Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

LUMEA SIMŢURILOR ŞI LUMEA SPIRITULUI

GA 134


CONFERINŢA A DOUA

Hanovra, 28 decembrie 1911

Am ajuns ieri să discutăm despre acea stare sufletească pe care am numit-o “a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii” şi care ne-a apărut, în primă instanţă, drept cea mai înaltă dintre stările sufleteşti la care trebuie să ajungem, dacă vrem ca gândirea, ca ceea ce numim în sens obişnuit cunoaştere, să pătrundă în realitate, dacă vrem ca ea să aibă de-a face cu realitatea, cu ceea ce este într-adevăr real. Cu alte cuvinte: o gândire care s-a ridicat la nivelul acelor stări sufleteşti în cadrul cărora ne-am însuşit mai întâi uimirea, apoi ceea ce numim dăruire plină de veneraţie faţă de lumea realului, apoi ceea ce putem numi a te şti într-un acord plin de înţelepciune cu fenomenele lumii. O gândire care nu s-ar mai putea înălţa şi în regiunea caracterizată drept starea sufletească de a te lăsa în voia mersului lumii, o asemenea gândire nu ar putea să ajungă la real. Ei bine, această stare de a te lăsa în voia mersului lumii poate fi cucerită numai dacă ne străduim într-un mod foarte energic să ne aducem mereu şi mereu în faţa ochilor faptul că simpla gândire nu are o importanţă decisivă şi dacă ne mai străduim, în continuare, să facem tot mai vie şi mai energică în noi o dispoziţie care ne spune fără încetare: Tu nu trebuie să aştepţi deloc de la gândirea ta să-ţi furnizeze cunoştinţe despre adevăr, ci tu trebuie să aştepţi de la gândirea ta, în primă instanţă, doar ca ea să te educe. E extraordinar de important să dezvoltăm în noi această dispoziţie, a faptului că gândirea noastră ne educă. Dacă aplicaţi cu adevărat în mod practic acest principiu, veţi rezolva diferite lucruri într-un cu totul alt mod decât se crede astăzi că trebuie ele rezolvate.

Vă cred dacă îmi spuneţi că nu mulţi dintre dvs. l-au studiat temeinic pe Kant. Şi nici nu e necesar. E suficient să spunem aici, pentru început, că în lucrarea cea mai importantă, cea mai deschizătoare de drumuri a lui Kant, “Critica raţiunii pure”, găsiţi întotdeauna pe o pagină dovada pro şi pe cealaltă pagină dovada contra. Să luăm o propoziţie, de exemplu [ Nota 10 ]: Lumea şi-a început cândva, în timp, existenţa, apoi Kant aşază, poate, pe cealaltă pagină a aceleiaşi file de carte, propoziţia: Lumea a existat întotdeauna, din veşnicie. Şi el aduce pentru fiecare dintre aceste două propoziţii – despre care uşor putem vedea că una exprimă exact contrariul a ceea ce exprimă cealaltă – nişte dovezi valabile, atât pentru una dintre propoziţii, cât şi pentru cealaltă. Cu alte cuvinte: el dovedeşte în acelaşi fel că lumea a avut cândva un început şi apoi că lumea nu a avut nici un început. Kant numeşte aceasta antinomii şi vrea să demonstreze astfel caracterul limitat al facultăţii umane de cunoaştere, vrea să arate că omul ajunge în mod inevitabil la asemenea argumentaţii care se contrazic reciproc. Ei bine, cât timp cineva este de părere că prin gândire sau prin prelucrarea noţiunilor pe bază de gândire a experienţelor se ajunge la adevăr, adică la suprapunerea cu o realitate obiectivă, cât timp cineva se dăruieşte acestei păreri, este, într-adevăr, îngrozitor pentru omul respectiv să i se arate că putem dovedi un lucru şi putem dovedi apoi exact contrariul. Căci, cum să ajungem la realitate prin dovezi! Dar, dacă ne-am educat în aşa fel încât ştim că mai ales acolo unde intră în considerare lucrurile decisive, gândirea nu decide nimic în legătură cu realitatea, dacă ne-am educat în mod energic în aşa fel încât să concepem gândirea doar ca mijloc de a deveni înţelepţi, de a ne lua în propriile mâini dezvoltarea noastră spre înţelepciune, atunci nu ne deranjează deloc faptul că o dată poate fi dovedit un lucru şi că apoi poate fi dovedit exact contrariul. Fiindcă, în acest caz, observăm foarte curând: tocmai datorită faptului că realitatea nu ne poate deranja cu nimic în munca de prelucrare a noţiunilor, noi putem să lucrăm şi să ne autoeducăm în modul cel mai liber în domeniul noţiunilor şi al ideilor. Dacă am fi corectaţi în permanenţă de realitate, nu am avea în munca de prelucrare a noţiunilor un mijloc liber de autoeducare. Reflectaţi bine la faptul că noi avem în munca de prelucrare a noţiunilor noastre un mijloc de autoeducare liber, eficient, numai datorită faptului că nu suntem deranjaţi niciodată de realitate în munca de prelucrare liberă a noţiunilor.

