Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a X-a

Berna, 10 septembrie 1910

În ultimele ore am arătat că Christos Iisus avea să însemne pentru evoluţia omenirii dotarea treptată a forţelor Eului omenesc cu acele facultăţi pe care altădată omul nu le putea dobândi decât în Misterii, printr-un fel de diminuare a Eului său. Şi dacă vrem să rememorăm clar în suflet ce înseamnă aceasta, putem spune: În toate iniţierile vechi exista posibilitatea accesului în lumea spirituală, în ceea ce noi am caracterizat drept Împărăţiile cerurilor. Dar, prin însuşirile şi particularităţile vechii evoluţii precreştine a omenirii, această ridicare în Împărăţiile cerurilor nu se putea face astfel încât Eul, entitatea-Eu propriu-zisă a omului, să rămână în aceeaşi dispoziţie în care se află faţă de planul fizic-senzorial. Deosebim, aşadar, aceste două stări sau dispoziţii ale sufletului omenesc. Una din ele este cea pe care o cunoaşte omul normal astăzi între trezire şi adormire, în care el percepe cu Eul său obiectele planului fizic-senzorial. Şi mai există apoi cealaltă stare a sufletului, în care acest Eu este înăbuşit, în care nu există o conştienţă clară a unei astfel de egoităţi. Şi în această din urmă stare sufletească era ridicat omul în Împărăţiile cerurilor în vechile Misterii. Aceste Împărăţii ale cerurilor urmau – o dată conform predicii înainte-mergătorului lui Christos Iisus, a lui Ioan Botezătorul, şi apoi conform predicii lui Christos Iisus însuşi – să fie coborâte pe Pământ, pentru ca omenirea să poată primi un impuls pentru evoluţia ei în continuare, prin care să se poată experimenta vieţuirile lumilor superioare menţinându-se în acelaşi timp nealterată forţa-Eu obişnuită. De aceea faptul de a ne fi prezentate de către, să le zicem aşa, raportorii evenimentului christic procedurile întreprinse în vechile Misterii cu candidaţii la iniţiere, de a ne fi arătat în acelaşi timp că în toate acestea intervine o nuanţă nouă, şi anume aceea că acum nu mai avem de-a face cu cea de-a doua dispoziţie sufletească caracterizată mai sus, ci cu una în care Eul este prezent, este cât se poate de firesc.

Şi am mai arătat ieri că cele nouă Fericiri reprezintă din acest punct de vedere începutul Predicii de pe munte. Putem merge şi mai departe de acest punct şi să analizăm cele existente în forma actuală a Evangheliei după Matei, aşa cum a fost ea tradusă, ce-i drept nu foarte clar, din aramaică în greacă. Chiar dacă luăm versiunea neclară a textului grecesc a Evangheliei după Matei putem să ne dăm seama cum şi în continuarea Predicii de pe munte, peste tot, se face trimitere la ceea ce putuse vieţui odinioară omul în starea de Eu diminuat. Astfel, dacă mai înainte omul îşi putea spune: Dacă îmi înăbuş Eul pot intra prin aceasta în lumea spirituală şi pot înţelege fundamental asta sau asta, în viitor el va învăţa să înţeleagă aceste lucruri în prezenţa Eului său. Desigur, o astfel de chestiune nu o putem înţelege cu adevărat decât dacă ne aplecăm ceva mai mult asupra lucrurilor pe care le-am indicat deja, şi anume asupra utilizării vechilor nume, a denumirilor vechi. Vechile denumiri nu se alegeau aşa cum se face astăzi, când nu mai există o conştienţă a fiinţialului unei anumite probleme. Faptul reiese clar chiar din desemnările care apar în Predica de pe munte, unde Christos Iisus se simţea a fi cel ce aduce conştienţa de Eu pe o treaptă superioară faţă de cea de dinainte, cel care poate vieţui în sine însuşi Împărăţiile cerurilor. De aceea el pune înaintea sufletelor ucenicilor săi contrastul: Înainte se spunea că un lucru sau altul din Împărăţiile cerurilor vă este revelat. De acum voi veţi vieţui acest lucru dacă veţi lăsa să vorbească Eul vostru, dacă veţi vieţui în ceea ce are să vă spună Eul vostru. De unde şi repetiţia care revine mereu: „Eu vă spun aceasta!”, pentru că Christos Iisus se simţea reprezentantul acelui suflet omenesc ce se vieţuieşte în expresia: „Eu o spun; Eu sunt aici cu întreaga mea conştienţă de Eu.” Această expresie „Eu v-o spun vouă”, care apare în continuarea Predicii de pe munte, nu trebuie privită în mod trivial. Ea este o indicaţie referitoare la acel impuls nou care a intrat în evoluţia omenirii prin Christos Iisus. Citiţi deci în acest mod cele ce urmează după Predica de pe munte şi veţi simţi ce a vrut El să spună: Până acum nu vă era permis să apelaţi la Eul vostru; acum însă, prin ceea ce Eu v-am oferit, prin forţa interiorului, prin forţa Eului propriu, puteţi să cuceriţi treptat Împărăţiile cerurilor. Întregul spirit al Predicii de pe munte este pătruns de adierea noului impuls al egoului omenesc. Şi la fel în continuare, unde se face trecerea spre aşa-numitele vindecări.

