Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a VIII-a

Berna, 8 septembrie 1910

În cele amintite de noi ieri cu privire la ridicarea celor două laturi ale iniţierii la înălţimea unor procese cosmic-istorice în cadrul evenimentului christic este indicată totodată, dacă privim în ansamblu evenimentul christic, esenţa acestuia.

Acel gen de iniţiere, asemănător cu coborârea omului în fiecare dimineaţă, la deşteptare, în corpurile fizic şi eteric, în care însă nu îşi îndreaptă facultatea lui de percepţie asupra mediului fizic înconjurător, ci o stimulează în vederea perceperii proceselor din corpul eteric şi din corpul fizic, o astfel de iniţiere exista în general în toate Misteriile ce se bazau pe sacra cultură egipteană. Cei care căutau o astfel de iniţiere în sensul vechi, care deci erau dirijaţi şi conduşi în aşa fel încât să poată traversa pericolele ce apăreau într-o astfel de iniţiere, deveneau dintr-un punct de vedere alţi oameni, nişte oameni ce puteau în timpul actului consacrării să privească în interiorul lumii spirituale, mai întâi în acele forţe şi entităţi ce participă la viaţa corpurilor noastre fizic şi eteric.

Dacă vrem să caracterizăm acum din acest punct de vedere iniţierea eseniană, putem spune: Când un esenian parcurgea cele patruzeci şi două de trepte amintite şi prin asta se ridica la o cunoaştere mai exactă a adevăratului său interior, a adevăratei sale naturi-Eu şi a tot ceea ce îl face pe om capabil să vadă prin intermediul organelor exterioare destinate prin naştere acestui scop, un astfel de esenian era condus, după cele patruzeci şi două de trepte, în afară, până la acea entitate divin-spirituală care, ca Iahve sau Iehova, a creat acel organ pe care am spus că îl avea Avraam; aceasta vedea el atunci în spirit drept organul ce era esenţial pentru acea epocă. Esenianul privea aşadar retrospectiv spre acea structură fiinţială lăuntrică a entităţii interioare omeneşti, care era un rezultat al acelei entităţi divin-spirituale. Într-o astfel de iniţiere se urmărea aşadar cunoaşterea interiorului omenesc.

Ieri am caracterizat în linii generale la ce se poate aştepta omul dacă pătrunde nepregătit în interiorul său. Am spus că atunci se trezesc în om toate egoismele, tot ceea ce îl determină să îşi spună: Toate forţele ce sunt în mine, toate pasiunile şi emoţiile aflate în legătură cu Eul meu şi care nu vor să ştie nimic despre lumea spirituală vreau să le am în aşa fel în mine, încât să mă unesc cu ele şi să pot acţiona, percepe şi simţi doar din propriul meu interior egoist! – Pericolul în această coborâre în propriul interior este acela de a-ţi exacerba la maximum egoismul. Acest pericol se abate întotdeauna, sub o anumită formă de iluzie, şi asupra celor care caută astăzi printr-o dezvoltare esoterică să coboare în propria interioritate. Cu această ocazie îşi face apariţia o suită întreagă de egoisme ce îl asaltează pe om; şi dacă ele încep să se manifeste, omul, de regulă, nu crede că sunt egoisme. El crede orice altceva decât că acestea sunt egoisme. Nu putem insista îndeajuns pentru a arăta că drumul în lumile superioare este presărat chiar şi în zilele noastre cu o mulţime de obstacole ce trebuie învinse. Mulţi dintre cei care doresc foarte mult să parcurgă drumul spre lumile superioare, dar nu vor să întâmpine niciun fel de obstacol, care doresc deci cu ardoare să privească în lumile superioare, dar nu vor să cunoască tot ceea ce conduce de fapt într-acolo, găsesc a fi extrem de incomod să vadă apărând mereu în ei tot felul de lucruri, care oricum sunt în natura omenească. Ei vor să acceadă în lumile superioare, fără însă să se lovească de toate aceste egoisme şi altele de felul acesta. Ei nu observă că adesea se manifestă egoismul cel mai cras, cel mai consistent tocmai prin nemulţumirea faţă de ceea ce apare, de fapt, ca regulă şi despre care ei se întrebau: Nu cumva, om fiind, ar trebui să deştept astfel de puteri? Ei găsesc foarte ciudat faptul de a se întâlni cu astfel de lucruri, deşi de sute şi sute de ori s-a explicat că la un moment dat se poate întâmpla aşa ceva. Prin aceasta nu vreau decât să atrag atenţia asupra iluziilor şi erorilor cărora se dedau anumiţi oameni. În epoca actuală mai trebuie luat în considerare faptul că, într-un fel, omenirea a devenit comodă şi ea şi-ar dori să parcurgă drumul spre lumile superioare cu această comoditate, atât de dorită în viaţa de zi cu zi. Dar genul acesta de comodităţi, pe care ni le permitem în domeniile obişnuite ale existenţei, nu trebuie cultivat pe calea ce duce în lumile spirituale.

În epocile de demult, cel care găsise drumul în lumea spirituală printr-o iniţiere ce conducea înăuntrul omenesc era introdus mai întâi, fiindcă interiorul omenesc fusese creat de puteri divin-spirituale, în aceste puteri divin-spirituale. Atunci puteai să vezi cum lucrează forţele divin-spirituale în corpurile fizic şi eteric. Un astfel de om era potrivit să devină un martor, un vestitor al secretelor lumii spirituale. El le putea împărtăşi semenilor săi experienţele prin care trecuse în Misterii în timpul în care fusese introdus în propriul interior şi prin aceasta în lumea spirituală. Ce implica însă aşa ceva? Când un astfel de iniţiat ieşea din lumile spirituale, el putea spune: Eu am privit acolo, în interiorul existenţei spirituale; dar am fost ajutat! Asistenţii hierofantelui mi-au dat posibilitatea să depăşesc intervalul în care, fără ajutorul lor, demonii din propria mea natură m-ar fi nimicit. – Însă prin faptul că şi-a datorat posibilitatea de a privi în lumea spirituală ajutoarelor din afară, el rămânea dependent pe tot restul vieţii de acest colegiu de iniţiere, de cei care îl ajutaseră. Forţele care l-au ajutat ieşeau împreună cu el afară, în Cosmos.

