţia asupra unui anumit lucru, fără a se avea la îndemână mijloacele necesare pentru a fundamenta în mod conştient afirmaţia, a o circumscrie ori a o exprima în cuvinte – ea nu putea fi transpusă nici măcar în gânduri; altfel spus: în cercurile în care era exprimată, oamenii nu puteau nici măcar încerca să o gândească. Se atrăgea atenţia asupra faptului că în om trebuie să existe ceva care, într-un anumit sens, joacă un rol determinant în evoluţia şi finalul unei boli, ceva care se situează, în fond, dincolo de posibilităţile umane de a ajuta.

Se atrăsese atenţia, deci, asupra unui lucru situat dincolo de posibilităţile umane; dacă abordăm lucrurile într-un mod concret, această atenţionare nu se poate referi la altceva decât la legea karmei şi la acţiunea karmei în cursul vieţii umane. Dacă urmărim evoluţia unei boli – aparitia bolii, forţele vindecătoare ce apar din organismul însuşi –, ne vom simţi îndemnaţi – mai ales dacă ţinem seama de faptul că într-un caz survine vindecarea, pe când într-altul nu pare posibilă nici o vindecare – să căutăm o legitate mai profundă. Oare să căutăm această legitate în vieţile pământene anterioare ale omului? Aceasta este, pentru noi, întrebarea: Putem spune că omul aduce cu sine anumite condiţii care-l predetermină ca, într-un caz concret, să-şi poată mobiliza forţele vindecătoare din organism, care însă, în alt caz, sunt predeterminate în aşa fel încât, cu toate eforturile, el nu e în stare să vindece boala?

Dacă vă amintiţi ceea ce am spus ieri, veţi înţelege că în procesele care au loc între moarte şi o nouă naştere în individualitatea umană apar nişte forţe cu totul speciale. Am precizat că, în kamaloca, în faţa sufletului uman apar evenimentele ultimei sale vieţi, faptele săvârşite de el, în sensul binelui sau al răului, însuşirile caracterului său etc. şi că, percepând propria sa viaţă, sufletul are tendinţa de a compensa tot ceea ce e imperfect în el, tot ceea ce s-a dovedit a fi faptă greşită, de a imprima în fiinţa sa însuşirile respective, care fac ca el să devină mai desăvârşit. Dacă am înţeles acest lucru, putem spune: Omul intră din nou în existenţă, printr-o nouă naştere, având înscrisă în suflet această intenţie. Dar omul participă el însuşi la construirea noului trup, şi el îl construieşte conform cu forţele pe care şi le-a adus cu sine din vieţile anterioare şi din perioada trăită între moarte şi o nouă naştere. Cu aceste forţe este înzestrat omul la naştere şi el le întreţese în noua sa corporalitate. Am înţeles astfel că noua corporalitate e slabă sau puternică, după cum omul poate să aducă în ea forţe slabe sau puternice.

Trebuie să ne fie clar, însă, că va exista o anumită ordine în care se succed lucrurile, dacă în perioada trăită în kamaloca, de exemplu, omul a văzut că în ultima sa viaţă a săvârşit multe sub imperiul afectelor, al mâniei, fricii, repulsiei ş.a.m.d. Acum, în kamaloca, asemenea fapte stau în faţa sufletului tău şi se conturează gândul – expresiile pe care le putem găsi, pentru a desemna aceste forţe, sunt create, fireşte, pentru viaţa în lumea fizică – că trebuie să faci ceva cu fiinţa ta, ca să devii mai desăvârşit în această privinţă, pentru ca în viitor să nu mai ai tendinţa de a săvârşi faptele sub imperiul afectelor. Acest gând devine o parte componentă a individualităţii umane şi, la trecerea printr-o nouă naştere, acest gând se imprimă, ca forţă, în trupul ce se formează. De aceea, în acest trup se imprimă tendinţa de a face ca întreaga sa organizare, alcătuită din corp fizic, corp eteric şi corp astral, să-l pună în imposibilitatea de a săvârşi anumite fapte izvorâte din mânie, ură, invidie etc., spre a putea să devină cu adevărat mai desăvârşit. Şi astfel el va ajunge să săvârşească asemenea fapte care pot compensa faptele din trecut. Pe baza unei acţiuni ce depăşeşte cu mult înţelegerea sa obişnuită, omul face ca în el să pătrundă tendinţa care-l poate duce la o mai mare perfecţiune într-un anumit domeniu şi la compensarea anumitor fapte.

