Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA a VIII-a

Karma mădularelor superioare ale fiinţei umane

Hamburg, 25 mai 1910

Dacă ne întoarcem cu gândul la contradicţia despre care am vorbit la sfârşitul expunerii de ieri, ca să ajungem la rezolvarea ei, trebuie să ne ocupăm de cele două forţe, de cele două principii despre care am aflat, în decursul timpului, că provoacă, dar şi reglementează karma noastră.

Am văzut cum karma e pusă în mişcare numai prin faptul că suferim influenţele exercitate de puterile luciferice asupra corpului nostru astral, că, fiind ispitiţi de aceste puteri, ajungem la manifestări afective, instinctuale şi pasionale care, dintr-un anumit punct de vedere, ne fac mai imperfecţi decât am fi fără ele. Când influenţele luciferice acţionează asupra noastră, ele cheamă în arenă influenţele ahrimanice, acele forţe care nu acţioneză asupra noastră dinăutru în afară, ci din afară înspre interior, acele forţe care lucrează în interacţiune cu lumea, prin ceea ce ne vine în întâmpinare din exterior. Aşa că Ahriman e cel provocat la luptă de către Lucifer, iar noi, omenii, suntem situaţi, de fapt, în mod direct, în lupta dintre cele două principii. Dacă am ajuns o dată în tentaculele lui Lucifer sau Ahriman, noi căutăm căile şi mijloacele de a ne înălţa mai sus, biruind răul produs de ei în fiinţa noastră. De fapt, această luptă, acest joc de forţe dintre puterile luciferice şi cele ahrimanice, are loc în jurul propriei noastre persoane, şi acest lucru ne este clar dacă ne aducem încă o dată în faţa ochilor, sub o formă puţin schimbată, cazul pe care l-am amintit deja data trecută: un om cade pradă influenţelor ahrimanice, astfel încât are tot felul de imagini şi himere, crede că i se face o comunicare deosebit de importantă sau că are o impresie despre fenomene care-l determină pe alt om, cu judectă sănătoasă, să-şi dea seama că respectivul a căzut pradă rătăcirilor şi amăgirilor. Ultima oară am vorbit despre un om care a căzut pradă unor amăgiri clarvăzătoare, dar clarvăzătoare în sensul rău al cuvântului, provocate de puterile ahrimanice. Şi am văzut că împotriva unor asemenea amăgiri, provocate de o clarvedere incorectă, nu există nici un alt mijloc de acţiune – sau nici unul eficient – în afară de judecata sănătoasă, obţinută în viaţa fizică dintre naştere şi moarte.

Ceea ce am spus în ultima conferinţă este esenţial şi important, în cazul unor asemenea rătăciri clarvăzătoare. Dacă este vorba despre o clarvedere care n-a fost cucerită printr-o disciplină ocultă, prin exerciţii sistematice, conduse într-un mod riguros şi corect, de o clarvedere ce apare pe baza unor vechi însuşiri ereditare, sub formă de imagini sau de sunete etc., în cazul unei asemenea clarvederi necorespunzătoare putem constata că ea se retrage, ba chiar dispare cu totul, dacă omul găseşte posibilitatea de a-şi manifesta înclinaţia, de a face cu seriozitate studii teosofice, de a-şi însuşi în mod real cunoaşterea teosofică sau dacă începe chiar o acţiune reală de autoeducare ocultă, plină de sens şi adecvată scopului. Aşadar, într-un asemenea caz, în care avem de-a face cu rătăciri ale cunoaşterii suprasensibile, dacă omul e receptiv la izvoarele adevărate ale cunoaşterii, acestea pot fi un ajutor pentru el, care-l poate conduce spre calea justă.

Dimpotrivă, nu poate fi adus în discuţie un contraexemplu care constituie un adevăr atât de banal, încât îl cunoaşte oricine. Dacă din cauza unor complicaţii karmice un om are stări care-i produc simptome legate de mania persecuţiei sau de megalomanie, el poate dezvolta în sufletul său un întreg sistem de idei nebuneşti, pe care le motivează în modul cel mai logic cu putiniă, dar care sunt, totuşi, idei de nebun. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un om să gândească absolut corect şi logic, dar să fie stăpânit de ideea că este urmărit de cineva. El va fi în stare să facă din incidentele cele mai neînsemnate adevărate scenarii ingenioase, considerând că este urmărit de oameni al căror scop este exclusiv acela de a-i face rău. Şi vă va dovedi în modul cel mai ingenios cât de întemeiată e bănuiala sa. Aşa că un om poate să aibă o minte absolut logică şi să prezinte totuşi anumite simptome ale nebuniei. Va fi absolut imposibil să schimbăm ideile unui asemenea om prin argumente logice. Dimpotrivă, dacă într-un asemenea caz venim cu argumente logice, se poate întâmpla ca ideile nebuneşti care sunt înrădăcinate în fiinţa lăuntrică a omului respectiv să se amplifice şi el să caute mijloace şi mai ingenioase de a dovedi câtă dreptate are. Când vorbim în sensul ştiinţei spiritului, lucrurile trebuie examinate cu cea mai mare exactitate. Când am spus că adevărurile ştiinţei spiritului pe care omul le cultivă în sufletul lui, dându-şi toată osteneala sau chiar pornind pe calea unei discipline spirituale sistematice, constituie o forţă în combaterea unei rătăciri a tendinţelor clarvăzătoare, am avut în vedere un cu totul alt caz, diferit de cel expus mai înainte. Nu se pune problema de a-l ajuta pe omul respectiv apelând la adevărurile ştiinţei spiritului. De regulă, cei din jurul lui vor să-l ajute folosind argumentele gândirii obişnuite. Numai că un om aflat în această situaţie e total insensibil la asemenea argumente. Din ce cauză?