Această situaţie trebuia să se schimbe, trebuia depăşită. Cei care urmau să fie iniţiaţi trebuiau să devină din ce în ce mai puţin dependenţi de cei ce erau învăţătorii şi iniţiatorii lor. Căci prin acest ajutor era implicat un alt factor, un factor esenţial. În cadrul conştienţei noastre de zi cu zi avem un sentiment foarte clar al Eului, care se trezeşte în noi într-un anumit moment al existenţei. Despre aceasta s-a vorbit deja în mai multe rânduri, şi dumneavoastră găsiţi precizat acest punct, în care omul ajunge să se considere pe sine un Eu, în cartea mea Teosofia. Este ceva la care animalul nu are acces. Dacă animalul ar putea privi în interiorul său precum omul, el nu ar găsi acolo un Eu individual, ci un Eu al speciei, un Eu-grup: el s-ar simţi ca aparţinând unui întreg grup. Acest sentiment al Eului se stingea într-un anume fel în vechile iniţieri. Când omul intra deci în lumile spirituale, sentimentul său de Eu se estompa. Iar dacă dumneavoastră corelaţi tot ceea ce am spus până acum, veţi găsi acest lucru îndreptăţit. Această estompare era un lucru bun, căci de sentimentul Eului se leagă toate egoismele, pasiunile etc. ce vor să-l izoleze pe om de lumea exterioară. Dacă se voia ca pasiunile, emoţiile să nu atingă o anumită intensitate, sentimentul Eului trebuia diminuat. De aceea, în metodele de iniţiere din vechile Misterii, chiar dacă nu se ajungea la o conştienţă de vis, exista o conştienţă diminuată a sentimentului de Eu. Trebuia însă lucrat mereu şi mereu în sensul de a-l face pe om capabil să parcurgă iniţierea în aşa fel încât să-şi poată păstra nealterat Eul, acel Eu pe care omul îl poartă cu sine în conştienţa de veghe, de când se trezeşte până adoarme. Opacizarea Eului, de care era legată iniţierea în vechile Misterii, trebuia să înceteze. Acest lucru, menţinerea până la un grad avansat a sentimentului de Eu atunci când omul se ridică în lumile superioare, nu se putea realiza decât în timp, încet şi treptat, dar el este atins deja într-o măsură foarte mare în toate iniţierile în vigoare astăzi.

Dar să urmărim mai cu atenţie o astfel de iniţiere veche, de exemplu una eseniană din perioada precreştină. Într-un anumit fel, şi această iniţiere a esenienilor era legată de o diminuare a sentimentului Eului. Aşadar, ceea ce în viaţa pământească îi dă omului sentimentul de Eu, ceea ce ia aminte la percepţiile exterioare trebuia şi pe atunci reprimat. Nu e nevoie decât să observaţi un fapt banal din viaţa de zi cu zi pentru a spune: În acea stare diferită din timpul conştienţei de somn în care se află în lumea spirituală, omul nu mai are sentimentul Eului; el are acest sentiment doar în timpul conştienţei diurne, când privirea îi este abătută de la lumea spirituală şi îndreptată în afară, spre lumea fizic-senzorială. Aşa se întâmplă pentru omul pământesc actual şi aşa era şi pentru omul pentru care a acţionat Christos când a trăit pe Pământ. Pentru omul perioadei prezente a Pământului Eul, în stările normale de conştienţă, nu este absolut deloc trezit pentru cealaltă lume. O iniţiere creştină trebuie să constea tocmai în a menţine Eul la fel de treaz în lumile superioare ca şi în lumea exterioară.

Observaţi acum foarte atent – doar prin asta putem caracteriza ceva – momentul trezirii. Acesta ni se prezintă, aşa cum am mai spus, prin aceea că omul iese dintr-o lume superioară şi se cufundă în corpul său fizic şi în corpul său eteric. În momentul cufundării el nu observă procesele interioare ale corpului fizic şi ale corpului eteric, ci facultatea sa de percepţie este abătută spre mediul înconjurător. Toate lucrurile asupra cărora cade privirea omului în momentul trezirii, tot ceea ce el cuprinde, fie prin percepţie oculară fizică, fie prin percepţie auditivă, fie că reflectează asupra lor cu ajutorul raţiunii legată de organul fizic al creierului, toate aceste lucruri pe care el le percepe în ambianţa fizică erau denumite în limbajul vechii ştiinţe oculte ebraice „Împărăţie”, Malchuth. Ne-am putea întreba: Ce anume era legat în limbajul vechi ebraic de expresia „Împărăţie”? Aceasta semnifica toate lucrurile asupra cărora Eul omenesc putea poposi în mod conştient. Definiţia cea mai exactă pentru ceea ce se desemna în Antichitatea ebraică prin cuvântul „Împărăţie” este şi aceea de locuri, situaţii în care Eul omenesc ,poate să rămână prezent. În limbajul vechi ebraic, prin „Împărăție” se desemnează în primul rând lumea senzorială, lumea în care omul se menţine în întregime în stare de veghe cu Eul său.

