Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a IX-a

Berna, 9 septembrie 1910

Din tot ceea ce am auzit deja în cadrul acestui ciclu de conferinţe a reieşit în ce constă esenţa evenimentului christic. Acea dezvoltare omenească pe care noi am caracterizat-o ca pe o înălţare a vieţii sufleteşti în sferele spiritului, care în timpurile precreştine nu putea fi atinsă decât în cadrul Misteriilor, şi anume prin faptul că Eul – în măsura în care era dezvoltat în conştienţa omenească normală – era oarecum diminuat, acea dezvoltare omenească trebuia deci să primească un impuls prin care omul să poată ajunge, într-un viitor mai îndepărtat, ca la intrarea în lumea spirituală să-şi păstreze nealterată conştienţa de Eu; în epoca noastră aceasta se rezumă în mod normal doar la planul fizic-senzorial exterior. Acest progres intervenit în evoluţia omenirii prin evenimentul christic este în acelaşi timp cel mai mare progres care a avut loc sau va mai avea loc vreodată în evoluţia Pământului şi a omenirii. Cu alte cuvinte, tot ceea ce urmează să se întâmple în viitor în istoria Pământului va fi o expresie, o împlinire a marelui impuls dat de evenimentul christic.

Să ne întrebăm acum: Ce anume trebuia să intervină aici? Trebuia să se repete într-un fel, să se repete cu de-amănuntul, tot ceea ce ţinea de tainele vechilor Misterii. Una dintre tainele vechilor Misterii era, de exemplu – şi mai este şi astăzi într-un fel –, aceea că omul, la coborârea în propriul corp fizic şi eteric, vieţuia în corpul astral acele ispitiri despre care am vorbit ieri. În Misteriile greceşti omul trebuia, de asemenea, să înfrunte o serie de piedici şi pericole, care apar atunci când ne revărsăm, când ne împrăştiem în Macrocosmos. Şi acest lucru l-am descris mai precis. Aceste evenimente pe care le trăieşte omul într-o direcţie sau alta în cadrul iniţierii au fost vieţuite paradigmatic, ca impuls unic al unei individualităţi mari, proeminente, de către Christos Iisus. Acesta a dat un imbold oamenilor, pentru ca ei să poată parcurge treptat în cursul evoluţiei viitoare o astfel de evoluţie, având ca punct de referinţă iniţierea. Să vedem deci mai întâi ce se petrecea în Misterii.

Dacă este să descriem în mare ce experienţe făcea sufletul omenesc, se poate spune că toate acestea erau făcute într-o stare de conştienţă a Eului mult diminuată, într-o stare pe jumătate de vis, însă interiorul, sufletescul omului, traversa anumite etape, pe care le putem caracteriza după cum urmează. Omul cunoştea o trezire a egoismului din el; el voia să devină independent de lumea exterioară. Dar – aşa cum arătam ieri –, întrucât omul este dependent de lumea exterioară, întrucât el nu-şi poate procura hrana printr-o vrăjitorie, ci depinde de ceea ce îi dictează corporalitatea lui fizică, este expus iluziei de a considera drept lume şi splendoare interioară a acesteia exclusiv ceea ce rezultă din corporalitatea exterioară. Această experienţă o făcea orice discipol, orice candidat la iniţiere în Misterii, numai că într-o altă stare şi la un alt nivel, mult inferior, decât Christos Iisus. Aşadar, dacă cineva vrea să descrie experienţele prin care trecea discipolul vechilor Misterii şi în acelaşi timp cele vieţuite de Christos Iisus, atunci descrierea acestor evenimente este întru câtva asemănătoare. Căci este un fapt real că lucrurile petrecute la adăpostul şi în întunericul Misteriilor au fost scoase la lumină pe planul istoriei şi au devenit, pentru o singură dată, eveniment istoric.

Să presupunem acum ceva – lucru de altfel petrecut mereu în Antichitate, respectiv în ultimele secole dinainte de Christos –, şi anume că un pictor sau scriitor ar fi avut ştiinţă de o procedură sau alta întreprinsă atunci când cineva trebuia iniţiat şi că el ar fi pictat sau ar fi descris aceasta. Un astfel de tablou, o astfel de descriere s-ar putea asemăna celei pe care ne-o oferă Evangheliile despre evenimentul christic. Ne putem imagina astfel cum în unele Misterii antice candidatul la iniţiere era legat, după ce anterior parcursese anumite pregătiri, cu trupescul său, cu braţele desfăcute, de un fel de cruce, pentru a deveni liber sufleteşte. În această stare el rămânea un timp pentru a-şi extrage sufletescul, pentru a putea îndeplini ceea ce am descris mai sus. Să zicem deci că ar fi fost pictate sau zugrăvite în scris toate acestea. Cineva din ziua de azi ar putea găsi aceasta şi spune: Sunt ale cutărui scriitor sau pictor, care a consemnat nişte tradiţii vechi ce povestesc despre experienţele trăite în Misterii. Şi tot el ar putea spune că în Evanghelii sunt consemnate şi comunicate nişte lucruri care, de asemenea, au existat anterior!

Putem întâlni nenumărate astfel de cazuri. În ce măsură este valabil ceea ce susţin unii am arătat în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic, în care am scris că toate tainele vechilor Misterii renasc iarăşi în Evanghelii, că Evangheliile nu sunt, în fond, decât nişte repetări ale unor descrieri vechi referitoare la iniţierea din Misterii. Cum a fost posibil să se descrie vechiul proces misterial, comunicându-ni-se prin ce a trecut Christos Iisus? Acest lucru a fost posibil pur şi simplu pentru că cele ce aveau loc în Misterii, ce se derulau în suflet ca un proces interior, au putut fi văzute petrecându-se pe plan exterior ca fapt istoric, pentru că evenimentul christic a reprodus, ridicat la rang de entitate-Eu, faptele simbolice sau chiar real-simbolice ale vechii iniţieri. Să reţinem acum acest fapt. Numai cel ce este ferm convins că evenimentul christic este unul istoric, că procesele care aveau loc înainte în Misterii – însă în altfel de stări omeneşti – s-au petrecut ca fapte istorice, numai acela poate vedea în Evanghelii similitudinea dintre biografia lui Christos şi procesele din Misterii.

