|
Dacă recapitulăm descrierea primelor etape ale apariţiei
Pământului
nostru, vom descoperi unele puncte rămase încă obscure şi pe care
urmează să le clarificăm. Din cele relatate până acum, rezultă că
în
cuvintele şi expresiile Genezei trebuie să vedem mai curând
realitatea
unor Entităţi spirituale, decât ceea ce rezultă formal din
traducerea
care se face în mod curent.
Am văzut, ieri, că însuşi cuvântul „yom“,
zi, nu reprezintă conceptul de timp pe care îl numim astăzi o zi,
ci
reprezintă o esenţă, şi anume entităţile din Ierarhiile cereşti pe care
le numim Arhai, Spirite ale timpului sau Spirite ale personalităţii. Şi
aşa după cum am mai spus în repetate rânduri, în
legătură cu Geneza
trebuie să ne îndreptăm privirea în spatele acţiunii şi
vieţii
elementelor şi să vedem cu privirea noastră lăuntrică nu abstracţii
goale, ci entităţi reale. Acest lucru nu mai este acum aşa de greu
când
vorbim de spiritul Elohimilor, de „ruah
Elohim“1. Dar pentru a
sesiza întregul sens al vechilor tradiţii, trebuie să cercetăm
natura
esenţială a entităţilor, nu numai în dosul unor cuvinte şi
expresii
care ne-ar putea da, eventual, şi azi sentimentul de a le contempla, ci
trebuie să urmărim peste tot urmele lăsate de esenţa lor. Şi ar putea
părea foarte firesc să ne întrebăm, pornind de la acest punct de
vedere, cum trebuie să considerăm ceea ce se ascunde în spatele
cuvintelor: „întreaga activitate interioară era un tohu vabohu“, şi mai departe
„tenebrele, întunericul, acopereau viaţa substanţei elementare“,
după
formularea pe care am dat-o aici. Să vedem în spatele cuvintelor
„întuneric“ sau „tenebre“ o realitate spirituală? Nu am putea
înţelege
Geneza dacă această întrebare ar rămâne fără răspuns. Şi
după cum am
văzut, în orice expresie care reprezintă în existenţa şi
viaţa
elementelor ceva pozitiv, ca lumină, aer, apă, pământ, căldură,
manifestarea unei vieţi spirituale, la fel, şi în ceea ce exprimă
ceva
negativ trebuie să vedem manifestarea unor Entităţi spirituale de o
profundă realitate.
1 Ruah Elohim: 
Pentru a ajunge să înţelegem aceste lucruri, va trebui să ne
îndreptăm din nou privirea spre cele mai vechi urme pe care le
putem
urmări în evoluţia planetei noastre. Am arătat, în repetate
rânduri, că
vechiul Saturn avea o existenţă compusă din pură căldură, apoi, prin
trecerea la stadiul vechiului Soare, s-a petrecut, pe de o parte, o
condensare spre o stare gazoasă, iar pe de alta un fel de rarefiere, de
eterizare, spre eterul de lumină. Şi am mai văzut că a avut loc un fel
de repetare a acestei stări eterice de lumină, când în
Geneză se
exprimă aceste cuvinte: „Şi Elohimii au spus: Să fie lumină! Şi a fost
lumină“.
Ne putem, desigur, întreba dacă întunericul, tenebrele
au o
existenţă în sine sau dacă şi în acest caz în spatele
lor se află, de
asemenea, anumite Entităţi spirituale. Dacă veţi reciti un anumit
capitol din Ştiinţa ocultă, care
corespunde acestui moment important, veţi fi
frapaţi de un aspect deosebit de important pentru înţelegerea a
tot ce
este în devenire, de faptul că la fiecare treaptă de evoluţie
există
entităţi care rămân în urmă. Doar un anumit număr din
acestea îşi ating
ţinta, îşi îndeplinesc complet misiunea. Am încercat
de multe ori să
explic acest fenomen apelând la o comparaţie familiară, banală,
aceea a
unor elevi care, spre disperarea părinţilor, nu reuşesc să meargă mai
departe; la fel se întâmplă şi în evoluţia
universală, unele entităţi
rămân în urmă, la un stadiu depăşit de evoluţia generală,
care nu-şi
ating, ca să spunem aşa, misiunea care li s-a încredinţat.