Să luăm acum treptele de iniţiere întâlnite în procesul de coborâre în interiorul propriu. Prima treaptă, anterioară pătrunderii în corpul eteric şi a aflării tainelor acestuia, este ceva uşor de ghicit. Învelişul exterior al omului constă, după câte ştim, din corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Mai este deci încă ceva prin care omul trebuie să treacă dacă vrea să cunoască acest tip de iniţiere: el trebuie să poată contempla conştient din interior, să zicem aşa, corpul său astral. Dacă vrea să coboare în interiorul corpului său fizic şi eteric el trebuie să vieţuiască mai întâi interiorul corpului său astral. Aceasta este poarta prin care trebuie să treacă. Atunci omul mai vieţuieşte încă un fapt, care este tot atât de obiectiv precum obiectele din lumea exterioară.

Dacă noi desemnăm obiectele din lumea senzorială care ne înconjoară şi pe care le percepem în virtutea organizării noastre actuale drept „Împărăţie”, conform limbajului nostru actual – limbajul vechi ebraic nu făcea încă o distincţie atât de clară – am putea deosebi aici trei Împărăţii sau regnuri: regnul mineral, regnul vegetal şi regnul animal. În limbajul vechi ebraic toate acestea constituiau un singur regn şi se rezumau printr-o noţiune generală, cea de Împărăţie, care cuprindea toate cele trei regnuri.

Aşa cum atunci când ne îndreptăm privirea afară în lumea senzorială, în care Eul nostru poate fi prezent, noi vedem animale, plante, minerale, tot aşa privirea celui ce se cufundă în propriul interior cade pe ceea ce poate percepe în corpul astral. Acum el nu vede toate acestea prin intermediul Eului său, ci Eul se slujeşte de instrumentul corpului astral. Ceea ce vede deci omul în felul acesta când posedă o altă capacitate de percepţie, prin care este prezent cu Eul său în lumea în care este conectat cu ajutorul organelor sale astrale, este numit în limbajul vechi ebraic cu trei expresii. Aşa cum noi avem un regn animal, unul vegetal şi unul mineral, limbajul vechi ebraic numeşte trinitatea ce se poate observa prin prezenţa în corpul astral prin Nezach, Jesod şi Hod.

Dacă am vrea să traducem aproximativ aceste trei expresii corespunzător limbajului nostru actual ar trebui, de asemenea, să săpăm adânc în modul în care vechiul popor ebraic simţea limba; căci traducerile lexicale obişnuite, în care se folosesc dicţionare, nu ne ajută absolut deloc. Dacă vrem să înţelegem despre ce este vorba aici trebuie să facem apel din plin la simţul limbii din perioada precreştină. De exemplu, când ne referim la înşiruirea de sunete Hod trebuie să ţinem seamă că ea ar vrea să desemneze un „spiritual ce apare în afară”. Aşadar, reţineţi: acest cuvânt ar vrea să însemne un spiritual ce se revelează spre afară, un spiritual ce trebuie conceput însă ca fiind de natură astrală. Cuvântul Nezach, în schimb, ar vrea să exprime, cu o nuanţă ceva mai grosieră, acest „a vrea să te revelezi spre înafară”. Ceea ce se revelează aici este ceva pentru care, probabil, am putea folosi cuvântul „de nepătruns”.

Dacă luaţi manualele de fizică din ziva de azi veţi găsi ceva de forma unei judecăţi – dar aici nu se pune problema de logică – ce ar fi vrut să fie, de fapt, o definiţie. Această definiţie numeşte corpurile fizice ca fiind impenetrabile. Ca definiţie ar fi trebuit să sune în felul următor: Numim corp fizic un corp despre care putem spune că în locul în care se află nu se mai poate afla în acelaşi timp încă un corp. Aceasta este definiţia care ar fi trebuit să fie dată. În loc de aceasta se pune o dogmă: Corpurile lumii fizice au proprietatea de a fi impenetrabile – în timp ce ea ar fi trebuit să spună că într-un loc nu se pot afla simultan două corpuri. Aceasta este, de fapt, ceva ce ţine de domeniul filosofiei. Revelarea în spaţiu a unui corp prin excluderea oricărui alt corp – ceea ce ar vrea să fie nuanţa puternic depreciată a lui Hod –, aşa ceva se indica prin cuvântul Nezach. Iar ceea ce stă la mijloc este indicat prin Jesod.

Aveţi astfel trei nuanţe diferite. Prima, Hod, manifestarea unei realităţi astrale oarecare ce se revelează în afară. Când aspectul devine atât de îngroşat încât lucrurile se apropie de noi sub forma impenetrabilităţii fizice, ar trebui să folosim, conform limbajului vechi ebraic, Nezach. Iar pentru nuanţa intermediară ar trebui folosit cuvântul Jesod. Putem spune deci că cele trei particularităţi cu care sunt înzestrate în realitaţe entităţile lumii astrale sunt desemnate prin aceste trei cuvinte.

Acum putem urca, să zicem aşa, o treaptă mai sus în cele ce vieţueşte candidatul la iniţierea în tainele interiorului omenesc. Dacă a depăşit ceea ce este de depăşit în primă instanţă în corpul său astral, el intră în corpul său eteric. Atunci omul percepe deja ceva superior celor ce pot fi desemnate prin aceste trei cuvinte. Dumneavoastră puteţi foarte bine întreba: De ce ceva superior? Acest lucru se datorează unui fapt deosebit, şi trebuie să ţineţi seama de el dacă vreţi să înțelegeți structura interioară propriu-zisă a lumii. Trebuie să aveţi în vedere că, aşa cum ni se prezintă lumea exterioară, în ceea ce nouă ni se par a fi cele mai de jos manifestări din această lume au lucrat forţele spirituale cele mai înalte. V-am făcut atenţi în repetate rânduri asupra acestui aspect care apare aici, atunci când am discutat despre natura omenească.

