Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MARCU

GA 139


CONFERINŢA a II-a

Basel, 16 septembrie 1912

Vă reamintiţi care a fost punctul esenţial, scopul principal al conferinţei noastre de ieri: să observăm diferenţa fundamentală dintre viaţa sufletelor care preced Misteriul de pe Golgota şi cea care urmează după acest Misteriu. Nu am vrut să menţionez o caracteristică generală, ci exemple furnizate de ştiinţa spiritului, comparând suflete din timpurile vechi cu suflete din timpurile noi, să arăt cum anumite suflete din trupurile anterioare se prezintă schimbate, transformate în timpurile noi. Cauza unei schimbări atât de radicale nu ne va apărea decât după terminarea acestui ciclu de conferinţe.

Acum nu putem decât reaminti ceea ce a fost spus în altă parte: trezirea conştienţei omeneşti, a Eului uman, pe care Pământul are misiunea să-l formeze, să-l modeleze, nu a început decât odată cu Misteriul de pe Golgota. Nu este foarte exact, dar cu o anumită aproximaţie se poate spune, întorcându-ne în urmă în curentul istoriei, că mai înainte sufletele nu erau încă individualizate, că ele erau stăpânite de suflete-grup. Acesta era cazul mai ales pentru sufletele marcante din timpurile vechi. Un Hector, un Empedocle sunt reprezentanţi tipici ai acestei stări de lucruri. Hector este, într-o formă cât se poate de precisă, anume specializată, imaginea sufletului-grup al poporului troian; la fel, Empedocle este şi el profund legat de un suflet-grup. Încamându-se în era creştină, aceste suflete s-au găsit în faţa unei necesităţi noi: aceea de a dobândi conştienţa Eului. Această trecere de la sufletul-grup la sufletul individualizat este ceea ce a dat un impuls aşa puternic înainte. Şi tot aceasta făcea ca un suflet atât de bine conturat, de ferm ca cel a lui Hector să apară în epoca creştină ca un suflet ezitant, ca şi când n-ar fi destul de matur pentru viaţă, ca de exemplu în sufletul lui Hamlet. Pe de altă parte, un suflet ca cel al lui Empedocle, care se reîncarnează în secolul al XVI-lea ca Faust, reapare sub forma unui aventurier, care se află adesea în situaţii din care nu poate decât cu greu ieşi şi este rău înţeles de contemporanii săi şi chiar de întreaga posteritate.

Am spus adesea că, atunci când este vorba despre o evoluţie cu o astfel de deschidere, ceea ce s-a produs după Evenimentul de pe Golgota şi până astăzi nu este decât foarte puţin lucru. Creştinismul nu este în acest sens decât la început şi marile impulsuri pe care el le aduce vor ieşi la lumină doar în viitorul evoluţiei Pământului. Nu s-ar putea repeta îndeajuns: Creştinismul nu este decât la începutul evoluţiei sale. Dacă vrem însă să participăm la această mare evoluţie, trebuie să mergem în pas cu înţelegerea lui, cu progresul revelaţiilor sale, a impulsurilor mereu noi care ni se fac cunoscute şi care au început odată cu el.

Înainte de toate trebuie să-ţi spui ‒ şi nu e nevoie să fii clarvăzător pentru a-ţi da seama de aceasta ‒ că un început bun de a dezvolta o înţelegere a creştinismului este de a citi Biblia într-un mod cu totul nou. Multe lucruri ne împiedică astăzi s-o facem. În multe medii Biblia este privită dintr-un punct de vedere pe care l-am putea numi dulceag-sentimental. Se vede în ea nu un izvor de cunoaştere, ci o carte destinată să furnizeze o soluţie la tot felul de probleme sufleteşti personale. Când cineva are nevoie de îmbărbătare se adânceşte în lectura unui capitol sau altul al Bibliei, şi doar foarte rar se ridică deasupra unui raport personal faţă de ea. Pe de altă parte, de-a lungul întregului secol al XIX-lea, savanţii au făcut şi mai dificilă înţelegerea Bibliei, sfăşiind-o în toate sensurile, pretinzând, de exemplu, că atât Vechiul cât şi Noul Testament sunt constituite din tot felul de documente disparate, culese la epoci diferite. Biblia nu ar fi decât un agregat, o asamblare de fragmente, „compilate“ în cursul secolelor.