Începând cu
vechiul Saturn, există, deci, entităţi care nu şi-au atins ţinta, care
au rămas în urmă, prelungind până la vechiul Soare
condiţiile specifice
vechiului Saturn. Cum s-au manifestat în timpul existenţei solare
aceste entităţi care de fapt rămăseseră la stadiul de evoluţie
saturnian? Aceasta s-a revelat prin aceea că ele nu au realizat
elementul caracteristic şi esenţial al existenţei solare, lumina,
natura luminoasă. Dar prin faptul că ele totuşi existau, existenţa
solară compusă, după cum am arătat, dintr-o ţesătură de lumină, căldură
şi aer s-a văzut strâns amestecată şi cu elemente saturniene, cu
elemente de întuneric, cu tenebre. În aceste tenebre se
exprimau
entităţile rămase la nivelul evoluţiei saturniene, după cum în
lumină
se exprimă entităţile care au avut o evoluţie normală şi au atins
nivelul de evoluţie solar. Privit din afară, vechiul Soare apărea ca un
amestec de lumină şi întuneric, ca un amestec de Entităţi
saturniene cu
Entităţi solare, cu o evoluţie normală. Din punct de vedere lăuntric
ele erau amestecate, dar în exterior ele se exprimau prin
interferenţa
de lumină şi întuneric. Lumina este, deci, expresia entităţilor
care au
atins stadiul de existenţă solară, în timp ce tenebrele
reprezintă
aspectul exterior al entităţilor care au rămas la nivelul vechiului
stadiu saturnian.
Dacă reţinem bine acest fapt, cu siguranţă trebuie să-i găsim ecoul
până în fazele de repetare a stărilor saturniene şi solare
de la
începutul perioadei terestre. Şi pentru că entităţile care
rămăseseră
la vechea stare saturniană reprezintă un stadiu de evoluţie primitiv,
anterior apariţiei luminii, la fel va fi şi când totul se repetă,
aceste entităţi se vor manifesta în evoluţia terestră
înainte de
apariţia luminii. Să vedem verificându-se acest fapt în
primele versete
ale Genezei, unde se spune că tenebrele domneau peste masa elementelor.
Condiţiile de viaţă solară încă nu apăruseră, ele doar se
pregăteau, şi
nu vor apărea decât în momentul indicat prin cuvintele: „Să
fie lumină!“
Constatăm că Geneza confirmă ordinea repetării fazelor anterioare
evoluţiei terestre cu cea mai mare exactitate. Dacă dorim să avem o
înţelegere globală a vieţii, este bine să ne convingem că ceea ce
apare
la un anumit stadiu nu apare fără o pregătire, pentru ca apoi să
dispară. Ceea ce se întâmplă în realitate este că
dacă apare un element
nou ceea ce existase mai înainte rămâne şi continuă să
acţioneze, chiar
dacă într-o formă nouă. Aceasta explică faptul că regăsim
în structura
Pământului nostru actual cele două trepte de evoluţie care se
exprimă
în alternanţa dintre tenebre şi lumină care penetrează existenţa.
Atingem însă aici un adevăr pe care, din nefericire, epoca
noastră
actuală nu-l poate înţelege.
O bună parte din auditoriul prezent acum ştie poate că sunt aproape
treizeci de ani de când mă străduiesc să arăt importanţa şi
valoarea
atât de mare a teoriei culorilor la Goethe, care, totuşi, nu
poate fi
înţeleasă de contemporani, căci toţi cei care au cunoştinţe de
fizică,
necesare pentru a-i urmări expunerea, nu au însă dezvoltarea
sufletească necesară pentru a înţelege esenţa acestei teorii.