Dacă este să descriem omul, acesta se compune din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Sub un anumit raport Eul omului este în mod cert cel mai înalt dintre mădularele sale; dar aşa cum este astăzi, el este doar un bebeluş printre cele patru mădulare ale naturii umane. Din punct de vedere al predispoziţiilor sădite în om el este tot ceea ce poate fi mai înalt, dar în forma în care se află acum este pe treapta cea mai de jos. În schimb, corpul fizic este, în felul său, mădularul cel mai desăvârşit, desigur nu prin meritul omului însuşi, ci datorită faptului că la ființa lui au lucrat, pe toată durata fazelor Saturn, Soare şi Lună, entităţi divin-spirituale. Şi corpul astral a devenit deja mai desăvârşit decât Eul omului. Dacă deci, pentru început, privim Eul omului, el este elementul care ne este cel mai apropiat, cu care noi ne identificăm. Şi putem spune: Dacă nu eşti cu totul obtuz şi nu vrei să-ţi închizi singur orizontul nu trebuie decât să-ţi îndrepți privirea spre interior pentru a recunoaşte acolo Eul propriu. Gândiţi-vă însă cât de departe se află omul de tainele corpului fizic omenesc! Corpul fizic este ceva la care au lucrat entităţi spirituale nu doar milioane de ani, ci milioane de milioane de ani pentru a-l aduce la structura de azi. La mijloc stau apoi corpul astral şi corpul eteric. Corpul astral este şi el, comparativ cu corpul fizic, un mădular nedesăvârşit al naturii umane; în el sunt emoţii, pasiuni, pofte etc. Şi prin emoţiile corpului astral omul are parte de o serie întreagă de lucruri ce lucrează direct împotriva minunatei organizări a corpului fizic omenesc, cu toate că corpul eteric stă ca un paravan între cele două. Am atras atenţia, de exemplu, că omul introduce în corp o serie întreagă de toxine prin diverse alimente sau ingrediente care îi fac plăcere şi care acţionează asupra inimii, că dacă ar fi după corpul lui astral omul şi-ar ruina foarte curând sănătatea şi că sănătatea de care se bucură o datorează doar perfecţiunii desăvârşite a organizării inimii omeneşti, prin care ea face faţă timp de decenii atacurilor corpului astral. Aşa este. Cu cât coborâm mai mult, cu atât întâlnim forţe mai înalte ce au lucrat la diferitele mădulare ale omului. Zeii cei mai tineri, forţele divin-spirituale cele mai tinere sunt cele care ne-au dat Eul nostru; şi zei cu mult mai bătrâni au creat acea perfecţiune a mădularelor noastre inferioare pe care omul abia azi începe să o întrevadă, nicidecum însă să poată să reproducă cu uneltele sale ceea ce forţele şi entităţile divin-spirituale au pus în scenă pentru om în această construcţie minunată.

Această perfecţiune era văzută în special de cei care se cufundau în interiorul omenesc, de exemplu prin iniţierea eseniană. Un astfel de esenian îşi spunea: Dacă parcurg primele paisprezece trepte ajung să intru în corpul meu astral. Acolo mă întâmpină toate pasiunile şi emoţiile ce sunt în legătură cu corpul meu astral, toate relele cu care eu am prejudiciat corpul meu astral în această încarnare. Nu am ajuns însă, deocamdată, să produc la fel de mult rău corpului meu eteric, aşa cum am făcut-o în corpul astral. Corpul meu eteric este încă fundamental mai divin, mai pur; el mi se arată după ce ajung să parcurg a doua serie de paisprezece trepte. – Şi aici avea sentimentul: Dacă am rezistat tentaţiilor corpului astral am trecut, după primele paisprezece trepte, tot ceea ce putea fi mai greu. Acum intru în sferele luminoase ale corpului meu eteric, ale cărui forţe nu am ajuns încă să le alterez, să le pervertesc.

Ceea ce vedea omul acum era desemnat în vechea ştiinţă ocultă ebraică tot cu trei termeni, care, de asemenea, pot fi cu greu redaţi în limbajul nostru actual; ei erau desemnaţi prin cuvintele Gedulah, Tiphereth şi Geburah. Să încercăm să ne facem o reprezentare a celor trei domenii desemnate prin aceste trei expresii.

Putem descrie ceea ce percepea omul atunci când se unea cu corpul său eteric în felul următor: Primul cuvânt, Gedulah, acţiona în aşa fel încât crea o reprezentare despre tot ceea ce, în sfera spirituală, în lumea spirituală, se revelează maiestuos, măreţ, despre tot ceea ce-ţi dă impresia de copleşitor, impozant. În schimb, deşi înrudit cu primul, cuvântul Geburah avea în el o cu totul altă nuanţă a măreţului, o nuanţă care şi de această dată prezintă un sens diminuat al măreţului. Geburah este acea nuanţă a măreţiei, a forţei, ce exprimă faptul că deja ea se revelează în exterior, pentru a se opune, pentru a se manifesta în exterior ca entitate independentă. În timp ce de cuvântul Gedulah era legat deci sensul de acţiune prin puritatea interioară, prin entitatea interioară, de cuvântul Geburah era legat un sens care, putem spune, exprimă o acţiune agresivă, care se manifestă în exterior într-un mod agresiv. Celălalt sens al măreţului, acela al interiorităţii, al adăstării în sine, care se manifestă, ce-i drept, în exterior dar nu într-un mod agresiv, ci prin aceea că exprimă interior o măreţie spirituală, era desemnat prin cuvântul Tiphereth, pe care noi nu-l putem reda decât dacă am combina două din noţiunile noastre, cea de bunătate şi cea de frumuseţe. O fiinţă, o natură care îşi exprimă propria interioritate în aşa fel încât aceasta se imprimă, se întipăreşte în forma exterioară, ne apare ca fiind frumoasă. Iar o fiinţă care îşi exprimă în afară propria puritate interioară ne apare ca bună. Aceste două noţiuni sunt cuprinse pentru ştiinţa ocultă veche ebraică în cuvântul Tiphereth. – Aşadar, când coborai în corpul eteric intrai în relaţie cu entităţi ce se manifestau prin aceste trei însuşiri.