Această părere a devenit repede populară: mulţi oameni cred astăzi că, de exemplu, Vechiul Testament este compus din tot felul de părţi disparate. Această părere deranjează însă o citire cu adevărat serioasă a Bibliei, care trebuie să se întâmple în viitorul imediat. Când se va face o astfel de citire multe aspecte privitoare la taine ale Bibliei, care vor fi menţionate şi din punct de vedere antroposofic, vor fi mult mai bine înţelese. Va trebui să învăţăm, de exemplu, să luăm tot ceea ce conţine Vechiul Testament, aşa cum este el publicat în ediţiile curente, ca un întreg, şi să nu ne lăsăm influenţaţi de obiecţiile care pot fi ridicate contra unităţii Vechiului Testament. Atunci când nu-l vom mai citi într-un scop de pură edifcare personală, ci îl vom lăsa să acţioneze asupra sufletului nostru ca un întreg, aşa cum este el, şi vom lega conţinutul lui de rezultatele obţinute prin ştiinţa spiritului, când, de asemenea, vom lega de acest conţinut un anumit sens spiritual-artistic şi ne vom da seama că diferitele părţi se succed, se compun, se împletesc şi se desfac în mod artistic şi nu neapărat în sens compoziţional exterior, vom aprecia atunci forţa dramatică extraordinară, elanul interior, spiritual-dramatic care stau la baza compoziţiei şi construcţiei Vechiului Testament. Vom vedea în el un tablou dramatic de o omogenitate magnifică şi nu o asamblare de părţi heteroclite, luate fiecare din surse diferite. Vom găsi spiritul unic care însufleţeşte Biblia, de la Geneză, trecând prin Patriarhi, Cartea Judecătorilor, Cartea Regilor, şi culminând cu minunata compoziţie dramatică care este Cartea Macabeilor, fiii lui Matatia, fraţii lui Iuda, care au luptat contra regelui Siriei, Antioh.

Există în Biblie o forţă dramatică intensă, care atinge într-un anumit fel punctul culminant în această ultimă parte. Şi cel care este înzestrat cu percepţia suprasensibilă se simte cuprins de un sentiment aparte ‒ acesta este adevărul şi nu doar un fel de a spune ‒ când la sfârşitul cărţii citeşte ceea ce au făcut cei şapte fii ai mamei Macabeilor şi cei cinci fii ai lui Matatia: 5 şi cu 7 fac acea remarcabilă cifră 12 care ne întâmpină de fiecare dată când suntem introduşi în tainele evoluţiei. Şi această cifră de 12 o regăsim la sfărşitul Vechiului Testament, într-un loc care formează punctul culminant! Moartea celor şapte fraţi Macabei, felul cum sunt martirizaţi unul câte unul, dar şi cum se ridică fiecare din ei ‒ observaţi ce dramatism interior există aici ‒, cum primul nu face decât o aluzie la ceea ce cel de al şaptelea va afirma în mod clar, ca o mărturisire a credinţei în nemurirea sufletului, aruncând regelui aceste cuvinte: Nelegiuitule, tu nu vrei deci să ştii nimic despre Cel care a înviat sufletul meu! mişcă profund sufletul cititorului. Lăsând să acţioneze asupra noastră acest crescendo dramatic de la fiu la fiu, simţim ce forţe sunt conţinute în Biblie (2 Macabei 7). Studiind acest element dramatic-artistic de care ea este pătrunsă, privind-o ca pe o operă de artă şi nu ca pe o sursă de reverii sentimentale, Biblia devine de la sine ceea ce aduce totodată ardoare religioasă. Aici, prin Biblie, arta devine religie. Şi în acest moment începi să remarci lucruri cu totul deosebite.

Cea mai mare parte dintre dumneavoastră îşi aminteşte poate, pentru că tocmai aici la Basel am mai tratat acest subiect în legătură cu Evanghelia după Luca, că grandioasa figură a lui Christos Iisus s-a format prin fuzionarea a două suflete, sufletele a doi copii Iisus. Unul din ele nu a fost altul decât cel a lui Zoroastru, fondatorul zoroastrismului. Poate vă mai amintiţi că copilul Iisus descris de Evanghelia după Matei este de fapt reîncarnarea lui Zoroastru.