Ipotezele
fizice relative la vibraţiile eterului etc., etc. sunt absolut
incapabile să sesizeze ceea ce formează esenţa teoriei culorilor a lui
Goethe. Pentru aceasta va trebui să se mai aştepte încă mulţi
ani. Cel
care vă vorbeşte acum de aceste lucruri ştie foarte bine aceasta. Iar
ceilalţi – şi vă rog să-mi iertaţi sinceritatea –, cei care ar putea fi
pregătiţi prin Ocultism sau Antroposofie să o înţeleagă, ştiu
în schimb
prea puţin din fizică pentru a putea explica tehnic această teorie. Aşa
că nu este încă pregătit terenul pentru o deplină
înţelegere a ei. La
baza teoriei culorilor a lui Goethe stă misterul colaborării dintre
lumină şi tenebre, care formează cei doi poli între care se
exercită o
activitate a unor Entităţi spirituale perfect reale. Ceea ce formează
astăzi, după o ipoteză cu totul fantezistă, conceptul de materie şi
care nu există în realitate aşa cum ne-o reprezentăm, ci este
numai o
iluzie, este de fapt o realitate compusă din entităţi de natură
spiritual-sufletească care acţionează, deşi invizibil, pretutindeni
unde se manifestă opoziţia între lumină şi tenebre. În
spaţiul în care,
conform fizicii, pare a se găsi materie, în realitate nu există
nimic
altceva decât un anumit grad de obscuritate; şi acest conţinut
obscur
al spaţiului este plin cu Entităţi spirituale înrudite cu cele pe
care
Geneza le arată ca tenebre, ca o masă complexă de natură
spiritual-sufletească, tenebre care planează deasupra existenţei
elementare. Aceste fapte sunt infinit mai profunde decât
îşi poate
imagina ştiinţa contemporană. Aşadar, când Geneza vorbeşte de
tenebre,
este vorba de manifestarea unor entităţi saturniene
întârziate în
evoluţia lor, iar când vorbeşte de lumină se referă la entităţi
avansate în evoluţie. Acţiunea acestor două categorii de entităţi
se
interferează.
Am văzut ieri că marile linii ale evoluţiei au fost trasate de
Spiritele Exusiailor, Spiritele formei; prin urmare, şi marile linii
ale activităţii de natură luminoasă provin tot de la ele. Exusiaii
comandă Spiritelor personalităţii şi în spatele cuvântului yom – zi – se află o entitate de
rangul Arhailor care, după cum am văzut, este în slujba
Elohimilor sau
a Exusiailor. Trebuie să ne imaginăm că aceşti subordonaţi ai
Elohimilor, aceşti Arhai sau Spirite ale personalităţii, pe care
îi
desemnează cuvântul yom,
au
la rândul lor, pe o treaptă mai jos decât ei, Entităţi
spirituale
întârziate a căror manifestare exterioară sunt tenebrele.
Căci în fapt
tenebrele sunt ceva ce Elohimii au găsit ca fiind deja prezent, ca
fiind ceva deja dat, în timp ce lumina a fost creată şi adusă
prin
meditaţia lor cosmică. Când această meditaţie a făcut să apară
din
reziduurile existenţelor trecute cele două complexe, tenebrele se aflau
deja acolo, ca expresie a unor entităţi întârziate,
în urmă, în timp ce
lumina a fost creată prin meditaţia lor. Şi aşa cum Elohimii au tras –
ca să spunem aşa – lumina din entităţile pe care le marcăm prin
cuvântul yom, la fel au
scos
tenebrele din entităţi de acelaşi rang ierarhic, dar rămase la un
stadiu anterior de existenţă.
Ne putem întreba: dacă Elohimilor li se contrapune tot ceea ce
se
manifestă ca tenebre, ce se contrapune Arhailor, celor care servesc
în
lumină?
