|
Evanghelia după Marcu, se ştie, începe prin cuvintele: „Acesta este începutul Evangheliei lui Iisus Hristos.“*
* În Biblia, ed. 1982,
Bucureşti: „Începutul Evangheliei lui Iisus Christos, Fiul lui
Dumnezeu“ (n.t.).
Pentru oamenii de azi care caută să înţeleagă această
Evanghelie aceste prime cuvinte conţin deja trei enigme: „Acesta este
începutul...“ Al cui început? Cum poate fi înţeles
acest început? Apoi, a doua enigmă: „... începutul
Evangheliei...“. Care este semnificaţia cuvântului „Evanghelie“
din punct de vedere antroposofic? În sfârşit, a treia
enigmă, despre care am vorbit foarte des, este însăşi persoana
lui Christos Iisus.
Cel care este însufleţit de o dorinţă profundă de adevăr, de cunoaştere de sine, trebuie înainte de toate să-şi dea seama că omenirea este angajată într-o evoluţie, că ea avansează şi că, prin urmare, concepţia pe care oamenii şi-o fac despre un lucru, modul în care ei îl înţeleg nu este ceva imuabil, stabilit odată pentru totdeauna; forma sub care se oferă o revelaţie oamenilor evoluează şi ea şi lucrurile cele mai profunde impun în mod necesar celor care iau în serios cuvintele „evoluţie“ şi „progres“ să le examineze şi să le înţeleagă mereu mai bine şi mereu mai profund odată cu trecerea timpului. Pentru un document cum este Evanghelia după Marcu, un anumit punct de răscruce în ceea ce priveşte înţelegerea a intervenit de fapt ‒ şi asta o vom arăta în legătură cu cele trei enigme despre care vorbeam mai înainte ‒ chiar în epoca noastră. Ceea ce a condus la înţelegerea adevărată a acestei Evanghelii ‒ înţelegere care ne arată ce înseamnă că „Evanghelia începe“ ‒ s-a pregătit încet şi treptat, însă clar. De ce se întâmplă asta?
Dacă ne îndreptăm privirea spre ceea ce umplea sufletele cu doar puţin timp în urmă, deja vedem în ce fel a putut şi a trebuit să se schimbe modul de înţelegere referitor la o asemenea chestiune. Dacă mergem dincolo de secolul al XIX-lea, ne apropiem tot mai mult de o perioadă în care oamenii, care în viaţa spirituală aveau în general de-a face cu Evangheliile, puteau porni de la o cu totul altă bază de înţelegere decât cei din ziua de azi. Ce-şi putea spune, de exemplu, un om din secolul al XVIII-lea neaparţinând spiritelor ‒ foarte rare în cursul ultimelor secole ‒ care fuseseră initiate sau care primiseră o revelaţie ocultă? Ce-şi putea spune un om care îşi trăia viaţa ca toţi ceilalţi şi care nu primise nimic altceva decât ceea ce-i oferea viaţa exterioară, exoterică? Spiritele din acest timp, chiar şi cele mai cultivate, nu-şi puteau extinde privirea decât asupra a trei milenii: primul mileniu de dinaintea erei creştine, estompându-se oarecum într-o obscuritate nebuloasă, şi alte două, care nu erau încă cu totul încheiate, de la întemeierea creştinismului. Întorcându-ne în urmă până la acest prim mileniu precreştin, vedem, ca un fel de preistorie mitică întunecată, epoca Persiei antice. Aceasta, împreună cu puţinul care se ştia despre vechiul Egipt, constituia atunci preliminariile istoriei propriu-zise, care începe abia cu Grecia.
Civilizaţia greacă forma la acea epocă punctul de plecare, baza întregii culturi şi la ea se întorceau toţi cei care voiau să pătrundă mai adânc în viaţa umană. În cadrul civilizaţiei greceşti, datorită lui Homer, a tragicienilor greci şi în special a scriitoriilor greci, a apărut tot ceea ce se ştie despre epoca cea mai veche a acestui popor şi a muncii sale în slujba umanităţii. Urmărind cursul istoriei vedem survenind declinul Greciei, sufocată de Roma. Dar acest declin nu era decât aparent, căci dacă Roma a învins Grecia din punct de vedere politic, în realitate ea s-a impregnat de civilizaţia, de cultura şi spiritualitatea grecilor. Astfel încât s-ar putea spune: politic, romanii i-au învins pe greci; spiritual însă grecii sunt cei care i-au învins pe romani. Şi în timpul acestei lente cuceriri spirituale a Romei de către greci ‒ în care prin sute şi sute de canale Atena a revărsat tot ceea ce ea realizase spre Roma, iar Roma spre toate celelalte civilizaţii ale lumii ‒ creştinismul se infiltra în cultura greco-romană, o penetra din ce în ce mai profund şi suferea o modificare esenţială prin aportul pe care popoarele germanice l-au adus la progresul acestei culturi greco-romane. Pentru oamenii secolului al XVIII-lea, mileniul al doilea de istorie şi primul mileniu al erei creştine a apărut ca lenta fuziune a elenismului cu spiritul roman şi cu creştinismul.