Pentru a fi şi mai exacţi, putem spune: Cei care erau capabili să înţeleagă evenimentul din Palestina au perceput atunci împlinirea profeţiei eseniene, Botezul în Iordan, Ispitirea, apoi ceea ce urmează după aceasta, Răstignirea şi aşa mai departe. Ei au putut spune: Iată, noi avem în faţă o viaţă, o viaţă a unei entităţi cosmice într-un trup omenesc. Dacă analizăm această viaţă sub aspectele ei cele mai importante, în punctele ei esenţiale, ce putem spune privitor la aceste puncte? În mod curios, noi găsim aici anumite etape care se desfăşoară în viaţa istorică exterioară şi aceleaşi etape desfăşurându-se în Misterii, pentru cel ce caută iniţierea. Cu alte cuvinte, nu trebuie decât să luăm canonul urmat de un Misteriu şi vom vedea că el este prototipul unui proces pe care ne este permis să-l descriem aici ca fapt istoric!

Acesta şi este marele mister, faptul că ceva care înainte era înmormântat în întunericul templelor, care se desfăşura acolo şi apoi era dus afară în lume doar prin rezultatele sale, s-a derulat – pentru cei care aveau acces la contemplarea spirituală – pe scară mare, pe plan istoric, odată cu evenimentul christic. Desigur, trebuie să ne fie foarte clar că pe vremea când scriau evangheliştii nu se compuneau biografii, cum se întâmplă astăzi când se elaborează o biografie despre Goethe, Schiller sau Lessing, unde se scotoceşte orice colţişor, unde se culege orice petec de hârtie şi se prezintă apoi tot ceea ce poate fi mai neimportant drept esenţialul unei biografii. În timp ce pentru această colecţie de fişiere nu se pune problema de a atinge punctele cele mai importante, evangheliştii se rezumau la a descrie esenţialul din viaţa lui Christos Iisus. Iar acest esenţial constă în faptul că viaţa lui Christos a fost o repetare a iniţierii pe planul mare al istoriei lumii. Să ne mai mirăm că în epoca noastră şi-a făcut apariţia ceva ce cu adevărat îi poate deruta pe foarte mulţi oameni? Şi acest ceva ce îi nedumereşte pe oameni ne va apărea şi mai clar dacă avem în vedere cele ce urmează.

Avem o serie de mituri şi legende din Antichitate. Ce sunt ele? Cine cunoaşte miturile şi legendele, cine ştie ce sunt ele va găsi în multe din acestea o tălmăcire a întâmplărilor şi faptelor pe care vechea conştienţă clarvăzătoare le observa în lumile spirituale, îmbrăcate în întâmplări împrumutate din lumea sensibilă; sau va lua cunoştinţă de alte mituri şi legende, care în esenţă nu sunt altceva decât nişte descrieri ale faptelor care se petreceau în Misterii. Aşa, de exemplu, mitul lui Prometeu este parţial o redare a celor ce se întâmplau în Misterii, la fel ca multe alte mituri, cum ar fi acela în care Pan îl ispiteşte pe Zeus. Acolo Zeus ne apare alături de o zeitate inferioară – aşa cum putem vedea deseori exprimat în sensul grecesc – care este destinată să-l ispitească pe Zeus. „Pan ispitindu-l pe Zeus”, Zeus în vârful unei coline şi lângă el Pan care îl ispiteşte, iată o scenă pe care o puteţi găsi înfăţişată în cele mai diferite feluri. În ce scop au fost date aceste reprezentări? Au fost date pentru că ele voiau să exprime procesul de coborâre a omului în interior, coborârea în corpul fizic şi eteric, unde el întâlneşte propria sa natură inferioară, natura-Pan egoistă. – Antichitatea este plină de astfel de reprezentări în care se descriu tot felul de încercări prin care trecea candidatul la iniţiere în drumul spre lumea spirituală şi ele sunt redate în mod artistic în mituri şi legende.

Sunt foarte mulţi oameni superficiali în ziua de astăzi – şi asta îi derutează pe mulţi dintre aceia care nu pot lua cunoştinţă sau nu vor să ştie care este realitatea – care fac extraordinara descoperire că există un astfel de tablou: „Pan lângă Zeus pe un munte, Pan ispitindu-1 pe Zeus”, şi spun apoi: Vedem aici foarte clar – scena ispitirii lui Christos a existat deja anterior. Evangheliştii n-au făcut deci altceva decât să preia o reprezentare plastică din Antichitate şi Evangheliile nu sunt decât o combinaţie de astfel de reprezentări! – Şi pentru că Evangheliile sunt o combinaţie de astfel de reprezentări, aceşti oameni conchid că ele nu relatează ceva important, ci sunt doar o culegere de mituri folosite pentru a vorbi despre un Christos Iisus inventat. În Germania a existato mare mişcare în care se vorbea într-un mod uşuratic pe tema dacă Christos Iisus chiar a trăit în realitate. Şi se enumeră mereu, într-o necunoştinţă de cauză de-a dreptul grotescă – dar cu profundă erudiţie –, tot felul de legende şi mituri care vor să arate că scenele cutare sau cutare pe care le reîntâlnim în Evanghelii existau deja cu mult înainte. Nu există niciun indiciu, nicio probă care să-i ajute pe oamenii din ziua de azi să ajungă la o concluzie în ce priveşte adevărata stare de fapt, cu toate că această situaţie este bine cunoscută celor care ştiu cum stau lucrurile. Însă aşa apar mişcările spirituale în ziua de azi. Ele se dezvoltă într-adevăr într-un mod grotesc!

Cu siguranţă că n-aş fi amintit toate acestea, dacă n-aş fi fost pus de atâtea ori în situaţia de a lua atitudine împotriva obiecţiilor care se fac dintr-o direcţie sau alta, aparent susţinute de o profundă erudiţie, faţă de anumite argumente şi fapte pe care le prezintă ştiinţa spiritului.