Pentru a nu crea confuzie şi neînţelegere în această
privinţă, este
util mai întâi să ştim dacă în entităţile rămase
în urmă trebuie să
vedem un principiu negativ, un rău introdus în evoluţia
Universului. O
gândire pripită, abstractă, ar putea uşor să simtă un fel de
ostilitate
faţă de aceste spirite rămase în urmă; sau, dimpotrivă, ar putea
cădea
într-o altă exagerare şi să resimtă compătimire pentru aceste
spirite
nefericite. Asemenea idei şi sentimente nu ar corespunde nicidecum cu
ceea ce în realitate trebuie să ne inspire aceste mari evenimente
ale
evoluţiei. Am fi pe o cale cu totul greşită. Dimpotrivă, va trebui să
trezim în sufletele noastre convingerea că tot ceea ce se
întâmplă – că
unele entităţi îşi ating ţinta, iar altele nu, rămân la
stadii depăşite
– îşi are motivaţia în înţelepciunea cosmică şi că nu
fără o raţiune
bine determinată unele spirite rămân în urmă. Fie că unele
entităţi îşi
ating ţelul, fie că altele rămân în urmă, în ambele
situaţii totul este
în armonie cu înţelepciunea cosmică. Cu alte cuvinte,
entităţile normal
evoluate nu şi-ar fi putut îndeplini anumite sarcini, dacă altele
nu ar
fi rămas neapărat la stadii mai vechi de evoluţie. Prin
întârzierea
lor, ele totuşi se află la locul lor. Imaginaţi-vă că toţi cei ce sunt
pregătiţi pentru a deveni institutori, învăţători la clasele
mici, s-ar
face profesori universitari. Cei ce nu au un titlu universitar sunt
mult mai potriviţi în şcolile elementare decât dacă ar fi
urmat o
pregătire superioară. Profesori univesitari pentru copii de şapte ani,
nu ar fi un lucru indicat. La fel se prezintă lucrurile şi la nivel
cosmic. Spiritele care îşi ating scopul nu ar fi adaptate pentru
a
îndeplini anumite misiuni în Univers. Trebuie să inţervină
celelalte
entităţi, care, prin renunţare şi sacrificiu, au rămas în urmă
pentru a
putea să îndeplinescă acele misiuni. Şi cum Spiritele
personalităţii
evoluate (yom) au fost chemate
de Elohimi pentru a îndeplini anumite funcţii, tot aşa, Arhaii
rămaşi
în urmă, adică tot Spiritele personalităţii, dar care se
manifestă nu
prin lumină, ci prin tenebre, servesc, de asemenea, în ansamblul
evoluţiei terestre. Ele sunt plasate exact acolo unde pot contribui
efectiv la evoluţia comună.
Importanţa pe care o au aceste lucruri se poate revela şi printr-o
observaţie pe care o facem în viaţa noastră obişnuită. Lumina
despre
care se vorbeşte în Geneză nu este lumina pe care să o putem
percepe cu
ochii fizici; aceasta este o manifestare mai recentă a luminii. Tot
aşa, ceea ce numim obscuritate fizică, din timpul nopţii, este aspectul
fizic pe care îl iau tenebrele de care vorbeşte, de asemenea,
Geneza.
Cred că nu mai este nevoie să ne întrebăm dacă această lumină
fizică,
aşa cum o vedem astăzi, are vreo importanţă pentru om. Nimeni nu se
îndoieşte de aceasta, şi nu numai pentru om, ci şi pentru toate
fiinţele vii. Luaţi, de exemplu, plantele. Dacă le lipsiţi de lumină,
ele pier. Lumina este un element esenţial pentru viaţa pe Pământ;
ea
este necesară existenţei corporale a omului.
Dar mai este şi altceva decât lumina, tot atât de
necesar. Este
alternanţa între starea de veghe şi somn, în raport cu
corpul fizic şi
corpul eteric. Ce este de fapt starea de veghe în realitatea sa
profundă? Ce facem noi oamenii când suntem în stare de
veghe? În fond,
întreaga desfăşurare a vieţii noastre sufleteşti, a
reprezentărilor
despre lume, a sentimentelor şi senzaţiilor, în fluxul şi
refluxul
pasiunilor, pe scurt tot ceea ce e cuprins în forţele şi
vâltoarea
corpului astral şi a Eului macină continuu corpul fizic. Această
constatare este un adevăr cunoscut de mult de ştiinţa ocultă,
adevăr pe
care şi fiziologia curentă îl regăseşte dacă studiază corect
faptele.
Viaţa lăuntrică sufletească uzează fără încetare, în stare
de veghe,
forţele corpului nostru fizic, care, după cum ştim, a primit încă
pe
vechiul Saturn germenii propriei noastre evoluţii.