Apoi a venit mileniul al treilea de civilizaţie al omenirii şi al doilea mileniu creştin; în aparenţă totul decurge la fel, dar în realitate, studiind lucrurile mai îndeaproape, ne dăm seama că ele decurg cu totul diferit. Nu avem decât să luăm aminte la două personalităţi, cea a unui pictor şi cea a unui poet, care, deşi la numai câteva secole după primul mileniu creştin, ne arată că începând cu cel de al doilea mileniu se profilează o eră cu totul nouă pentru civilizaţia occidentală, ale cărei efecte se vor face simţite multă vreme. Cele două personalităţi sunt Giotto [l] şi Dante [2] ‒ unul pictor, celălalt poet. Ei au format un fel de punct de pornire pentru tot ce a urmat şi tot ceea ce ei au produs a fost izvorul civilizaţiei occidentale. ‒ Aşa au fost cele trei milenii pe care omul secolului al XVIII-lea le putea cunoaşte.
A urmat apoi secolul al XIX-lea. Numai cel a cărui privire pătrunde profund în spiritul culturii noastre poate întrevedea tot ceea ce s-a întâmplat, ceea ce a trebuit să se transforme în acest secol. Sufletele, inimile poartă în ele amprenta acestor lucruri; dar pentru înţelegerea lor sunt puţine elemente. În secolul al XVIII-lea, perspectiva oamenilor nu mergea în urmă decât până în Grecia; tot ceea ce a precedat-o era vag şi imprecis. În secolul al XIX-lea s-a produs un fapt pe care foarte puţini îl înţeleg şi-l apreciază la justa lui valoare: Orientul a pătruns în civilizaţia occidentală şi a influenţat-o puternic. Acesta este faptul pe care noi trebuie să-l studiem mai îndeaproape, dacă vrem să înţelegem transformarea care s-a produs în cultură în secolul al XIX-lea. La drept vorbind, această influenţă a Orientului a aruncat şi va arunca asupra civilizaţiei moderne lumini şi umbre, care îi va obliga pe oameni să îşi facă despre lucruri o părere cu totul diferită decât cea de până acum.
Anumite spirite mari au influenţat în mod deosebit gândirea occidentală; ceea ce aceste spirite au adus omenirii se regăseşte în tot ceea ce poartă în sufletul său un om la începutul secolului al XIX-lea care participă la viaţa spiritului. Printre aceste spirite mari care au influenţat gândirea occidentală pot fi citaţi regele David [3], Homer [4], Dante, Shakespeare [5] şi cel care tocmai acum intră în viaţă: Goethe. Pentru istoricii viitorului va fi evident că viaţa spirituală a oamenilor din această epocă este profund determinată de aceste cinci individualităţi. Până la cele mai fine acorduri au răsunat în suflete, mai mult decât am crede, ceea ce am putea numi sentimentele, adevărurile cântate în Psalmi, viziunile lui Homer, cele ale lui Dante, tot ceea ce ne-a relevat Shakespeare şi care, chiar dacă nu a existat ca atare la Shakespeare însuşi, însufleţeşte omul modern. La toate acestea se adaugă lupta sufletului pentru cucerirea adevărului care ne este zugrăvită în Faust, luptă pe care o dă fiecare dintre noi, astfel încât se poate spune: Orice suflet care se străduieşte să atingă adevărul are în el ceva din Faust.