Ce se întâmplă aici? Fondatorul zoroastrismului, marele iniţiat al antichităţii persane reapare în sânul vechiului popor evreu. Tranziţia de la vechea civilizaţie persană la elementul vechiului popor evreu se realizează indirect, prin intermediul sufletului lui Zoroastru. Evenimentele exterioare, faptele istorice, ceea ce se întâmplă în viaţa omenească nu sunt în fond decât manifestarea, revelarea proceselor, a forţelor spirituale interioare; astfel, tot ceea ce descrie istoria exterioară trebuie să considerăm ca o manifestare a interior-spiritualului, o expresie a ceea ce se petrece în lumile spirituale.

Să contemplăm acest fapt: Zoroastru, iniţiat al Persiei antice, trece în poporul evreu. Şi să revenim acum la Vechiul Testament ‒ nu trebuie să luăm decât titlurile capitolelor din Vechiul Testament. Desigur, afirmaţia că sufletul lui Zoroastru s-a reîncarnat în poporul evreu se întemeiază pe rezultatele investigaţiei clarvăzătoare; el rezultă urmărind sufletul lui Zoroastru. Dar să comparăm rezultatele acestei investigaţii nu numai cu faptele pe care le arată Biblia, ci şi cu ceea ce dovedeşte cercetarea exterioară.

Vechiul popor evreu îşi întemeiază regatul său în Palestina. Regatul iniţial se divizează. Evreii sunt luaţi captivi mai întâi de asirieni, apoi de babilonieni; în sfârşit, ei sunt supuşi de perşi. Care este sensul acestor fapte? Căci evenimentele istorice au desigur un sens. Ele se desfăşoară în paralel cu procese interioare, spiritual-sufleteşti. De ce s-au întâmplat toate acestea? De ce vechiul popor evreu a fost condus din Palestina în Caldeea, în Asiria, Babilon şi în Persia, pentru a fi în final eliberat de Alexandru cel Mare? Pentru a ne exprima în mod succint, se poate spune că aceasta este expresia exterioară a trecerii lui Zoroastru de la cultura persană la elementul evreesc. Evreii şi l-au atras pe Zoroastru; ei au fost conduşi la el, până la a fi supuşi de perşi, pentru că Zoroastru voia să se unească cu ei! Istoria exterioară este o copie minunată a acestor procese, iar cel care observă lucrurile din punctul de vedere al ştiinţei spiritului ştie că istoria exterioară nu reprezintă decât corpul acestei treceri a lui Zoroastru de la elementul persan la elementul vechi ebraic. După ce mai întâi elementul persan a impregnat îndeajuns elementul ebraic, acesta este eliberat de Alexandru cel Mare, iar ceea ce rămâne formează acum mediul în care se va reîncarna Zoroastru. Acesta trece de la un popor la altul.

Când parcurgem cu privirea istoria vechiului popor evreu ‒ noi nu putem menţiona, desigur, decât câteva puncte izolate, epoca Regilor, a Profeţilor, captivitatea babiloniană, cucerirea persană şi, ca o culminaţie, epoca Macabeilor ‒ şi dacă vrem să înţelegem Evanghelia după Marcu, care începe printr-un citat din profetul Isaia, ceea ce ne sare în ochi este elementul profetismului. Începând cu Ilie şi terminând cu Ioan Botezătorul, succesiunea profeţilor ne apare într-o măreţie admirabilă.

Să trecem deocamdată peste Ilie, a cărui reîncarnare a fost Botezătorul, şi să analizăm numele celorlalţi profeţi aflaţi între cei doi. Aici trebuie să adăugăm că, printre cele dobândite prin ştiinţa spiritului, acest profetism iudaic se dezvăluie într-un mod cu totul aparte. Cine sunt în realitate aceşti ghizi, aceşti mari instructori ai epocii precreştine? Ei sunt nişte iniţiaţi. Noi ştim că aceşti iniţiaţi au ajuns la înălţimea lor spirituală trecând prin centrele sacre cele mai diverse, ridicându-se din treaptă în treaptă, prin cunoaştere, până la viziunea spirituală. Ei au ajuns astfel să se unească cu impulsurile spirituale active în lume şi prin aceasta au încorporat vieţii pe planul fizic impulsurile pe care ei înşişi le-au primit de sus. De aceea, când întâlnim un iniţiat persan, hindus sau egiptean ne întrebăm cum a urcat el în cadrul poporului său, al seminţiei sale, scara iniţierii, cum a devenit el conducătorul şi ghidul spiritual al poporului său? Această întrebare este îndreptăţită, nu însă şi când este vorba de profeţi. Este un fel teosofic de a arunca totul într-o oală, vorbind despre profeţii vechilor evrei la fel ca despre iniţiaţii altor popoare; dar prin aceasta nu se mai recunoaşte nimic.