Ce înseamnă aceasta: nu suntem deranjaţi? Ei bine, ce ar fi o asemenea deranjare a noastră de către realitate, în munca de prelucrare liberă a noţiunilor? Ne-am putea reprezenta puţin o asemenea deranjare, dacă am opune gândirii noastre umane, în primă instanţă în mod pur ipotetic – vom vedea mai târziu că aceasta nu trebuie să rămână neapărat o ipoteză – gândirea divină. Atunci am putea spune: Despre gândirea divină nu ne putem forma, în primă instanţă, noţiunea că nici ea nu are nimic comun cu realul, ci despre gândirea divină – s-o luăm mai întâi, aşadar, în mod ipotetic – ne putem forma numai noţiunea că ea intervine adânc în realitate. Ei, şi de aici nu decurge mai puţin lucru decât că: Dacă omul face cu gândirea sa o greşeală, aceasta este o greşeală, şi ea nu are consecinţe prea grave, ea este, ca să spun aşa, o simplă greşeală de logică. Şi dacă omul îşi dă seama mai târziu că a făcut o greşeală, el o poate corecta şi a făcut astfel ceva pentru cunoaşterea de sine, a devenit mai înţelept. Dar ia să luăm gândirea divină: Ei bine, dacă gândirea divină gândeşte corect, se întâmplă ceva, iar dacă ea gândeşte incorect, ceva este distrus, ceva este nimicit. Aşadar, dacă noi am avea o gândire divină, atunci, cu fiecare noţiune greşită pe care am concepe-o, noi am provoca imediat un proces de nimicire, mai întâi în corpul nostru astral, apoi în corpul nostru eteric şi, de aici, şi în corpul nostru fizic, iar urmarea unei noţiuni greşite ar fi – dacă am avea o gândire divină eficientă, dacă gândirea noastră ar avea de-a face cu realitatea – urmarea ar fi că am provoca în interiorul nostru un uşor proces de uscare într-o anumită parte a trupului nostru, un proces de osificare. În acest caz, nu am avea voie să facem decât foarte puţine greşeli, căci omul ar face în curând atâtea greşeli, încât şi-ar usca de tot trupul, astfel încât acesta s-ar descompune complet, omul respectiv l-ar avea în curând distrus, dacă ar transpune în realitate greşelile care au existat în gândirea sa. Noi ne menţinem cu adevărat în realitate numai datorită faptului că gândirea noastră nu intervine în această realitate, că noi suntem feriţi de intervenţia gândirii noastre în realitate. Astfel că noi putem face greşeli peste greşeli în gândirea noastră: dacă mai târziu corectăm aceste greşeli, ne-am educat noi înşine, am devenit mai înţelepţi, dar nu am provocat cu greşelile noastre nişte efecte pustiitoare. Dacă ne pătrundem tot mai mult şi mai mult de forţa morală a unui asemenea gând, ajungem la acea stare de a te lăsa în voia mersului lumii, care ne face, în cele din urmă, să nu mai folosim deloc gândirea pentru a afla ceva despre lucrurile exterioare, în punctele decisive ale vieţii.

Sună ciudat, nu-i aşa, şi, în primă instanţă, pare imposibil să facem aşa ceva. Şi, totuşi: ce-i drept, n-o putem face la modul absolut, dar o putem face într-o anumită privinţă. Aşa cum suntem noi alcătuiţi, ca oameni, nu ne vom putea dezobişnui cu totul, trăind în lume, să emitem judecăţi asupra lucrurilor; noi trebuie să emitem judecăţi – vom mai vedea, în cursul conferinţelor, de ce –, adică, noi trebuie să facem ceva pentru viaţă, pentru viaţa practică, ceva care, de fapt, nu pătrunde cu adevărat până în străfundurile realităţii. Aşadar, noi trebuie să emitem judecăţi, dar atunci, printr-o muncă de autoeducare înţeleaptă,  trebuie să trezim în noi prudenţa, în cazul oricărei judecăţi, prudenţa faţă de ceea ce considerăm că este adevărat în judecăţile noastre. Noi ar trebui să ne străduim neîncetat să ne privim nouă înşine peste umăr, aş zice, şi să ne lămurim asupra fap-tului că acolo unde ne folosim agerimea de gândire, noi bâjbâim, de fapt, pe un teren nesigur, că peste tot ne putem înşela. Aceasta îi loveşte în moalele capului pe adepţii certitudinii, pe cei care cred că nu mai înaintează cu adevărat dacă trebuie să se îndoiască de ea, pe cei convinşi că ceea ce lipesc ei ca etichetă, drept judecată a lor, pe fiecare eveniment, pe fiecare întâmplare, trebuie să fie decisiv pentru acestea. Să observăm puţin viaţa multor oameni, ca să vedem dacă nu cumva pentru ei lucrul cel mai important este să spună peste tot, dacă apare un lucru sau altul: Dar eu cred asta, dar eu cred cealaltă; sau când văd ceva: Asta nu-mi place, asta îmi place ş.a.m.d. Acestea sunt lucrurile de care, dacă nu vrem să ne numărăm printre adepţii certi-tudinii, trebuie să ne dezobişnuim, în cazul în care navigăm cu viaţa noastră sufletească spre realitate. E vorba, aşadar, să dezvoltăm un mod de a gândi care ar putea fi caracterizat cam aşa: Ei bine, eu trebuie să trăiesc şi, de aceea, trebuie să emit judecăţi; eu mă voi sluji, deci, de judecăţi, în măsura în care viaţa practică o cere, dar nu în măsura în care eu vreau să cunosc adevărul. În măsura în care vreau să cunosc adevărul, îmi voi privi mereu cu grijă peste umăr şi voi privi întotdeauna cu un anumit scepticism orice judecată pe care o emit.