Aceste vindecări formează, după cum bine ştim, obiectul a enorm de multe discuţii, iar în cadrul lor un obiect cu totul aparte îl formează, aşa cum ştiţi cu toţii, problema minunilor. Cel mai des se accentuează faptul că aici ar fi relatate minuni. Dar să încercăm să ne apropiem mai mult de această problemă a minunilor. Ieri v-am atras deja atenţia asupra unei astfel de minuni. Am arătat că, de fapt, omul actual subestimează cu totul modificările, metamorfozele pe care le-a cunoscut entitatea omenească de-a lungul evoluţiei. Dacă dumneavoastră aţi compara – nu în linii mari, ci în aspectele de fineţe – un corp fizic din vremea în care a trăit Christos, dar şi dinainte de aceasta, cu un corp fizic din ziua de azi, ar reieşi o deosebire absolut considerabilă, care desigur nu poate fi stabilită cu mijloacele anatomiei, ci doar prin cercetare ocultă. Şi veţi constata că trupul fizic a devenit mai dens, s-a contractat; pe vremea lui Christos Iisus el mai era încă moale. Şi în special felul de contemplare era altul, astfel încât omul mai poseda înă într-un anumit grad o cunoaştere a acţiunilor anumitor forţe în corp, forţe care modelează acest corp, pe care omul nu le observă astăzi şi care făceau ca muşchii să se contureze clar şi mult mai pregnant – lucru observabil, desigur, doar pentru o privire mai subtilă. Lent şi treptat aceasta a dispărut. Infantilisme de-ale criticilor de artă ne prezintă anumite desene vechi unde, de exemplu, sunt înfaţişate deosebit de pregnant anumite linii musculare drept o exagerare şi o pun pe seama stângăciei acelei perioade timpurii; nu se ştia că aşa ceva are legătură cu o observare reală, care pentru acele vremuri era corectă, însă pentru timpurile actuale ar fi una falsă. Dar nu vreau să insist mai mult asupra acestui lucru, ci doar să arăt cu ce anume aveau legătură aceste corpuri omeneşti cu totul altfel structurate.

Pe atunci forţa sufletului, forţa spiritului, avea o înrâurire mai mare, mai momentană, să zicem aşa, asupra corpului omenesc decât mai târziu, când corpul a devenit mai dens şi sufletul şi-a pierdut din puterea sa asupra trupului. De aceea pe atunci vindecarea era posibilă într-o măsură mult mai mare pornind de la suflet. Sufletul avea o putere mult mai mare, astfel încât el putea pătrunde trupul, când acesta ajungea în dezordine, cu forţe aduse din lumea spirituală, putea să-l repună din sine în ordine, să-i redea armonia. Această putere a sufletului asupra trupului s-a diminuat cu timpul. Acesta este mersul evoluţiei. De aceea vindecările în trupurile de demult erau într-o măsură mult mai mare procese spirituale de vindecare decât mai târziu. Iar cei ce treceau drept medici nu erau medici ai corpului fizic în sensul de astăzi, ci mai mult tămăduitori, în sensul că ei acţionau asupra trupului indirect, prin intermediul sufletului. Ei purificau sufletul şi-l străbăteau cu sentimente, impulsuri şi forţe voliţionale printr-o influenţă de natură spiritual-sufletească pe care ei o puteau exercita fie în starea obişnuită de percepţie fizică, fie în aşa-numitul somn din templu sau ceva asemănător, ceea ce şi pentru timpurile acelea nu era altceva decât o transpunere a omului într-o stare de clarvedere.

Deci, dacă avem în vedere condiţiile culturale de odinioară, trebuie observat în special că persoanele care aveau un suflet puternic şi care puteau apela la cele ce ei înşişi primiseră puteau acţiona într-o măsură considerabilă asupra sufletelor şi prin aceasta asupra trupurilor. Aşa se face că astfel de oameni, pătrunşi oarecum de spirit, despre care se ştia că pot răspândi în jur forţe vindecătoare, mai erau desemnaţi cu expresia de „tămăduitori”. În principiu, nu numai terapeuţii, dar şi esenienii ar trebui desemnaţi într-un fel tămăduitori. Dar trebuie să mergem şi mai departe şi să spunem: Într-un anumit dialect din Asia de Sud-Vest în care se exprimau îndeosebi cei de la care a purces creştinismul, traducerea a ceea ce noi am numi „tămăduitor spiritual” este cuvântul Iisus. Iisus înseamnă în principiu „medic spiritual”. Este o traducere destul de corectă, în special dacă apelăm la valori afective. Și astfel dumneavoastră puteţi arunca o lumină şi asupra celor resimţite într-o epocă în care la rostirea unor astfel de nume se mai simţea încă ceva. Dar să încercăm să ne transpunem cu totul, să zicem aşa, în raporturile culturale din acea vreme.

Cineva care s-ar fi exprimat în sensul acelei epoci ar fi spus: Există oameni care au acces în Misterii, care printr-o anumită sacrificare a conştienţei lor de Eu se pot pune, în Misterii, în legătură cu anumite forţe spiritual-sufleteşti, apoi ei radiază în spaţiul din jur şi prin aceasta pot deveni pentru cei din jurul lor tămăduitori. Dacă presupunem că un astfel de om ar fi devenit un discipol al lui Christos Iisus, el ar fi spus: Noi am trăit acum ceva foarte curios. În timp ce înainte nu puteau deveni tămăduitori sufleteşti decât nişte oameni care au primit forţele spirituale în Misterii prin diminuarea conştienţei de Eu, acum noi am cunoscut pe cineva care a devenit aşa ceva fără niciun fel de procedură misterială, păstrându-şi Eul. – Ceea ce era neobişnuit, ceea ce era bătător la ochi, nu era într-atât faptul că se făceau vindecări spirituale. Dacă în capitolele din Evanghelia după Matei s-ar fi povestit despre un tămăduitor spiritual, acest lucru nu l-ar fi impresionat în mod deosebit pe acel om. E1 ar fi spus: Ce este curios în faptul că astfel de oameni vindecă pe cale spirituală? Acest lucru este de la sine înţeles! – Iar enumerarea unor astfel de vindecări n-ar fi reprezentat o minune deosebită pentru acele timpuri. Ceea ce este însă deosebit este că autorul Evangheliei după Matei ne spune: Aici există cineva care a adus în omenire o forţă esenţial nouă, care a realizat vindecări dintr-un impuls al Eului său, din care mai înainte nu se putea face aşa ceva. El vindeca antrenând această forţă cu ajutorul căreia mai înainte nu se puteau face vindecări. – În Evanghelii se povesteşte deci cu totul altceva decât credem noi în mod obişnuit. Se pot aduce nenumărate dovezi, chiar şi istorice, în sprijinul afirmaţiei că este corect ceea ce constată ştiinţa spiritului pe baza unor surse oculte. Noi nu vom menţiona decât una.