Cu totul alta este situaţia corpului fizic în timpul somnului,
când
corpul astral, cu tot fluxul şi refluxul vieţii sale interioare, s-a
desprins. În stare de veghe, are loc un necontenit consum, o
distrugere
a forţelor fizice. În stare de somn, dimpotrivă, are loc o
continuă
regenerare, o reconstituire a acestor forţe. Se poate constata, deci,
în corpul fizic şi în corpul eteric al omului o alternanţă
a forţelor
de distrugere şi a celor de refacere. Distrugerea se produce în
timpul
stării de veghe, iar regenerarea în timpului somnului. Trebuie să
ştim
că nimic din ce se petrece în spaţiu nu este izolat, ci este
profund
legat de ansamblul existenţei. Iar dacă vedem distrugerile care se
petrec în corpul nostru în stare de veghe, să nu ne
imaginăm că ele se
limitează numai la aceasta. Dimpotrivă, ele sunt strâns legate de
fenomene cosmice, iar noi suntem străbătuţi de prelungirea
evenimentelor care se petrec în afara noastră şi ceea ce primim
în
timpul stării de veghe sunt chiar forţele destructive ale Universului,
în timp ce forţele regeneratoare ne parvin noaptea, când
dormim.
Acest proces de distrugere a corpului fizic care are loc în
timpul
zilei nu exista pe vechiul Saturn, căci dacă ar fi existat, atunci
primul germen al corpului nostru fizic nu s-ar mai fi putut forma.
Este, de altfel, imposibil să creezi ceva începând prin a-l
distruge.
Activitatea saturniană care se exercită asupra corpului trebuia să fie
întru totul constructivă. Fenomenele de distrugere se
împlinesc bine şi
sub influenţa luminii, a acelei lumini care nu exista încă
în stadiul
saturnian. Activitatea saturniană trebuia să dureze suficient de mult
timp şi să se prelungească şi pe vechiul Soare, când a apărut
lumina.
Şi acest lucru nu a fost cu putinţă decât prin faptul că unele
entităţi
saturniene au rămas în urmă, îngrijindu-se şi veghind să
menţină
activitatea creatoare a vechiului Saturn. Vedeti, aşadar, că în
evoluţia cosmică era necesar ca unele fiinţe saturniene să
întârzie în
evoluţia lor, pentru ca, prin aceasta, atunci când dormim să nu
mai fie
lumină, veghind la refacerea corpului fizic uzat în timpul zilei.
Fără
aceste fiinţe, distrugerea ar fi totală. Trebuie deci să se stabilească
o alternanţă între acţiunea entităţilor saturniene şi aceea a
celor
solare, între fiinţele tenebrelor şi cele ale luminii. Pentru ca
activitatea Spiritelor luminii să fie corect dirijată de Elohimi, era
necesar, cum am văzut, ca Spiritele tenebrelor să-şi
întrepătrundă
acţiunea lor cu aceea a luminii. În Cosmos, viaţa nu este
posibilă dacă
forţa întunericului nu se împleteşte cu cea a luminii.
În această
interferenţă, în această pânză unde se ţes forţele de
lumină şi umbră,
se exprimă un profund mister al vieţii cosmice sau, cum se mai poate
spune, un mister al chimiei Universului. În prima dramă
rosacruciană se
găseşte o aluzie la acest mister, când Johannes Thomasius intră
în
Devachan şi când una din tovarăşele Mariei, Astrid, primeşte
misiunea
de a amesteca forţa tenebrelor cu aceea a luminii; discuţia Mariei cu
cele trei tovarăşe cuprinde nenumărate secrete cosmice, care nu se
revelează decât după un lung studiu*.
* Se face referire la prima
dramă-mister, Poarta
Iniţierii. În tabloul 7, cuvintele pe care Maria le
adresează
către Astrid, prietena ei, reflectă chiar această întrepătrundere
a
luminii cu întunericul:
„Şi tu, Astrid, de asemenea,
oglindă iubită a spiritului meu, fă să se nască o forţă obscură
în
lumina orbitoare, pentru ca să sclipească culorile. Ordonează materia
sonoră şi să răsune aceea care urzeşte lucrurile.“
Devahanul (în sanscrită,
„ţara
zeilor“) este zona din lumea spirituală în care sufletul pătrunde
după
ce, trecând prin poarta morţii, a depus atât corpul eteric,
cât şi pe
cel astral. (N.Tr.)