Dacă reflectaţi cât de variate sunt aspectele vieţii, dacă vă gândiţi că omul săvârşeşte aproape zilnic fapte care fac necesară o compensaţie, veţi înţelege că în suflet există multe asemenea gânduri care-şi aşteaptă compensaţia, când sufletul intră în existenţă printr-o nouă naştere, şi că aceste gânduri se întretaie, astfel încât corpul fizic şi corpul eteric al omului capătă o configuraţie în care sunt întreţesute toate aceste tendinţe. Ca să înţelegem despre ce e vorba aici, vom examina un caz cu totul ieşit din comun. Trebuie să subliniez în mod cu totul deosebit că evit să vorbesc pe baza unei teorii, că nu am mania de a emite ipoteze şi, dacă dau exemple, o fac aducând în faţa dumneavoastră numai cazuri care au fost examinate temeinic de către ştiinţa spiritului.

Să presupunem că un om a trăit în ultima sa viaţă în aşa fel încât a acționat dintr-un sentiment al Eului mult prea slab, dintr-un sentiment al Eului care a mers mult prea departe în ceea ce priveşte tendinţa de a se dărui lumii exterioare, atât de departe încât a acţionat într-un mod lipsit de independenţă, pierzându-se pe sine, care nu se mai potriveşte în actualul ciclu de dezvoltare a omenirii. Dar ceea ce l-a împins pe un asemenea om, în încercarea sa, la anumite fapte a fost absenţa sentimentului de sine. În kamaloca el a avut în faţa sa faptele pe care le-a săvârşit deoarece îi lipsea sentimentul de sine. Şi acum, în primul rând, el aprecia că trebuie să dezvolţi în tine acele forţe care să stimuleze sentimentul de sine; într-o incarnare viitoare trebuie să-ţi creezi ocazia de a-ţi întări sentimentul de sine, luptând împotriva rezistenţei pe care ţi-o va opune trupul tău, împotriva forţelor care-ţi vor ieşi în întâmpinare din corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, pentru ca sentimentul tău de sine să treacă printr-un fel de şcoală. Trebuie să-ţi procuri un asemenea trup care să-ţi arate cum acţioneză din direcţia corporalităţii predispoziţia unui sentiment de sine slab!

Ceea ce va avea loc în incarnarea următoare va intra prea puţin în conştienţa lui, se va desfăşura mai mult sau mai puţin într-o zonă subconştientă. Omul va tinde spre o incarnare care să aducă în întâmpinarea sentimentului de sine piedicile şi rezistenţele cele mai dure, în aşa fel încât el să fie nevoit să-si încordeze la maximum acest sentiment. Astfel, el se va simţi atras ca de o forţă magnetică spre împrejurări în care întâmpină piedici mari, în care sentimentul său de sine va trebui să acţioneze opunându-se organizării celor trei corpuri. Oricât de ciudat ar părea, asemenea individualităţi a căror karma cere ca ele să intre în existenţă în felul analizat, vor căuta împrejurări în care, de exemplu, pot să fie expuse unei molime de felul holerei, fiindcă holera le oferă posibilitatea de a întâmpina piedici deosebite. Stările prin care bolnavul trebuie să treacă, în interiorul lui, din cauza piedicilor puse de cele trei corpuri, poate face ca în incarnarea următoare sentimentul de sine să apară fortificat într-o măsură considerabilă.

Să analizăm acum cazul diametral opus. În perioada kamaloca cineva observă că, sub influenţa unui sentiment de sine prea puternic, a săvârşit fapte care au izvorât dintr-o tendinţă exagerată de a se baza numai pe sine. El înţelege că trebuie să-şi modereze sentimentul de sine, să-l readucă în matca normală. Pentru aceasta e necesar să caute o împrejurare, în incarnarea următoare, în care cele trei corpuri ale sale să-i dea posibilitatea ca sentimentul de sine să nu întâmpine în corporalitate – oricât s-ar strădui – nici un fel de oprelişti, să cadă ca într-o prăpastie fără fund şi să ajungă la absurd. Asemenea condiţii sunt create când omul se îmbolnăveşte de malarie.