Urma apoi coborârea în corpul fizic. În corpul fizic omul facea cunoştinţă cu entităţile divin-spirituale cele mai bătrâne, să zicem aşa, care au lucrat la fiinţa sa. Vă amintiţi că în informările despre lumea spirituală apărute în cărţile Cronica Akasha şi Ştiinţa ocultă în rezumat este prezentat modul în care s-a sădit primul germene al corpului fizic pe vechiul Saturn. Fiinţe spirituale înalte, sublime, Tronurile, au fost cele ce şi-au jertfit propria lor substanţă de voinţă pentru a se putea realiza primul rudiment al corpului fizic. Fiinţe spirituale înalte au contribuit în continuare prin munca lor, de-a lungul fazelor Saturn, Soare şi Lună, la edificarea acestui corp fizic. Iar în conferinţele ţinute de mine la München despre „Cele şase zile ale Creaţiunii[ Nota 12 ] am menţionat că aceste entităţi spirituale sublime au rămas unite cu omul pe toată durata fazelor Saturn, Soare şi Lună, că ele au organizat tot mai mult şi mai înalt acest prim rudiment al corpului fizic omenesc, astfel încât să fie posibilă această minunată construcţie care este corpul fizic, pe care o poate ocupa astăzi omul alături de alte trei mădulare fiinţiale, corpul eteric, corpul astral şi Eul.

Dacă omul putea coborî într-adevăr înăuntrul său, el percepea ceva ce în vechea ştiinţă ocultă ebraică era considerat a avea nişte însuşiri pe care omul şi le poate imagina doar dacă, de exemplu, se gândeşte la tot ce poate atinge mai înalt ca înţelepciune în sufletul lui. Omul priveşte în sus, să zicem aşa, spre înţelepciune ca spre un ideal. El îşi simte fiinţa înălţată dacă reuşeşte, măcar în parte, s-o umple cu înţelepciune. Cei care se cufundau în corpul fizic ştiau că se apropie de nişte fiinţe care, în substanţialitatea lor, erau acel lucru din care omul nu-şi poate însuşi decât ceva infim, o părticică, atunci când se străduie întru înţelepciune, care nu se dobândeşte din ştiinţa obişnuită exterioară, ci din acea ştiinţă ce se atinge prin încercări grele ale sufletului şi care nu se însuşeşte în timpul unei încarnări, ci în multe înarnări, dar şi atunci doar parţial. Căci deplina posesiune a înţelepciunii nu o poate aduce decât o continuă căutare a tuturor înţelepciunilor posibile. Omul percepea entităţi care se manifestă ca fiinţe pline de înţelepciune, fiinţe la care însuşirea predominantă era o înţelepciune pură, manifestată energic. Această însuşire a entităţilor pline de înţelepciune era denumită în vechea ştiinţă ocultă ebraică Chochmah, ceea ce astăzi s-ar traduce, nu total inexact, prin înţelepciune.

Există şi în acest caz o nuanţă mai vulgară a acestei însuşiri de înţelepciune. Este o înţelepciune pe care o întâlnim şi la om, dar pe care omul, de asemenea, nu o poate dobândi decât într-o mică măsură în individualitatea sa. Aici însă, la coborârea în corpul fizic, omul întâlneşte astfel de entităţi având această însuşire care în comparaţie cu înţelepciunea este una inferioară şi pe care vechea ştiinţă ocultă ebraică o denumea Binah. Ele au într-o măsură atât de mare această însuşire, încât apar ca nişte entităţi ce strălucesc prin această însuşire în toată făptura lor. Este ceea ce ar putea da la iveală omul dacă ne referim la raţiunea sa. Omul, într-adevăr, dobândeşte raţiune doar într-o mică măsură. Când însă avem în vedere ceea ce se înţelege prin cuvântul Binah trebuie să ne gândim la nişte entităţi ce sunt în întregime pătrunse de ceea ce este în stare să realizeze raţiunea. Aceasta este însă o nuanţă inferioară a lui Chochmah. De aceea ştiinţa ocultă veche ebraică spune, când se referă la înţelepciunea propriu-zisă, la înţelepciunea creator-productivă ce naşte în ea însăşi tainele lumii, spune deci când se referă la Chachmah că ea s-ar putea compara cu o ţâşnitură de apă, în timp ce Binah s-ar compara cu o mare. Prin aceasta voia să se exprime gradul de îngroşare, de înăsprire a însuşirii.

În sfârşit, supremul lucru spre care puteai să te ridici atunci când coborai în corpul fizic era denumit Kether. Foarte greu putem găsi o expresie care să traducă acest cuvânt. Putem indica doar simbolic acea însuşire care se manifestă la entităţile divin-spirituale superioare, sublime, şi pentru care noi putem avea doar o vagă presimţire. De aceea, pentru a exprima înălţimea acestei însuşiri, aceasta se desemnează tot printr-un simbol. Este vorba de simbolul prin care omul este ridicat deasupra lui însuşi şi semnifică mai mult decât poate să semnifice de fapt: coroană. Îl vom traduce de aceea în acest fel.

Binah
Geburah
Nezach 
Chachmach
Tiphereth
Jesod
Kether
Gedulah
Hod

Malchuth, Împărăţie, Eu

Am avea astfel enunţată o scară, o ierarhie a însuşirilor acelor entităţi pe care omul le întâlneşte în regiunea în care se ridică atunci când coboară în interiorul său. Este o ridicare. O iniţiere eseniană v-o puteţi reprezenta având în vedere că prin aceasta omul făcea experienţe cu totul noi şi avea trăiri cu totul noi, că făcea cunoştinţă în mod real cu ceea ce se desemnează prin aceste însuşiri.