Dar cum să ne facem atunci cât de cât o idee despre adevăr, dacă ni se spune să nu judecăm? Într-un anumit sens, am dat de înţeles deja ieri: Noi trebuie să lăsăm lucrurile să vorbească, să luăm o atitudine din ce în ce mai pasivă faţă de lucruri şi să lăsăm lucrurile să-şi spună tainele lor. Multe rele ar putea fi evitate, dacă oamenii nu ar emite judecăţi, ci ar lăsa lucrurile să-şi spună tainele lor. Putem învăţa într-un mod minunat cum să lăsăm lucrurile să-şi spună tainele lor de la Goethe, care, tocmai acolo unde vrea să afle ceva în legătură cu adevărul, îşi întârzie să judece şi vrea să lase lucrurile să-şi spună singure tainele. Să presupunem că un om emite judecăţi; un alt om lasă lucrurile să-şi spună singure tainele. Putem da aici un exemplu concret: Un om judecă, el vede, să zicem, un lup, şi acum el descrie lupul. El găseşte că mai există şi alte animale care arată ca acest lup şi ajunge în acest fel la noţiunea generală de lup. Un asemenea om poate ajunge la judecata următoare. El poate să spună: Da, în realitate există numai lupi individuali. Noţiunea generală de lup eu mi-o formez în spiritul meu, dar lupul ca atare nu există; în lume există numai lupi individuali. – Un asemenea om uşor va emite judecata că în lume avem de-a face numai cu entităţi individuale şi că ceea ce avem drept noţiune generală, drept idee, că această imagine generală a lupului nu e ceva real. Un om care îşi formează asemenea reprezentări ar fi, în sensul cel mai eminent al cuvântului, un om care nu face decât să judece. Dar un om care lasă realitatea să vorbească [ Nota 11 ], oare cum va gândi el despre acel ceva invizibil al lupului, pe care îl găsim în fiecare lup, care caracterizează toţi lupii deopotrivă? Ei bine, el ar spune cam aşa: Eu compar un miel cu un lup, sau un număr de miei cu un lup. Acum, eu nu vreau să judec deloc, ci vreau doar să las faptele să vorbească. Să presupunem că în faţa acestui om s-ar petrece în mod foarte concret faptul următor: lupul îi mănâncă pe miei. Aşa ceva ar fi un lucru foarte concret. Respectivul ar spune atunci: Ei bine, ceea ce mai înainte sărea pe pajişte sub formă de    miei, acum este în lup şi s-a contopit cu lupul.

Dar e ciudat: tocmai această privire directă a lucrurilor arată cât de reală este natura de lup. Fiindcă, nu-i aşa, ceea ce am putea urmări în planul exterior, ne-ar putea conduce spre judecata: Dacă lupul ar fi oprit acum de la orice alt fel de mâncare şi ar mânca numai miei, ar trebui ca, treptat, dat fiind faptul că metabolismul implică acest lucru, lupul să nu mai aibă în el, ca substanţă, decât miei. Dar în realitate el nu va deveni niciodată miel, ci va rămâne lup. Aceasta ne arată în mod foarte concret, dacă judecăm corect, că aici materia nu este captată în lup doar printr-o noţiune nereală. Dacă ne lăsăm instruiţi de ceea ce ne oferă lumea faptelor exterioare, vom vedea că, în afară de ceea ce avem în faţa noastră drept parte materială a lupului, acest lup este ceva absolut real dincolo de această parte materială, că, aşadar, ceea ce nu vedem este ceva extrem de real. Fiindcă tocmai ceea ce nu se epuizează o dată cu substanţa face ca lupul să nu devină miel, chiar dacă ar mânca numai miei, ci rămâne lup. Partea pur senzorială a trecut din miei în lup.

E greu să înţelegem foarte bine ce deosebire există între atitudinea de a judeca şi aceea de a te lăsa instruit de realitate; dar dacă am ajuns la claritate în această privinţă şi nu mai folosim judecăţile decât pentru scopurile vieţii practice, şi dacă, pentru a ne apropia de realitate, ne lăsăm instruiţi de lucruri, atunci ajungem treptat să avem acea dispoziţie care ne spune ce înseamnă a te lăsa cu încredere în voia mersului lumii. Este acea dispoziţie a sufletului care nu vrea să cerceteze el însuşi adevărul, ci aşteaptă orice adevăr de la revelaţia care se revarsă din lucruri şi ştie să aştepte până când e matură să primească o revelaţie sau alta. Judecata vrea pe orice treaptă să ajungă la adevăr. Omul care a dezvoltat în el atitudinea de a se lăsa în voia mersului lumii nu lucrează pentru a pătrunde cu forţa în sfera unor adevăruri, ci lucrează asupra sa, la autoeducarea sa, şi aşteaptă în linişte până când, pe o anumită treaptă de maturitate, adevărul se revarsă din lucruri prin revelaţii, pătrunzându-l cu totul. A lucra cu răbdare, care, în cadrul unei autoeducaţii înţelepte, vrea să ne ducă tot mai departe şi mai departe – aceasta este dispoziţia la care mă refer aici.