Am descris un caz de boală provocată de acţiunea legii karmei şi am expus teza potrivit căreia, pe baza unei înţelegeri superioare celei pe care o poate cuprinde cu conştienţa lui obişnuită, omul e condus spre acele împrejurări în care, conform karmei sale, poate să evolueze. Dacă analizati cu atenţie lucrurile pe care le-am spus mai înainte, veţi înţelege mai uşor cazurile de epidemie. Am putea cita diferite exemple care să ne arate că, pe baza trăirilor din kamaloca, omul caută cu tot dinadinsul ocazia de a contracta o anumită boală, pentru a dobândi, prin faptul că o învinge şi îşi mobilizează forţele de autovindecare, acele forţe care-l fac să evolueze în viaţă.

Am spus mai înainte că, dacă un om a săvârşit mai multe fapte sub influenţa afectelor, şi în kamaloca el va acţiona în acelaşi fel. De aici se naşte în el tendinţa de a vieţui în noua sa incarnare în propria sa corporalitate, astfel încât prin învingerea unor oprelişti va săvârşi fapte care pot compensa anumite evenimente din viaţa sa anterioară. În multe cazuri, atunci când există o corelaţie karmică, în sensul că omul respectiv şi-a săvârşit faptele sub imperiul afectelor şi pasiunilor care i-au năpădit sufletul, apare acea formă de boală pe care în epoca modernă o numim difterie.

Vom mai afla, în cursul acestor conferinţe, şi alte lucruri în legătură cu condiţiile care fac să apară o anumită boală. Dar acum trebuie să pătrundem în substraturi şi mai adânci, dacă vrem să găsim răspuns la întrebarea: Cum se face că atunci când omul intră, prin naştere, în existenţă şi aduce cu sine, în virtutea karmei sale, tendinţa de a realiza un lucru, prin faptul că învinge o boală sau alta, uneori reuşeşte să învingă boala şi să asimileze forţele care-l fac să se înalţe mai sus, iar alteori boala iese învingătoare? Trebuie să ne întoarcem la principiile spirituale care fac posibil, în general, ca starea de boală să existe în viata umană.

Faptul că omul poate să se îmbolnăvească şi că poate căuta, cu tot dinadinsul, starea de boală – chiar în virtutea karmei sale – izvorăşte, în ultimă instanţă, din acel principiu pe care l-am adus în faţa sufletelor noastre, în cele mai diferite contexte ale expunerilor noastre teosofice. Ştim că, într-un anumit punct al evoluţiei de pe Pământ, în dezvoltarea omului au intervenit forţe pe care le numim luciferice, care aparţin unor entităţi rămase în urmă în perioada vechii evoluţii lunare, care n-au înaintat atât de mult încât să fi ajuns în punctul normal al evoluţiei lor pământene. Aşa se face că, înainte ca Eul uman să fi putut acţiona în mod corespunzător, corpului astral uman i-a fost implantat ceva care se revărsa din aceste entităţi luciferice. Din această cauză, influenţa entităţilor luciferice s-a exercitat cândva mai ales asupra corpului nostru astral, unde a perseverat de-a lungul întregii evoluţii ulterioare. Influenţa luciferică se manifestă, în evoluţia omului, în diverse moduri. Pentru scopul nostru de azi este însă important să scoatem în evidenţă faptul că, datorită forţelor luciferice, omul a avut de-a face în interiorul său cu o ispită care l-a făcut mai puţin bun decât ar fi fost fără această influenţă; tot sub acţiunea impulsului luciferic, el a început să acţioneze şi să judece pe baza afectelor, patimilor şi poftelor, într-o mai mare măsură decât dacă impulsul luciferic n-ar fi existat. Sub această influenţă omul s-a schimbat, a ajuns să se dăruiască lumii poftelor şi dorinţelor, a fost cufundat în realităţile lumii fizice pământene mai mult decât îi fusese hărăzit. Sub influenţa impulsului luciferic omul se identifică mai mult cu corporalitatea sa. Fără influenţa entităţilor luciferice n-ar fi existat multe dintre lucrurile care, pe Pământ, îl pot ademeni pe om, făcându-l să dorească un anumit lucru. Omul ar fi trecut cu indiferenţă pe lângă ispite. Prin influenţa lui Lucifer au apărut ispitele senzoriale exterioare, omul a primit înăuntrul său aceste ispite. Individualitatea care i-a fost conferită, prin faptul că i s-a dat Eul, a fost impregnată cu efectele ce izvorau din principiul luciferic. Aşa se face că, încă din primele sale incarnări pe Pământ, omul a căzut pradă primelor ispite venite din partea principiului luciferic şi el a luat cu sine aceste ispite în vieţile care au urmat. Cu alte cuvinte, modul în care omul a căzut victimă ispitelor venite din direcţia principiului luciferic a devenit o parte componentă a karmei sale.