Când apare simtomatologia descrisă, în omul respectiv iese la suprafaţă o cauză karmică, din incarnările lui trecute, a unor rătăciri din alte vieţi. Rătăcirea fiinţei sale interioare nu-şi are cauzele şi nici nu poate să le aibă în actuala incarnare, ci într-o incarnare anterioară. Să ne imaginăm cum se petrecerea trecerea dintr-o incarnare anterioară în cea actuală. În acest scop, trebuie să ştim cum se desfăşoară dezvoltarea noastră sufletească. Fiecare din noi e alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi, în decursul timpului, am introdus în aceste învelişuri, prin acţiunea Eului, sufletul senzaţiei în corpul astral, sufletul raţiunii sau afectiv în corpul eteric şi sufletul conştienţei în corpul fizic. Ceea ce am dezvoltat în interiorul nostru, ca trei mădulare sufleteşti, a fost introdus în cele trei învelişuri şi trăieşte acum aici. Să presupunem că, intr-o incarnare oarecare, sub influenţa lui Lucifer – prin faptul că dezvoltăm înăuntrul nostru porniri, pofte, instincte egoiste sau de alt fel, care trebuie atribuite influenţei lui Lucifer – suntem ispitiţi să ne încărcăm sufletul cu multe greşeli. Sediul acestor greşeli poate fi în sufletul senzaţiei, în sufletul raţiunii sau în cel afectiv şi chiar în sufletul conştienţei. Aceasta va fi apoi, într-o încercare de mai târziu, cauza greşelii, pe care omul respectiv o poartă într-unul din mădularele sale sufleteşti. Să presupunem că e vorba de o greşeală bazată în mod deosebit pe forţele sufletului raţiunii. Ea va fi transformată, în starea dintre moarte şi o nouă naştere, în aşa fel încât faptele greşite comise, de exemplu, de către sufletul raţiunii, îşi vor manifesta efectele în corpui eteric. Aşadar, în perioada dintre moarte şi noua naştere, ele au fost întreţesute în corpul eteric. Şi în noua incarnare noi întâlnim un efect înrădăcinat în corpul eteric, a cărui cauză şi-a avut sediul, într-o incarnare anterioară, în sufletul raţiunii. Dar sufletul raţiunii din incarnarea următoare lucrează iar, în mod independent, în această incarnare, şi e o mare deosebire între cazul în care omul a comis acea greşeală într-o viaţă anterioară şi acela în care a comis-o în viaţa prezentă. Dacă a comis-o într-o incarnare anterioară, acum are o deficienţă în corpul său eteric. El e mai adânc înrădăcinat, fiindcă acum nu-şi are sediul în sufletul raţiunii, ci în corpul eteric. Dar ceea ce omul a cucerit în planul fizic sub formă de capacităţi intelectuale influenţează numai sufletul raţiunii, nu influenţează activitatea desfăşurată de sufletul raţiunii în trecut, care acum a fost integrată deja corpului eteric. De aceea se poate întâmpla ca forţele sufletului raţiunii, aşa cum ne întâmpină ele azi, să lucreze cu o logică intactă, astfel încât fiinţa interioară a omului să fie absolut intactă, dar, din cauză că sufletul raţiunii interacţionează cu partea bolnavă a corpului eteric, acest corp să facă, într-o anumită privinţă, o eroare. Şi atunci putem acţiona, cu argumentele care pot fi găsite în planul fizic, asupra sufletului raţiunii, dar nu putem influenţa în mod direct corpul eteric. Din acest motiv, nu veţi realiza nimic prin logică, pe calea convingerii, cum nu veţi realiza nimic prin logică dacă aşezaţi un om în faţa unei oglinzi convexe, astfel încât el să-şi vadă imaginea schimonosită, şi veţi încerca să-l convingeţi apoi că nu are dreptate când îşi vede imaginea. Deci nu depinde de om dacă înţelege un lucru în mod greşit, maladiv, fiindcă logica sa, sănătoasă în rest, nu e oglindită în mod corespunzător de către corpul său eteric.

Purtăm adeseori în noi, în organizarea mai adâncă a fiinţei noastre, efectul karmic al unor incarnări anterioare. Şi se poate spune că într-o anumită parte a acelei organizări – în cazul nostru, în corpul eteric – există o deficienţă. Vedem ce rău am făcut, lăsând să apară în noi, sub influenţa luciferică, într-o incarnare anterioară, un lucru pe care l-am transformat apoi. În perioada dintre moarte şi o nouă naştere ceva interior se transformă în ceva exterior, şi atunci Ahriman acţionează împotriva noastră din propriul nostru corp eteric. Arhiman e atras, aş zice, spre corpul nostru eteric, de către Lucifer. Greşeala mai veche a fost de natură luciferică, dar ceea ce a fost transformat este de aşa natură, încât am putea spune că ne-o plăteşte Ahriman, în incarnarea următoare. Apoi se pune problema ca omul să elimine din fiinţa sa deficienţa existentă în corpul său eteric. Şi acest lucru e posibil numai dacă se intervine în organizarea sa mai profund decât este posibil într-o incarnare prin mijloacele obişnuite ale raţiunii exterioare.