Dacă este adevărat ceea ce s-a spus acum, înseamnă că în Antichitate chiar s-a reprezentat faptul că în anumite condiţii cei orbi puteau fi vindecaţi printr-o influenţă spirituală. Şi pe drept s-au menţionat picturi vechi ce înfăţişează astfel de lucruri. Chiar şi domnul John M. Robertson, despre care am pomenit în conferinţa precedentă, indică faptul că la Roma există o lucrare, o reprezentare a lui Esculap care stă în faţa a doi orbi [ Nota 15 ]; de unde, în mod natural, el trage concluzia că prin aceasta este arătată o vindecare şi că ea a fost preluată apoi de către evanghelişti şi introdusă în scenele din Evanghelii. Dar aici esenţial nu este că vindecările spirituale reprezintă ceva minunat, ci că cel care a pictat tabloul voia să spună prin aceasta: Esculap este unul dintre iniţiaţii care au ajuns să-şi însuşească forţele tămăduitoare spirituale în Misterii prin diminuarea conştienţei de Eu. Autorul Evangheliei după Matei a vrut însă să spună: La Christos vindecările nu se petreceau în acest fel. Ceea ce a trăit în Christos ca impuls unic şi trebuie să fie dobândit treptat, treptat, de întreaga omenire este ceva ce Eul va ajunge să realizeze gradat, prin propria sa forţă. – În prezent oamenii nu pot ajunge încă la aşa ceva, deoarece acest lucru urmează să se înrădăcineze în omenire într-un viitor mai îndepărtat. Ceea ce s-a întâmplat însă cu Christos la începutul erei noastre va fi deprins şi de către oameni, iar aceştia vor deveni treptat capabili să o exprime. Încet, încet acest lucru se va întâmpla. Aşa ceva voia să spună autorul Evangheliei după Matei prin vindecările sale minunate.

Astfel, din conştienţa ocultă eu pot să spun: Autorul Evangheliei după Matei n-a vrut câtuşi de puţin să zugrăvească o „minune”, ci ceva cu totul natural, de la sine înţeles. El n-a vrut decât să arate că aceasta s-a petrecut şi în alt fel. Aşa se prezintă lucrurile, dacă le înfăţişăm într-adevăr cu rigoare ştiinţifică. Astfel, cea mai profundă neînţelegere s-a înfiripat tocmai în ceea ce priveşte Evangheliile.

Cum trebuie acum să se continue povestirea, dacă ea este conformă realităţii? Noi am văzut că tot ceea ce s-a petrecut în viaţa lui Christos Iisus prin aşa-numita Ispitire a fost o cufundare în acele procese pe care le cunoaşte omul atunci când coboară în corpul fizic şi în corpul eteric. Noi am văzut că forţa care emană de la corpul fizic şi eteric a fost capabilă să acţioneze în felul în care a acţionat în Predica de pe munte şi, de asemenea, în vindecările care au urmat. Apoi am văzut că această forţă a lui Christos Iisus acţiona la început în acelaşi fel în care o făcea de obicei forţa unui iniţiat în Misterii, şi că acţiona astfel încât atrăgea discipoli. Şi, desigur, Christos Iisus trebuia să-i atragă pe discipoli într-un fel aparte.

Dacă vrem să înţelegem Evanghelia după Matei mai departe, din punctul care urmează Predicii de pe munte şi Vindecărilor, o pregătire în acest sens pot fi unele cunoştinţe dobândite de-a lungul anilor despre faptele oculte. Este vorba de faptul că omul, dacă se ridică cu adevărat prin iniţiere în lumile superioare, ajunge la un fel de contemplare imaginativă, la o contemplare ce trăieşte în imagini. Cei care se aflau în jurul lui Christos Iisus nu trebuiau deci să-şi înuşească doar capacitatea de a asculta cele împărtăşite într-un astfel de discurs, într-o astfel de proclamare maiestuoasă cum este Predica de pe munte, nu trebuiau deci doar să participe la acele vindecări realizate prin Christos Iisus însuşi; trebuia ca forţa puternică ce acţiona în Christos Iisus să treacă, să se transfere treptat, treptat asupra prietenilor şi discipolilor cei mai apropiaţi. Şi acest lucru ne este înfăţişat. Mai întâi ni se arată că după Ispitire Christos Iisus este în stare să prezinte vechile învăţături cu o nuanţă nouă şi să realizeze vechile vindecări printr-un impuls nou. Apoi însă ni se arată cum El acţionează într-un mod deosebit asupra ucenicilor Săi, cum forţa pe care El a încorporat-o în cel mai înalt grad în sine acţionează asupra mediului din jurul ucenicilor Săi. Cum se realizează aceasta? În aşa fel încât lucrurile pe care El le înfăţişa în cuvinte puteau avea sens şi pentru cei nereceptivi. Pentru cei receptivi însă, pe care i-a ales şi i-a condus El însuşi, forţa acţiona altfel. Ea acţiona insuflându-le imaginaţiuni, stimulând în ei treapta imediat următoare de cunoaştere. Aşadar, ceea ce pornea de la Christos Iisus putea acţiona în două feluri: asupra celor din afară, în aşa fel încât aceştia Îi ascultau cuvintele şi prin aceste cuvinte primeau un fel de teorie; asupra celorlalţi, ce au vieţuit în ei forţa Sa şi pe care El însuşi şi-i alesese, care puteau, datorită karmei lor speciale, să transfere asupra lor forţa Sa, care elibera din sufletul lor imaginaţiuni, cunoştinţe, ce într-un fel indică o treaptă mai înaltă în lumile superioare. Acest lucru este exprimat prin cuvintele: „Cei din afară aud doar pilde” – adică expresii plastice pentru cele ce se întâmplă în lumea spirituală –, voi însă înţelegeţi ce înseamnă pildele, înţelegeţi limba care vă conduce în sus, în lumile spirituale” (Matei 13, 11). Nici aceste lucruri nu trebuie concepute în mod simplist, ci în sensul unei îndrumări ascendente a ucenicilor în lumile superioare.

Iar acum să încercăm să ne aplecăm mai mult asupra modului în care poate fi realizată îndrumarea ucenicilor pe calea care duce în lumile spirituale. Desigur, pentru a înţelege ceea ce urmează să spun acum nu este suficient numai să ascultaţi, ci este nevoie şi de puţină bunăvoinţă care să însoţească ceea ce poate fi adus prin cunoştinţele de ştiinţă spirituală. Mai exact, aş dori să vă conduc cât se poate de clar spre cele ce vrea să spună, de fapt, Evanghelia după Matei prin descrierile care urmează.