În sfârşit, privirea omenirii s-a deschis în această epocă spre o nouă perspectivă, dincolo de cele trei milenii ce includ cele cinci individualităţi pe care le-am citat. La viaţa spirituală a Europei s-a adăugat, pe nişte căi care rămân de nepătruns pentru istoria materialistă, un Orient interior. Nu numai că s-a luat cunoştinţă de Vede, de Bhagavad Gita, care au colorat cu o nuanţă nouă concepţia despre lume, nuanţă care diferă cu totul de cea care se găseşte în Psalmi, sau la Homer, sau la Dante. Dar, în plus, pe căi ascunse, a apărut un element nou care a devenit din ce în ce mai vizibil în cursul secolului al XIX-lea. Pentru a ne da seama de aceasta este suficient să cităm un nume, un nume care a făcut multă vâlvă spre mijlocul secolului al XIX-lea: Schopenhauer [6]. Ceea ce frapează la Schopenhauer, când nu ne limităm la latura teoretică a sistemului său, ci studiem sentimentele, întrucâtva latura afectivă ce străbate gândirea sa, este înrudirea profundă a acestui om al secolului al XIX-lea cu gândurile, cu spiritul orientalo-arian. Din fiecare din frazele sale, din modul de a-şi exprima sentimentele, s-ar putea spune, se degajă, palpită şi trăieşte un element oriental în Occident; acesta se regăseşte la Eduard von Hartmann [7] în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Tocmai spuneam că acest element oriental a pătruns în cultura
Occidentului pe căi secrete, ascunse. Se înţelege mai bine ce vor
să însemne acestea când ne dăm seama că în cursul
secolului al XIX-lea în modul de a gândi şi simţi al omului
s-a produs o schimbare totală, un fel de metamorfoză; aceasta nu numai
într-un punct oarecare de pe Pământ, ci în viaţa
spirituală a lumii întregi. Pentru a înţelege ce s-a
întâmplat atunci este suficient să ne dăm osteneala să
comparăm ceea ce s-a scris în secolul al XIX-lea despre religie,
filosofie, sau despre un domeniu oarecare al vieţii spirituale cu
operele de la începutul secolului al XVIII-lea. Vom vedea atunci
că s-a petrecut o schimbare, o metamorfoză fundamentală, că interesul
pentru marile probleme ale umanităţii a slăbit, acesta
îndreptându-se spre noile probleme, spre noile moduri de a
simţi. Vom vedea că religia şi tot ce se leagă de ea nu-i va mai putea
satisface pe oameni sub forma în care le-a fost prezentată
până atunci. Peste tot se cerea altceva, cunoştinţe mai profunde,
adevăruri mai tainic ascunse în subteranele religiei. Şi aceasta
nu numai în Europa. Tocmai asta este ceea ce caracterizează
această cotitură a secolului al XIX-lea: în toată lumea
civilizată, oamenii se simt impulsionaţi interior să gândească
altfel decât înainte. Dacă vrem să ne facem o idee precisă
despre ceea ce s-a întâmplat la acel moment, trebuie văzut
că atunci s-a produs un fel de apropiere generală între popoare,
între diferitele culturi, între diferitele confesiuni. Aşa
încât, în mod foarte curios, în secolul al
XIX-lea membrii celor mai diverse confesiuni religioase au
început să se înţeleagă, să se apropie. Să ne fie permis să
cităm un exemplu caracteristic al acestui fenomen.
În anii '30 ai secolului al XIX-lea a apărut în Anglia
un om, un brahman, Ram Mohan Roy [8],
partizan a ceea ce el considera a fi adevărata Vedanta. Ram Mohan Roy,
care a murit la Londra în 1833, a exercitat o mare influenţă şi
chiar a produs o impresie puternică asupra majorităţii contemporanilor
săi care se interesau de aceste chestiuni. Ceea ce este straniu la el
este că, pe de o parte, este un reformator neînţeles al
hinduismului, iar pe de altă parte tot ce spunea era înţeles
totuşi de spiritele foarte cultivate ale Europei timpului său. Nu
expunea idei pe care le-ar fi putut înţelege doar cei care erau
versaţi în orientalism; el se adresa raţiunii şi bunului-simţ
comun.
Ce apăra Ram Mohan Roy? El spunea cam acest lucru: Eu trăiesc
în sânul hinduismului, care adoră mulţi zei. Când
îi întrebi pe compatrioţii mei de ce adoră cutare sau
cutare zeu, ei îţi răspund: Fiindcă acesta este un obicei vechi,
pentru că noi nu cunoaştem altceva. Noi facem ceea ce făceau moşii şi
strămoşii noştri... etc. Şi, pentru aceasta, spunea Ram Mohan Roy,
religia ţării mele este înghiţită astăzi de o idolatrie
reprobabilă, care nu face cinste acelei măreţii pe care a cunoscut-o
odinioară. Altădată exista o religie, în parte cu multe
contradicţii, conţinută deja în Vede, care a fost tradusă, să
zicem aşa, pentru gândirea omenească în forma cea mai pură
în Vedanta, de către Viasa. În aceasta, spunea el, mă
recunosc. Pentru a o răspândi, nu numai că a tradus în
limba compatrioţilor săi scrieri din idiomurile cele mai variate şi
cele mai de neînţeles, dar chiar a extras fragmente din ceea ce
el considera a fi adevărata învăţătură şi le-a răspândit
în jurul lui. Care era intenţia lui Ram Mohan Roy? El credea a fi
recunoscut în spatele multitudinii de zei, în spatele
cultului idolatru practicat de indieni existenţa unui Dumnezeu unic, a
unei fiinţe spirituale care trăieşte în toate lucrurile, pe care
oamenii, orbiţi de idolii lor, nu o mai văd, dar care ar trebui să
pătrundă din nou în sufletul omenesc. Şi când vorbea acest
brahman hindus despre ceea ce el considera a fi adevărata
învăţătură Vedanta, adevărata religie indiană, auditorilor săi nu
li se părea necunoscut ceea ce auzeau; cei care-l ascultau aveau
impresia că acesta predică mai curând o credinţă bazată pe
raţiune, la care oricine ar putea avea acces dacă prin raţiunea proprie
s-ar îndrepta spre Dumnezeul unic.