Dar acum se pune problema de a aduce în faţa sufletului roadele acestei dispoziţii. Ce dobândim prin faptul că am înaintat de la uimire, trecând prin veneraţie, prin acordul plin de înţelepciune cu realitatea, până la dispoziţia sufletească prin care ne lăsăm în voia mersului lumii, ce dobândim prin aceasta? În cele din urmă, iată ce dobândim: Dacă ne ducem să privim lumea plantelor, cu verdele ei şi cu atât de diferitele culori florale, şi altele asemenea, sau dacă privim firmamentul în albastrul din stele, în licărul lor auriu, fără a mai judeca acum din interior în afară, ci lăsând să ni se reveleze ceea ce sunt lucrurile – dacă am reuşit să creăm în noi această stare, prin care ne lăsăm în voia lucrurilor, atunci toate lucrurile devin pentru noi cu totul altceva decât erau înainte, în cadrul lumii senzoriale, atunci în lumea senzorială ni se revelează ceva pentru care nu există nici un alt cuvânt, decât unul împrumutat din viaţa noastră sufletească. Toate lucrurile se revelează, şi eu aş vrea să caracterizez, pur şi simplu, lumea senzorială, aşa cum apare ea în faţa noastră, prin această linie de nivel (a – b, v. desenul, p. 39). Presupuneţi că dvs. staţi aici (c), în faţa lumii senzoriale, dvs. priviţi această lume senzorială, care se întinde în faţa dvs. ca un văl. Prin urmare, ceea ce vrem să fie caracterizat prin această linie (a – b), vor fi sunetele din lumea senzorială, care acţionează asupra urechii noastre, culorile şi formele care acţionează asupra ochilor noştri, mirosurile şi gusturile care acţionează asupra celorlalte organe ale noastre, senzaţiile de dur şi moale etc., pe scurt, toate acestea sunt caracterizate prin linia a – b. Această linie să fie pentru noi lumea simţurilor. Prin urmare, în viaţa obişnuită, aşa cum ne situăm noi în această lume a simţurilor, noi ne folosim puterea de judecată. Şi cum iau naştere ştiinţele exterioare? Prin faptul că ele se apropie de această lume senzorială, ele cercetează, ca să zicem aşa, prin diverse metode, ce fel de legi domnesc în lucrurile acestei lumi senzoriale etc. Din întreg spiritul expunerii anterioare, noi am văzut că în acest fel nu pătrundem în lumea realităţii, pentru că judecata nu este deloc o călăuză, că numai prin educarea gândirii, trecând prin uimire, veneraţie etc., putem pătrunde în lumea realului. Atunci, lumea senzorială se schimbă, atunci lumea senzorială devine ceva cu totul nou. E important să ajungem la acest ceva nou, dacă vrem să cunoaştem esenţa lumii senzoriale.

Să presupunem că un om care a dezvoltat în el până la un grad foarte înalt acest sentiment, dispoziţia sufletească de a te lăsa în voia mersului lumii, păşeşte în faţa verdelui proaspăt, saturat al unei pajişti. Deoarece nici un fel de culori vegetale izolate nu se detaşează din verdele general, ea se va prezenta la început drept verdele general plin de prospeţime. Un asemenea om, care a dezvoltat, într-adevăr, până la un grad mai înalt, dispoziţia sufletească de a te lăsa în voia mersului lumii, nu va putea deloc altfel decât, privind pajiştea, să simtă ceva care îl atinge drept dispoziţia interior-sufletească a unui anumit echilibru – dar a unui echilibru plin de viaţă, ca un susur armonios, mereu egal, al valurilor unei ape. El nu va putea altfel decât să proiecteze această imagine în faţa sufletului său. Şi astfel, spunem noi, un asemenea om nu va putea face deloc altfel decât să simtă în sufletul său, la orice gust, la orice miros, ceva ca un fel de activitate interioară. Nu există nici o culoare, nici un sunet, care să nu spună ceva, fiecare spune ceva şi fiecare spune ceva care îl face pe om să simtă nevoia de a răspunde cu activitate interioară la cele spuse – nu cu o judecată, ci cu activitate interioară. Într-un cuvânt, omul îşi dă seama că întreaga lume senzorială se dezvăluie pentru el drept ceva pe care nu poate să-l desemneze altfel decât drept voinţă. În măsura în care păşim în faţa lumii senzoriale, totul este voinţă în permanentă curgere, voinţă ce pulsează. Vă rog să pătrundeţi foarte bine acest gând, că omul care şi-a însuşit într-un grad mai înalt dispoziţia de a se lăsa în voia mersului lumii descoperă peste tot în lumea senzorială voinţa ce pulsează. Înţelegeţi, de aceea, că un om care a dezvoltat în sine chiar şi numai până la un nivel foarte redus această însuşire, are o senzaţie dezagreabilă dacă vede, să zicem, cum pe stradă îi vine în întâmpinare o impertinentă culoare la modă, fiindcă el nu poate face altfel decât să simtă că această culoare este activă din punct de vedere interior faţă de tot ceea ce există în lumea exterioară. El este unit mereu cu întreaga lume printr-o voinţă pe care o percepe în toate, o simte în toate. El se apropie de realitate prin faptul că e unit prin voinţă cu tot ce este lume senzorială. Şi astfel, lumea exterioară devine un fel de ocean de voinţă, diferenţiată în cele mai diverse moduri.

Din această cauză, ceea ce, de obicei, simţim numai sub formă de întindere, va avea o anumită grosime. Aş putea spune că vedem dincolo de suprafaţa lucrurilor, auzim în dosul lor şi auzim pretutindeni voinţa în permanentă curgere. Pentru aceia care l-au citit pe Schopenhauer [ Nota 12 ], amintesc că Schopenhauer a presimţit în mod unilateral, numai în lumea sunetelor muzicale, această voinţă ce pulsează; de aceea, el descrie muzica, în general, drept efectul diferenţierilor din elementul voinţă. Dar, de fapt, pentru omul care a dezvoltat în el dispoziţia amintită, totul în lumea senzorială e voinţă ce pulsează.

După ce omul a învăţat să perceapă peste tot în lumea senzorială voinţa ce pulsează, el poate să răzbată şi mai departe. El poate atunci, traversând, aş zice, lumea senzorială, să răzbată până la tainele aflate dincolo de lumea senzorială, care îi sunt, în primă instanţă, inaccesibile.