Să ne amintim încă o dată că iniţierea are două laturi. Una este aceea în care omul coboară în corpul fizic şi eteric, în care face deci cunoştinţă cu propriul său interior, în care este introdus în înseşi forţele creatoare din om. Iar cealaltă latură a iniţierii este aceea în care omul este condus afară, în lumea spirituală, unde el se revarsă în Macrocosmos. Dumneavoastră ştiţi acum că acesta, relativ la realitate – nu relativ la conştienţă –, reprezintă un proces care are loc de fiecare dată la adormire: omul îşi extrage corpul său astral şi Eul din corpurile fizic şi eteric şi le revarsă afară, în lumea stelară, în felul acesta putând absorbi forţe din întreaga lume stelară; de aici şi numele de „corp astral”. Acel tip de iniţiere în care omul se află cu corpul său astral şi Eul în afara corpului fizic şi eteric nu înseamnă doar o cuprindere a cunoştinţelor despre cele ce există pe Pământ, ci şi o revărsare în Cosmos, o cunoaştere a lumii stelare şi o captare a forţelor care ne vin din lumea stelară. Acest lucru, care poate să însemne ceva pentru noi, pe care omul şi-l cucereşte treptat printr-o revărsare în Cosmos, a apărut însă prin constituţia interioară specială căpătată de entitatea christică după Botezul de către Ioan. Şi ea exista acolo nu numai în acea stare asemănătoare somnului, ci şi atunci când el nu dormea, atunci când se afla în corpurile lui fizic şi eteric; în această stare el putea să-şi unească entitatea sa cu forţele lumii stelare şi să introducă în această lume fizică forţele lumii stelare.

Ca urmare, acţiunea întreprinsă de Christos Iisus poate fi descrisă şi în felul următor: prin forţa de atracţie a corpurilor lui fizic şi eteric, pregătite în mod special pentru El, prin întreaga Sa entitate Christos atrăgea forţa Soarelui şi a Lunii, a lumii stelare, a Cosmosului, în general, care ţine de Pământul nostru. Forţele prin care acţiona Christos Iisus erau revărsate din Cosmos pe Pământ datorită atracţiei corpului Său, transmise mai departe prin corpul Său şi turnate asupra ucenicilor Săi. Ucenicii încep acum, datorită receptivităţii lor, să poată simţi, să poată simţi în mod just: Da, acest Christos Iisus din faţa noastră este o entitate prin care nouă ne parvin, precum o hrană spirituală, forţele Cosmosului; ele se revarsă peste noi.

Ucenicii înşişi erau într-o stare de conştienţă bivalentă, deoarece ei nu erau încă oameni evoluaţi până la cel mai înalt nivel, ci abia cu ajutorul lui Christos reuşeau să se ridice la un nivel mai înalt de evoluţie; întotdeauna ei erau într-o stare de conştienţă bivalentă, comparabilă cu veghea şi somnul omului. De aceea se poate spune despre ucenici că ei, având posibilitatea să oscileze între veghe şi somn şi, într-o stare sau alta, să lase să acţioneze asupra lor forţa magică a lui Christos, puteau lăsa să acţioneze această forţă asupra lor ziua, atunci când El îi întâlnea, dar şi în somn, atunci când ei erau în afara corpurilor fizic şi eteric. Dacă, în mod obişnuit, în somn omul este revărsat în stare inconştientă în lumea stelară şi nu ştie nimic despre aceasta, în cazul lor forţa christică era lângă ei; atunci ei au început s-o vadă. Ea era cea despre care putem spune: Ea ne dă nouă hrana din lumile stelare.

Dar această stare de conştienţă dublă a ucenicilor mai avea şi un alt aspect. În fiecare om, deci şi într-un ucenic al lui Iisus, noi trebuie să vedem, să zicem aşa, ceea ce este el în primă instanţă şi ceea ce aduce el cu sine, ca un fel de predispoziţie pentru viitorul său, pentru încarnările următoare. În dumneavoastră, în toţi, există deja de pe acum ceva care, de exemplu, într-o epocă de cultură viitoare, atunci când va apărea într-o nouă încorporare, va vedea lumea înconjurătoare cu totul altfel. Dacă acest ceva, existent încă de pe acum în dumneavoastră, ar deveni clarvăzător, ar vedea mai întâi, ca un fel de primă impresie clarvăzătoare, viitorul imediat. Primele experienţe clarvăzătoare, dacă sunt pure, veritabile şi adevărate, vor conţine fapte ce se vor întâmpla în viitorul cel mai apropiat. – Acestea erau valabile în special pentru ucenici. În conştienţa normală de zi în ei curgea forţa lui Christos. Ei puteau să spună: În stare de veghe, forţa lui Christos curge în noi ca în orice stare de conştienţă trează normală. – Ce se întâmpla cu ei în starea de somn? Datorită faptului că erau ucenicii lui Iisus şi asupra lor acţionase forţa lui Christos, în starea de somn ei deveneau mereu, la anumite intervale de timp, clarvăzători. Atunci ei însă nu vedeau ceea ce se întâmpla în prezent, ci vedeau de ce vor avea parte oamenii în viitor. Ei se cufundau oarecum în oceanul vederii astrale şi vedeau anticipat cele ce urmau să se întâmple.

Astfel, pentru ucenici existau două stări. Una, în care îşi puteau spune: Este conştienţa noastră diurnă. În această conştienţă diurnă Christos ne aduce din depărtările cosmice forţele lumilor cosmice şi ni le împărtăşeşte ca hrană spirituală. El, pentru că este forţa solară, ne aduce pe Pământ tot ceea ce am arătat că a fost preluat în sensul zarathustrismului preluat în creştinism. El mijloceşte, transmite, forţele pe care le poate trimite Soarele de la cele şapte constelaţii diurne. Aici, jos, ajunge hrana pentru zi. – În ce priveşte starea nocturnă, ucenicii îşi puteau spune: Atunci noi percepem cum prin intermediul forţei christice Soarele de noapte, să zicem aşa, Soarele invizibil în timpul nopţii, care trece prin celelalte cinci constelaţii, trimite în sufletul nostru hrana cerească.