Ce trebuia însă spus în mod cu totul deosebit despre un iniţiat esenian şi despre tipul de iniţiere eseniană, în opoziţie cu iniţierea practicată în rândul popoarelor din jur? Ce primea acolo în mod special?

Toate iniţierile vechi luau în calcul tocmai o reprimare a ceea ce posedă omul ca sentiment al Eului, atunci când cuprinde cu privirea Malchuthul, Împărăţia. De aceea putem spune: În iniţiere nu puteai fi om aşa cum eşti când te afli în lumea exterioară. Erai într-adevăr condus în lumea spirituală, însă nu puteai fi om aşa cum eşti în exterior, în Împărăţie. Aşadar, tocmai în vechile iniţieri trebuia trasată o linie fermă de demarcaţie între ceea ce vieţuieşte iniţiatul şi felul în care el se simţea în Eul său.

Și când se voia să se îmbrace într-o frază ceea ce era definitoriu pentru vechea iniţiere din şcolile oculte, când se voia să se exprime pentru profani ce era ea, trebuia să spui: Nimeni nu trebuie să creadă, dacă vrea să devină un iniţiat, că are voie să păstreze acelaşi sentiment al Eului pe care îl are în Împărăţie, în Malchuth. În timp ce urcă treptele el vieţuieşte de o manieră inexprimabilă ca măreţie adevărul celor de trei ori trei însuşiri; el trebuie însă să renunţe la ceea ce este sentimentul său de Eu, cel pe care îl vieţuieşte în lumea exterioară. Ceea ce este vieţuit drept Nezach, Jesod, Hod etc. nu poate fi luat cu sine jos, în Împărăţie, nu poate rămâne unit cu sentimentul obişnuit al Eului omenesc. – Aceasta era o mentalitate generală. Cine ar fi vrut să contrazică pe atunci această afirmaţie ar fi fost luat drept nebun, rătăcit şi mincinos.

Esenienii au fost însă primii care avertizau: Va veni vremea în care tot ceea ce există sus va putea fi coborât jos, când omul va putea vieţui acestea în ciuda faptului că îşi menţine sentimentul Eului. Este ceea ce grecii au numit mai târziu βασιλεὶα τῶν οὺρνῶν. Această învăţătură, că va veni unul care va aduce jos, pentru Eu, în ceea ce trăieşte în Împărăţie, în Malchuth, ceea ce există acolo sus, în „Împărăţiile cerului”, a fost propovăduită mai întâi de esenieni. Aceasta este şi ceea ce a propovăduit în cuvinte energice esenienilor săi şi câtorva din jurul său Jeshu ben Pandira. Dacă am vrea să rezumăm în câteva cuvinte marcante doctrina lui, felul în care ea a fost transmisă pentru viitorime prin intermediul discipolului său Mathai, am spune aproximativ următoarele: Jeshu ben Pandira a fost primul care a spus, inspirat fiind de urmaşul lui Gautama Buddha, Bodhisatva, ce cândva va deveni Maitreya Buddha: Până acum Împărăţiile cerului nu puteau fi coborâte în imperiul Malchuth, căruia îi aparţine Eul. Dar când timpurile se vor fi împlint şi cele de trei ori paisprezece generaţii vor fi trecut, atunci din seminţia lui Avraam, din seminţia lui David, pe care noi trebuie s-o privim ca pe seminţia Jesse – a jessenienilor sau esenienilor –, se va naşte unul care va aduce jos în Împărăţie, în care trăieşte Eul, cele nouă însuşiri ale Împăraţiei cerului. – Răspândirea acestei învăţături a avut drept consecinţă faptul că Jeshu ben Pandira a fost considerat blasfemator şi omorât prin lapidare. O astfel de învăţătură leza în modul cel mai grav secretul iniţierii, pe care unii nu voiau să-l lase să transpară, căci ei nu voiau să înţeleagă că un lucru care este valabil pentru o anumită perioadă nu mai este valabil şi pentru altă perioadă, omenirea evoluând continuu.

Şi a venit timpul în care s-au adeverit cele spuse anterior, în care într-adevăr cele de trei ori paisprezece generaţii s-au împlint, în care din sângele poporului putea să se nască cu adevărat acea corporalitate în care s-a putut încarna Zarathustra şi pe care acesta mai târziu, după ce a pregătit-o cu ajutorul instrumentelor aflate în trupul Iisusului nathanic, a putut-o jertfi lui Christos. Timpul anunţat de înainte-mergătorul lui Christos, care spunea că acum a venit vremea în care „Împărăţiile cerului” se vor apropia de Eu care trăieşte în Împărăţia exterioară, în Malchath – s-a împlinit.

Şi acum vom înţelege care a fost prima sarcină pe care şi-a propus-o Christos după ce a trecut de episodul ispitirii. El a reuşit să treacă de obstacolul ispitirii cu ajutorul forţei propriei Sale fiinţe interioare, cu ceea ce noi numim la om Eul Său. El a ajuns să învingă toate tentaţiile şi ispitele care îl asaltează pe om atunci când se coboară în corpul astral, în corpul eteric şi în corpul fizic. Şi acest lucru este clar înfăţişat. Sunt descrise toate egoismele, şi anume într-un fel care de fiecare dată ne atrage atenţia în cel mai înalt grad asupra lor.