Ram Mohan Roy a avut şi urmaşi, între alţii pe Rabindranath
Tagore [9]. Unul din aceşti
succesori [10] a ţinut în
1870, lucru foarte curios, o conferinţă despre Christos şi creştinism.
Este extraordinar de interesant să auzi un hindus vorbind despre
Christos şi creştinism. Adevăratul mister al creştinismului îi
era total necunoscut oratorului, el nu-l atingea nici pe departe. Prin
întreaga turnură pe care o lua conferinţa sa se vedea că nu putea
sesiza semnificaţia acelui eveniment fundamental, anume că creştinismul
nu este o învăţătură personală a unui maestru, ci că el îşi
are izvorul în Misteriul de pe Golgota, într-un fapt
universal, în Moarte şi Înviere. În schimb, el
remarca foarte bine că Christos Iisus este o personalitate unică
în istoria lumii, o personalitate de-o importanţă capitală pentru
orice inimă omenească, o personalitate care trebuie să fie un ideal
pentru toţi oamenii de pe Pământ. Era ciudat să-l auzi pe acest
hindus vorbind astfel despre Christos, să-l auzi spunând:
Când studiezi creştinismul îndeaproape eşti obligat să
constaţi că el este destinat a se dezvolta în continuare, a se
perfecţiona chiar şi în Occident. Căci creştinismul pe care
europenii îl aduc în ţara mea nu îmi pare a fi
adevăratul creştinism.
Acest exemplu ne arată că, la acea epocă, nu numai în Europa
spiritele începeau să vrea să înţeleagă religiile în
ceea ce aveau ele mai secret, ci chiar şi în îndepărtata
Indie – şi în încă multe alte locuri de pe Pământ –
sufletele se trezeau şi începeau să ia în considerare
dintr-un punct de vedere cu totul nou hrana spirituală care le fusese
oferită secole şi milenii la rând. Numai încetul cu
încetul se va percepe cu toată puterea de înţelegere
metamorfoza care s-a efectuat în suflete în secolul al
XIX-lea. Şi abia mai târziu istoricii vor recunoaşte că acest
fenomen, care în aparenţă nu interesa decât un mic număr de
indivizi, şi-a extins acţiunea în toate inimile, în toate
sufletele, prin mii de ramificaţii şi că el trebuia în mod
necesar să aducă în fiinţa tuturor celor care participă la viaţa
spirituală o transforare profundă a concepţiilor, a modului de a
considera toate problemele. La ora actuală, în lume s-a trezit un
interes într-adevăr enorm pentru adâncirea problemelor
religioase.
Or, scopul mişcării noastre spirituale este de a da un răspuns
acestor întrebări. Aşa cum se prezintă lucrurile acum, nici
învăţăturile tradiţionale, nici ştiinţa modernă, nicio altă
concepţie despre lume bazată pe această ştiinţă nu pot răspunde la
acestea; numai ştiinţa spiritului, cunoaşterea lumilor spirituale, este
capabilă să o facă. Cu alte cuvinte, omenirea, în virtutea
evoluţiei sale, a ajuns astăzi să-şi pună întrebări cărora numai
cunoaşterea lumilor suprasensibile le poate răspunde. Încet,
încet, puţin câte puţin, din sânul vieţii spirituale
occidentale ies idei care rezonează la cele mai frumoase
învăţături ale Orientului. Noi am insistat mereu asupra faptului
că ideea reîncarnării, de exemplu, decurge în mod cu totul
natural chiar din gândirea occidentală şi că nu este deloc
necesar să mergi şi s-o împrumuţi din budism, aşa cum nu este
necesar să preiei din vechile documente teorema lui Pitagora. Ideea
reîncarnării a apărut de la sine în sufletul omului modern
şi a aruncat astfel o punte de legătură între epoca noastră şi
acele timpuri antice aflate dincolo de cele trei milenii despre care
vorbeam mai sus; căci în acest răstimp de trei mii de ani,
timpuri care ajung până la Buddha, ideea reîncarnării nu a
fost nicăieri punctul central al gândirii omeneşti. Orizontul
oamenilor s-a extins dincolo de cele trei milenii de istorie, ceea ce a
făcut să apară peste tot întrebări noi, întrebări cărora
numai o ştiinţă a spiritului le poate răspunde.
Să ne punem chiar de la început întrebarea care rezultă din primele rânduri ale Evangheliei după Marcu, şi anume de ce a trebuit să fie menţionat acolo: „Începutul Evangheliei lui Iisus Christos“. Să ne amintim că imediat după aceaste cuvinte introductive urmează nu numai ceva caracteristic pentru un vechi profet, ci şi vestirea lui Christos. Această vestire de către Ioan Botezătorul a fost astfel caracterizată, încât o putem formula prin cuvintele: „Vremurile s-au împlinit. Împărăţia lui Dumnezeu coboară pe Pământ“. Ce înseamnă toate acestea?