Ceea ce am prezentat aici este starea de lucruri reală. Descrierile care provin din Misterii trebuie să le întâlnim şi în Evanghelii, deoarece ele aplică taina iniţierii la o individualitate cu totul aparte şi vor să arate chiar următorul lucru: ceea ce mai înainte se producea în Misterii prin diminuarea stării de conştienţă s-a petrecut ca un fapt excepţional, căci o fiinţă-Eu a urmat toate acele proceduri care se aplicau înainte în Misterii, fără să trebuiască să recurgă la o diminuare a conştienţei Eului! – Nu trebuie să ne mirăm în acest caz atunci când se spune: Există foarte puţine lucruri în Evanghelii care să nu fi existat deja anterior. Despre cele petrecute anterior nu putem spune însă decât atât: Da, omul trebuia să se ridice în Împărăţiile cerurilor, nu ceea ce numim Împărăţiile cerurilor să coboare spre Eu. Ceea ce este însă complet nou este că cele vieţuite anterior în alte regiuni prin diminuarea Eului pot fi vieţuite acum în Malchuth, în Împărăţie, prin păstrarea Eului.

De aceea, după ce trece prin ceea ce Evanghelia după Matei numeşte „Ispitirea”, Christos Iisus ţine predica despre „Împărăţie”. Ce voia El să spună aici în principal? El voia să spună că trăirile la care înainte se ajungea prin estomparea Eului şi acea umplere cu alte entităţi se pot atinge acum prin menţinerea Eului. Deci esenţialul în Predica de pe munte este faptul că el accentuează că cele obţinute anterior într-un mod diferit se vor obţine acum prin păstrarea nealterată a Eului. De aceea în viaţa lui Christos nu era suficientă o simplă repetare a evenimentelor petrecute în Misterii, care sunt procese din iniţiere, ci era important şi ceea ce se accentuează în Predica despre Împărăţie: Tot ceea ce s-a promis înainte celor ce intrau în Misterii sau primeau învăţăturile Misteriilor le este dat acum celor ce vieţuiesc în ei entitatea Eului, dar o vieţuiesc în modul în care ni l-a arătat Christos prin exemplul Lui personal.

Aşadar, totul, chiar şi cele referitoare la Învăţătură, trebuie să se repete. Nu trebuie însă să ne mirăm că, faţă de învăţăturile vechi, apare această deosebire de care vorbeam: ceea ce anterior nu mai putea fi atins cu ajutorul Eului acum poate fi obţinut în cuprinsul lui! Să presupunem că Christos ar fi vrut să atragă atenţia celor cărora voia să le împărtăşească acest mare adevăr că înainte oamenii, când era vorba de învăţăturile Misteriilor ce răzbăteau până la ei, întotdeauna priveau în sus spre Împărăţia cerurilor şi îşi spuneau: De acolo de sus poate veni – nu cufundându-ne însă în Eul nostru – ceea ce ne face fericiţi. Atunci ar fi fost necesar ca Christos să fi păstrat ce se spunea anterior despre izvorul patern divin al existenţei, căci acesta putea fi atins prin înălţare şi diminuare a Eului, şi să fi modificat doar anumite nuanţe mai importante. El ar fi trebuit, de exemplu, să spună: Dacă înainte s-a spus că voi trebuie să priviţi în sus spre Împărățiile cerurilor, acolo unde este izvorul patern divin al existenţei, şi trebuie să aşteptaţi ca el să trimită spre voi lumina din Împărăţiile cerurilor, acum se poate spune: El nu doar luminează de sus spre voi, ci cele voite acolo sus trebuie pătrundă în natura cea mai profundă a omului, în natura de Eu, şi să fie voite şi acolo.

Să presupunem că şi înainte ar fi existat toate acele fraze din „Tatăl nostru” şi nu ar fi fost necesară decât această modificare: înainte se privea în sus spre vechiul spirit-Tată divin, aşa că tot ceea ce există acolo se menţine şi continuă să privească în jos în Împărăţia voastră pământească. Acum însă – ar fi spus Christos – însăşi această Împărăţie trebuie să coboare pe Pământ, acolo unde este Eul; iar voinţa care se vrea sus trebuie să se vrea şi pe Pământ. – Ce rezultă de aici? Rezultă că o privire mai pătrunzătoare, cineva cu un simţ mai fin pentru nuanţele de care spuneam, nici nu ar fi surprins ca frazele din „Tatăl nostru” să fi putut exista şi în vechime. O privire superficială nu va remarca însă aceste nuanţe de fineţe, căci pentru ea sunt neimportante. Ea nu are dezvoltat simţul pentru creştinism, căci nu îl înţelege! Iar dacă ar întâlni aceste fraze în textele din Antichitate n-ar putea spune decât atât: Iată, Evangheliştii scriu despre „Tatăl nostru”. Dar el exista şi mai înainte! – Deoarece omul superficial nu sesizează nuanţele importante, va spune: „Tatăl nostru” exista şi înainte! – Remarcaţi însă ce mare deosebire există între o interpretare adevărată a textelor şi una superficială. Ceea ce este important este ca cel care sesizează nuanţele noi să le aplice la ce este vechi. Omul superficial, care nu remarcă aceste nuanţe, nu va constata însă decât că „Tatăl nostru” exista şi înainte.