Celui care trece printr-o asemenea experienţă, ajungând, într-o anumită incarnare, să aibă mania persecuţiei, când va trece din nou prin poarta morţii îi vor apărea toate lucrurile pe care le-a făcut din cauza deficienţei sale ahrimanice, şi le va vedea în întreaga lor absurditate. Iar aceasta va fi forţa care-l va vindeca în vederea următoarei sale incarnări. Fiindcă un asemenea om nu poate fi vindecat decât dacă vede în lumea exterioară consecinţele absurde ale faptelor săvârşite de el sub influenţa simptomelor respective. Cu aceasta v-am spus deja ce avem de făcut în sensul unei asemenea vindecări. Dacă un om are asemenea idei nebuneşti, nu-l veţi putea abate de la ele prin argumente logice. Nu veţi face decât să provocaţi cu atât mai mult spiritul său de contradicţie. Dar veţi avea succes, mai ales dacă asemenea simptome apar în tinereţe, punându-l pe omul respectiv în situaţii în care consecinţele simptomelor sale se dovedesc a fi nebuneşti, în faţa unor realităţi create de el, care se întorc asupra sa, ca realităţi evident absurde.

Puteţi da un ajutor în sensul vindecării şi dacă aţi ajuns în posesia adevărurilor ştiinţei spiritului într-un grad atât de înalt, încât ele au devenit un bun lăuntric al sufletului dumneavoastră. Dacă posedaţi asemenea adevăruri, înseamnă că le aveţi sub forma celei mai puternice credinţe, ceea ce înseamnă că întreaga dumneavoastră personalitate e un focar de radiaţie a adevărurilor ştiinţei spiritului. Cu aceste adevăruri, care pătrund ca un curent puternic în viaţa dintre naştere şi moarte şi o umplu, reprezentând, totuşi, ceva ce depăşeşte limitele acestei vieţi, fiind cunoştinţe din lumea suprasensibilă, puteti obţine efecte mai puternice decât prin adevărurile raţiunii exterioare. În timp ce prin argumente logice exterioare nu puteţi face nimic, dacă aplicati adevărurile ştiinţei spiritului şi dacă aveţi suficient timp şi ocazii, veţi putea transmite omului respectiv impulsuri, astfel încât veţi realiza într-o singură incarnare ceea ce, de obicei, se poate face, indirect, de la o incarnare la alta; veţi acţiona din sufletul raţiunii asupra corpului eteric. Adevărurile planului fizic nu sunt câtuşi de puţin în măsură să sară peste prăpastia dintre sufletul senzaţiei şi corpul astral, dintre sufletul raţiunii şi eorpul eteric, sau chiar dintre sufletul conştienţei şi corpul fizic. Veţi constata că, oricâtă înţelepciune referitoare la lumea senzorială ar putea să adune un om, aceasta va avea o slabă legătură cu lumea sa afectivă, cu ceva ce putem numi îmbibarea corpului său astral cu impulsurile şi pasiunile corespunzătoare. De aceea, se întâmplă ca un om să fie un erudit, să aibă un mare tezaur de cunoştinţe teoretice referitoare la lucrurile lumii fizice, să îmbătrânească ca profesor universitar, dar să nu ajungă, în interiorul său, la o transformare a afectelor şi pasiunilor, care se manifestă în corpul astral. În fond, el poate să ştie enorm de multe lucruri despre lumea fizică şi să fie, totodată, un mare egoist, din cauză că şi-a însuşit în tinereţe asemenea impulsuri. Bineînţeles, în paralel cu aceasta poate să acţioneze o ştiinţă fizică exterioară şi o modelare a corpului astral şi a corpului eteric, dinăuntru în afară. Şi e posibil ca omul să asimileze multe adevâruri intelectuale, tot soiul de lucruri care pot fi asimilate ca forţe ale sufletului afectiv, în ceea ce priveşte planul fizic, dar nu poate să treacă peste prăpastia adâncă dintre sufletul raţiunii şi corpul eteric. Cu alte cuvinte, puteţi constata că deşi un om adună în el adevăruri exterioare, oricât de mult ar studia, rareori cele învăţate vor avea putere asupra forţelor formative ale trupului său.

În cazul unui om la care adevărurile acţionează în aşa fel încât iau în stăpânire întreaga sa existenţă, veţi vedea cum, în răstimp de zece ani, fizionomia lui se schimbă, veţi putea citi pe faţa lui cum s-a luptat în interiorul său cu anumite îndoieli. Sau puteţi vedea din gesturile sale că a devenit mai calm, pe baza unei hotărâri proprii. Ceea ce a făcut el se integrează forţelor formative ale organismului său, care e luat în stăpânire de aceste forţe transformate până în părţile cele mai subtile. Ceea ce omul îşi însuşeşte pe cale spirituală acţionează până la nivelul părţilor celor mai subtile ale organizării sale. Dacă ceea ce ia în stăpânire simţirea nu are legătură doar cu planul fizic, atunci după zece ani omul s-a schimbat. Dar schimbarea se face normal, aşa cum se formează şi se schimbă predispoziţiile în viaţa obişnuită. Se poate întâmpla ca, după zece ani, un om să aibă o altă expresie a feţei; dacă el nu sare însă peste prăpastie pe cale interioară, n-a fost vorba decât de nişte influenţe exterioare. Atunci ceea ce modelează omul n-a fost o forţă care-l ia în stăpânire din interior. Numai spiritualul, care se uneşte, în fiinţa noastră interioară, cu Eul cel mai lăuntric din noi, e în măsură să modifice forţele formative deja în viaţa dintre naştere şi moarte, dar această trecere, acest salt peste prăpastie are loc, cu siguranţă, în cadrul legii karmei, între moarte şi o nouă naştere. Dacă, de exemplu, ceea ce a trăit sufletul senzaţiei coboară în acele lumi prin care trecem în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, atunci aceste trăiri se fac simţite cu siguranţă în incarnarea următoare, drept forţe formative, modelatoare.