Ca să înţelegem ceea ce urmează acum, trebuie să ne punem mai întâi întrebarea: Cum cunoaştem noi ceva în legătură cu lumea senzorială? Ei bine, răspunsul e simplu: prin simţurile noastre; prin ureche aflăm ceva despre lumea sunetelor, prin ochi, despre lumea formelor şi a culorilor etc. Noi cunoaştem despre lumea senzorială prin organele noastre de simţ. Omul care stă, în primă instanţă, în viaţa de toate zilele, în faţa acestei lumi senzoriale, lasă ca aceasta să acţioneze asupra lui şi emite judecăţi. Omul care a dezvoltat în el însuşirea descrisă, lasă mai întâi ca lumea senzorială să acţioneze asupra organelor sale de simţ. Dar apoi el simte că din lucruri se revarsă spre el voinţa ce pulsează, simte că el înoată împreună cu lucrurile, aş zice, într-o mare comună de voinţă ce pulsează. Când omul simte, stând în faţa lucrurilor, această voinţă ce pulsează, atunci, ca să spunem aşa, evoluţia lui îl împinge ca de la sine spre treapta imediat următoare. Atunci, dat fiind faptul că a parcurs treptele anterioare, până la cea amintită la urmă, adică: a te simţi în acord cu înţelepciunea lumii, veneraţia, uimirea, el învaţă, prin influenţele exercitate de aceste stări, prin starea dobândită la urmă, prin care se lasă în voia mersului lumii, posibilitatea de a participa, într-un fel, prin corpul său eteric, prin ceea ce stă, drept corp eteric, în dosul corpului său fizic, la viaţa lucrurilor. În voinţa ce pulsează, omul participă la viaţa lucrurilor, în primă instanţă, prin organele sale de simţ, aşadar, prin corpul său fizic. Când noi vedem, auzim, mirosim etc., aceasta acţionează în aşa fel încât noi, ca oameni care ne-am dezvoltat însuşirea descrisă, simţim voinţa revărsându-se în noi prin ochi, prin ureche, ne simţim noi înşine în corespondenţă cu lucrurile. Dar în dosul ochiului fizic se află corpul eteric al ochiului, şi în dosul urechii, corpul eteric al urechii. Noi suntem pătrunşi în întregime de corpul nostru eteric. Astfel că, exact la fel cum corpul fizic participă prin voinţa ce pulsează la lucrurile lumii senzoriale, tot astfel poate participa şi corpul eteric la viaţa lucrurilor. Dar, prin faptul că la viaţa lucrurilor participă corpul eteric, omul ajunge la un fel cu totul nou de a percepe. Lumea este atunci schimbată într-o măsură mult mai mare decât prin faptul că noi înaintăm de la aparenţa senzorială spre voinţa ce pulsează. Atunci, dacă participăm, ca să spunem aşa, la viaţa lucrurilor prin corpul nostru eteric, ajungem ca lucrurile din lume, aşa cum stau ele în lume, să facă o astfel de impresie asupra noastră, încât noi nu putem să le lăsăm în reprezentările noastre, în noţiunile noastre, aşa cum sunt, ci ele se modifică în noi, prin faptul că intrăm în relaţii cu ele.

Să ne imaginăm un asemenea om, care a trecut prin starea sufletească de a se lăsa în voia mersului lumii. El priveşte, să zicem, o frunză verde, plină de sevă, şi pe urmă îşi îndreaptă asupra acestei frunze privirea sufletească. Dar acum el nu poate să lase aşa această frunză verde, plină de sevă, ci, în momentul în care o priveşte, el simte că această frunză creşte, că ea se depăşeşte pe sine. Simte că această frunză verde, plină de sevă, conţine în sine posibilitatea de a deveni cu totul altceva. Când vă gândiţi la frunza cea verde, dvs. ştiţi că dacă ea creşte treptat în înălţime, din ea apare petala colorată a florii. Întreaga plantă este, de fapt, o frunză transformată [ Nota 13 ]. Puteţi să aduceţi în faţa sufletelor dvs. acest lucru deja din cercetările făcute de Goethe asupra naturii. Într-un cuvânt, cel care priveşte astfel o frunză, cel care vede în frunza care încă nu e încheiată ceea ce tinde să iasă din ea la lumină, el vede, aşadar, mai mult decât îi arată frunza cea verde. El e atins de frunza cea verde în aşa fel încât simte în sine însuşi ceva ca o viaţă pe cale de a înmuguri. Astfel, el parcă ar creşte împreună cu frunza verde şi el simte în sine însuşi un fel de viaţă pe cale de a înmuguri. Dar dacă presupunem că acest om priveşte o scoarţă uscată de copac, el nu se poate uni, în acest caz, cu scoarţa uscată de copac în alt fel decât fiind cuprins parcă de o stare de moarte. El vede în scoarţa uscată de copac mai puţin decât înfăţişează ea în realitate. Cel ce priveşte scoarţa de copac numai după aparenţa senzorială, o poate admira, ea poate să-i placă, în orice caz, el nu vede ceea ce se chirceşte, ceea ce parcă se înfige în suflet ca o lance, ceea ce umple sufletul cu gândul morţii, în faţa scoarţei de copac moarte.

Nu există în lume nici un lucru faţă de care, în cazul unei asemenea participări a corpului eteric la viaţa lucrurilor, să nu ia naştere pretutindeni sentimente ale creşterii, devenirii, încolţirii, dar şi sentimente ale pieirii, putrezirii. Astfel, un asemenea om priveşte în interiorul lucrurilor. Să presupunem, de exemplu, că un asemenea om, care a dezvoltat în sine dispoziţia de a se lăsa în voia mersului lumii, şi care se autoeducă în continuare, îşi îndreaptă acum atenţia asupra laringelui uman; atunci, laringele uman îi apare într-un mod ciudat drept organ aflat cu totul la începutul devenirii sale, drept organ în faţa căruia se aşterne un viitor mare, şi el simte în mod nemijlocit, prin ceea ce laringele spune el însuşi drept adevărul său, că el e un fel de sămânţă, nu un fruct sau ceva pe cale de a se usca, ci o sămânţă. Şi cândva – acest lucru îl ştim în mod direct prin ceea ce spune însuşi laringele –, pentru evoluţia omenirii va veni o vreme când laringele va fi total transformat [ Nota 14 ], o vreme în care, dacă acum omul produce din sine cu ajutorul laringelui uman numai cuvântul, cândva îl va naşte pe om. Este organul viitor al naşterii, organul de procreare. După cum astăzi omul produce prin laringe cuvântul, tot astfel laringele este organul-sămânţă, germenele care se va dezvolta în viitor în aşa fel încât să-l producă pe omul întreg, atunci când va fi spiritualizat. Laringele exprimă în mod direct un lucru, dacă îl lăsăm să ne spună ce este el. Alte organe ale trupului uman ne apar în aşa fel încât vedem că ele au trecut de mult de punctul culminant al dezvoltării lor; vedem că în viitor ele nici nu vor mai exista în organismul uman.