Dacă omul ar fi primit în el numai acest principiu, el ar fi căzut tot mai mult pradă ispitelor lumii fizice pământene; ar fi pierdut din ce în ce mai mult perspectiva de a se desprinde, cândva, de această lume. Ştim că influenţa care a venit mai târziu – Impulsul hristic – a acţionat în sens opus principiului luciferic şi că l-a reechilibrat. Astfel, în evoluţia sa, omul are din nou la îndemână mijloacele prin care poate să elimine din fiinţa sa influenţa luciferică. Dar o dată cu influenţa luciferică omului i s-a mai dat şi altceva. Lumea în care a intrat a început să-i apară cu totul altfel decât dacă el nu s-ar fi aflat sub influenţa impulsului luciferic. Lucifer a pătruns în interiorul omului. Omul a privit lumea din jurul său avându-l în sine pe Lucifer. Din această cauză privirea sa pentru lumea pământeană s-a înceţoşat şi în impresiile exterioare a început să pătrundă, de acum înainte, influenţa ahrimanică. Ahriman a avut posibilitatea să se amestece şi să dea lumii exterioare forma de iluzie din cauză că noi ne creasem deja mai înainte, dinăuntru, predispoziţia spre iluzie, spre maya. Aşa că influenţa ahrimanică, care a pătruns în lumea exterioară, a fost consecinţa influenţei luciferice. Din cauză că forţele luciferice erau deja în el, omul a avut posibilitatea de a se implica în realităţile lumii senzoriale într-o măsură mai mare decât s-ar fi întâmplat fără influenţa luciferică. Dar el şi-a creat astfel şi posibilitatea de a aspira în sine, din afară, cu fiecare percepţie exterioară, influenţa ahrimanică. Aşa că în individualitatea umană, în timp ce parcurge diferitele incarnări pământene, trăieşte influenţa luciferică, iar ca rezultat al influenţei luciferice trăieşte şi influenţa ahrimanică. Cele două forţe se luptă fără încetare în individualitatea umană. Individualitatea umană a devenit scena pe care se dă lupta dintre Lucifer şi Ahriman.

În conştienţa sa obişnuită, omul este expus şi astăzi atât ispitei lui Lucifer, care acţionează prin intermediul pasiunilor şi afectelor corpului său astral, cât şi ispitelor lui Ahriman, care pătrunde în om prin erori şi amăgiri referitoare la lumea exterioară. Cât timp omul trăieşte într-o incarnare şi reprezentările acţionează în aşa fel încât ceea ce se întâmplă sub influenţa lui Lucifer şi Ahriman nu poate să pătrundă mai adânc şi găseşte o piedică în ele, în tot acest timp ceea ce face omul este supus judecătii morale sau intelectuale. Cât timp, între naştere şi moarte, omul păcătuieşte împotriva moralei, dându-i ascultare lui Lucifer, sau împotriva logicii şi a gândirii sănătoase, prin faptul că-l urmează pe Ahriman, totul rămâne o problemă a vieţii sufleteşti conştiente obişnuite. Dar când omul păşeşte prin poarta morţii, viaţa de reprezentare încetează să mai fie legată de creier. Începe o altă formă de viaţă a conştienţei. Acum toate lucrurile care în viaţa dintre naştere şi moarte sunt supuse judecăţii morale sau raţionale coboară în străfundurile fiinţei umane şi influenţează ceea ce, după timpul petrecut în kamaloca, organizează lucrurile pentru existenţa următoare şi se întipăreşte în forţele modelatoare, plastice care construiesc întreita corporalitate umană. Şi atunci erorile care decurg din faptul că omul îl ascultă pe Ahriman se transformă în forţe aducătoare de boală, care-l afectează din direcţia corpului eteric, iar excesele, deci lucrurile care, în viaţă, sunt supuse judecăţii morale, devin cauze de boală care actionează mai mult din direcţia corpului astral.