Am amintit aceste fapte în treacăt, şi ele se cereau menţionate pentru că antroposofii trebuie să se opună erudiţiei diletante ce îşi face apariţia astăzi, dar care se propagă prin sute şi sute de canale mediatice şi apoi este luată de oameni drept „ştiinţă”. – Referitor la „Tatăl nostru” vreau să spun un singur lucru: unui bărbat i-a venit chiar în realitate ideea să adune de pe oriunde putea găsi ceva, de prin tradiţiile moştenite din timpuri străvechi, de prin tot felul de pasajele talmudice, fraze ce aduceau cu „Tatăl nostru”. Nota bene: nu înseamnă şi că cele adunate de respectivul bărbat se găsesc în aceeaşi alcătuire ca în Evanghelii; din contră, fiecare frază o întâlnim disparat ici şi colo. Reducând la absurd toate acestea, s-ar putea spune la fel de bine: Primele fraze din „Faustul” lui Goethe au fost compuse în mod asemănător! Şi, probabil, este posibil acum să se tragă următoarea concluzie: Exista cândva în secolul al XVII-lea un student care a căzut la examen şi care apoi i-a spus tatălui său: Ah, am studiat îndeajuns, cu ardoare, dreptul! – Iar un altul care a picat la examenul de medicină îi spune ceva asemănător tatălui său: Ah, am studiat intens medicina, cu multă ardoare! – Şi din acestea Goethe ar fi compus ulterior primele faze din „Faustul” său. Este o idee absurdă, dar ca principiu şi metodă este exact ceea ce întâlnim astăzi în critica referitoare la Evanghelii.

O compilare de acest gen, care vrea să aducă cu „Tatăl nostru”, o puteţi afla în frazele de mai jos:

„Tatăl nostru, care eşti în cer, miluieşte-ne pe noi; o Doamne, Dumnezeul nostru, sfinţit fie numele Tău şi slăvită memoria Ta, sus în cer ca şi pe Pământ. Fă să domnească Împărăţia Ta peste noi, acum şi pururea.” Sfinţii din vechime spuneau: „Îndură-Te de toţi oamenii şi iartă-le lor ceea ce Ţi-au greşit. Şi nu ne duce pe noi în ispită. Ci ne izbăveşte de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia cerului şi în slavă să domneşti de-a pururea şi veşnic.”

Acestea sunt fraze compuse în felul pe care tocmai l-am descris – este ceea ce se cheamă un „Tatăl nostru” compilat; lipseşte doar nuanţa despre care vorbeam şi care trebuia să fie adăugată, dacă se voia să se arate marea importanţă a evenimentului christic. Iar această nuanţă, nemenţionată în niciuna din fraze, constă în faptul că Împărăţia cerului trebuie să coboare pe pământ. Se spune doar: „Fă să domnească Împărăţia Ta peste noi, acum şi pururea”, nu însă: „Vie Împărăţia Ta la noi!” Este un lucru esenţial. Un om superficial nu observă însă aşa ceva. Şi, deşi aceste fraze sunt adunate nu din una, ci din mai multe biblioteci, mai este un lucru important din „Tatăl nostru” pe care nu-l găsim aici: „Facă-se voia Ta în cer, ca şi pe Pământ.” Adică aceasta să acţioneze în Eu. Aici aveţi, considerând lucrurile exclusiv din punctul de vedere al ştiinţei exterioare, deosebirea dintre o cercetare aparentă şi o cercetare cu adevărat serioasă, care ia în considerare toate detaliile. Şi această cercetare cu adevărat serioasă este aici, numai să vrem s-o pătrundem cu înţelegerea.

Aceste fraze vi le-am reprodus intenţionat dintr-o carte a lui John M. Robertson, Miturile Evangheliilor [ Nota 13 ], un fel de Evanghelie modernă, care a fost tradusă acum şi în germană pentru a fi accesibilă tuturor; căci acel domn, care a ţinut atâtea conferinţe legate de întrebarea dacă Iisus a trăit cu adevărat sau nu, a trebuit s-o citească în engleză. Cartea a devenit repede renumită, iar acum a fost tradusă şi în germană, pentru ca oamenii să nu mai fie nevoiţi s-o citească în engleză. – S-a ajuns ca un profesor de şcoală superioară din Germania să colinde toată ţara şi să ţină peste tot conferinţe cu tema „A trăit Iisus cu adevărat?”, şi pe baza faptelor pe care le-am amintit să dea răspunsul: Din niciun document nu putem trage concluzia că cele relatate de textele vechi, că a existat o astfel de personalitate precum Iisus şi că ea a trăit cu adevărat, sunt adevărate. – Printre cărţile cele mai eminente pe care trebuie să le menţionăm în acest sens am enumerat şi această carte a lui Robertson. Ar mai fi de spus însă, pentru a-i proteja pe antroposofi, că din această carte, din această cercetare istorică a documentelor noi testamentare, dumneavoastră veţi mai putea înţelege şi multe alte lucruri. Legat de aceasta aş vrea să vă mai relatez un fapt caracteristic cu totul deosebit.

Vreau să arăt aici că nu numai din paragrafele talmudice se pot aduce mărturii privitoare la precursorii, să zicem aşa, ai rugăciunii „Tatăl nostru”, ci că dacă mergem cu multe milenii în urmă, peste tot, în însemnări dintre cele mai vechi, putem întâlni precursori ai acestei rugăciuni. Astfel, la pagina imediat următoare, se arată – fiindcă se spune că „Tatăl nostru” ar fi o compilaţie de ceva ce a existat şi înainte şi că nu Christos a fost primul care l-a făcut cunoscut oamenilor – că în limba caldeeană exista o rugăciune, descoperită pe tăbliţele de lut, unde este invocat zeul vechilor babilonieni Merodach; şi se citează câteva paragrafe din aceasta. Şi acum vă rog să ascultaţi cu mare atenţie un paragraf. El sună aşa:

(Notă de subsol). În revista «Journal of the Royal Artistic Society» din octombrie 1891, domnul T.G. Pinches a publicat pentru prima oară traducerea unei tăbliţe găsită în anul 1882 la Sippara, unde în invocarea lui Merodach apar şi următoarele

rânduri: «Să se pogoare a lumii bogăţie în mijlocul (oraşului) tău; porunca ta să se îndeplinească mereu în viitor [...]. Spiritul rău să nu îşi aibă sălaşul în tine».”

Şi savantul erudit, asupra căruia acest pasaj a făcut o atât de mare impresie, adaugă:

„Avem aici, aşadar, nişte norme pentru rugăciune ce sunt pe aceeaşi linie cu «Tatăl nostru» şi, probabil, sunt anterioare cu patru mii de ani lui Christos.”