Unui asemenea mod de a vedea i se impune în mod nemijlocit ceva ca o devenire în viitor şi ca o moarte în viitor. Viaţă ce răsare şi putrezire, dispariţie, acestea sunt cele două lucruri care se întreţes, în raport cu toate, când ajungem la această unire a corpului nostru eteric cu lumea realităţii. Este ceva care, dacă omul mai înaintează puţin, reprezintă un examen greu, greu. Căci fiecare fiinţă i se vesteşte în aşa fel încât în faţa anumitor aspecte din acea fiinţă el are întotdeauna sentimentul devenirii, al încolţirii şi înmuguririi; în faţa altor aspecte din fiinţa respectivă, el are sentimentul pieirii. Şi din aceste două forţe fundamentale se vesteşte tot ceea ce vedem noi în dosul lumii senzoriale. În ocultism, ceea ce privim astfel e numit lumea apariţiei şi dispariţiei. Faţă de lumea senzorială privim, aşadar, în lumea apariţiei şi dispariţiei, şi ceea ce se află în dosul ei este înţelepciunea ce pulsează.

În dosul voinţei ce pulsează, înţelepciunea ce pulsează! Înţelepciunea ce pulsează, spun aceasta în mod intenţionat, din simplul motiv că înţelepciunea pe care omul o introduce în noţiunile sale, de obicei nu este o înţelepciune ce pulsează, ci o înţelepciune gândită. Înţelepciunea pe care şi-o însuşeşte omul prin faptul că priveşte în dosul voinţei ce pulsează, care se află în legătură cu lucrurile şi, în împărăţia lucrurilor, domneşte acolo unde pulsează înţelepciunea, înţelepciunea ce pulsează, care îşi manifestă în mod real efectele, există cu adevărat. Acolo unde, ca să zicem aşa, ea se retrage din realitate, apare moartea; acolo unde ea se revarsă, apare devenirea, acolo este naştere, viaţă ce răsare şi încolţeşte. Vedeţi dvs., lumea spre care privim noi aici o putem caracteriza drept o a doua lume, noi o putem circumscrie şi putem spune: Noi privim, în primă instanţă, spre lumea senzorială, drept lumea A, şi spre lumea înţelepciunii ce pulsează, drept lumea B, aflată în dosul lumii senzoriale. Din aceasta  este extrasă substanţa propriului nostru corp eteric. Ceea ce vedem noi afară drept înţelepciune ce pulsează, vedem în propriul nostru corp eteric. Iar în propriul nostru corp fizic noi nu vedem doar ceea ce este aparenţă senzorială, ci şi voinţa ce pulsează, pentru că pretutindeni în lumea noastră senzorială noi vedem voinţă ce pulsează.

desen

Da, acesta este lucrul ciudat: Când noi, ca oameni care au dezvoltat în ei capacitatea de a se lăsa în voia mersului lumii, ne aflăm în faţa unui alt om şi îl privim, atunci culoarea trupului său, dacă ea este o dată roşiatică sau gălbuie, sau verzuie, nu numai roşiatică, gălbuie sau verzuie, ci în aşa fel încât noi, de exemplu, participăm la nuanţa roşiatică a obrajilor săi, atunci noi participăm la realitate, şi avem în interiorul nostru voinţa ce pulsează, adică, noi vedem, prin faptul că obrajii săi au nuanţa roşiatică, tot ceea ce trăieşte şi urzeşte în el trecând, parcă, în noi. Oamenii care sunt dispuşi ei înşişi să observe peste tot obrajii roşii, vor spune: Un om cu obrajii roşii e singurul sănătos. Prin urmare, noi stăm în faţa omului însuşi în aşa fel încât vedem în el această voinţă ce pulsează şi acum putem spune: Corpul nostru fizic, dacă îl schiţăm mai întâi aici prin acest cerc, este luat din lumea A; din lumea voinţei ce pulsează – corpul fizic! Iar corpul nostru eteric, pe care vreau să-l schiţez aici printr-un al doilea cerc, e luat din lumea înţelepciunii ce pulsează, din lumea B. Aveţi caracterizată aici, aşadar, pe de-o parte, legătura dintre lumea înţelepciunii ce pulsează, care se întinde afară, şi propriul nostru corp eteric – şi, pe de altă parte, legătura dintre lumea voinţei ce pulsează, care se întinde afară, şi propriul nostru corp fizic.

Ei bine, în viaţa obişnuită, omului îi este sustrasă puterea de a şti că există o legătură între una şi alta. Dvs. vedeţi: Aşa cum am schiţat eu aici lucrurile, există o legătură nemijlocită între lumea senzorială exterioară şi corpul nostru fizic, pe de-o parte, şi între lumea înţelepciunii active şi corpul nostru eteric, pe de altă parte. Aici sunt legăturile. Dar omului i-a fost sustrasă legătura, el nu poate exercita nici o influenţă asupra ei. Cum de nu exercită nici o influenţă? Ei bine, există o situaţie în care gândurile noastre şi întreaga noastră viaţă, aşa cum o dezvoltăm în suflet drept emitere de judecăţi, nu sunt atât de inofensive, ca să mă exprim astfel, pentru propria noastră realitate, ca în viaţa cotidiană.