O încercare grea cu care se confruntă cel care urmăreşte o evoluţie esoterică – fapt absolut normal când te adânceşti în propriul interior – este prostul obicei care se instalează în om de a se preocupa exclusiv de propria sa personalitate, pe care o îndrăgeşte mai mult decât trebuie. Într-adevăr, nicăieri nu întâlnim mai des acest fapt decât la cei care vor să ajungă în lumea spirituală. Subiectul lor predilect de discuţie este propria personalitate, pe care ei o iubesc cel mai mult, căreia în fiecare oră şi minut, fără încetare, îi acordă cea mai mare atenţie şi o observă cu toată minuţiozitatea. Dacă de obicei oamenii se lansează hotărât în problemele vieţii, cei care urmăresc nu să evolueze, ci măcar să devină antroposofi încep să se preocupe exagerat de mult de propriul lor Eu; urmează tot felul de iluzii, de care mai înainte caracterul rezolut al vieţii îi ţinea la distanţă fără  probleme.

De ce se întâmplă acest lucru? Fiindcă omul nu ştie prea bine ce să facă cu sine atunci când pornirile care răbufnesc din interior se unesc cu fiinţa sa. Nu ştie de unde să le apuce, devine deodată neajutorat când este vorba de el însuşi. Înainte era atent şi se lăsa uşor antrenat în lucruri exterioare. Acum el este distras ceva mai mult de la acestea, este dirijat mai mult spre interior, de unde se ridică tot felul de sentimente ce zăceau în el. De ce apare aşa ceva? Ceea ce ar dori el acum este să fie cu adevărat un „Eu”, să fie cu adevărat independent de lumea exterioară. Ce-i drept, la început el recade adesea în greşeala de a se complace în a fi tratat ca un copil căruia trebuie să-i spui clar ceea ce trebuie să facă. El şi-ar dori să fie orice – mai puţin un om care să-şi dea singur lui însuşi direcţia şi ţelul, pe care le primeşte din viaţa esoterică. Aşa ceva nu este obişnuit să reflecteze. Însă el are sentimentul că dependenţa de lumea exterioară îl deranjează. Şi cu atât mai mult apar inconvenientele când încerci să devii independent, cu cât acorzi mai mare atenţie propriei egoităţi. Şi când urmăreşti cu atâta patos această egoitate ţi se pare extrem de penibil să nu poţi scăpa de o anumită dependenţă corporală faţă de mediul înconjurător. Este vorba de faptul că oamenii trebuie să mănânce! Ţi se pare extrem de trivial, dar pentru mulţi această împrejurare poate să fie fatală. Din ea putem învăţa ce puţin reprezentăm noi în afara mediului în care trăim. Un exemplu foarte elocvent pentru ce înseamnă dependenţa noastră de mediul înconjurător, fără de care nu putem trăi, este acela cu degetul de la mână; dacă l-am tăiat el se usucă. O imagine foarte banală, care ne poate arăta însă ce mult depindem de lumea înconjurătoare.

Dacă împingem la maximum această egoitate, ea se poate transforma în următoarea dorinţă: De-aş putea deveni independent de lumea înconjurătoare şi să fiu capabil să-mi procur ca prin farmec lucrul care mă face să simt atât de tare dependenţa mea de lumea înconjurătoare, de care am atâta nevoie ca om obişnuit în viaţa fizică! Această dorinţă apare realmente la cei care caută iniţierea. Poate apărea chiar o ură că eşti dependent de ambianţă şi nu poţi vrăji alimentele, că nu poţi găsi un mijloc simplu de a le avea. Sună atât de ciudat când o spui deoarece înseşi dorinţele acelui om par paradoxale. Aceste dorinţe apar la scară redusă imediat ce omul caută o anumită dezvoltare, dar in extremis ajung să devină absurde. Omul nu are nici cea mai mică idee că el le deţine în mic pe toate. Într-atât de puternic dezvoltate, încât să-i dea iluzia că şi-ar putea procura alimentele prin vrajă, că ar putea trăi prin ceva ce nu este luat din Împărăţia exterioară, din Malchuth, nu sunt, desigur, la niciun om, căci omul depinde foarte mult de obişnuinţele exterioare. Dar in extremis omul ar putea ajunge să creadă că, dacă măcar o dată ar ajunge să trăiască cu toată intensitatea în corpul astral şi în Eu cu dorinţele sale proprii, n-ar mai avea nevoie deloc de lumea înconjurătoare.

Această ispită apare, iar celui care a trebuit să o cunoască în gradul cel mai înalt, lui Christos Iisus, îi apare prin ispititorul care îi spune că El ar trebui să transforme pietrele în pâine. Aveţi aici forma supremă a ispitirii. În episodul Ispitirii din Evanghelia după Matei (Matei 4, 1-11) este descrisă într-un mod minunat coborârea în propriul interior, aşa cum s-a întâmplat.

După ce te-ai cufundat deja în propriul corp astral şi te vezi confruntat cu adevărat cu toate aceste emoţii şi pasiuni, care pot face din tine cel mai mare egoist, apare acum un al doilea grad de ispitire. Când te simţi confruntat cu el ai dori – deşi nu l-ai depăşit, deşi nu te-ai imunizat faţă de el – să te arunci în jos, în corpul eteric şi în corpul fizic. Este o situaţie reală ce poate fi descrisă ca o aruncare în abis. Aşa şi este ea zugrăvită în Evanghelia după Matei: o plonjare în ceva pe care nu ai reuşit până acum să-l alterezi într-o măsură aşa de mare, o plonjare în corpul eteric şi în corpul fizic. Nu ar trebui însă să o faci înainte să fi învins pasiunile şi emoţiile din tine. Entitatea christică ştie acest lucru şi îi replică ispititorului, învingând prin forţa sa interioară atitudinea proprie de împotrivire: „Să nu ispiteşti tu însuţi entitatea căreia ar trebui să i te abandonezi!” (Matei 4, 7).