Să încercăm, ajutaţi de lumina pe care ne-o furnizează cercetarea spirituală, să facem să retrăiască puţin în noi vremurile care conţin în sânul lor această „împlinire“ ; să vedem ce vrea să spună „Timpurile vechi s-au împlinit, timpurile noi încep“. Cel mai uşor ar fi să considerăm un fapt sau o fiinţă a acestor „timpuri vechi“, apoi o alta aparţinând „timpurilor noi“, cele două fiind situate istoriceşte în aşa fel, încât Evenimentul de pe Golgota vine plasat exact între ele. Să ne străduim să înţelegem în ce constă diferenţa dintre cele două epoci, să recunoaştem de ce timpurile vechi s-au împlinit şi în ce constă această eră nouă care începe; să încercăm mai ales să nu cădem în abstracţiuni şi să rămânem în domeniul concretului, al realului.
Aş dori să vă atrag atenţia asupra unei figuri a acestui prim mileniu de istorie de care aminteam mai sus. În vremurile cele mai îndepărtate ale acestui prim mileniu, o personalitate le-a dominat pe toate celelalte: cea a lui Homer, marele poet şi cântăreţ grec. Omenirea de astăzi nu mai ştie nimic despre el, în afară de numele său, de care se leagă două opere mari: Iliada şi Odiseea. În secolul al XIX-lea chiar şi acest nume este aprig contestat. În ochii noştri, personalitatea lui Homer apare ca un fenomen pe care îl admiri cu cât îl cunoşti mai bine. Putem spune că eroii pe care i-a creat Homer în Iliada şi Odiseea sunt mai vii decât personajele politice ale Greciei. Spiritele cele mai diferite care l-au studiat pe Homer au ajuns la concluzia că, dacă îl judeci după precizia descrierilor sale, ar trebui să presupui că el a fost medic; alţii cred că el a fost artist, sculptor; alţii mai sunt de părere că era un meşteşugar. Napoleon se minuna de ştiinţa tacticii şi strategiei de care fac dovadă descrierile sale. Adesea era considerat un cerşetor care rătăcea prin ţară. Extrema diversitate a acestor ipoteze, dacă nu conduce la niciun rezultat sigur, are cel puţin meritul de a ne face să întrevedem personalitatea cu totul aparte a lui Homer.
Să luăm ca exemplu unul din eroii din Iliada: Hector. Cu câtă
plasticitate, cât de armonios şi de închegat se
înalţă el în faţa noastră! Vedeţi sentimentele pe care el
le încearcă cu privire la oraşul său natal, Troia, cum se
comportă el cu soţia sa, Andromaca, cu Ahile, atitudinea faţă de armată
şi faţă de generali; încercaţi să evocaţi în mod interior
acest om, cu toate slăbiciunile soţului care îşi iubea patria
în sensul antic al cuvântului, care se putea lăsa amăgit,
înşelat ‒ reamintiţi-vă relaţia cu Achile ‒ cum numai spiritele
mari se lasă înşelate. Un om de o mare şi complexă umanitate, aşa
este Hector pe care ni-l zugrăveşte Homer. Înalta sa
personalitate apare din ceţurile Antichităţii ‒ căci,
bineînţeles, Homer ne descrie evenimente care s-au desfăşurat
înaintea timpului său şi pentru aceasta ele par cu atât mai
neclare ‒, profilându-se cu o aură mitică pentru omul modern, ca
de altfel toţi eroii lui Homer. Vă rog deci să vă aplecaţi privirea
asupra acestei personalităţi a lui Hector. Pot exista sceptici,
filologi de toate felurile, care se îndoiesc că Hector ar fi
existat vreodată, care se îndoiesc de asemenea că ar fi fost
vreodată un Homer; dar cei care cântăresc pro şi contra tot ce
poate fi examinat în lucrurile omeneşti vor ajunge la concluzia
că Homer nu a descris decât fapte reale şi că Hector a trăit
într-adevăr în Troia, ca şi Ahile şi alte personaje. Ei ne
mai apar ca nişte fiinţe umane reale, poate greu de înţeles dar
pe care poetul le evocă înaintea noastră cu toate
particularităţile lor. Acest chip al lui Hector, învins de Ahile,
trebuie să ni-l reprezentăm ca pe un personaj adevărat, unul dintre
principalii şefi ai armatei troiene. Avem în el o personalitate
aparţinând timpurilor precreştine după care se poate judeca cum
au fost oamenii din timpurile care au precedat venirea lui Christos.
Şi acum vă atrag atenţia asupra unui alt personaj, care a trăit
în secolul al V lea înaintea erei noastre, asupra unui mare
filosof care şi-a petrecut marea majoritate a vieţii sale în
Sicilia, un personaj curios: Empedocle [11].