Arătaţi-mi dumneavoastră, ca oameni raţionali, unde găsiţi vreo asemănare între „Tatăl nostru” şi aceste fraze! Cu toate astea, aceste fraze trec pentru bărbatul respectiv drept norme de rugăciune după care a fost compus pur şi simplu „Tatăl nostru”. Astfel de lucruri sunt considerate astăzi drept cercetare adevărată în acest domeniu.

Mai există un motiv pentru care trebuie spuse aceste lucruri printre antroposofi. Căci antroposofii trebuie, de asemenea, să-şi poată linişti conştiinţa; şi conştiinţa lor s-ar putea simţi apăsată dacă sunt nevoiţi să audă tot timpul că cercetarea exterioară a stabilit un lucru sau altul, sau dacă citesc în ziare sau reviste că în Asia a fost găsită o tăbliţă şi că din citirea acesteia a rezultat că rugăciunea „Tatăl nostru” exista deja cu patru mii de ani înainte de Christos. Dacă se stabileşte aşa ceva, este totuşi nevoie să întrebi pe ce bază se face aceasta. Am vrut să arăt pe ce bază se precizează aceste lucruri astăzi, atunci când se spune că ele „sunt stabilite ştiinţific”. Astfel de lucruri întâlnim la fiecare pas şi antroposofii este bine să ştie ce vechituri roase de cari stau în spatele argumentelor atât de des invocate împotriva antroposofiei. – Dar să mergem mai departe.

Ceea ce este important este faptul că Christos Iisus a inaugurat o evoluţie a omenirii ce se fundamentează pe Eu, pe deplina prezenţă a Eului. El a întemeiat, a inaugurat iniţierea Eului. Vom putea să ne spunem atunci că acest Eu este esenţialul, centrul întregii entităţi omeneşti, că în Eu se contopeşte oarecum tot ceea ce înseamnă astăzi natură umană şi că tot ceea ce a fost adus în lume prin evenimentul christic pentru acest Eu poate cuprinde şi restul elementelor, restul mădularelor naturii umane. Acest lucru se va face, desigur, într-un mod cu totul aparte şi în conformitate cu evoluţia omenirii.

Ceea ce putem noi dezvolta reiese cu deosebită claritate din aceste conferinţe. Cunoaşterea de către om a lumii fizic-senzoriale înconjurătoare nu numai prin simţuri, ci şi prin intelectul legat de creier, a început cu adevărat doar cu puţin timp înaintea evenimentului christic. Anterior, pentru ceea ce omul recunoaşte cu ajutorul intelectului legat de creier exista un anumit fel de clarvedere, adică oamenii erau în posesia clarvederii. Cum stăteau lucrurile atunci o ştiţi destul de bine din conferinţele mele despre începuturile evoluţiei atlanteene. Dar ceea ce la începuturile evoluţiei postatlanteene exista încă în plenitudinea sa şi cunoştea o răspândire generală sub forma unei clarvederi de o anumită intensitate începea încet şi treptat să slăbească. În vremea în care s-a petrecut evenimentul christic mai existau încă mulţi oameni care puteau să privească, în stări intermediare speciale de conştienţă, în lumea spirituală, care puteau să fie părtaşi la evenimentele din lumea spirituală. O astfel de participare generală a oamenilor la evenimentele din lumea spirituală nu însemna doar că cineva care era dotat cu o astfel de clarvedere de grad inferior putea spune: Ştiu bine că dincolo de orice fizic-senzorial stă un spiritual, căci îl văd. Nicidecum. Pe lângă aceasta mai exista încă ceva. Constituţia omului din acele timpuri străvechi era de aşa natură, încât el putea deveni foarte uşor părtaş la lumea spirituală. Astăzi este relativ greu să parcurgi o evoluţie esoterică în sens just şi să poţi deveni clarvăzător. Un ultim rest, o ultimă moştenire a acelei clarvederi din timpurile de demult o avem în fenomenul de somnambulism, şi aşa mai departe. Aceste stări nu pot fi considerate astăzi ceva normal. În Antichitate ele erau normale şi puteau fi intensificate prin anumite procese la care se supunea natura umană. Când natura umană era înălţată până la nivelul la care să poată vieţui în lumea spirituală, interveneau şi alte lucruri.

Astăzi, când nu te orientezi după ceea ce este istoric, în privinţa a ceea ce trebuie să fie istoric decide ceea ce crezi. Dar oricâte dubii am avea astăzi, pe atunci – chiar până în perioada în care a trăit Christos – se puteau produce vindecări, de exemplu prin simplul fapt că-l faceau pe om clarvăzător. Astăzi, când oamenii au coborât mai profund pe planul fizic, acest lucru nu mai este posibil. Pe atunci însă sufletul era uşor de atins, de sensibilizat, astfel încât prin anumite proceduri el putea fi făcut clarvăzător şi introdus în lumea spirituală. Şi întrucât lumea spirituală reprezintă un element sănătos şi trimite forţe sănătoase până în lumea fizică, prin aceasta se oferea o posibilitate de a declanşa vindecări. Să presupunem că cineva era bolnav. Se provocau astfel de procese prin care respectivul ajungea să privească în lumea spirituală. Dacă curenţii lumii spirituale se îndreptau în jos, ei erau curenţi vindecători ce se revărsau în entitatea sa. Vindecările constau atunci în astfel de procese. Ceea ce se descrie astăzi a fi „vindecarea din Templu” este oarecum diletantism. Totul este în devenire şi evoluţie. De atunci, sufletele au trecut de la clarvedere la o dispariţie a clarvederii. În trecut, starea de clarvedere putea fi intensificată în aşa măsură încât din lumea spirituală se revărsau în lumea fizică forţe vindecătoare şi omul putea fi vindecat din spirit de anumite boli. De aceea nu trebuie să ne mirăm când evangheliştii ne spun că acum, prin evenimentul christic, s-au apropiat timpurile în care în lumea spirituală vor intra nu numai cei dotaţi cu vechea clarvedere, ci şi cei care, datorită mersului evoluţiei, şi-au pierdut vechea clarvedere.