Am înteles cum colaborează Ahriman şi Lucifer. Dar oare cum se realizează colaborarea lor atunci când, de exemplu, o influenţă luciferică nu are de trecut doar prăpastia dintre sufletul raţiunii şi corpul eteric, ci trebuie să parcurgă un drum mai lung?

Să presupunem că într-o anumită viaţă un om a ajuns să fie influenţat de Lucifer într-o măsură deosebit de mare. Într-un asemenea caz, omul respectiv a devenit, în întreaga sa fiinţă interioară, cu câteva trepte mai imperfect decât era înainte, iar în kamaloca acest lucru îi va apărea în modul cel mai pregnant, în aşa fel încât va fi nevoit să-şi spună că trebuie să depună un efort cu totul deosebit, pentru a compensa această imperfecţiune. Prin urmare, în noi se naşte o asemenea tendinţă, şi în incarnarea următoare sau într-una din incarnările următoare ne plăsmuim organismul în aşa fel încât acesta să aibă tendinţa de a realiza compensarea trăirilor din trecut. Dar să presupunem că ceea ce a declanşat influenţa luciferică a fost un factor exterior, o poftă exterioară, de exemplu. În acest caz, Lucifer şi-a exercitat din nou influenţa. Acel factor exterior n-ar fi putut avea influenţă asupra noastră, dacă în noi n-ar fi acţionat Lucifer. Prin urmare, în interiorul nostru există tendinţa de a compensa ceea ce a făcut influenţa luciferică.

Am văzut însă că influenţa luciferică dintr-o incarnare mobilizează, într-o incarnare ulterioară, influenţa ahrimanică, o face să acţioneze, aşa că amândoi, Lucifer şi Ahriman, se află într-o perfectă relaţie de colaborare. Influenţa luciferică ni se arată în conştienţă, cu alte cuvinte, noi mai putem ajunge, cu conştienţa noastră, de bine-de rău, în corpul nostru astral. Am spus că dacă devenim conştienţi de faptul că avem dureri aceasta se datorează influenţei luciferice. Dar noi nu putem coborî în acele regiuni pe care le-am putea desemna drept conştienţa corpului nostru eteric şi a corpului nostru fizic. Ce-i drept, şi în somnul fără vise noi avem o conştienţă, dar o conştienţă atât de atenuată, încât în viaţa obişnuită omul nu ştie absolut nimic despre această conştienţă. Asta nu înseamnă că noi nu facem nimic în această stare de conştienţă. O asemenea conştienţă posedă, de exemplu, planta, care e formată doar dintr-un corp fizic şi un corp eteric. Planta trăieşte într-o stare de somn continuu, fără vise. Conştienţa umană a corpului fizic şi a corpului eteric există şi în starea de veghe diurnă. Totuşi, noi nu putem coborî până la nivelul ei. Această conştienţă poate săvârşi diferite fapte; în timpul somnului noi avem diverse acţiuni somnambulice, despre care nu ştim absolut nimic. Conştienţa somnului fără vise e cea care realizează aceste acţiuni. Conştienţa obişnuită a Eului şi conştienţa astrală nu pot coborî până acolo unde sunt săvârşite, de exemplu, faptele somnambulului.

Totuşi, nu trebuie să credem că deoarece în timpul zilei trăim în conştienta Eului şi în conştienta astrală în noi nu trăiesc şi celelalte feluri de conştienţă. Numai că nu ştim nimic despre existenţa lor. Să presupunem însă că, printr-o influenţă luciferică dintr-o incarnare anterioară am pus în mişcare o puternică influenţă ahrimanică; influenţa ahrimanică nu va putea să acţioneze asupra conştienţei noastre obişnuite. Ea va lua însă în stăpânire acea conştienţă care-şi are sediul în corpul nostru eteric şi atunci această conştienţă nu va determina doar o anumită organizare a acestui corp, ci ne va împinge chiar la fapte care se vor manifesta în aşa fel, încât conştienţa corpului eteric ne va spune că putem elimina răul pe care l-a făcut în noi influenţa lui Lucifer, căreia omul i-a căzut pradă în incarnarea sa anterioară, şi o poate elimina dacă săvârşeşte o faptă diametral opusă greşelii luciferice pe care a comis-o înainte.

Să presupunem că, din cauza unei influenţe luciferice, am ajuns să trecem de la o atitudine religioasă ori de la tendinţa de a căuta spiritualul, pe care o aveam înainte, la un punct de vedere făcând saltul spre senzualitate. O asemenea schimbare de atitudine mobilizează influenţa ahrimanică în aşa fel, încât ea va provoca reacţia diametral opusă. Şi atunci se poate întâmpla ca omul respectiv, trecând prin viaţă, să caute un punct în care să poată face iar un salt din lumea senzorială în cea spirituală. Atunci el a căzut în lumea senzorială; acum el vrea să se întoarcă, dintr-un salt, la viaţa spirituală. Conştienţa de suprafaţă nu observă acest lucru, dar misteriosul subconştient, care e înlănţuit de corpul fizic şi de corpul eteric, îl împinge acum pe om să caute un loc unde îl poate aştepta o furtună; în acel loc se află un stejar şi o bancă şi chiar acolo cade trăsnetul. Deci subconştientul l-a condus pe om spre împlinirea faptei dintr-o incarnare anterioară. Aici avem fenomenul invers. Aşa înţelegem un efect apărut, într-o viaţă anterioară, sub influenţa lui Lucifer, şi, ca urmare a sa, o influenţă exercitată de Ahriman în viaţa actuală. Ahriman trebuie să coacţioneze şi el pentru ca noi să diminuăm conştienţa superioară întratât, încât întreaga noastră fiinţă să asculte numai de conştienţa corpului eteric sau a corpului fizic.