Iar a treia treaptă de coborâre în propriul interior este coborârea în corpul fizic. Când această coborâre apare ca ispitire, ea se caracterizează prin ceva aparte. Ea este o vieţuire pe care omul o poate avea în realitate la iniţiere, o vieţuire pe care trebuie să o aibă fiecare atunci când la coborârea în corpul fizic şi eteric ajunge, să zicem aşa, să se vadă pe sine din interior. Atunci el vede tot ceea ce există în cele trei însuşiri supreme. Aceasta îi apare ca o lume. O lume care însă există doar în propria sa imaginaţie iluzorie, o lume pe care nu o poate vedea ca adevăr interior dacă nu străpunge învelişurile corpului fizic şi nu se ridică până la entităţile spirituale înseşi, care nu mai sunt în corpul fizic, ci doar lucrează în el. Dacă nu ne-am debarasat de egoitate, ispititorul lumii fizice, Lucifer, sau diavolul, este în continuare prezent. El vrea să ne facă să ne înşelăm în privinţa propriei fiinţe, promiţându-ne să intrăm în posesia lumii ce ne întâmpină, dar care nu este altceva decât o plăsmuire a propriei noastre maya, a propriei noastre iluzii. Dacă acest spirit al egoităţii ne ţine captivi, noi vedem o întreagă lume, însă o lume a iluziei şi a minciunii; şi el ne promite această lume. Noi însă nu trebuie să credem că aceasta este o lume a adevărului. Noi ajungem iniţial în această lume; dar vom rămâne în maya, dacă nu ne debarasăm din nou de ea.

Entitatea lui Christos prezintă omenirii în mod paradigmatic, ca un model, aceste trei trepte ale ispitirii pe care le-a cunoscut. Şi odată vieţuite toate acestea în afara vechilor lăcaşuri misteriale prin forţa unei entităţi ce ea însăşi trăieşte în cele trei corporalităţi omeneşti, se dă impulsul pentru ca şi omul să ajungă în viitor, în cursul evoluţiei omenirii, să urce cu Eul său – cu care poate să existe în Malchuth, în Împărăţie – în lumea spirituală. Trebuia să se ajungă la stadiul în care să nu mai existe această graniţă care separă cele două lumi, în care omul să poată să urce cu Eul, care trăieşte în Malchuth, în lumile spirituale. Aceasta s-a întâmplat pentru omenire prin biruirea ispitirii descrise în Evanghelia după Matei. S-a dat un exemplu prin care o fiinţă care a trăit pe Pământ a putut să ducă cu sine în sferele superioare şi în lumile superioare Eul acesta din Împărăţie.

Ce a rezultat deci din faptul că fiinţa lui Christos a adus în văzul lumii, să zicem aşa, în formă exterior-istorică ceea ce mai înainte se desfăşura doar în spatele cortinei Misteriilor; care a fost marele câştig al pildei sale? Acesta a fost predica despre Împărăţie. Şi dacă la început Evanghelia după Matei descrie în mod concret episodul ispitirii, după ispitire ea descrie faza de înălţare a Eului, care poate vieţui lumea spirituală în el însuşi fără ca pentru asta să trebuiască să iasă în afară. Secretul acestui Eu, care se ridică în lumea spirituală în condiţiile în care trăieşte în Împărăția exterioară, acest secret trebuia dezvăluit acum lumii prin fiinţa lui Christos. După cum s-a spus, acest lucru se face în perioada ce urmează episodului ispitirii. În Evanghelia după Matei sunt inserate aici capitolele ce încep cu Predica de pe munte, şi prin asta cu descrierea pe care a dat-o Christos privitor la Împărăţie, la Malchuth (Matei 5-7).

Atât de profund este ceea ce trebuie să căutaţi în Evanghelia după Matei. În realitate, sursele şi elementele acestei Evanghelii trebuie să le căutaţi în ştiinţa ocultă, nu numai a esenienilor, ci în special în Antichitatea ebraică şi grecească. Vom căpăta totodată pentru un astfel de document acea veneraţie, acel sfânt respect despre care vorbeam deja la München, când spuneam că el se trezeşte atunci când te apropii de aceste documente, pe care ni le-au lăsat văzătorii, înarmat cu rezultatele cercetării ştiinţei spiritului. Când auzim că acestea sunt relatate de văzătorii de odinioară, simţim atunci că ei ne vorbesc din acele timpuri. Şi este precum o convorbire spirituală purtată de marile individualităţi între ele de-a lungul secolelor ce ar ajunge până la noi, în aşa fel încât cei care vor să o audă să o poată auzi. O aud, desigur, doar cei care înţeleg cuvântul – scris şi în Evanghelie: „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 11, 15). Dar aşa cum odinioară a fost nevoie de foarte multe lucruri pentru ca în noi să se deştepte urechile fizice, tot aşa sunt necesare multe elemente pentru ca în noi să se nască auzul spiritual, prin care să înţelegem cele ce se spun în acele grandioase, măreţe documente spirituale.

Ştiinţa spiritului mai nouă, cea pe care noi o cultivăm aici, are menirea de a ne învăţa să citim din nou documentele spirituale. Doar după ce ne-am înarmat cu o percepţie a Eului, a naturii Eului din Împărăţie, vom putea înţelege acel capitol din Evanghelia după Matei care începe cu cuvintele: „Fericiţi sunt cerşetorii de spirit; căci ei vor găsi prin ei înşişi, prin propriul lor Eu, Împărăţiile cerurilor!” (Matei 5, 3). Un iniţiat din vechime ar fi spus: În zadar veţi căuta în propriul vostru Eu Împărăţiile cerurilor! – Christos Iisus însă a spus: A venit vremea ca oamenii, dacă vor căuta Împărăţiile cerurilor, să găsească spiritul în propriul lor Eu!

Evenimentul christic istoric constă în aducerea la suprafaţă, în lumea exterioară, a celor mai profunde mistere. În acest sens va trebui să analizăm şi mai atent evenimentul christic istoric. Veţi observa atunci cum trebuie tălmăcite cuvintele care în Predica de pe munte încep cu „Fericiţi cei....”