Erorile noastre, provenite de la ceea ce este ahrimanic în noi – şi la acestea se adaugă erorile conştiente: minciuni, neadevăruri –, devin cauze de boală; vedem acest lucru, dacă nu analizăm o singură incarnare, ci urmărim efectul exercitat de o incarnare asupra celei următoare şi constatăm că influenţele luciferice devin şi ele, pe aceeaşi cale, cauze de boală. Putem spune, într-adevăr că noi nu comitem erori fără a le suporta consecinţele. În incarnarea următoare, în fiinţa noastră se imprimă erorile pe care le facem, pe baza unei raţiuni superioare celei pe care o avem în viaţa obişnuită, pe baza acelei raţiuni care, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, ne indică să devenim atât de puternici şi viguroşi, încât în viitor să nu mai fim expuşi acestor ispitiri. Bolile se integrează vieţii noastre ca nişte educatori exigenţi. Dacă analizăm bolile în acest fel, putem spune că la declanşarea unei boli contribuie fie influenţe luciferice, fie influenţe ahrimanice. Când, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, cei ce vor să devină vindecători de boli sub semnul concepţiei ştiinţei spiritului despre lume vor înţelege aceste lucruri, influenţele exercitate de ei asupra organismului uman vor fi mult mai intime decât este posibil în zilele noastre.

În această lumină putem înţelege felul cum se manifestă anumite forme de boală. Să luăm ca exemplu pneumonia. Ea este, în şirul influenţelor karmice, un efect care ia naştere datorită faptului că în perioada petrecută în kamaloca omul poate privi retrospectiv spre un caracter în care exista tendinţa şi predispozitia spre excese senzoriale, în care trăia, aş zice, nevoia de a duce o viață senzuală. Să nu confundăm ceea ce e atribuit acum unei conştienţe anterioare cu ceea ce apare în conştienţa din incarnarea următoare. Căci una nu are nimic comun cu cealaltă. Dar, bineînţeles, ceea ce omul vede în perioada kamaloca se va transforma în aşa fel încât în el se vor imprima forţele care vor declanşa procesele care vor contribui la biruirea pneumoniei. În învingerea pneumoniei, în autovindecarea pentru care face eforturi omul însuşi, individualitatea umană acţionează împotriva puterilor luciferice, ea duce un adevărat război împotriva acestora. De aceea, învingerea pneumoniei este o ocazie de a scăpa de o deficienţă caracterologică dintr-o incarnare anterioară. Înţelegem astfel, analizând cazul pneumoniei, lupta omului împotriva puterilor luciferice.

Altfel stau lucrurile în cazul tuberculozei pulmonare, când apar procese caracteristice: intră în activitate forţele de autovindecare care se manifestă prin faptul că influenţele dăunătoare ce iau naştere sunt înconjurate, sunt mărginite din toate părţile de ţesut conjunctiv; apoi totul e umplut cu o materie formată din săruri de calciu, care în organism există sub formă de incluziuni solide. Mult mai mulţi oameni decât se crede în general au în ei asemenea corpusculi; este vorba de acei oameni care au plămânii atinşi de tuberculoză, dar au ajuns în stadiul vindecării. În acest caz, s-a dat o luptă a entităţii umane interioare împotriva răului făcut de puterile ahrimanice. E un proces de respingere îndreptat spre exterior, un atac împotriva a ceea ce este introdus în om de către materialitatea exterioară, spre a conduce la independenţa entităţii umane.

Am arătat că în procesul bolii acţionează, de fapt, ambele principii, cel ahrimanic şi cel luciferic. Din multe puncte de vedere ar trebui să se facă distincţie între cele două feluri de boli: cele luciferice şi cele ahrimanice. Dacă se ţine seama de această distincţie, se pot găsi principiile de acordare a ajutorului corespunzător. Fiindcă bolile luciferice cer un cu totul alt gen de ajutor decât cele ahrimanice. Dacă astăzi sunt puse în aplicare, într-un mod destul de puţin critic, de exemplu în metodele terapeutice cu aplicaţie externă, forţele electroterapiei modeme, în băile cu apă rece sau în altele similare, trebuie spus că ştiinţa spiritului este în măsură să aducă lumină, de la bun început, în privinţa întrebării dacă e bine să se recurgă la una dintre metode, prin faptul că ştie când e vorba de o boală luciferică şi când de una ahrimanică. Nici un om, de exemplu, n-ar trebui să aplice electroterapia în cazul bolilor de provenienţă luciferică, ci numai când este vorba de bolile ahrimanice. În cazul bolilor luciferice nu poate ajuta ceva care nu are absolut nimic comun cu activitatea lui Lucifer, spre exemplu, principiile electricităţii; acestea fac parte din sfera de activitate a entităţilor ahrimanice, dar nu înseamnă că numai entităţile ahrimanice se folosesc de forţele electricităţii. Dimpotrivă, un domeniu cu totul special al lui Lucifer este ceea ce se referă – cu o expresie necorespunzătoare – la cald şi la rece. Tot ceea ce are legătură cu faptul că organismul uman devine mai cald sau mai rece sau cu tot ceea ce el însuşi face să devină mai cald sau mai rece, prin diferite influenţe exterioare, ţine de sfera lui Lucifer. Oriunde intervine caldul sau recele avem de-a face cu o boală luciferică.