Într-adevăr, Empedocle este nu numai omul care a vorbit primul
despre cele patru elemente ‒ foc, aer, apă şi pământ ‒, de faptul
că tot ceea ce se întâmplă în natură se produce prin
asocierea şi disocierea acestor patru elemente, conform principiilor
urii şi iubirii care le guvernează, dar el a exercitat, mai ales asupra
vieţii din Sicilia, o mare influenţă; el a fost un organizator
remarcabil în probleme de stat şi a parcurs ţara în lung
şi-n lat pentru a trezi oamenilor interesul pentru lucrurile
spirituale. Când examinăm viaţa lui Empedocle, ea ne apare
în acelaşi timp profund spirituală şi foarte aventuroasă. Unii se
pot îndoi de existenţa lui. Ştiinţa spiritului ştie tot
atât de sigur că Empedocle a trăit în Sicilia, că a fost un
om de stat, un iniţiat, un magician, după cum la fel de sigur ştie că
Hector a trăit în Troia, aşa cum ni-l descrie Homer. Şi, pentru a
caracteriza poziţia foarte ciudată a lui Empedocle faţă de lume, vom
aminti un fapt care nu a fost descoperit dar este cât se poate de
real, şi anume că el a sfârşit aruncându-se în Etna
şi pierind în foc pentru a se uni cu întreaga existenţă din
jur. Aceasta este cea de-a doua personalitate a timpurilor precreştine.
Să studiem aceste două personaje în lumina ştiinţei
spiritului. În primul rând noi ştim că ele trebuie să
reapară, că sufletele lor revin pe Pământ. Făcând
abstracţie de încarnările intermediare, să le căutăm în
epoca creştină. Vom avea astfel un exemplu care ne va ajuta să
înţelegem mai bine transformarea pe care a suferit-o evoluţia
omenească în urma Misteriului de pe Golgota.
Întrebându-ne sub ce formă cele două fiinţe, Hector şi
Empedocle, au reapărut în timpurile creştine, avem posibilitatea
să întrevedem ce impact a avut Misteriul de pe Golgota şi ce
înseamnă „împlinirea timpurilor vechi“ şi „începutul
timpurilor noi“. Când te interesezi într-adevăr serios de
antroposofie, nu te mai dai înapoi în faţa niciuneia din
revelaţiile pe care ea ni le poate da şi pe care faptele exterioare le
confirmă.
Personajul despre care vreau să vă vorbesc acum este considerat de
asemenea fictiv. Dar acest personaj fictiv se leagă de un altul, care a
trăit în mod real. Este vorba de acel Hamlet care a fost creat de
Shakespeare. Cine cunoaşte personajul cel mai faimos al lui
Shakespeare, atât cât poate fi el cunoscut exterior dar mai
ales prin ceea ce ne învaţă ştiinţa spiritului, ştie că Hamletul
său este versiunea scenică a unui prinţ danez care a existat cu
adevărat. Personajul Hamlet pe care l-a creat Shakespeare a trăit
în mod real. Aici nu-mi este posibil să intru în detalii
privind identitatea personjului istoric care i-a servit de model lui
Shakespeare. Vreau numai să vă arăt, citând un exemplu frapant,
cum a reapărut un suflet din Antichitate într-un om din timpurile
creştine. Căci adevăratul personaj după care Shakespeare a modelat
Hamletul său este Hector. Sufletul care trăia în corpul lui
Hector a trăit şi în cel al lui Hamlet. Un exemplu atât de
caracteristic, în care diferenţele care se manifestă între
încarnările succesive ale sufletelor sunt evidente, îţi
permite să-ţi dai seama de ceea ce s-a putut întâmpla
între timp. Personajul Hector a trăit în timpurile
precreştine. În cursul evoluţiei omeneşti intervine Evenimentul
de pe Golgota, iar scânteia care ardea în sufletul lui
Hector a făcut să învie în el prototipul acelui Hamlet
despre care Goethe spunea că „nu este niciodată la înălţimea
situaţiei şi căruia nicio situaţie nu-i convine“. Te poţi întreba
de ce Shakespeare l-a reprezentat astfel? El însuşi nu o ştia,
dar cel care a studiat aceste evenimente în lumina ştiinţei
spiritului cunoaşte forţele care l-au dirijat. Poetul creează în
inconştient; lui îi apare mai întâi chipul eroului
său şi apoi, fără să ştie cum, în faţa privirii sale interioare
se înalţă ca într-un tablou întreaga individualitate
a acestui erou. De ce Shakespeare a pus în valoare anumite
singularităţi ale caracterului lui Hamlet, pe care le accentuează
puternic, pe care, fără îndoială, niciunul dintre contemporanii
săi nu le-ar fi remarcat? Pentru că el le-a observat aşa cum se
desprindeau din arierplanul timpului. El a simţit cum, trecând
dintr-o viaţă anterioară în una nouă, un suflet poate să se
metamorfozeze. Cutezătorul, viteazul Hector a devenit scepticul,
indecisul Hamlet, incapabil să domine evenimentele.