În viaţa cotidiană, când omul e treaz, nişte zei buni au avut grijă ca gândurile noastre să nu acţioneze prea dăunător asupra propriei noastre realităţi, ei ne-au sustras puterea pe care gândurile noastre ar putea s-o exercite asupra corpului nostru fizic şi asupra corpului nostru eteric, căci altfel ar fi rău de tot în lume. Dacă gândurile – subliniez încă o dată – ar însemna cu adevărat în lumea oamenilor ceea ce înseamnă ele, de fapt, ca gânduri divine, atunci omul ar provoca prin fiecare eroare un mic proces de moarte în interiorul lui şi în curând el s-ar usca de tot. Dar o minciună! Dacă omul şi-ar arde cu fiecare minciună partea de creier corespunzătoare, aşa cum ar trebui să se întâmple, dacă el ar interveni cu adevărat în viaţa lumii, atunci el ar vedea cât timp ar rezista creierul lui. Nişte zei buni au sustras sufletului nostru puterea asupra corpului nostru eteric şi a corpului nostru fizic. Dar nu poate fi mereu aşa. Dacă noi nu am exercita în permanenţă, din sufletul nostru, absolut nici o influenţă asupra corpurilor noastre fizic şi eteric, foarte curând forţele din corpul nostru fizic şi din corpul nostru eteric ar fi epuizate, atunci viaţa noastră ar fi foarte scurtă; fiindcă în sufletul nostru există, după cum vom vedea în continuarea conferinţelor, acele forţe care trebuie să se reverse în corpurile fizic şi eteric, de care avem nevoie în aceste corpuri. De aceea, în anumite perioade, din sufletul nostru trebuie să se reverse în corpul eteric şi în corpul fizic nişte curenţi de forţe. Acest lucru se petrece în cursul nopţii, când dormim. Atunci, din univers curg, prin intermediul eului şi al corpului astral, curenţii de care avem nevoie, pentru a anihila oboseala. Aici există cu adevărat acea legătură vie dintre lumea voinţei şi lumea înţelepciunii, pe de-o parte, şi corpurile noastre fizic şi eteric, pe de altă parte. Fiindcă în aceste lumi dispar în timpul somnului corpul astral şi eul. Ele pătrund aici şi formează nişte centre de atracţie pentru substanţele care trebuie să se reverse acum din lumea înţelepciunii în corpul eteric şi din lumea voinţei ce pulsează în corpul fizic. Aceasta trebuie să aibă loc în timpul nopţii. Dacă omul ar asista în mod conştient la ceea ce se petrece, aţi vedea cum ar avea loc această revărsare! Dacă omul, cu erorile şi cu viciile lui, cu tot ceea ce face el rău în lume ş.a.m.d., ar asista în mod conştient la acest lucru, atunci din acestea ar rezulta un aparat ciudat de captare a forţelor care ar trebui să se reverse în el. În acest caz, în corpul eteric şi în corpul fizic ar avea loc nişte procese de distrugere înfiorătoare, prin ceea ce ar trimite omul, din lumea înţelepciunii ce pulsează şi din lumea voinţei ce pulsează, prin eul său şi prin corpul său astral, în corpurile fizic şi eteric.

De aceea, iarăşi, nişte zei buni au avut grijă ca noi să nu putem asista în mod conştient, atunci când, în timpul nopţii, în corpurile noastre fizic şi eteric trebuie să se reverse forţa justă. Căci ei au estompat, pentru perioada stării de somn, conştienţa omului, pentru ca el să nu distrugă prin gândurile sale, care atunci ar avea efect, ceea ce, în mod absolut neîndoielnic, el ar distruge. Acesta este, de asemenea, lucrul care ne provoacă cele mai multe dureri, dacă pornim temeinic la lucru, pe calea cunoaşterii, când ne înălţăm în lumile superioare. Găsiţi descris în lucrarea Cum dobândim cunoştinţe despre lumile superioare? faptul că viaţa nocturnă, viaţa pe care o petrecem în somn, este chemată în ajutor pentru ca noi să ne putem înălţa din lumea realităţii exterioare în lumile superioare. Când omul începe să-şi strălumineze, din lumea imaginaţiei, conştienţa de somn, prin cunoştinţe, experienţe, trăiri, el trebuie să vadă cum o scoate la capăt, ca să excludă în mod just din conştienţa sa toate sursele de distrugere a corpurilor sale fizic şi eteric. Aceasta creează necesitatea de a ne cunoaşte pe noi înşine foarte exact, atunci când ne înălţăm în lumile superioare. Când omul se cunoaşte foarte exact, el încetează, în majoritatea cazurilor, să se iubească. De cele mai multe ori, iubirea de sine încetează, atunci când începem să ne cunoaştem, şi această iubire de sine, care există întotdeauna la omul care nu a ajuns la autocunoaştere – fiindcă este o amăgire dacă cineva crede că nu se iubeşte pe sine, el se iubeşte mai mult decât orice altceva pe lume –, noi trebuie să fi învins această iubire de sine, ca să ne putem exclude pe noi înşine. Când urcăm în lumile superioare, noi trebuie să ajungem cu adevărat în situaţia de a ne spune: Aşa cum eşti tu acum, trebuie să te dai la o parte. Şi am făcut deja foarte mult în acest sens, dacă am devenit un om ce se lasă în voia mersului lumii. Dar nu trebuie să ne iubim absolut deloc. Trebuie, aşadar, să avem mereu posibilitatea de a simţi: Tu trebuie să te dai la o parte. Fiindcă, dacă nu poţi da la o parte ceea ce iubeşti de obicei la tine, erorile, meschinăriile, prejudecăţile, simpatiile, antipatiile etc. – dacă nu le poţi da pe toate la o parte, atunci înălţarea ta ar avea loc în aşa fel încât, din cauza erorilor, a meschinăriilor, a prejudecăţilor tale, s-ar amesteca anumite forţe în ceea ce trebuie să se reverse în om pentru ca el să poată deveni clarvăzător. Aceste forţe s-ar revărsa în corpurile fizic şi eteric; şi câte erori, atâtea procese de distrugere vor exista pe urmă. Cât timp noi nu suntem conştienţi în somn, cât timp nu putem să ne înălţăm în lumile clarvederii, atâta timp nişte zei buni ne feresc de aceste forţe, fac în aşa fel încât ele să nu se reverse, prin curenţii ce vin din lumea voinţei ce pulsează şi din lumea înţelepciunii ce pulsează, în corpul nostru fizic şi în corpul nostru eteric. Dar apoi, când ne ducem conştienţa sus, în lumea clarvederii, atunci nici un fel de zei nu ne mai protejează – căci protecţia pe care ei ne-o dau constă tocmai în faptul că ne iau conştienţa –, atunci trebuie să înlăturăm noi înşine toate prejudecăţile, simpatiile, antipatiile etc., existente. Toate acestea trebuie să fie date la o parte de noi înşine; fiindcă, dacă în noi mai rămâne un rest de iubire de sine, un rest din dorinţele noastre personale, dacă suntem în situaţia de a emite o judecată sau alta pe baza a ceea ce suntem ca personalitate, atunci toate acestea sunt cauze prin care dăunăm sănătăţii noastre, corpurilor noastre fizic şi eteric, când evoluăm spre lumile superioare.