Dacă deschidem Biblia, şi cercetarea istorică modernă confirmă că ea este un document fidel, şi luăm toţi profeţii, începând cu Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi până la Maleahi, şi studiem îndeaproape ceea ce ne învaţă ea în legătură cu aceste figuri vedem că ei nu intră într-o schema obişnuită de iniţiere. Unde se spune că profeţii evrei parcurgeau acelaşi drum de iniţiere precum iniţiaţii altor popoare? Se spune că ei s-au arătat când au fost impulsionaţi de vocea lui Dumnezeu, care îi făcea capabili să vadă altceva decât vedeau oamenii obişnuiţi şi le dădea puterea de a prezice viitorul poporului lor şi chiar al lumii. Aceste facultăţi apăreau în mod spontan din sufletul lor, ca o forţă cu totul elementară. Nicăieri nu se povesteşte că ei ar fi trecut printr-o iniţiere asemănătoare cu cea a altor profeţi, despre care se ştie cum au fost iniţiaţi. Profeţii evrei sunt clarvăzători printr-un fel de genialitate, de dar înnăscut, şi tot ceea ce ei spun poporului lor, omenirii, a izvorât în mod spontan din adâncul sufletului lor. La fel este şi modul în care ei fac referire la propria lor profeţie şi la propriile lor daruri profetice. Remarcaţi că atunci când un profet are ceva de spus el anunţă că aceasta este o comunicare a lui Dumnezeu, provenită prin trimişii săi, sau că este un adevăr care i s-a revelat în mod brusc. Aceasta ne dă prilejul să ne întrebăm: Cum ar trebui să ne raportăm faţă de aceste figuri profetice ale vechilor evrei, care sunt aşezaţi alături de iniţiaţii altor popoare, dacă vrem să facem abstracţie de Ilie şi reîntruparea sa ca Ioan Botezătorul? Dacă se cercetează din punct de vedere spiritual-ştiinţific, ocult, sufletul acestor profeţi se ajunge la ceva foarte curios. Dacă încercaţi să comparaţi rezultatele investigaţiilor spiritual-ştiinţifice pe care vi le comunic aici, cu istoria şi documentele religioase pe care le avem despre aceste figuri, veţi găsi deja confirmarea.

Când observi prin clarvedere sufletele profeţilor evrei, constaţi că ele sunt reîncarnarea unor iniţiaţi care au trăit printre alte popoare şi care au atins acolo anumite trepte de iniţiere. Parcurgând drumul urmat de sufletul unui profet evreu, îl găsim la un alt popor, unde a stat mult timp; apoi a trecut pragul morţii pentru a se reîncarna după aceea în poporul evreu. Pentru a găsi încarnările anterioare ale lui Ieremia, ale lui Isaia, ale lui Daniel şi aşa mai departe, trebuie să ne întoarcem întotdeauna la alte popoare şi, întrebuinţând un limbaj simplu, am putea spune că iniţiaţii altor popoare şi-au dat într-un fel întâlnire în poporul evreu, unde apar ca figuri de profeţi. Aceasta şi explică de ce darul lor profetic apare ca un fel de exteriorizare elementară a propriului interior. Ei îşi reamintesc ceea ce au dobândit altădată ca iniţiaţi într-un loc sau altul. Dar această amintire nu s-a manifestat întotdeauna sub o formă la fel de armonioasă cum s-a arătat în încarnările lor precedente. Sufletul lor, care trăise într-un corp persan sau egiptean, trebuia mai întâi să se adapteze corporalităţii poporului evreu, aşa că nu tot ceea ce fusese în el putea întotdeauna să se exprime, să apară la lumină. Când trece dintr-o încarnare la alta, sufletul omenesc nu aduce întotdeauna în încarnarea nouă tot ceea ce poseda în cealaltă; se poate întâmpla ca o însuşire, o facultate cu care el era înzestrat altădată, să reapară, datorită piedicilor pe care le ridică corporalitatea, sub o formă haotică, nearmonioasă.