În acest mod putem înţelege multe lucruri care se întâmplă şi în alte situaţii din viaţă. Dar dacă, de exemplu, cineva ajunge să moară ori să fie grav rănit, noi nu avem voie să ne explicăm un asemenea caz în mod similar; acest lucru ar însemna să concepem karma într-un mod foarte îngust. Există, într-adevăr, unele orientări, chiar şi în cadrul mişcării noastre teosofice, care concep karma într-un mod foarte îngust; unii oameni cred că prin karma ei posedă ceva care-i conduce spre un punct de vedere superior, pe care însă nu-l cunosc cu adevărat. Ei concep karma în aşa fel încât, dacă ar avea dreptate, întreaga ordine a lumii ar trebui să fie reglată, pentru fiecare om în parte, ca să poată sluji desfăşurării armonioase şi echilibrării personalităţii; cu alte cuvinte, într-o viaţă împrejurările ar trebui să fie reglate în aşa fel încât să fie creată compensaţia pentru ceea ce a luat naştere într-o viaţă anterioară. Dar acest punct de vedere nu poate rezista în faţa realităţii. Ce s-ar întâmpla dacă în viaţa unui om ar surveni o nenorocire, iar un altul i-ar spune că este vorba de karma sa, de efectul karmic ce vine dintr-o viaţă anterioară, că e consecinţa vinei cu care s-a împovărat atunci. Dacă omului respectiv i se întâmplă însă ceva pozitiv, celălalt i-ar spune că aceasta este consecinţa unei fapte bune, pe care a săvârşit-o în altă viaţă. Pentru ca o asemenea apreciere să aibă o valoare reală, cel care vorbeşte astfel ar trebui să vadă ce anume s-a petrecut în acea viaţă anterioară, despre care afirmă că a produs efectul respectiv. Dacă el s-ar transpune în viaţa anterioară a celui cu care stă de vorbă, ar vedea evenimentele care provin din acea viaţă şi ar trebui să-şi îndrepte privirile spre incarnarea următoare, pentru a observa efectele. Dar de aici decurge pentru noi, în mod logic, faptul că în fiecare incarnare au loc lucruri care constituie evenimente prime, deci fără antecedente, în viaţa fiecărui om, aşa cum se derulează ea de la o viaţă la alta, şi acestea îşi vor avea compensaţia karmică în viaţa următoare. Când, în viaţa următoare, vedem efectele ne putem îndrepta privirile spre cauzele lor. Dar dacă are loc o nenorocire şi, orice mijloace am aplica, nu putem găsi nici o cauză în viaţa anterioară, înseamnă că de-abia o viaţă de mai târziu va aduce compensaţia. Karma nu este soartă oarbă (fatum!). Din fiecare viaţă e transferat ceva în viaţa următoare.

Dacă înţelegem acest lucru, vom considera că e normal ca omul să poată întâlni în viaţa lui, într-un mod plin de sens, evenimente noi. Să ne gândim la faptul că marile evenimente din evoluţia omenirii pot avea loc numai pentru că anumite persoane devin purtătoarele lor. Anumiţi oameni trebuie să-şi asume într-un anumit moment intenţiile evoluţiei. Imaginaţi-vă cum s-ar fi desfăşurat evoluţia din Evul Mediu, dacă la un moment dat n-ar fi intervenit Carol cel Mare, ori cum ar fi evoluat viaţa spirituală din Antichitate, dacă n-ar fi apărut Aristotel. Dacă vreţi să înţelegeţi felul cum are loc evoluţia omenirii, trebuie să vi-l imaginaţi pe Aristotel activând în epoca în care a trăit; fără el multe ar fi fost altfel, mai târziu. Personalităti cum sunt Carol cel Mare, Aristotel, Luther ş.a.m.d. au trebuit să trăiască în epoca respectivă nu pentru ei, ci pentru evoluţia lumii. Destinele lor personale sunt însă strâns împletite cu ceea ce se întâmplă în lume. Putem spune oare, din acest motiv, că ceea ce ei realizează are vreo legătură cu meritele pe care şi le-au câştigat în trecut?

Să luăm cazul lui Luther. Nimic din ceea ce el a trăit şi suferit nu poate fi înscris în cartea conturilor sale karmice; trebuie să fie clar că ceea ce urmează să aibă loc într-un anumit moment din evoluţia omenirii se întâmplă datorită faptului că există anumite individualităţi. Aceste individualităţi trebuie să coboare pe Pământ din lumea spirituală, fără să se ia în considerare dacă ele însele au ajuns sau nu destul de departe în evoluţia lor, fiindcă au o anumită misiune în evoluţia omenirii. Şi s-ar putea să fie necesar ca o cale karmică să fie întreruptă înainte de vreme sau prelungită, pentru ca personalitatea respectivă să apară într-un anumit moment. Unor asemenea persoane le sunt date destine care nu trebuie să aibă nimic comun cu karma lor anterioară. Dar dacă un om a păşit în viaţă în acest fel, şi dacă a făcut ceea ce trebuia între naştere şi moarte, de aici apar cauze karmice. Pe cât este de adevărat că Luther a apărut pentru scopuri legate de evoluţia omenirii şi că el poate îndura elemente ale destinului care nu au nimic comun cu karma lui anterioară, tot pe atât de adevărat este că ceea ce face el acum va influenţa, la rândul său, karma sa viitoare. Karma este o lege generală şi fiecare trebuie să trăiască în cadrul ei. Totuşi, nu avem voie s-o analizăm privind doar spre incarnările trecute, ci trebuie să privim şi spre viitor. De pe această poziţie putem spune că de-abia o viaţă ulterioară şi incarnările anterioare pot justifica faptul că ni s-au întâmplat şi lucruri care nu se aflau pe linia karmei noastre.