Aşadar, ucenicii, în clarvederea lor imaginativă, puteau resimţi următoarele: Noi suntem uniţi cu forţa christică, cu forţa solară. Ea ne trimite ceea ce este „just” pentru oamenii din prezent, adică pentru oamenii celei de-a patra perioade de cultură. În cealaltă stare de conştienţă forţa christică ne transmite ceea ce ne poate trimite ea, în calitate de Soare de noapte, ca forţă de la cele cinci constelaţii nocturne. Dar acest lucru este valabil pentru următoarea perioadă de cultură, adică pentru perioada a cincea de cultură. – Asta este ceea ce aflau ucenicii. Cum puteau fi exprimate toate acestea? În ora următoare vom evidenţia în câteva cuvinte unele detalii legate de modurile de desemnare; deocamdată vom menţiona doar un aspect.

Conform modurilor de desemnare din trecut, o mulţime de oameni era desemnată cu numele de „mie”, iar dacă se voia o desemnare specială se mai adăuga un număr, care corespundea caracteristicilor cele mai importante. De exemplu, oamenii perioadei a patra de cultură erau desemnaţi drept „mia a patra”, iar cei care trăiau deja în stilul perioadei a cincea de cultură erau desemnaţi drept „mia a cincea”. Sunt pur şi simplu „termini technici”. De aceea, ucenicii puteau să spună: În timpul stării diurne noi percepem forţele Soarelui pe care ni le trimite forţa christică dinspre cele şapte constelaţii diurne; aceasta este hrana destinată oamenilor celei de-a patra perioade de cultură, adică pentru „mia a patra”. În starea de clarvedere imaginativă nocturnă noi percepem prin cele cinci constelaţii ale nopţii lucrurile valabile pentru viitorul imediat, pentru „mia a cincea”. – Aşadar, oamenii epocii a patra – cele patru mii – sunt hrăniţi de sus, din cer, prin cele şapte pâini cereşti, prin cele şapte constelaţii de zi; iar oamenii epocii a cincea – cele cinci mii – sunt hrăniţi prin cele cinci pâini cereşti, prin cele cinci constelaţii de noapte. Totodată, aici se face mereu trimitere la linia de demarcaţie, unde constelaţiile diurne se ating cu cele nocturne, la Peşte.

Aici se atinge o taină. Se face trimitere la un proces misterial important, este vorba de un raport, de o comunicare magică a lui Christos cu ucenicii. Acest lucru îl explică Christos atunci când le spune că El nu vorbeşte de aluatul vechi al fariseilor, ci le mijloceşte o hrană cerească din forţele solare ale Cosmosului, pe care El o aduce pe Pământ, deşi nu are altceva la dispoziţie decât, prima dată, cele şapte pâini de zi, cele şapte constelaţii diurne şi, a doua oară, cele cinci pâini de noapte, cele cinci constelaţii nocturne. La mijloc, mereu Peştele, ce formează linia de demarcaţie; se pomeneşte o dată chiar de doi Peşti, pentru ca să fie foarte clar (Matei 14, 13-21 şi 15, 32-38).

Cine s-ar mai putea îndoi, odată ce s-a adâncit astfel cu privirea în aceste profunzimi ale Evangheliei după Matei, că avem de-a face aici într-adevăr cu vestirea pe care a făcut-o demult Zarathustra, la care Evanghelia trebuia să se refere deoarece el a fost primul care a arătat spre Spiritul Soarelui, şi, de asemenea, ca unul dintre primii misionari, a încercat să explice celor receptivi forţa solară magică ce se apropia de Pământ!

Ce fac însă exegeţii frivoli ai Bibliei? Ei găsesc în Evanghelia după Matei o dată o hrănire a patru mii de oameni cu şapte pâini şi a doua oară o hrănire a cinci mii de oameni cu cinci pâini şi consideră cea de-a doua hrănire o simplă repetare a celei dintâi. Ei spun: Cel care a transcris documentele le-a transmis neglijent, aşa cum se întâmplă de multe ori când copiezi ceva. De aceea el descrie o dată o hrănire a patru mii de oameni cu şapte pâini şi altă dată o hrănire a cinci mii de oameni cu cinci pâini; acest lucru se poate întâmpla dacă copiezi ceva în mod neglijent! – Eu nu mă îndoiesc că în epoca actuală, atunci când se concep cărţi, se poate întâmpla aşa ceva. Dar Evangheliile în niciun caz n-au luat fiinţă în felul acesta. Dacă în ele o povestire se repetă de două ori, acest lucru are un temei profund, pe care tocmai l-am indicat. Dacă vrem realmente să înţelegem Evanghelia după Matei trebuie să căutăm în ea aceste profunzimi tocmai din cauză că a fost scrisă din aceste profunzimi, după indicaţiile marelui învăţător esenian Jeshu ben Pandira, care a trăit cu un secol înaintea apariţiei Soarelui christic, pentru ca acest Soare christic să poată fi înţeles ulterior. – Dar să mergem mai departe.

Iniţial, Christos a făcut să iradieze din Sine asupra ucenicilor forţa privirii imaginative, a contemplării astrale, pe care El o putea aduce pe Pământ dintr-o contemplare astrală. Acest lucru este indicat de asemenea foarte clar. S-ar putea spune: Cine are ochi de citit să citească! – după cum mai înainte, atunci când nu exista obiceiul ca totul să se aştearnă pe hârtie, se spunea: Cine are urechi de auzit, să audă! – Cine are ochi să citească, să citească Evangheliile! Se indică undeva că această forţă a Soarelui christic a apărut ucenicilor într-un fel ziua şi în alt fel noaptea? Da, aceasta se indică foarte clar. Citiţi în Evanghelia după Matei un pasaj important; acolo se spune:

Într-o a patra strajă din noapte – aceasta înseamnă deci între orele trei şi şase dimineaţa – ucenicii, care dormeau, L-au zărit umblând pe mare pe Cel pe care iniţial L-au luat drept o fantomă. Ei au văzut deci forţa solară nocturnă care se reflecta prin intermediul lui Christos (Matei 14, 25-26). Aici se indică chiar momentul precis, pentru că ei nu puteau fi avertizaţi decât la o anumită oră că din Cosmos le poate parveni această forţă prin intermediul unei fiinţe de natura lui Christos. Faptul că Christos Iisus îşi poartă paşii prin Palestina şi că în timpul acestei peregrinări a unei personalităţi şi individualităţi unice exista un mijloc prin care forţa solară acţiona în interiorul Pământului nostru, este indicat prin aceea că peste tot se face referire la raportul acestuia faţă de Soare, la raportul lui faţă de constelaţii, faţă de pâinile cereşti. Ceea ce se înfăţişează peste tot este această natură cosmică, această intervenţie a forţelor cosmice pe Pământ prin intermediul lui Christos. Şi mai departe.