Şi acum să trecem la un alt personaj al timpurilor noi, care şi el a fost cunoscut de oameni în primul rând ca un erou de poem, un poem al cărui erou principal va fi păstrat în memoria omenirii foarte multă vreme după ce autorul însuşi va fi uitat, aşa cum în zilele noastre sunt aproape uitaţi Homer şi Shakespeare. Căci despre Homer nu se mai ştie azi aproape nimic, iar despre Shakespeare îngrozitor de puţine lucruri. Încetul cu încetul se va uita tot ceea ce colecţionarii de naraţiuni şi biografii ne-au spus despre Goethe şi, în ciuda tiparului, în ciuda altor mijloace moderne pe care oamenii le folosesc când vor să afle ceva despre Goethe, acesta va fi de mult uitat, în vreme ce Faustul său va rămâne în toată măreţia şi expresivitatea sa vie. Astăzi, oamenii nu mai ştiu nimic de Homer, dar cunosc încă foarte bine pe Hector şi Ahile; tot aşa, va veni o zi în care ei nu vor mai şti mare lucru despre personalitatea lui Goethe ‒ ceea ce nu este rău ‒ dar nu vor uita niciodată Faustul său.
Acest Faust, pe care-l întâlnim în literatură şi care încheie şi desăvârşeşte opera lui Goethe, corespunde şi el unui personaj istoric. A existat un Faust real, care a trăit în secolul al XVI-lea. El nu se aseamănă deloc cu cel pe care ni-l zugrăveşte Goethe. Dar de ce Goethe îl zugrăveşte astfel? Nu o ştia nici el însuşi. Când îşi îndrepta privirea interioară spre Faustul tradiţional, cel al jocurilor de marionete din copilăria sa, în el intrau forţe aflate îndărătul fiinţei reale care fusese Faust, forţele unei încarnări precedente: Empedocle, anticul filosof grec! Toate acestea au trecut în personajul poemului lui Goethe.
S-ar putea spune: Dacă Empedocle se aruncă în Etna, dacă se
uneşte cu elementul foc al Pământului ‒ ce minunată
spiritualizare, ce minunată spiritualizare a acestei mistici
precreştine a naturii, i-am zice, care astfel devine realitate ‒,
tabloul final al Faustului goetheean
înfăţişează ridicarea lui
Faust în elementul-foc al cerului prin intermediul lui Peter
Seraphicus, şi aşa mai departe! Încet şi treptat, în
aspiraţiile mai profunde ale omului, începe să îşi facă loc
o direcţie spirituală cu totul nouă. De multă vreme deja acest fenomen
începuse să se facă simţit la marile spirite, fără ca ele să fi
ştiut ceva despre reîncarnare şi despre karmă; când voiau
să zugrăvească un suflet mai complex, când voiau să-l descrie din
temeliile vieţii sale interioare, ele descriau tot ceea ce provenea din
încarnările anterioare ale sufletului respectiv. Shakespeare s-a
oprit la Hamletul pe care noi îl cunoaştem fără să fi ştiut că
în acesta trăia sufletul lui Hector; la fel, Goethe l-a descris
pe Faust ca şi cum în acesta trăia sufletul lui Empedocle, cu
toate ciudăţeniile sale, pentru că acest suflet, într-adevăr,
trăia în Faust. Caracteristic este însă că aşa decurge
evoluţia şi progresul neamului omenesc. Aceste două exemple pe care
le-am citat ne arată că marile personalităţi ale Antichităţii se găsesc
atât de profund tulburate în epoca modernă de după
Christos, încât cu greu reuşesc să se adapteze la viaţă.
Ele au regăsit în noua lor încarnare tot ceea ce
însufleţea sufletul lor altădată. Când lăsăm, de exemplu,
personalitatea lui Hamlet să acţioneze asupra noastră, simţim că toată
forţa lui Hector este încă în această personalitate, dar se
simte, de asemenea, că această forţă nu-şi găseşte întrebuinţare,
că ea întâlneşte în epoca modernă rezistenţe, că ceva
nou, un început, îşi exercită acţiunea asupra sufletelor,
pe când în figurile Antichităţii avem de-a face cu o
împlinire, cu un sfârşit de drum. Atât Hector
cât şi Empedocle sunt fiinţe desăvârşite, împlinite,
ajunse la sfârşitul unei evoluţii. Forţa care acţionează în
continuare în omenire trebuie să îşi creeze, în noile
încarnări, căi noi. Aşa îl regăsim pe Hector în
Hamlet, aşa îl regăsim pe Empedocle în Faust, Faust care
mai are în el întregul elan al lui Empedocle spre
profunzimile naturii şi care, datorită naturii lui profunde, a putut
spune: Voi lăsa acum Biblia la o parte; vreau să studiez natura, să fiu
cercetător al naturii, să fiu medic şi nu teolog, Faust care s-a simţit
împins să intre în legătură cu fiinţe demonice, ceea ce
îl face să peregrineze prin lume, să admire lumea, dar fără a o
înţelege. Aici avem o influenţă a elementului empedocleean, care
însă nu se poate adapta la ceea ce trebuie să fie omul după ce
noua epocă şi-a făcut apariţia.