Se poate spune: Să privim în trecut. Pe atunci oamenii aveau posibilitatea de a privi în lumea spirituală. Prin vechea clarvedere ei aveau acces la comorile lumii spirituale. Acum cei care, datorită cursului evoluţiei, n-au mai putut să privească în lumea spirituală au devenit săraci întru spirit, au devenit cerşetori de spirit. Prin faptul că Christos a adus în lume taina că forţele Împărăţiei cerurilor se pot revărsa în Eu – şi în Eul prezent pe plan fizic-senzorial –, prin aceasta oamenii pot vieţui spiritul în ei, pot fi făcuţi fericiţi, sau pot fi fericiţi şi cei care au pierdut vechea clarvedere, şi prin aceasta bogăţia lumii spirituale. – De aceea putea fi rostită maxima: Fericiţi sunt nu numai cei care sunt bogaţi întru spirit prin vechea clarvedere, ci şi cei săraci întru spirit sau cerşetorii de spirit; căci dacă prin Christos le-a fost deschisă calea, în Eul lor va curge ceea ce noi putem numi Împărăţiile cerurilor.

În timpurile de demult, organismul omului era astfel întocmit, încât chiar în stare normală permitea o ieşire parţială a sufletului din corpul fizic, în aşa fel încât prin această ieşire omul devenea clarvăzător şi un bogătaş al spiritului. Prin învârtoşarea corpului fizic – care, desigur, anatomic nu se poate demonstra – omul n-a mai putut deveni un bogătaş în Împărăţia cerurilor. Dacă ai vrea să descrii starea respectivă ar trebui să spui: Omul a devenit sărac întru spirit, un cerşetor de spirit; dar, prin ceea ce Christos a adus pe Pământ, el poate vieţui Împărăţiile cerurilor. Cam acestea sunt procesele care s-au întâmplat cu corpul fizic.

Dacă am vrea să descriem ce s-a petrecut în mod concret cu Eul omenesc, ar trebui să luăm fiecare componentă a naturii umane şi să arătăm cum ar putea fi ea „înfericită” într-un mod nou. În fraza „Fericiţi sunt cerşetorii de spirit; căci vor găsi în ei Împărăţiile cerurilor!” este exprimat noul adevăr pentru corpul fizic. Pentru corpul eteric el ar putea fi exprimat astfel: În corpul eteric se află principiul suferinţei. O fiinţă vie poate suferi prin vătămarea corpului său eteric doar dacă este dotată şi cu un corp astral; sediul suferinţei trebuie căutat însă în corpul eteric. Acest lucru îl puteţi găsi descris în diferite conferinţe pe care le-am ţinut. – Dacă am vrea să descriem vindecările care se revărsau înainte din lumea spirituală, dacă, relativ la noul adevăr, ce intră în discuţie pentru corpul eteric, ar trebui spus următoarele: Cei care suferă aici pe Pământ pot fi consolaţi acum nu numai prin faptul că ies din ei înşişi şi intră în legătură cu lumea spirituală; dacă ei intră într-o legătură nouă cu lumea pot fi consolaţi în ei înşişi, deoarece în corpul eteric a intrat, prin Christos, o forţă nouă. Pentru corpul eteric noul adevăr ar trebui deci să sune astfel: Cei care suferă pot fi fericiţi acum nu doar printr-o cufundare în lumea spirituală, unde în starea de clarvedere se revarsă asupra lor curenţii lumii spirituale, ci, dacă acum, prin identificarea cu Christos, se umplu cu noul adevăr, ei vor simţi înăuntru consolarea pentru toate suferinţele care există.

Ce ar trebui spus referitor la corpul astral? Dacă înainte vreme omul voia să ţină în frâu emoţiile, pasiunile şi egoismele corpului său astral, el îşi îndrepta privirea în sus, spre regiunile superioare şi cerea ajutor din Împărăţia cerească; el era supus anumitor proceduri care omorau instinctele devastatoare ale corpului său astral. Acum însă a sosit vremea în care, prin fapta săvârşită de Christos, omul putea primi chiar în Eul său puterea de a înfrâna şi a îmblânzi pasiunile şi emoţiile corpului său astral. De aceea noul adevăr referitor la corpul astral trebuia să sune acum astfel: Fericiţi sunt cei blânzi prin ei înşişi, prin forţa Eului; căci ei vor fi cei ce vor moşteni Pământul! – Această a treia exprimare a „Fericirilor” are un înţeles foarte profund. Încercaţi s-o verificaţi pe baza celor ce ştim din ştiinţa spiritului. Corpul astral al omului a fost integrat în entitatea omenească în timpul vechii existenţe lunare. Entităţile care au dobândit influenţă asupra omului, respectiv entităţile luciferice, şi-au făcut sălaş în mod special în corpul astral. Din acest motiv omul nu poate atinge de la bun început ţelul lui pământesc cel mai înalt. După cum ştim, entităţile luciferice au rămas în urmă la treapta lunară şi l-au împiedicat pe om să se dezvolte pe Pământ mai departe în mod corect. Acum însă, după ce Christos a coborât pe Pământ şi Eul a fost impregnat de forţa christică, omul putea împlini cu adevărat principiul Pământului, prin puterea pe care o găsea în el însuşi de a ţine în frâu influenţele luciferice şi de a le elimina. De aceea, acum se putea spune: Cine îşi înfrânează corpul său astral, cine devine puternic aici pe Pământ, astfel încât să nu se mai mânie, să nu mai vorbească fără de Eul său, cine reuşeşte să fie calm şi puternic în interiorul său pentru a-şi struni corpul astral, va stăpâni cu adevărat principiul evoluţiei pământeşti. – Astfel, într-a treia rostire a „Fericirilor” aveţi o formulare ce poate fi înţeleasă cu ajutorul ştiinţei spiritului.