Christos Iisus urma, de asemenea, să-i iniţieze în mod aparte pe ucenicii Săi – adică pe cei dotaţi special pentru aceasta –, astfel încât ei să poată privi lumea spirituală nu doar imaginativ, aproximativ ca în imaginile astrale, ci şi într-un fel în care să poată vedea, chiar auzi – lucru discutat de noi adesea şi considerat a reprezenta urcarea în Devachan –, cele ce se petrec în lumile spirituale. În felul acesta, prin ridicarea pe plan spiritual ei puteau căuta această personalitate, pe care o vedeau pe planul fizic drept Christos Iisus, direct în lumile spirituale. Ei urmau să devină clarvăzători şi în domenii mai înalte decât planul astral. Acest lucru nu-l puteau face toţi, ci doar câţiva care aveau cea mai mare afinitate pentru forţa care putea emana de la Christos. Aceştia erau, în sensul Evangheliei după Matei, cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan. De aceea ni se spune (Matei 17, 11-13) că Christos îi ia deoparte pe aceşti trei ucenici, cei mai influenţabili de către el, şi îi transportă pe un plan superior planului astral, în domeniul devachanic, acolo unde puteau contempla imaginile arhetipale, pe Christos Iisus însuşi, dar – pentru a putea vedea şi raporturile în care El se situa – şi pe cei aflaţi în legătură imediată cu Christos Iisus: pe vechiul profet Ilie, care s-a reîncarnat ca înainte-mergătorul lui Christos Iisus, ca Ioan Botezătorul – scena se petrecea după ce Ioan Botezătorul fusese decapitat, când Ioan deja fusese răpit în lumile spirituale – şi pe înainte-mergătorul spiritual, pe Moise. Aceasta s-a putut întâmpla abia după ce cei trei, cei mai aleşi dintre ucenici, au fost înălţaţi până la contemplarea spirituală, nu doar până la cea astrală. Urcarea lor în Devachan, faptul că ei s-au ridicat realmente până la acest nivel, ne este confirmată de ceea ce stă scris în Evanghelia după Matei: ei nu doar L-au văzut pe Christos, cu forţa Sa solară – altfel spus: „Şi faţa Sa lumina ca Soarele” –, ci chiar au asistat la discuţia pe care o purtau cei trei. Aşadar, este vorba de o urcare în Devachan; ei auzeau cum se întreţineau cei trei. Totul este redat cât se poate de obiectiv, la fel de obiectiv cum o face cercetarea spiritual-ştiinţifică când ne descrie caracteristica lumii spirituale. Nicăieri nu există nicio contradicţie între ceea ce am învăţat noi şi ceea ce trebuie să rezulte atunci când se face o descriere obiectivă referitoare la Christos: conducerea ucenicilor în afară de către El însuşi, mai întâi în domeniul astral, apoi în domeniul devachanic, în domeniul spiritului.

Aşadar, în Evanghelia după Matei Christos Iisus este reprezentat cu claritate drept vasul, drept purtătorul acelei forţe despre care odinioară Zarathustra a profeţit că este purtătorul forţei solare. Iar în Evanghelia după Matei se descrie cu fidelitate că această forţă a Soarelui, Spiritul Soarelui – Ahura Mazdao sau Ormuzd –, despre care Zarathustra nu putea spune decât că îşi avea sălaşul în Soare, a trăit pe Pământ prin mijlocirea lui Iisus din Nazaret şi s-a unit cu Pământul, în aşa fel încât într-o singură viaţă într-un corp fizic, corp eteric şi corp astral a devenit un impuls al evoluţiei pământeşti şi treptat, treptat se va înstăpâni, se va consolida în această evoluţie pământească. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă: Odată egoul unei personalităţi a trăit pe Pământ în aşa fel, încât treptat şi oamenii, în încarnări succesive, îşi vor însuşi, după exemplul ei, forţele acestui ego, devenind „părtaşi” la Christos sau primind în sine entitatea christică în sensul lui Pavel. Şi pe măsură ce oamenii, din încarnare în încarnare, vor parcurge restul evoluţiei pământeşti, cei care vor să îşi pătrundă sufletul cu forţa personalităţii care a trăit atunci pe Pământ vor urca la înălţimi tot mai mari. Atunci, câţiva aleşi l-au putut vedea cu ochii lor fizici pe Christos în trupul lui Iisus din Nazaret. O dată, în cursul evoluţiei pământeşti, a trebuit ca Christos, care anterior putea fi contemplat doar ca Spirit al Soarelui, să coboare pe Pământ pentru întreaga omenire şi astfel să se unească cu forţele Pământului.

Omul este fiinţa în care ar trebui să trăiască din plin afluxul forţei solare care a trebuit să coboare o dată pe Pământ şi să locuiască într-un corp fizic. Prin această coborâre s-a inaugurat epoca în cursul căreia se va revărsa forţa solară. Treptat ea va infuza din ce în ce mai mult în oameni, care trăiesc în încarnări succesive, şi, în măsura în care corpul lor pământesc o va permite, ei se vor pătrunde cu forţa christică. Desigur, nu orice corp fizic, doar un corp fizic deosebit a putut s-o facă, un corp care a fost pregătit într-un mod complicat în ce priveşte alcătuirea sa, prin cei doi copii Iisus, şi care a fost adus apoi pe o anumită treaptă superioară prin intermediul lui Zarathustra, pentru ca o dată Christos să se poată exprima cu adevărat în plenitutdinea Sa. O dată!