Vedem aşadar cum profeţii evrei au adus poporului lor nişte impulsuri spirituale, care sunt amintiri haotice, însă grandioase, ale iniţierii precedente. Aceasta este particularitatea care ne frapează la profeţii evrei. De ce se întâmplă aceasta? Nu din alt motiv decât acela că toate drumurile omenirii trebuiau, la un anumit moment, să se întâlnească într-o răspântie, că toate cunoştinţele care fuseseră dobândite din toate părţile trebuiau să fie concentrate ca într-un focar şi să renască din sângele poporului Vechiului Testament. De aceea se insistă atât în istoria vechiului popor evreu asupra importanţei legăturilor de sânge. La niciun alt popor nu se pune atâta accent pe continuitatea sângelui de-a lungul generaţiilor, poate doar la triburi, nu însă la popoare deja constituite ca „popoare“. Întreaga misiune istorică a poporului Vechiului Testament se bazează pe legătura continuă ce o stabileşte sângele între generaţii. De aceea adevăratul evreu este numit fiu al lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, adică moştenitor al forţelor care s-au manifestat mai întâi în sângele lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob. În acest sânge evreesc trebuiau să vină să se încarneze toate elementele iniţiatice provenind de la alte popoare, ca nişte raze care converg toate spre un punct central. Sufletul evoluţiei omenirii trebuia să treacă odată prin aceasta. Acesta este un fapt ocult foarte important de reţinut, căci datorită lui se înţelege de ce, chiar de la început, Evanghelia după Marcu se întemeiază pe Vechiul Testament.

Or, care este consecinţa acestei adunări, a acestei concentrări a diferitelor elemente iniţiatice ale diferitelor popoare în acest centru unic? Vom vedea mai departe explicaţia acestui fapt. Urmărind însă firul dramatic al Vechiului Testament, vedem cum, pe măsură ce sunt absorbite elementele iniţiatice ale diferitelor popoare, apare treptat ideea de nemurire a sufletului, care atinge punctul său culminant la fiii Macabeilor. Acum însă să ne pătrundem de această idee şi s-o lăsăm să acţioneze asupra noastră în întreaga ei semnificaţie originară, pentru a înţelege mai bine conştienţa omului şi raporturile lui cu lumile spirituale.

Vă fac atenţi asupra unui lucru. Încercaţi să urmăriţi în Vechiul Testament pasajele unde este descris că divinul vine să ilumineze viaţa omenescă. Vedeţi cât de des se pomeneşte aceasta, de exemplu în istoria lui Tobias. Când se întâmplă ceva, când, de exemplu, Tobias îşi trimite fiul cu o treabă oarecare, îndată arhanghelul Rafael îi apare sub o formă omenească (Tobias, 5). În alte pasaje intervin alte entităţi suprasensibile. Elementul spiritual-divin, intervine în viaţa omenească în aşa fel, încât omul îl percepe în mod clar, ca şi cum l-ar întâlni în lumea exterioară. Rafael i se prezintă lui Tobias la fel ca orice om pe care l-ar întâlni pe drum. Parcurgând Vechiul Testament, observăm de multe ori cum raporturile dintre om şi lumea spirituală sunt reglate într-o formă analoagă. În Vechiul Testament întâlnim multe locuri în care se vorbeşte de aşa ceva, însă de-a lungul lui ele cunosc o progresie cu totul dramatică. Apogeul este atins prin martiriul celor şapte fraţi Macabei, care vorbesc de unirea, ba chiar de învierea sufletelor lor în sânul elementului divin. La fiii Macabei dar chiar şi la fraţii lui Iuda Macabeul, care apără până în ultimul moment poporul împotriva regelui Siriei, Antioh, vedem o certitudine interioară a nemuririi sufletelor lor. Elementul spiritual este din ce în ce mai interiorizat. Intensificarea dramatică devine cu adevărat mare, dacă urmărim Vechiul Testament de la apariţia lui Dumnezeu în rugul aprins la Moise, unde apropierea lui Dumnezeu este una exterioară, până la certitudinea interioară care se revarsă clocotind din sânul fiior Macabeilor, aceea că dacă ei mor aici vor fi înviaţi în împărăţia Dumnezeului lor.