Să analizăm cazul următor, care s-a petrecut în realitate: într-o catastrofă naturală şi-au găsit moartea mai multe suflete. Nu trebuie să credem că aceşti oameni au murit pentru că aşa cerea karma lor; ar fi o presupunere foarte ieftină. Asemenea lucruri nu pot fi explicate prin faptele rele cu care oamenii s-au încărcat. Există un caz verificat: mai mulţi oameni care şi-au pierdut viaţa din cauza unei catastrofe naturale, mai târziu, într-o altă existenţă, s-au simţit uniţi şi puternici datorită acestui destin comun, în aşa fel încât au putut întreprinde ceva împreună. Acea catastrofă a constituit cauza care i-a dezobişnuit să fie ataşaţi exclusiv de materie, astfel încât au adus cu ei, într-o viaţă viitoare, un mod de a gândi care i-a condus spre spiritual.

Ce s-a petrecut de fapt? Dacă ne întoarcem la viaţa anterioară, constatăm că a avut loc, ca eveniment deosebit, moartea în comun a acelor oameni, cauzată de un cutremur. În momentul cutremurului, în faţa sufletelor lor a apărut cu o mare intensitate lipsa de valoare a bunurilor materiale şi, datorită acestui fapt, în ei s-a dezvoltat tendinţa de a căuta spiritualul. Iată cum aceşti oameni, care aveau de adus omenirii ceva de natură spirituală, au fost pregătiţi în acest scop pe o asemenea cale, care ne demonstrează înţelepciunea evoluţiei; este un caz care a fost cercetat prin metoda ştiinţei spiritului şi care a avut loc în realitate. În felul acesta vedem intrând în viaţa umană evenimente primare; moartea unui om sau a unui număr mai mare de oameni, provocată de o catastrofă naturală sau de un accident, nu trebuie explicată printr-o vină de care el s-a încărcat în trecut, fiindcă un asemenea eveniment poate să aibă loc, devenind o cauză primară, a cărei compensare se produce de-abia în viaţa următoare.

Dar mai sunt posibile şi alte situaţii. Se poate întâmpla ca, timp de două sau trei incarnări succesive, un om să fie nevoit să-si încheie viaţa. Acest lucru se poate întâmpla din cauză că individualitatea respectivă are misiunea de a aduce omenirii ceva ce nu poate fi realizat decât dacă omul trăieşte în lumea fizică, sensibilă, cu forţele unui trup pe cale de a se plămădi. Nu e totuna dacă cineva trăieşte într-un trup care se dezvoltă până la 35 de ani sau într-un trup ajuns la o vârstă mai înaintată. Până la 35 de ani omul îşi transmite forţa în corporalitate, aşa că el dezvoltă forţă dinăuntru în afară. Apoi însă, pe la 35 de ani, omul nu mai face progrese în evoluţia sa decât în plan interior şi trebuie să lupte în permanenţă, cu forţele sale de viaţă, împotriva forţelor exterioare. Aceste două jumătăţi ale vieţii sunt total diferite, dacă avem în vedere organizarea interioară. Să presupunem că e nevoie, conform cu înţelepciunea evoluţiei, de oameni care pot prospera doar dacă nu sunt nevoiţi să lupte împotriva a ceea ce ni se opune de obicei în a doua jumătate a vieţii; atunci se poate întâmpla ca firul vieţii acestor incarnări să se rupă de timpuriu. Asemenea cazuri există. Şi noi înşine am atras atenţia, cu ocazia întâlnirilor noastre, asupra unei individualităţi care a apărut, în mod succesiv, drept mare profet, drept pictor important şi drept poet [11] şi care şi-a încheiat de fiecare dată viaţa printr-o moarte prematură, din cauză că ceea ce această individualitate avea de realizat în cursul celor trei incarnări era posibil numai prin faptul că incarnările sale au fost întrerupte înainte de trecerea în a doua jumătate a vieţii. Acesta este modul specific în care karma umană individuală se împleteşte cu karma generală a omenirii.

Putem să scrutăm şi mai adânc şi să căutăm în karma generală a omenirii anumite cauze karmice care-şi arată efectele în alte epoci, mai târzii; omul individual trebuie să se vadă iar situat în karma omenirii. Dacă studiem evoluţia postatlanteană, avem la mijloc epoca greco-latină, precedată de epoca egipteano-caldeană, şi urmată de epoca noastră, a cincea epocă de cultură. După epoca noastră va urma o a şasea şi o a şaptea epocă de cultură. Şi cu alte ocazii am arătat că, dintr-un anumit punct de vedere, are loc o mişcare în cerc a diferitelor civilizaţii, astfel încât civilizaţia greco-latină este ceva de sine stătător, dar epoca egipteano-caldeană este reluată în epoca noastră. Am subliniat, în cadrul acestui ciclu de conferinţe, că astronomul Kepler a trăit în epoca noastră, că în trecut aceeaşi individualitate a trăit într-un trup de egiptean, şi că, în acea epocă, a avut ocazia să-şi înalţe privirile, sub îndrumarea unui preot egitpean, spre bolta cerească, în aşa fel încât tainele astrelor i-au fost dezvăluite, aş zice, de sus. Această individualitate a scos din nou la lumina zilei toate acestea în incarnarea trăită sub numele de Kepler, şi a fost aşezată în punctul în care epoca a cincea o repetă, într-un anumit mod, pe a treia.