Cum va ajunge acum omul să înalţe, să fericească prin entitatea christică care sălăşluieşte în el şi celelalte mădulare ale fiinţei sale? El va reuşi aceasta prin faptul că sufletescul, ca şi fizicul, este cuprins într-un mod grav şi demn de către forţa-Eu. Dacă urcăm spre sufletul senzaţiei, vom putea spune: Pentru ca omul să-l poată vieţui în sine pe Christos trebuie să ajungă să simtă în ceea ce se cheamă sufletul senzaţiei sale un impuls involuntar, asemănător cu cel de foame şi sete din corpul fizic. El trebuie să poată înseta după sufletesc, aşa cum corpul flămânzeşte şi însetează după hrană şi băutură. Ceea ce poate să atingă omul prin această sălăşluire în el a forţei christice este ceea ce, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, poate fi numit în stilul vechi setea după dreptate. Şi dacă în sufletul senzaţiei sale s-a umplut cu forţa lui Christos, atunci el poate găsi în sine posibilitatea de a-şi astâmpăra setea după dreptate.

Deosebit de curioasă este cea de-a cincea formulare a „Fericirilor”. La ea ne putem aştepta. Ea trebuie să ne ofere ceva cu totul deosebit: trebuie să se refere la sufletul înţelegerii sau afectivităţii. Toată lumea care a studiat ceea ce este spus în cartea mea Ştiinţa spiritului în rezumat sau în Teosofia, sau a urmărit ceea ce se repetă de altfel de mulţi ani în cele mai diverse conferinţe ale mele, ştie că cele trei mădulare ale sufletului omenesc – sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau afectivităţii şi sufletul conştienţei – sunt menţinute laolaltă de către Eu. Ştim cu toţii că în sufletul senzaţiei Eul există încă într-o stare înăbuşită, dar că în sufletul înţelegerii sau afectivităţii el ţâşneşte în afară şi că abia prin acesta omul devine în întregime om. În timp ce pentru mădularele inferioare, chiar şi pentru sufletul senzaţiei, omul este stăpânit încă de puterile divine, în sufletul înţelegerii el devine o fiinţă independentă. În acesta se aprinde Eul. Pentru sufletul înţelegerii sau afectivităţii trebuie vorbit oarecum altfel decât pentru mădularele inferioare, dacă el şi-a dobândit forţa christică. În mădularele inferioare omul intră în relaţie cu anumite entităţi divine. Acestea acţionează în elementele inferioare, în corpul fizic, în corpul eteric, în corpul astral şi chiar şi în sufletul senzaţiei; iar ceea ce omul dezvoltă aici ca virtuţi, şi aşa mai departe, se întoarce din nou la aceste entităţi divine. Ceea ce se dezvoltă însă în sufletul înţelegerii sau afectivităţii va trebui, mai ales atunci când el dezvoltă virtutea creştină, să devină o calitate omenească. Când omul însuşi începe să descopere sufletul înţelegerii el devine prin aceasta din ce în ce mai puţin dependent de forţele divin-spirituale din jur. Aici avem deci ceva ce se referă la omul însuşi. Dacă omul a asimilat forţa christică, el poate dezvolta în sufletul înţelegerii acele virtuţi ce rămân la acel om, ce nu mai sunt cerute ca răsplată de către cer, ci se întorc spre aceeaşi entitate, spre omul respectiv. Trebuie aşadar să presimţim, aşa zicând, că de la virtuţile sufletului înţelegerii se revarsă în afară ceva, că apoi revine din nou spre noi ceva identic. – Curios: A cincea formulare a „Fericirilor” ne arată într-adevăr această însuşire. Ea se deosebeşte de celelalte formulări prin aceea că se spune – chiar dacă traducerile nu sunt chiar foarte bune, ele nu pot ascunde acest fapt – „Fericiţi cei milostivi, căci aceştia pot obţine milă!” Ceea ce se revarsă în afară revine de unde a plecat – în sensul arătat de ştiinţa spiritului.

În schimb, prin următoarea frază, care se referă la sufletul conştienţei, intrăm într-o zonă a omului unde Eul este deja deplin conturat şi unde omul se ridică iarăşi într-un mod nou. Noi ştim că sufletul înţelegerii sau afectivităţii s-a manifestat exact în perioada în care a apărut Christos. Acum ne aflăm în perioada în care urmează să se exprime sufletul conştienţei şi în care omul urcă din nou în lumea spirituală. Dacă la început omul devine conştient de sine, dacă la îneput în sufletul înţelegerii sau afectivităţii se luminează în mod conştient pe sine însuşi, în sufletul conştienţei el dezvoltă deplin Eul său, care acum urcă din nou în lumea spirituală. Omul care primeşte în el forţa christică va ajunge, revărsându-şi Eul său în sufletul conştienţei şi vieţuind acolo în curăţenie, va ajunge pe acest drum la Dumnezeul lui. Prin vieţuirea în Eul său a lui Christos şi prin ridicarea până la sufletul conştienţei, omul va ajunge la Dumnezeul său. – S-a spus deja că expresia Eului în corpul fizic este sângele, care îşi are centrul în inimă. De aceea, în fraza a şasea ar trebui exprimat în mod concret că Eul, prin însuşirea pe care el o conferă sângelui şi inimii, poate să aibă parte de Dumnezeu. Cum sună fraza? „Fericiţi cei curaţi cu inima; căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Nu este tocmai cea mai bună traducere, dar este suficientă pentru noi. – Ştiinţa spiritului aruncă o lumină în tot eşafodajul acestor fraze minunate, pe care Christos Iisus le propovăduieşte discipolilor Săi apropiaţi după ce a trecut de episodul ispitirii.