Este aici o puternică intensificare, care mărturiseşte despre unitatea interioară a Vechiului Testament. În felul acesta, conştienţa de la începutul Vechiului Testament, că eşti luat, eşti răpit de Dumnezeu la cer şi devii un mădular al dumnezeirii, nu spune însă nimic dacă acest suflet omenesc, care este primit de divinitate şi încorporat lumii divine, este apoi cu adevărat înviat. Tot ceea ce urmează este însă astfel alcătuit, încât conştienţa că sufletul omenese, prin ceea ce este el, creşte totuşi în elementul spiritual se intensifică din ce în ce mai mult. Atitudinea la început pasivă faţă de Dumnezeul Jahve sau Iehova se transformă treptat într-o conştienţă interioară activă a sufletului despre propria sa fiinţă. Ea creşte pe parcursul Vechiului Testament într-o progresie care se face simţită de la pagină la pagină. Ia fiinţă gândul nemuririi, însă doar treptat, progresiv.

La profeţi are loc, în mod curios, aceeaşi evoluţie progresivă. Observaţi cum viziunile şi profeţiile lor devin tot mai interiorizate de la profet la profet, cunoscând iarăşi o intensificare dramatică de o minunată expresivitate! Cu cât ne întoarcem mai mult înapoi în trecut, cu atât se vorbeşte mai mult de viziuni care se referă la fapte exterioare. Cu cât avansăm în timp, cu atât mai mult profeţii vorbesc despre forţa, despre certitudinea interioară şi despre sentimentul de apartenenţă la spiritual-divin.

Astfel, Vechiul Testament ne conduce progresiv până la începutul Noului Testament. Evanghelia după Marcu se cuplează direct la acele documente. Căci ea spune chiar de la început că vrea să considere Evenimentul christic cu totul în spiritul vechilor profeţi şi că se poate sesiza deja venirea lui Christos Iisus în cuvintele profetului Malachia, respectiv în cele ale lui Isaia: „Iată, eu trimit mesagerul meu înaintea feţei tale, care va pregăti drumul înaintea ta. Ascultaţi vocea celui care strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărarea“ (I, 2-3). Prin aceasta se indică apariţia lui Christos Iisus, care răsună ca o notă dominantă de-a lungul întregului Vechi Testament. Şi Evanghelia după Marcu mai spune în continuare ‒ se aude foarte clar din cuvintele spuse, numai să vrei: Da, şi azi un om, Botezătorul, vorbeşte din nou cum au vorbit odinioară profeţii. ‒ Şi cât de închegat, cu ce măreţie se înalţă această mare personalitate, când o considerăm astfel: Vechii profeţi au anunţat că un trimis al lui Dumnezeu va arăta în singurătate drumul pe care Christos Iisus trebuie să-l parcurgă de-a lungul evoluţiei lumii.

Apoi Evanghelia după Marcu continuă: „Ioan a apărut în singurătate şi a propovăduit botezul, pentru ca oamenii să recunoască păcatul“ (1, 4); căci astfel trebuie tradus, dacă vrem să şi redăm spiritul acestor rânduri. Se spune deci: Priviţi-i pe vechii profeţi, al căror raport cu Dumnezeu s-a transformat încetul cu încetul într-o credinţă nouă în nemurire şi priviţi-l pe Ioan Botezătorul cum a apărut şi a vorbit despre genul de evoluţie prin care se recunoaşte păcatul omenesc. Prin aceasta se indică totodată figura Botezătorului.