Ca o concluzie, trebuie să considerăm colaborarea fortelor solare
ale luminii cu forţele saturniene ale tenebrelor ca o necesitate a
existenţei. Când Elohimii au hotărât ca Spiritele
personalităţii să le
fie slujitori, le-au alăturat, pentru acţiunea pe care lumina urma să o
îndeplinească asupra oamenilor şi a tuturor fiinţelor vii de pe
Pământ,
entităţile saturniene rămase în urmă. Munca Universului se
îndeplineşte
prin acţiunea comună a Arhailor normal evoluaţi şi a celor rămaşi la un
stadiu anterior şi care se manifestă prin tenebre. Acest fenomen este
relatat de Geneză cu un realism de-a dreptul surprinzător, când
se
spune: „Şi Elohimii au numit «yom»
(zi) spiritele care îşi manifestau acţiunea în lumină, iar
spiritele
care se exprimau în tenebre le-au numit «lilith»“2.
În nici un caz nu trebuie să ne închipuim că ar fi vorba de
ceea ce
numim în mod curent noapte; „lilith“
reprezintă Arhaii saturnieni care nu au reuşit să atingă nivelul de
evoluţie solar. Ei acţionează şi astăzi, în timpul nopţii,
în somn,
asupra corpului nostru fizic şi eteric printr-o regenerare a acestora,
supuse în timpul zilei acţiunii de degradare a luminii. Acest
cuvânt
oarecum misterios a dat loc multor poveşti mitologice, dar el nu
acoperă nimic altceva decât acel grup de Arhai
întârziaţi, care
colaborează în acţiunea lor cu Arhaii normal evoluaţi.
2 În prima ediţie apare lile, iar în ediţia 1932 lilith. În textul ebraic al
Bibliei
găsim laila: 
.
Iată deci că Geneza ne arată că Elohimii au trasat marile lini
conducătoare ale existenţei terestre, dar pentru împlinirea lor
şi
pentru acţiuni secundare au dat sarcină Arhailor evoluaţi normal, iar
ca elemente auxiliare li s-au alăturat Arhaii care din spirit de
renunţare şi de sacrificiu au rămas la stadiul saturnian, în
tenebre,
pentru ca viaţa să poată apărea. Yom
şi lilith reprezintă, deci,
să precizăm încă o dată acest lucru, cele două grupe de Entităţi
superioare, dar opuse, care acţionează ca ajutoare ale Elohimilor şi
care ocupă în Ierarhia cerească rangul de Spirite ale timpului,
sau
Spirite ale personalităţii ori Arhai. Viaţa pe Pământ se ţese,
aşadar,
datorită Spiritelor formei (Exusiai sau Elohimi) şi a Spiritelor
personalităţii (Arhai), cu cele două naturi ale lor, una normal
evoluată (yom) şi alta rămasă
în urmă (lilith).
După ce am lămurit acest aspect, mai rămân totuşi şi alte
întrebări
care se pot pune, şi mai ales aceasta ne poate veni în primul
rând pe
buze: dar celelalte entităţi ale Ierarhiei ce fac? Pe o treaptă sub
Spiritele formei am văzut că se află Spiritele personalităţii, iar sub
acestea se găsesc Arhanghelii sau Spiritele focului. Ne vorbeşte Geneza
despre ei? – Să încercăm să vedem ce fac. Ştim deja că
Arhanghelii au
atins gradul de evoluţie uman în timpul vechiului Soare, după
care
şi-au continuat evoluţia în timpul stadiului lunar şi în
prezent în
existenţa terestră. Aceste înalte entităţi sunt străns legat de
tot ce
este de natură solară, tocmai pentru că pe vechiul Soare şi-au atins
treapta de om. Când, pe vechea Lună, s-a simţit necesitatea să se
separe elementul solar de viitorul element terestru (dar care în
acel
timp nu se afla decât la un nivel lunar), entităţile care
atinseseră
acest grad esenţial al evoluţiei lor pe vechiul Soare au rămas legate,
prin însăşi natura lor, de existenţa solară: Când vechea
Lună (care
urma să devină mai târziu Terra) s-a separat de elementul solar,
aceste
entităţi, Arhanghelii, nu au rămas pe Lună, ci s-au ataşat de Soare. Şi
tocmai aceste entităţi sunt acelea care au acţionat din afară asupra
globului pe care îl părăsiseră.
Am văzut apoi că după aceea vechiul Saturn s-a transformat şi a
devenit vechiul Soare, gradul cel mai înalt de existenţă atins a
fost
viaţa vegetală. Regnul animal fiind înzestrat cu o viaţă
interioară, de
sentimente şi senzaţii, nu putea să apară pe vechiul Soare, ci mai
târziu, pe vechea Lună, şi anume tocmai atunci când s-a
produs
sciziunea şi a început să se simtă o acţiune venită din afară.