Oamenii care consimt să facă acest lucru se vor pătrunde cu forţa christică, mai întâi interior, apoi din ce în ce mai mult şi exterior. Astfel, viitorul nu doar va înţelege entitatea lui Christos, ci se va pătrunde cu ea. Iar pentru un mare număr dintre dumneavoastră eu am şi prezentat deja cum va urma să se producă, pentru evoluţia pământească a omenirii, acest proces de a fi părtaşi la Christos. În Misteriul rosicrucienilor mi-am permis chiar să prezint prin personajul Theodorei, văzătoarea care a dezvoltat în ea forţa de a pătrunde cu privirea în viitorul apropiat, faptul că noi ne îndreptăm spre o perioadă, nu foarte îndepărtată, în care vom putea contempla realmente făptura lui Christos – la început doar câţiva oameni, dar apoi din ce în ce mai mulţi –, de această dată în lumea eterică nu în cea fizică, iar într-un viitor mai îndepărtat şi în altă formă. Vom putea face aceasta fără a mai urma etapa de ucenicie spirituală, ci pur şi simplu datorită gradului de evoluţie atins de omenire. O dată Christos a putut fi văzut în formă fizică, pentru că oamenii care se găseau pe planul fizic trebuiau să-l vieţuiască aşa. Dar impulsul christic nu îşi va fi îndeplinit acţiunea dacă nu ar continua să acţioneze, dacă nu ar putea să se dezvolte mai departe.

Noi ne îndreptăm spre o epocă – aceasta trebuie luată ca o confesiune – în care forţele superioare ale oamenilor îl vor putea contempla pe Christos. Acest lucru, ca un număr mic de oameni să devină într-adevăr „Theodora”, adică să fi avut aceeaşi vieţuire cu a lui Pavel în faţa Damascului, la Pavel însă ca la un „născut înainte de vreme” (I Corinteni 15, 8), acest lucru de a li se deschide ochiul spiritual se va întâmpla încă înainte să se sfârşească secolul al XX-lea. Încă înainte de sfârşitul secolului al XX-lea va exista un număr de oameni care va avea vieţuirea christică pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 1-22), iar ei nu vor avea nevoie de Evanghelii sau de alte documente, după cum nici Pavel nu a avut nevoie de ele pentru a afla de Christos. Ei vor cunoaşte prin vieţuire interioară ceea ce trebuie să ştie despre Christos, care va apărea atunci din norii eterici.

Aceasta este un fel de reapariţie a lui Christos în veşmânt eteric, prin care El se va arăta aşa cum i s-a arătat lui Pavel, la acesta însă ca o vestire prematură. Noi avem sarcina de a accentua cu toată tăria că este în natura evenimentului christic ca cel care o dată, la începutul erei noastre, a trăit într-un corp fizic ca Christos Iisus să se arate din nou, chiar înainte de sfârşitul epocii noastre, într-un veşmânt eteric, aşa cum i s-a arătat lui Pavel înaintea Damascului. Iar când oamenii îşi vor dezvolta capacităţi şi mai înalte, ei vor cunoaşte întreaga bogăţie a naturii lui Christos. Dacă Christos ar trebui să apară şi a doua oară într-un corp fizic, n-ar mai exista niciun progres; atunci, prima dată, El ar fi apărut degeaba. Prima Sa apariţie n-ar fi făcut ca în om să se dezvolte forţe superioare. Urmarea evenimentului christic este că în om se dezvoltă forţe superioare şi că Christos poate fi contemplat cu aceste forţe noi afară, acolo unde El acţionează din lumea spirituală. Iar noi, dacă înţelegem bătălia istorică a prezentului, avem sarcina de a atenţiona asupra acestui eveniment, de a atenţiona acum asupra acestui eveniment precum odinioară învăţătorul esenian Jeshu ben Pandira, care a profeţit despre Christos că are să se nască ca un Leu în seminţia lui David, prin aceasta făcându-se trimitere la forţa solară, la constelaţia Leului. Iar dacă ar fi ca omenirea să aibă azi norocul spun asta doar aluziv – ca acel Jeshu ben Pandira, care odinioară a fost inspirat de marele Bodhisatva, care cândva va deveni Maitreya Buddha, să se încarneze din nou în epoca noastră, el ar considera ca cea mai importantă sarcină a sa să atragă atenţia asupra Christosului eteric, care apare în norii eterici. Şi ar accentua că evenimentul christic s-a petrecut o dată pe plan fizic.

Dacă presupunem că acea figură a lui Iisus, fiul lui Pandira, care a fost lapidat cu aproximativ o sută cinci ani înaintea evenimentului din Palestina, ar atenţiona într-o încorporare din epoca noastră asupra evenimentului christic, ea nu ar arăta spre un Christos care să apară în planul fizic, ci spre unul care ar trebui să apară într-un veşmânt eteric, la fel cum i-a apărut lui Pavel pe drumul Damascului. Doar aşa va putea fi recunoscut Jeshu ben Pandira, care eventual s-a reîncarnat. Pe de altă parte însă este esenţial să fie recunoscut noul esenianism, să zicem aşa, să învăţăm de la cel ce cândva va deveni Maitreya Buddha cum va apărea Christos pentru epoca noastră şi că trebuie să ne ferim cât se poate de mult să primim o judecată falsă de la acel esenianism care ar urma, eventual, să renască în epoca noastră.