Vedem deci cum funcţioneză karma în starea de boală şi cum acţionează în sensul învingerii bolii. Acum nu vi se va mai părea de neînţeles că în karma există posibilitatea sau imposibilitatea de a vindeca o boală. Dacă vă este clar că scopul, scopul karmic al îmbolnăvirii este acela de a-l stimula pe om şi de a-l ajuta să devină mai desăvârşit, veţi înţelege ideea că omul, dacă se îmbolnăveşte, conform cu raţiunea înţeleaptă pe care o aduce cu sine din kamaloca, atunci când intră într-o nouă existenţă va dezvolta acele forţe vindecătaore care reprezintă o consolidare a fiinţei sale interioare şi posibilitatea de a evolua în continuare. Să presupunem că un om dispune, în cadrul organizării sale şi al karmei sale, de forţele necesare pentru a progresa chiar în această viaţă, prin ceea ce şi-a cucerit în cursul acestei boli. Atunci vindecarea are un sens. Atunci survine vindecarea şi, în acest caz, omul a cucerit lucrul care a apărut prin existenţa bolii. Învingând boala, el a dobândit posibilitatea de a avea forţe mai desăvârşite acolo unde înainte avea doar forţe nedesăvârşite. Dacă, prin karma sa, e înzestrat cu asemenea forţe şi dacă, prin împrejurările favorabile ale destinului său, el e în aşa fel situat în lume încât poate să determine noile forţe să acționeze spre folosul său şi al altora, atunci survine vindecarea; el se furişează printre meandrele bolii şi iese de sub puterea ei.

Să presupunem acum o altă situaţie: omul învinge boala şi dezvoltă forţele de vindecare; de acum înainte el se află în faţa unei vieţi care solicită într-o măsură pe care el nu o poate realiza cu gradul de desăvârşire pe care l-a cucerit deja. Ce-i drept, el ar face ceva, datorită bolii vindecate, totuşi nu ar fi posibil să realizeze atât de mult – deoarece restul karmei sale nu permite acest lucru –, astfel încât să le poată fi de folos celorlalţi. Şi atunci, conştienţa sa mai profundă va spune: Aici nu poţi să primeşti forţa deplină pe care ar trebui s-o ai, de fapt. A fost necesar să intri în această incarnare, fiindcă trebuia să ajungi la acel grad de perfecţiune pe care-l poţi obţine numai în corpul fizic, prin învingerea unei boli. Acest lucru a trebuit să-l cucereşti, dar nu-l poţi dezvolta în continuare. Trebuie să pătrunzi în condiţiile de viată în care corpul fizic şi alte forţe nu te vor deranja şi unde vei putea să prelucrezi în mod liber ceea ce ai dobândit în timpul bolii. Cu alte cuvinte, o asemenea individualitate caută moartea, pentru a prelucra mai departe, între moarte şi o nouă naştere, ceea ce nu poate prelucra în viaţa dintre naştere şi moarte. Un asemenea suflet trece prin viaţa dintre moarte şi o nouă naştere cu intenţia de a-şi perfecţiona organizarea, prin forţele cucerite în lupta cu boala, pentru a putea acţiona mai eficient în noua viaţă. În acest fel, prin existenţa unei boli poate fi obţinut un adevărat aconto, care va fi întregit de-abia după trecerea prin moarte, ca să devină ceea ce trebuie să fie.