În acest
sens, din Geneză rezultă că nici un fel de acţiune nu a venit din
afară, mai înainte de cea de a treia zi a Creaţiei. Această
acţiune din
afară nu este menţionată decât la trecerea de la a treia la a
patra zi
a Creaţiei, când se spune că în a patra zi corpurile
luminoase,
fiinţele de lumină, au început să lumineze Pământul din
afară. Pe
vechea Lună, Soarele luminase corpul lunar din afară; acum şi
Pământul
primea lumina elementelor Soare-Lună, care se desprinseseră de el, după
cum ştim, tot din afară; abia în acel moment forţele inerente
principiului terestru au putut fi active, au putut intra efectiv
în
joc. Până acum, într-adevăr, nu se repetaseră decât
stadiile deja
formate prin evoluţie – saturnian, solar, lunar – , acum însă
forţele
care îşi au centrul chiar pe Pământ, forţele terestre
propriu-zis, au
putut să apară. Vă aduceţi aminte că starea de căldură s-a repetat
când
Spiritul Elohimilor plutea peste ape, iar starea de lumină când
s-a
spus: „Să fie lumină!“ – adică în prima zi a Creaţiei. Eterul
sonor
reapare când intervin forţele care separă elementul superior, de
sus,
de elementul inferior, de jos. Aceasta se întâmplă în
ziua a doua a
Creaţiei.
Mai departe, am văzut că eterul de viaţă intervine în ziua a
treia,
când din elementul terestru, din această nouă stare care tocmai
fusese
creată, iese elementul viu, vegetal. Dar pentru ca regnul vegetal să-şi
poată găsi locul pe Pământ, este necesară repetarea acţiunii care
face
ca lumina să vină din afară. De aceea Geneza nu spune încă nimic
care
să se refere la apariţia animalelor până când forţele
spirituale din
Cosmos nu acţionează asupra Pământului din afara lui. Deocamdată,
Geneza vorbeşte în ziua a treia numai despre vegetale.
Întreaga
existenţă pământească, toate fiinţele care prin natura lor fac
parte
integrantă din Pământul pe atunci încă în plin proces
de formare, erau
la stadiul de vegetale. Principiul animal nu poate să apară decât
prin
acţiunea din afară a entităţilor legate de lumină.
Ceea ce se întâmplă apoi, în ziua a patra, se redă
în termeni
generali prin următoarele cuvinte: „Şi Elohimii au stabilit semne
pentru a deosebi zilele şi anii.“ S-au făcut multe comentarii în
legătură cu acest text şi primele au putut avea o idee despre ceea ce
voia să spună, dar în epoca noastră nu există curajul de a se
plasa pe
un teren legat de realitate şi unele comentarii care ar putea să aducă
aici lumină nu merg chiar până la capăt. Am cunoscut unele
persoane
care au ajuns la concluzia că este un nonsens să traducem: „Şi au
stabilit semne pentru a deosebi zilele şi anii“, căci, spuneau, cum
poţi găsi raţională o asemenea frază? Dar să examinăm cu atenţie ceea
ce se spune în realitate.
Dacă vom traduce acest text cu un sentiment identic cu acela al
iniţiatului evreu, având în vedere ce simţea acesta
când auzea aceste
cuvinte, trebuie să ne dăm seama, de la început, că aici nu e
vorba de
semne, ci de Entităţi spirituale, de categoria acelora care acţionează
şi se manifestă sub aspectul succesiunii timpului. Şi atunci vom putea
traduce aşa: „Şi Elohimii au pus la locul lor pe cei care comandă
cursul timpului pentru fiinţele Pământului, pe cei care comandă
marile
perioade de timp“ (cuvântul „zi“ nu este, în fond, utilizat
în acest
text), perioade mai mari sau mai mici, perioade pe care le numim
obişnuit „ani“ şi „zile“. În acest text este vorba, deci, de acei
ordonatori ai vieţii pe Pământ care fac parte din Ierarhia
Arhailor.