Este de o extraordinară importanţă să fim atenţi la acest lucru. De aceea, trebuie să fim convinşi de marea importanţă a faptului că în viaţa obişnuită din timpul zilei omului îi este sustrasă orice influenţă asupra corpurilor sale fizic şi eteric, prin faptul că gândurile noastre, aşa cum ni le formăm noi când ne aflăm în corpurile fizic şi eteric, nu au absolut nimic comun cu realitatea, sunt ineficace şi, de aceea, nici nu au putere de decizie asupra realităţii. Noaptea, ele pot face deja să apară o decizie. Fiecare gând eronat ar distruge corpurile fizic şi eteric. Şi atunci ne-ar apărea în faţa ochilor tot ceea ce am descris acum. Atunci, lumea senzorială ne-ar apărea ca un ocean de voinţă ce pulsează şi în dosul lui ar apărea, acţionând parcă prin această voinţă şi biciuind această voinţă în sus şi în jos, înţelepciunea care construieşte lumea, dar în aşa fel încât ar provoca în permanenţă, cu bătăile valurilor ei, procesele apariţiei şi dispariţiei, ale naşterii şi morţii. Aceasta este lumea adevărului, în care privim acum, lumea voinţei ce pulsează şi a înţelepciunii ce pulsează; aceasta din urmă este însă lumea apariţiei şi a dispariţiei, a naşterilor şi morţilor care se succed fără încetare. Aceasta este, de fapt, lumea noastră, a cărei cunoaştere e nespus de importantă. Fiindcă, dacă am cunoscut-o, începem să găsim, într-adevăr, mijlocul cel mai important de a ajunge la o atitudine tot mai completă de a ne lăsa în voia mersului lumii, pentru că ne simţim tot mai implicaţi în şirul unor naşteri şi morţi neîncetate, şi pentru că ştim: Cu tot ceea ce facem, noi ne situăm în cadrul proceselor de apariţie şi dispariţie. Şi atunci, ceea ce e bun nu va fi pentru om doar ceva despre care el spune: Acesta e un lucru bun, el mă umple de simpatie. Nu, acum omul începe să ştie: Binele este în univers ceva creator, ceva care înseamnă pretutindeni lumea naşterii. Şi, în legătură cu răul, omul simte pretutindeni că el este putreziciune ce se revarsă. Aceasta este o trecere importantă spre o nouă concepţie despre lume, în care nu vom mai putea simţi răul altfel decât drept Înger al morţii care trece prin lume, o concepţie despre lume în care nu vom mai putea simţi binele altfel decât drept creatorul permanentelor naşteri ale lumii, în mare şi în mic. Şi, din ştiinţa spirituală, omului care înţelege ce poate fi spus astfel, îi poate miji o presimţire: cât de mult ne putem aprofunda concepţia despre lume, prin această ştiinţă spirituală, prin această concepţie despre lume, pe când în sentiment se revarsă în mod nemijlocit: Lumea binelui şi lumea răului nu sunt doar ceea ce ne apar ele în maya exterioară, unde noi stăm, cu puterea de judecată, numai în faţa binelui şi a răului, fără a găsi altceva de spus decât că una e simpatică, iar alta e antipatică. Nu, lumea binelui este lumea activităţii creatoare, iar răul este Îngerul distrugerii, care trece cu coasa prin lume. Şi, cu fiecare lucru rău, noi devenim nişte colaboratori ai Îngerului distrugerii, luăm noi înşine parte la procesele morţii, ale putrezirii. Asupra întregii noastre concepţii despre lume acţionează, dându-i forţă, noţiunile pe care ni le însuşim pe bază spirituală. Acesta este lucrul puternic pe care omenirea trebuie să-l preia în evoluţia culturii şi civilizaţiei viitoare, fiindcă de el vor avea nevoie oamenii. Până acum, nişte zei buni au avut grijă de oameni, acum însă, în cea de-a cincea epocă de cultură postatlanteană, a venit vremea în care omului îi sunt date în mână, într-o măsură mai mare sau mai mică, destinele, în care lui îi va fi dat iarăşi în mână binele şi răul. Şi atunci, este necesar ca oamenii să ştie ce reprezintă binele, ca principiu creator, şi ce reprezintă răul, ca principiu aducător de moarte.