Aceste două exemple ne arată cum în sufletele mari, în suflete despre care oricine se poate informa a intervenit o schimbare majoră şi că dacă vrem să pătrundem în adâncul fiinţelor şi lucrurilor această schimbare majoră devine vizibilă. Şi atunci când se întreabă: Ce s-a întâmplat între vechile şi noile încarnări ale acestor personalităţi? ‒ răspunsul este mereu acesta: Misteriul de pe Golgota! Acel Eveniment pe care Ioan Botezătorul l-a anunţat spunând: Timpurile sunt împlinite, împărăţia spiritului ‒ sau împărăţia cerurilor ‒ coboară în împărăţia oamenilor. Da, împărăţia cerurilor a cuprins cu putere această împărăţie a oamenilor; iar cei care consideră că această influenţă nu este decât exterioară de fapt nu o înţeleg. Ea a cuprins atât de puternic împărăţia oamenilor încât personalităţi marcante din Antichitate, desăvârşite în sine, au trebuit într-un anume fel să înceapă o nouă evoluţie a lor pe Pământ. Ceva se termină odată cu Antichitatea, iar sfârşitul este marcat de Misteriul de pe Golgota. Aceste personaje din Antichitate ne apar ca fiinţe perfecte, închegate în sine. Dar intervine o forţă nouă, care face ca sufletele să pornească cu ele însele un nou început, să reformeze, să toarne totul în forme noi. Aceasta face ca sufletele care au fost odată mari să pară mici, deoarece ele trebuiau să întoarcă sufletele la copilărie, deoarece începea ceva cu totul nou. Iată ceea ce trebuie să înscriem în sufletele noastre, dacă vrem să înţelegem ce semnifică acest cuvânt din debutul Evangheliei după Marcu: „un început“... Da, un început care zdruncină sufletele în profunzimile lor, care aduce în evoluţia omenească un impuls cu totul nou, „un început al Evangheliei“!
Or, ce este Evanghelia? Este ceea ce coboară din împărăţia cerurilor, cu Ierarhiile entităţilor sale superioare, Îngerii şi Arhanghelii, pe care noi am descris-o adesea, este ceea ce coboară din lumea care se ridică deasupra lumii oameneşti. Aici se atinge o înţelegere mai profundă a cuvântului Evanghelie. Evanghelia este un impuls coborât din împărăţia cerească în omenire prin intermediul Îngerilor şi al Arhanghelilor. Orice comentarii abstracte ale cuvântului nu îi sesizează decât în mod imperfect sensul. Cuvântul Evanghelie indică în realitate faptul că la o anumită epocă a început să se reverse pe Pământ o forţă care până atunci nu se revărsase decât în împărăţia Îngerilor şi Arhanghelilor, o forţă care a zdruncinat sufletele omeneşti, cu atât mai profund pe cele mai puternice. Se marchează începutul, care are deci o continuare. Aceasta înseamnă că Evanghelia continuă. Începutul a fost făcut în acele timpuri şi vom vedea că de atunci evoluţia omenească este o continuare a acestui început, o coborâre a impulsului venit din împărăţia Îngerilor, pe care o putem numi Evanghelie.
Nu putem adânci îndeajuns lucrurile când vrem să studiem diferitele Evanghelii şi vom vedea că tocmai Evanghelia după Marcu nu poate fi înţeleasă decât dacă percepem în sens corect evoluţia omenirii, cu toate impulsurile sale, cu tot ce s-a petrecut de-a lungul ei. Nu am dorit să vă fac o descriere exterioară despre aceste lucruri, ci o să vă arăt cum prin recunoaşterea reîncarnării, prin transformarea ei în obiect al cercetării, observând evoluţia sufletelor precum cele ale lui Hector sau Empedocle, devii conştient de întreaga importanţă a impulsului christic. Altfel, se pot întâmpla lucruri foarte frumoase, totul rămâne însă ceva de suprafaţă. Pentru a înţelege ceea ce s-a aflat îndărătul faptului exterior al impulsului christic, trebuie să ne folosim de luminile ştiinţei spiritului, care ne permit să cunoaştem nu numai cum decurge o viaţă în mod izolat, ci şi succesiunea reîncarnărilor. Astăzi trebuie să înţelegem întreaga importanţă a acestei idei a reîncarnării şi să o facem să pătrundă în istorie, pentru ca să devină un element viu al istoriei. Vom vedea atunci apărând efectele acestui impuls suprem pe care îl aduce Evenimentul de pe Golgota. Acest impuls, pe care noi l-am descris deja în mai multe rânduri, se va arăta în special în suflete.