Dacă privim lucrurile în acest fel, va trebui să spunem: Se pare că în karma îşi are cauza faptul că o anumită boală sfârşeşte prin vindecare, în timp ce o alta prin moarte. Dacă privim lucrurile în acest fel, vom dobândi o adâncă împăcare cu viaţa, pentru că vom şti că face parte din legea karmei, că şi cazul în care o boală sfârşeşte cu moartea omul este stimulat în evoluţia lui, că boala are scopul de a-l face pe om să urce cu încă o treaptă. Dar nimănui nu-i este îngăduit să tragă concluzia că în cazul anumitor boli ar trebui să dorim să survină moartea, şi aceasta deoarece decizia asupra finalului bolii – vindecarea sau nevindecarea – îi revine unei raţiuni mai înalte decât aceea pe care o putem noi cuprinde cu conştienţa noastră obişnuită. Trebuie să avem modestia de a ne opri, în cadrul vieţii dintre naştere şi moarte, în faţa unor asemenea întrebări, fără a da vreun răspuns. Cu conştienţa noastră superioară putem să ne situăm pe acea poziţie care primeşte chiar şi moartea ca pe un dar venit din partea puterilor spirituale superioare. Dar având o conştienţă a cărei menire este să ajute şi să intervină în viaţă, nu trebuie să avem aroganţa de a ne situa pe aceste poziţii superioare. Căci s-ar putea să greşim şi să intervenim într-un mod nepermis acolo unde nu trebuie să ne amestecăm niciodată: în sfera libertăţii umane. Dacă putem să ajutăm un om să-şi mobilizeze forţele de autovindecare sau să chemăm în ajutor natura însăşi, pentru a obţine vindecarea, trebuie s-o facem. Iar dacă trebuie luată o hotărâre asupra faptului că omul trebuie să trăiască ori el e stimulat mai mult în cazul în care survine moartea, răspunsul nu poate fi niciodată altul decât acela că ajutorul nostru trebuie dat în sensul vindecării. Dacă răspunsul este acesta, înseamnă că noi lăsăm individualităţii omului libertatea de a-şi mobiliza sau nu forţele, iar ajutorul medicului nu poate fi decât acela de a-l sprijini pe bolnav în acest sens. El nu intervine în sfera individualităţii umane. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă noi am stimula incurabilitatea unui om, ajutându-l să-şi caute în altă lume posibilitatea de a evolua în continuare. În acest caz am interveni în sfera individualităţii sale, i-am imprima propria noastră voinţă. Această decizie trebuie lăsată în seama individualităţii însăşi. Cu alte cuvinte, trebuie să facem tot ce este posibil pentru a obţine vindecarea. Toate reflecţiile care duc la vindecare provin din acea conştienţă care e potrivită pentru Pământul nostru; toate celelalte măsuri ar depăşi sfera vieţii noastre pământene; trebuie să intervină alte forţe decât cele care intră în sfera conştienţei noastre obişnuite.

Vedem cum o înţelegere corectă a curabilităţi şi incurabilităţii bolilor ne face să ne mobilizăm toate resursele pentru a ajuta un om, în caz de boală; iar dacă, din alte sfere, se ia o altă hotărâre, înţelegerea acestui lucru ne ajută să o primim cu deplină seninătate sufletească. Şi de altceva nici nu avem nevoie. Noi trebuie doar să găsim un punct de vedere care să ne ajute să nu ne simţim dărâmaţi sufleteşte în faţa unei boli incurabile, ca şi cum în lume n-ar exista decât imperfecţiune, rele şi nenorociri. O concepţie karmică nu ne paralizeză puterea de acţiune în ceea ce priveşte încercarea de a vindeca. Şi, pe de altă parte, o concepţie karmică ne va pune din nou în armonie până şi cu destinul cel mai tragic, când e vorba de incurabilitatea uneia dintre bolile pe care le tratăm.

Am văzut astăzi, deci, că numai o înţelegere karmică ne dă posibilitatea de a sesiza şi înţelege în mod corect evoluţia unei boli şi de a putea vedea cu adevărat cum efectele karmice din vieţile noastre anterioare ne influenţează viaţa actuală.

Ne revine acum sarcina de a face distincţie între două tipuri de boli, între cele care vin din interiorul omului şi par provocate de karma noastră şi cele care, în aparenţă, ne atacă întâmplător, deoarece suntem expuşi unor factori dăunători veniţi din exterior. Într-un cuvânt, ne va preocupa întrebarea: Cum putem ajunge la o înţelegere karmică a lucrurilor şi atunci când, de exemplu, nimerim sub roţile unui tren? Altfel spus: Cum pot fi înţelese, prin karma, aşa-numitele îmbolnăviri „accidentale“?