Arhaii sau Spiritele timpului îndeplinesc o sarcină inferioară cu
o
treaptă celei a Elohimilor. După Arhai vin ordonatorii care reglează,
în sânul activităţii Arhailor, perioade mai mici. Aceştia
sunt
Arhanghelii. Reţinem deci că în momentul când Geneza
vorbeşte nu numai
despre ce se produce în corpul Pământului, ci şi despre
forţele care
îşi exercită acţiunea din afară, din exterior, ea se referă la
entităţile care erau deja de mult timp unite cu viaţa solară, la
Arhangheli, care ocupă în Ierarhie un loc imediat sub Arhai.
În timp ce
aceştia reprezintă Eonii, Arhanghelii, ca purtători ai luminii care
acţionează în atmosfera Pământului, îi servesc ca
auxiliari. Venind din
spaţiile cosmice, acţiunea lor se exercită prin constelaţiile fiinţelor
luminoase care împrejmuiesc Pământul pentru a aduce la
împlinire
dispoziţiile şi ordinele Arhailor.
Cei care au ascultat ciclul de conferinţe de la Christiania
îşi vor
reaminti că în spatele a ceea ce numim Spirit al timpului stau şi
astăzi Arhai. Dacă luăm în considerare modul în care
omenirea este
repartizată pe Pământ, vedem că la diverse epoci există un anumit
număr
de popoare asupra cărora domneşte un Spirit al timpului care le
înglobează pe toate. Dar, în plus, pe o treaptă ierarhică
inferioară cu
un grad faţă de acest Spirit al timpului guvernează Spiritele
popoarelor. Şi după cum în spatele Spiritului timpului se află
Arhaii,
la fel, în spatele Spiritelor popoarelor se află Arhanghelii.
Geneza
face o oarecare aluzie, în sensul că pentru timpurile când
omul încă nu
exista în forma actuală aceste Entităţi spirituale erau deja
puteri
organizatoare.
Elohimii îşi împlineau acţiunea pentru ca să fie lumină
şi ei înşişi
se manifestau prin această lumină. Dar pentru activităţile de o
amploare mai mică care aveau loc în această lumină, ei se slujeau
de
Arhai, pe care Geneza îi numeşte „yom“.
La rândul lor, li se alătură entităţi care se interferează
în ţesătura
vieţii, pentru ca pe lângă activitatea desfăşurată în
lumină să se
poată exercita şi aceea a tenebrelor. Alături de „yom“ se afla „lilith“, cuvânt pe care
obişnuit îl
traducem prin „noapte“. Dar evoluţia continuă şi începe să se
diferenţieze şi mai mult şi de aceea alte entităţi sunt chemate să
colaboreze.
Dacă încercăm să cuprindem totul într-un tablou, vedem
că Elohimii
(Spirite ale formei) se manifestă prin lumină, dar încredinţează
Arhailor (Spirite ale personalităţii) sarcina să regleze jocul de
lumină şi întuneric. Dar ei continuă să modeleze, să diferenţieze
existenţa şi cheamă pe Arhangheli, pentru ca aceştia să regleze
activităţile care nu numai că aduc viaţa, creează viaţa în lumea
vegetală, dar fac cu putinţă să apară în fiinţele vii o viaţă
interioară ca reflex al vieţii cosmice. Elohimii conferă Arhanghelilor
misiunea de a face să reverse forţele lor din afară spre Pământ
şi prin
aceasta fac ca plantele să apară şi să crească, şi nu numai atât,
dar
creează condiţiile pentru ca viaţa animală să apară, viaţă a cărei
activitate interioară produce reprezentări şi senzaţii.
Vedem deci că Geneza face aluzie la Arhangheli într-un mod
care
apare cu totul veridic aceluia care înţelege cu adevarat ce se
întâmplă. Nu putem găsi răspunsuri satisfăcătoare la aceste
taine dacă
ne limităm să studiem exegeza comentariilor; dar dacă vom face apel la
cunoaşterea ocultă, aceea care a inspirat Geneza, textul devine limpede
şi totul apare într-o lumină nouă. Limbile noastre moderne nu au
posibilitatea să traducă cuvintele vii, pline de imagini, ale acestui
străvechi document care este Geneza şi din această cauză el ar
rămâne
de neînţeles, dar cunoştinţele pe care ni le dă Ştiinţa
spirituală fac
cu putinţă ca Geneza să rămână prezentă în omenire,
în toate timpurile.