Apoi, minunata figură a lui Christos Iisus însuşi. Se poate spune că nicăieri în lume ea nu a fost descrisă cu atâta simplitate, şi în acelaşi timp cu o intensitate dramatică atât de grandioasă ca în Evanghelia după Marcu. Vă rog să vedeţi în mod just, cu ochii sufletului, cele scrise acolo. Chiar la începutul Evangheliei se spune: Îndreptaţi-vă privirea asupra persoanei Botezătorului; nu-l veţi înţelege decât amintindu-vă de vechii profeţi evrei, ale căror voci vorbesc prin gura sa. Tot poporul evreu venea la el să se boteze. Aceasta vrea să spună că mulţi recunoşteau în cuvintele sale spiritul vechilor profeţi. Vedem astfel personalitatea lui Ioan Botezătorul; auzim retrăind în el vocea vechilor profeţi, vedem poporul venind la el şi vedem ‒ rămânem deocamdată la Evanghelia după Marcu ‒ faptul că oamenii recunosc în el pe profetul renăscut. Vom lăsa mai întâi de-o parte aşa-numitul botez în Iordan, ceea ce se întâmplă după botez şi de asemenea după istoria ispitirii, pentru a ne concentra asupra marelui crescendo dramatic pe care ni-l oferă chiar Evanghelia după Marcu.

După ce ne-a fost prezentat Botezătorul şi s-a arătat atitudinea oamenilor faţă de el şi misiunea sa, ne este prezentat Christos Iisus însuşi. Dar cum? Mai întâi se arată că El este recunoscut nu numai de oameni, ci şi de alte fiinţe. Acest lucru este foarte important! În jurul Lui se află oameni chinuiţi de demoni, care vor să fie eliberaţi; ei nu sunt locuiţi de suflete omeneşti, ci sunt posedaţi de spirite suprasensibile care acţionează prin ei. Şi într-un pasaj foarte semnificativ se spune: Aceste spirite îl recunosc pe Christos Iisus! (1, 23‒26). Oamenii îl recunosc pe Botezător şi merg la el să fie botezaţi. Spiritele suprasensibile îl recunosc pe Christos, aşa încât El trebuie să le poruncească să nu vorbească despre El. El este recunoscut de fiinţe care aparţin lumii suprasensibile. Aşadar, se spune: Iată o fiinţă care nu este recunoscută numai de oameni, ci şi de entităţi suprasensibile care se tem de Ea. Acesta este crescendoul grandios care ni se oferă chiar la începutul Evangheliei după Marcu: pe de o parte Ioan Botezătorul, recunoscut şi venerat de oameni, iar pe de altă parte Cel pe care îl recunosc şi de care se tem fiinţele suprasensibile, ce au o anumită legătură cu Pământul şi înţeleg că acum trebuie să se retragă din faţa Lui. Acesta este Christos Iisus! Nu găsim nicăieri un crescendo dramatic de o asemenea simplitate.

Dacă ţinem seama de toate acestea, simţim necesitatea anumitor lucruri, care de obicei trec neobservate în ochii oamenilor. Vă voi atrage acum atenţia asupra unui singur punct din Evanghelia după Marcu, care, tocmai datorită simplităţii şi măreţiei textului, ne apare mai frapant. Amintiţi-vă că la început, în momentul în care este vorba de chemarea Celor doisprezece şi de numele care le sunt date, doi apostoli ai lui Christos sunt numiţi „Fiii tunetului“ (3, 17). Este un lucru asupra căruia trebuie să ne oprim dacă vrem într-adevăr să înţelegem Evanghelia. De ce Christos îi numeşte pe aceşti apostoli „Fiii tunetului“? Pentru că, trebuind să devină slujitorii Săi, El vrea să sădească în ei un element care nu este pământesc, care provine de dincolo, deoarece Evanghelia este din împărăţia Îngerilor şi Arhanghelilor, deoarece ea este ceva absolut nou şi de acum înainte nu mai este suficient să vorbeşti doar despre oameni, ci este necesar să vorbeşti de un element suprapământesc, divin, despre Eu! El îi numeşte Fiii tunetului pentru a arăta că şi cei ai Săi au o legătură cu elementul suprapământesc. Lumea suprasensibilă imediat învecinată cu a noastră este lumea elementară, datorită căreia putem înţelege ceea ce se întâmplă în lumea noastră. Şi Christos le dă apostolilor săi nume care arată că lumea noastră se mărgineşte cu o regiune suprasensibilă. El le dă porecle scoase din însuşirile lumii elementare. Astfel, pe Simon îl numeşte „Petru“ (Stâncă) (3, 16), ceea ce este de asemenea o aluzie la lumea suprasensibilă. Tot astfel de-a lungul întregii Evanghelii ne este anunţată venirea „Îngerului“, a impulsului lumii spirituale.