Dar să mergem mai departe. De pe poziţiile ştiinţei spiritului se poate afirma că cei mai mulţi oameni privesc evoluţia lumii şi viaţa umană ca nişte orbi. Aceste corespondenţe, aceste repetări, această viaţă, sub formă de cicluri, ar putea fi urmărite până în cele mai mici amănunte. Dacă luăm ca punct de reper un anumit moment din evoluţia omenirii, anul 747 î.Hr., el reprezintă un fel de punct zero, iar ceea ce se situează înainte şi după acest moment se află, într-un anumit mod, într-un raport de oglindire. Ne putem întoarce până într-o epocă a evoluţiei egiptene şi vom găsi acolo legi după care se desfăşurau ceremoniile şi unele ritualuri, care le apăreau oamenilor drept „porunci ale zeilor“. Şi chiar aşa era. Erau nişte porunci care cereau, de exemplu, ca un egiptean să efectueze în timpul zilei un număr de spălări, reglementate prin uzanţe şi prescripţii rituale speciale. Şi i se spunea egipteanului că el nu poate trăi aşa cum vor zeii decât dacă în anumite zile se îmbăiază de un număr de ori. Aceasta era o poruncă a zeilor, care se manifesta prin diverse culte. Ajungem apoi într-o perioadă intermediară, mai puţin axată pe curăţenie, iar în epoca noastră întâlnim din nou măsuri de igienă prescrise omenirii din motive materialiste şi vedem cum se repetă ceva care, în vechiul Egipt, la un moment dat, a dispărut. Împlinirea, în cadrul karmei generale, a evenimentelor din trecut se prezintă într-un mod foarte ciudat. Dar cadrul general e mereu altul. În incarnarea sa egipteană, Kepler avea privirile îndreptate spre cerul înstelat; şi ceea ce această individualitate a văzut acolo s-a întipărit în marile adevăruri spirituale ale astrologiei egiptene. Când s-a reincarnat, într-o epocă a cărei sarcină era aceea de a dezvolta materialismul, aceeaşi individualitate a înscris aceste realităţi – într-un mod corespunzător epocii noastre – sub forma celor trei legi ale lui Kepler, de nuanţă materialistă. În vechiul Egipt, legile curăţeniei erau „revelate de Dumnezeu“. Egipteanul credea că îşi îndeplineşte datoria faţă de omenire numai dacă se îngrijeşte de curăţenia sa cu o pendaterie deosebită. Acest lucru iese din nou la suprafaţă, numai că sub influenţa unor gânduri absolut materialiste. Omul actual nu se gândeşte că el slujeşte zeilor prin faptul că respectă asemenea prescripţii, ci crede că o face pentru binele său. Oricum, ceea ce a existat cândva iese din nou la lumina zilei.

În lume, într-un anumit sens, totul se împlineşte în mod ciclic. Vă daţi seama că lucrurile pe care le-am spus data trecută nu sunt chiar atât de simple cum suntem înclinaţi să credem. Oamenii n-au fost în stare, într-o anumită epocă, să ia măsuri împotriva epidemiilor, deoarece acestea fuseseră prevăzute în înţeleptul plan general al lumii, pentru a li se oferi sufletelor umane ocazia de a compensa răul provocat de influenţa ahrimanică şi de anumite influenţe luciferice mai vechi. Dacă azi sunt create alte condiţii, şi acest lucru e supus anumitor legi karmice. Iată de ce nu avem voie să tratăm cu superficialitate asemenea probleme.

Am spus că dacă omul caută ocazia de a se infecta, de a contracta o boală epidemică, să zicem, avem de-a face cu reacţia necesară împotriva unei cauze karmice din trecut. Ne este îngăduit atunci să luăm măsuri de igienă etc.?