Următoarele fraze se referă la faptul că omul, prin dezvoltarea Sinei spirituale, a Spiritului vieţii şi a Omului-spirit se înalţă cu trăirea sa în elementele superioare ale entităţii sale. De aceea ele descriu doar orientativ ceea ce va vieţui omul în viitor şi pe care acum îl pot trăi doar câţiva aleşi. Următoarea frază se referă deci la Sinea spirituală: „Fericiţi cei ce şi-au coborât în ei Sinea spirituală ca un prim mădular spiritual; căci ei Copii ai lui Dumnezeu se vor numi.” În ei a pătruns deja primul element al treimii superioare. Ei l-au primit pe Dumnezeu, au devenit o expresie a divinului. – Acum se exprimă faptul că îndeosebi doar cei aleşi pot ajunge să dezvolte Spiritul vieţii, doar cei ce înţeleg deplin ceea ce doar viitorul va aduce şi pentru ceilalţi oameni. Ceea ce oamenii viitorului pot numi „completa asimilare a lui Christos în interiorul lor”, Spiritul vieţii, pentru cei aleşi este deja prezent. Dar pentru că aceşti aleşi sunt singuri, ceilalţi nu-i pot înţelege, iar urmarea este că deşi sunt aleşi ei sunt prigoniţi. De aceea, referitor la cei care în prezent sunt prigoniţi ca reprezentanţi izolaţi ai unui viitor ce va urma, este rostită fraza: „Fericiţi cei ce sunt prigoniţi pentru dreptate; căci ei vor găsi în ei Împărăţia cerurilor”. – Şi ultima frază se adresează în mod cu totul excepţional doar ucenicilor celor mai intimi. Ea este cea care se referă la cel de-al nouălea mădular al omului, la Omul-spirit: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni din pricina mea.”

În aceste fraze minunate, ce se referă la cele nouă mădulare ale naturii omeneşti, se vede modul în care se plăsmuieşte Eul pentru diferitele elemente ale naturii omeneşti şi le „înfericeşte” atunci când el devine un Eu christic. În Evanghelia după Matei (Matei 5, 3-11), în frazele de după scena Ispitirii, se exprimă într-un mod grandios, maiestuos, felul în care acţionează forţa christică pentru cele nouă elemente ale fiinţei umane, mai întâi în prezent şi apoi în viitorul apropiat, unde cei câţiva hărăziţi în care străluminează încă de pe acum Sinea spirituală mai sunt numiţi şi Copii ai lui Dumnezeu. Este uimitor cum în primele fraze, pentru primele mădulare deja existente, se utilizează o vorbire precisă şi cum în ultimele fraze, care se referă la un viitor îndepărtat, se alunecă într-un nedefinit.

Iată acum o altă mostră de superficialitate: Imaginaţi-vă că cineva ar cerceta dacă nu cumva ar putea găsi în altă parte nişte fraze asemănătoare şi dacă nu cumva evangheliştii ar fi combinat, dacă nu chiar ar fi compilat aceste fraze din altele deja existente. Şi imaginaţi-vă că respectivul nu ar avea nici cea mai mică idee despre ce este vorba; căci aici se face referire la natura-Eu christificată! Apoi, cum el nu remarcă progresia uimitoare a ceea ce este esenţial, ar putea face următoarea observaţie. Nu trebuie să daţi decât câteva pagini şi veţi găsi într-un alt capitol, „Fericirile”, o notă referitoare la un anumit Enoh, un altul decât cel obişnuit, unde sunt citate nouă „Fericiri”. Un lucru cu care respectivul se făleşte în mod deosebit este că acest document ar fi fost conceput în prima perioadă a erei creştine şi el este de părere că documentul, pe care noi l-am caracterizat a fi de o profundă semnificaţie, ar fi putut fi copiat după următoarele nouă „Fericiri” ale lui „Enoh slavonul” [ Nota 14 ]:

  1. Fericit cel ce se teme de numele Domnului şi slujeşte ne¬contenit înaintea feţei Sale şi aşa mai departe.
  2. Fericit cel ce judecă cu dreptate, nu de dragul răsplăţii ci de dragul dreptăţii, neaşteptând nimic în schimb; el va avea parte mai târziu de o judecată cinstită.
  3. Fericit cel ce îi îmbracă pe cei goi şi celor flămânzi le dăruie pâinea sa.
  4. Fericit cel ce judecă cu dreptate pe orfan şi pe văduvă şi este alături de cel căruia i se face o nedreptate.
  5. Fericit cel ce se îndepărtează de la cărarea schimbătoare a acestei lumi deşarte şi merge pe drumul drept ce duce spre viaţa veşnică.
  6. Fericit cel ce seamănă sămânţa adevărată; el va culege înşeptit.
  7. Fericit cel în care este adevăr, pentru a-i spune şi aproapelui său adevărul.
  8. Fericit cel ce are iubire pe buzele sale şi blândeţe în inimă.
  9. Fericit cel ce înţelege fiecare cuvânt al Domnului şi-L laudă pe Domnul-Dumnezeu şi aşa mai departe.

Desigur, sunt foarte frumoase aceste fraze, dar dacă le analizaţi în structura lor de ansamblu, dacă observaţi ce urmăresc ele de fapt, respectiv să enumere o serie de principii bune, valabile în orice timp nu însă şi într-un moment de schimbare radicală a vremurilor, caracterizată prin faptul că în lume a fost introdusă forţa Eului, dacă aţi vrea să comparaţi toate acestea cu „Fericirile” Evangheliei după Matei vă veţi situa pe poziţiile pur exterioare ale celor ce compară din punct de vedere exterior religiile omenirii şi, dacă găsesc ceva asemănător, se grăbesc să constate o identitate a lor şi nu iau aminte la ceea ce este important.

Când ştii despre ce e vorba, observi întâi că în cadrul evoluţiei omenirii există progres, că omenirea urcă treaptă cu treaptă şi că omul se naşte din nou într-un corp fizic în alt mileniu, nu pentru ca să repete ceea ce deja a mai vieţuit, ci pentru a vieţui etapele cu care omenirea a avansat între timp. Acesta este sensul istoriei. Şi acesta este sensul evoluţiei omenirii. Tocmai despre acest sens al istoriei şi al evoluţiei omenirii vorbeşte Evanghelia după Matei în fiecare pagină a sa!