Poate fi indicat şi un semn sigur după care acest Jeshu ben Pandira, eventual renăscut în epoca noastră, ar putea fi recunoscut, să zicem aşa; acest semn sigur este că el nu se va prezenta drept Christos. – Toţi cei care ar apărea în epoca noastră şi ar încerca să spună că în ei există aceeaşi forţă care a trăit odinioară în Iisus din Nazaret pot fi recunoscuţi pe baza acestei afirmaţii că sunt false individualităţi ale acelui precursor care a trăit cu o sută de ani înaintea lui Christos. Această afirmaţie ar fi cel mai sigur semn că nu este El şi că, dacă se pune pe sine într-un raport oarecare cu Christos, este un fals profet. Dar pericolul să se poată întâmpla aşa ceva este extrem de mare, căci în epoca noastră omenirea oscilează între două extreme. Pe de o parte se accentuează cu tărie că în epoca noastră omenirea nu este înclinată să recunoască forţele spirituale care acţionează printre oameni. A devenit un adevăr trâmbiţat pe toate străzile, asupra căruia atenţionează chiar şi ziarele în fiecare zi, că spiţa noastră nu ar avea darul şi forţa să recunoască dacă ar fi să se arate o forţă spirituală originară. Acesta este unul dintre aspectele negative ale epocii noastre. Este adevărat că în această epocă s-ar putea petrece cea mai mare reîntrupare iar secolul nostru să fie opac pentru ea, să o lase să treacă fără să se sinchisească! Celălalt aspect negativ, nu mai puţin frecvent dar asemănător, ce-i drept, cu al multor alte epoci, este acela că pe cât de desconsiderate sunt individualităţile spirituale, încât nu sunt recunoscute, pe atât de răspândită printre oameni este nevoia de a idolatriza, de a ridica până în slăvi ceva ce se întâmplă. Uitaţi-vă cum peste tot în ziua de azi comunităţile care îşi au Mesiile lor aparte simt nevoia să idolatrizeze. Este un aspect care se repetă de sute şi sute de ani.

Maimonide [ Nota 16 ], de exemplu, povesteşte despre un astfel de fals Christos apărut în Franţa pe la anul 1087, care a avut numeroşi adepţi, dar după aceea a fost condamnat la moarte de către autorităţile lumeşti de atunci. Acelaşi Maimonide povesteşte [1172] în continuare că cincizeci şi cinci de ani mai devreme [ 1117] altcineva care s-a dat drept Christos a apărut în Spania. Tot aşa, după cum spune el, patruzeci şi cinci de ani mai devreme, deci pe la 1127, un alt fals Mesia, care atenţiona asupra unuia şi mai mare, a apărut la Fez, în Maroc. Se relatează, în sfârşit, o întâmplare din anul 1174 [ Nota 17 ], cum că în Persia a apărut cineva care, e drept, nu s-a numit pe sine Christos dar a indicat spre Christos. Iar exemplul cel mai cras este cel pe care l-am menţionat deja: apariţia lui Sabbatai Zewi [ Nota 18 ] în anul 1666, la Smyrna.

În această figură, care afirma despre sine că a fi o reîntrupare a lui Christos, se poate studia cu precizie natura unui fals Mesia şi efectul asupra celor din jur. Astfel, de la Smyrna a ieşit vestea apariţiei unui nou Christos în persoana lui Sabbatai Zewi. Şi să nu credeţi că mişcarea care s-a produs atunci a fost una minoră. Din toate părţile Europei, din Franţa, Spania, şi Italia, din Polonia, Ungaria, din sudul Rusiei, nordul Africii şi din Asia Centrală, de peste tot veneau la Smyrna oameni în pelerinaj pentru a-l cunoaşte pe noul Christos, Sabbatai Zewi. A fost o mişcare mondială extrem de amplă. Şi dacă cineva ar fi spus oamenilor, care vedeau atunci în Sabbatai Zewi un nou Christos – până ce el însuşi s-a dat de gol, până ce s-a ajuns să se cunoască tertipurile sale –, dacă cineva ar fi spus acelor oameni că nu este Christosul adevărat, acea persoană ar fi nimerit-o cât se poate de prost, căci ar fi încălcat dogma în care credea un număr extrem de mare de oameni. – Acesta este celălalt aspect negativ, unul pe care probabil nu îl întâlnim în regiunile creştine, dar se arată zilnic în alte părţi. Există o nevoie de a scoate la iveală Mesii în întrupări pământeşti. În ţările creştine fenomenul se petrece de obicei în cercuri mai restrânse; dar şi aici se ivesc tot felul de Christoşi.

Se pune problema ca omul, prin cunoaşterea sa spiritual-ştiinţifică, prin iluminarea sa spiritual-ştiinţifică, prin înţelegerea exactă a materialului faptic oferit de ocultism, să nu cadă nici într-o extremă nici în cealaltă. Şi dacă se înţeleg învăţăturile care se dau în acest sens vom şti să ne ferim atât de o greşeală cât şi de cealaltă şi vom pătrunde în realitatea cea mai profundă a prezentului, şi anume că dacă intrăm mai adânc în viaţa spirituală ne va fi dat să vedem un fel de reînnoire a esenianismului, care odinioară, pe o cale ocolită, prin gura lui Jeshu ben Pandira a anunţat primul evenimentul christic ca un eveniment fizic. Şi dacă trebuie ca în epoca noastră să fie reînnoită învăţătura eseniană, dacă vrem să trăim nu în spiritul unei tradiţii despre un Bodhisatva vechi, ci în sensul spiritului viu al unui nou Bodhisatva, trebuie şi noi să ne lăsăm inspiraţi de acel Bodhisatva ce cândva va deveni Maitreya Buddha. Şi acest Bodhisatva ne inspiră atrăgându-ne atenţia că timpul în care Christos, în formă nouă, în trup eteric, va fi un har pentru cei care îşi dezvoltă în prezent noile forţe printr-o nouă înţelepciune eseniană, în care reîntoarcerea lui Christos în veşmânt eteric va acţiona însufleţitor asupra oamenilor, se apropie. Noi vrem să vorbim absolut în sensul inspiraţiei acestui Bodhisatva ce urmează să devină Maitreya Buddha. Mai ştim apoi că noi nu vorbim despre Christos în sensul unei anumite confesiuni religioase, că El ar urma să fie din nou perceptibil în planul fizic, şi nu ne sfiim să spunem: Pentru noi ar fi indiferent dacă ar trebui să spunem altceva, fiindcă o recunoaştem ca adevăr. De asemenea, nu avem o preferinţă pentru o doctrină religioasă orientală anume, ci trăim doar pentru adevăr. Noi spunem, prin formulele de care am luat cunoştinţă prin inspiraţia lui Bodhisatva însuşi, cum va fi următoarea apariţie a lui Christos.