E o întrebare profundă, şi trebuie să adunăm mai întâi materialul necesar, ca să-i putem găsi un răspuns. Trebuie să ne fie clar că acolo unde, pe parcursul unor perioade de timp mai lungi, conlucrează simultan principiul luciferic şi principiul ahrimanic, sau acolo unde ele acţionează unul împotriva celuilalt, în viaţa umană apar anumite complicaţii. Aceste complicaţii se întâlnesc în cele mai diverse cazuri, în modurile cele mai diferite, astfel încât nu vom întâlni două cazuri la fel. Dacă analizăm cum au colaborat Lucifer şi Ahriman, vom găsi un fir călăuzitor, care ne va ajuta să ne orientăm. Trebuie să facem însă o distincţie foarte clară între omul interior şi omul exterior. Azi am văzut care este deosebirea între ceea ce acţionează în sufletul raţiunii şi ceea ce se manifestă în corpul eteric, ca efect al sufletului raţiunii. Noi trebuie să urmărim firul neîntrerupt, progresiv, al acţiunilor karmei, şi avem posibilitatea să acţionăm, la rândul nostru, prin influenţe karmice corespunzătoare, asupra fiinţei interioare, în aşa fel încât fiinţa interioară să pregătească pentru viitor o altă compensaţie karmică. Şi atunci există posibilitatea ca într-o viaţă anterioară un om să fi trecut prin tot felul de sentimente, senzaţii etc., care l-au împins la neiubire faţă de semenii lui. Să ne imaginăm, de exemplu, că el a trecut prin anumite evenimente care l-au făcut ca, prin acţiunea karmei, să asimileze neiubirea. Este posibil ca noi, urmând o linie descendentă, să producem răul, să parcurgem, mai întâi, o traiectorie descendentă, spre a face să se dezvolte forţa de tensionare în sens opus şi a urca apoi din nou. Să presupunem, deci, că, dăruindu-se anumitor influenţe, un om înclină spre neiubire; în acest caz, într-o viaţă ulterioară neiubirea va apărea ca efect karmic şi va forma, în organizarea sa, anumite forţe interioare. Acum putem face două lucruri, în mod inconştient; căci civilizaţia noastră încă n-a ajuns atât de departe încât să facă asemenea lucruri în mod conştient. În cazul unui asemenea om va trebui să luăm măsuri pentru ca acele însuşiri din organizarea sa care provin din neiubire să fie eliminate. Putem recurge la un mijloc de combatere a acelei influenţe din organizarea exterioară care s-a manifestat drept neiubire; totuşi nici acum n-am alungat din suflet întreaga neiubire, ci am eliminat doar organul exterior al neiubirii. Fiindcă dacă nu mai întreprindem şi altceva am făcut treaba pe jumătate, sau poate că n-am făcut absolut nimic. Poate că l-am ajutat pe omul respectiv din punct de vedere fizic-exterior, dar din punct de vedere sufletesc nu l-am ajutat. Din cauză că, în corporalitatea exterioară, am înlăturat organul de producere a neiubirii, acum el nu poate să-şi manifeste neiubirea; trebuie s-o păstreze în organizarea sa interioară pentru o incarnare viitoare.

Să presupunem că, din cauza lipsei de iubire faţă de semeni, un întreg grup de oameni s-ar fi simţit îndemnat să asimileze anumite substanţe infecţioase, spre a cădea pradă unei epidemii. Şi să mai presupunem că suntem în stare să luăm măsuri împotriva epidemiei. Într-un asemenea caz, noi am opri corporalitatea exterioară să manifeste neiubire, dar prin aceasta n-am elimina încă înclinaţia interioară spre neiubire. Să ne imaginăm că, eliminând organul exterior al neiubirii, ne asumăm îndatorirea de a acţiona asupra sufletului în aşa fel încât să-l scăpăm de predispoziţia spre neiubire. Organul neiubirii e ucis în sensul cel mai propriu al cuvântului – în sens corporal exterior – prin vaccinarea împotriva variolei. Ştiinţa spiritului ne spune că variola a apărut într-o epocă în care exista tendinţa generală de a dezvolta într-o măsură foarte largă egoismul, neiubirea. Atunci a apărut variola şi în organizarea exterioară; aşa stau lucrurile. În teosofie avem datoria de a spune doar adevărul.

Putem înţelege acum de ce vaccinul împotriva variolei a apărut în epoca noastră. Dar mai putem înţelege şi altceva, şi anume faptul că cele mai bune dintre spiritele epocii noastre manifestă repulsie faţă de vaccinare. Această repulsie corespunde unui aspect interior, este partea exterioară a ceva interior. Dacă ucidem organul, avem şi îndatorirea, ca revers al acestei intervenţii, să modelăm la omul respectiv şi caracterul său materialist, printr-o educaţie spirituală corespunzătoare. Acesta ar trebui să fie reversul. Altfel nu facem treaba decât pe jumătate. Nu facem decât o treabă al cărei revers va trebui să-l creeze omul însuşi, într-una din incarnările sale viitoare, în cazul în care în el există otrava variolei, şi a eliminat acea însusire care ne face să căutăm o îmbolnăvire de variolă. Dacă am eliminat receptivitatea la variolă, am avut în vedere numai latura exterioară a activităţii bazate pe legea karmei. Dacă, pe de altă parte, luăm măsuri de igienă, avem datoria de a da ceva şi sufletului acelui om a cărui organizare am modificat-o. Vaccinul nu va dăuna nici unui om care, după vaccinare, primeşte, mai târziu, în viaţă o educaţie spirituală. Dar facem balanţa să se încline prea mult, dacă avem în vedere numai unul dintre aspecte, iar celuilalt nu-i acordăm nici o importanţă. Acest lucru îl simt oamenii care spun că acolo unde se merge prea departe cu măsurile de igienă sunt cultivate doar naturile slabe. O asemenea părere este, desigur, neîntemeiată; este important să nu ne asumăm una dintre sarcini fără cealaltă.

Ajungem astfel la o lege importantă a evoluţiei omenirii, care acţionează în aşa fel încât întotdeauna o realitate exterioară şi una interioară să se menţină în echilibru şi care nu ne dă voie să avem în vedere doar unul din aspecte, neglijându-l pe celălalt. Am spus multe lucruri până acum, dar nu ne-am pus întrebarea cum se raportează igiena şi karma una la cealaltă. Răspunsul la această întrebare ne introduce şi mai adânc în problema karmei.

Vom vedea în continuare că între naştere şi moartea omului există legături karmice, că oamenii pot influenţa viaţa semenilor săi şi vom înţelege cum pot să fie compatibile între ele voinţa liberă a omului şi karma.