Pentru a înţelege aceasta este suficient să citeşti Evanghelia corect, să presupui că ea are la bază o înţelepciune profundă. Tot progresul care a fost îniaptuit constă în faptul că sufletele s-au individualizat, că raporturile lor cu lumea suprasensibilă nu mai sunt reglate prin intermediul sufletului-grup, ci prin sufletul individual. Şi Cel care apare astfel în faţa omenirii, încât este recunoscut nu numai de fiinţele omeneşti, ci şi de entităţile suprasensibile, are nevoie, pentru a pătrunde în sufletul celor care trebuie să-i slujească, de un anume element suprasensibil şi, în plus, de cel mai bun element omenesc. A avut nevoie de oameni care să fi împins cât se poate de departe dezvoltarea personală după modelul antic.

Este extrem de interesant de urmărit dezvoltarea spirituală a Celor doisprezece pe care Christos Iisus i-a adunat în jurul Său şi pe care îi numeşte apostolii Săi şi care, cu toată simplitatea care par să o aibă, au trecut prin experienţa cea mai grandioasă posibilă, despre care am încercat să vă vorbesc ieri în legătură cu diverse încarnări disparate de suflete omeneşti. Omul trebuie mai întîi să se adapteze la a fi o individualitate. În momentul în care sufletul său, profund legat de elementul etnic, rămâne singur, bazat doar pe el însuşi, el nu reuşeşte la început să se orienteze aşa uşor. Or, tocmai acesta era cazul Celor doisprezece. Sufletele lor erau profund înrădăcinate într-un filon popular, el însuşi dezvoltat în modul cel mai grandios. Şi, atunci când Christos i-a regăsit, sufletele lor erau parcă golite, cuprinse de simplitate. Intervalele de timp între două încarnări erau la aceştia cu totul inegale. Christos s-a putut opri la Cei doisprezece: în ei retrăiau sufletele celor şapte fii Macabei [12] şi ale celor cinci fii ai lui Matatia, Iuda şi fraţii săi. Ei se încarnaseră într-un mediu de pescari, de oameni simpli; dar ei trăiau într-o epocă în care elementul evreiesc atinsese apogeul, fiind pătrunşi de conştienţa că acest element era la acea vreme forţa cea mai mare, dar numai forţă, în timp ce acum, când s-a grupat în jurul lui Christos, ea apărea individualizată. Am putea gândi că cineva care tratează Biblia doar din punct de vedere al compoziţiei artistice şi consideră şaptele şi cinciul care apar la sfârşitul Vechiului Testament şi doisprezecele de la începutul Noului Testament doar din punct de vedere artistic, ar fi un necredincios. Chiar dacă se ia în considerare doar elementul compoziţional-artistic şi se ignoră faptul că Cei doisprezece sunt constituiţi din cei cinci fii ai lui Matatia şi cei şapte fii ai mamei Macabeilor*, tot eşti mişcat de simplitatea şi măreţia artistică a Bibliei. Va trebui să învăţăm să privim Biblia şi ca pe o operă de artă; abia atunci se poate ivi în om sentimentul măreţiei ascunse în Biblie ca operă de artă. Şi vom dobândi un sentiment legat şi de ceea ce vrea să se exprime aici în mod artistic.

* Vezi nota 12.   

Să ne fie permis acum a menţiona încă un detaliu. Printre cei cinci fii ai lui Matatia se află unul numit deja în Vechiul Testament Iuda. Acesta e cel care a luptat pentru poporul său cu cea mai mare îndârjire, care era trup şi suflet dăruit poporului său şi care chiar a reuşit să încheie o alianţă cu romanii împotriva regelui Siriei, Antioh (1 Macabei 8). Este vorba de acelaşi Iuda care trebuia să treacă mai târziu prin proba trădării, deoarece el, care era cel mai intim legat de elementul specific vechi ebraic, nu putea face imediat trecerea spre elementul creştin şi avea nevoie întâi de încercarea dură a trădării. Dacă privim din nou aspectul artistic-compoziţional, este uimitor să vezi acolo, în ultimul capitol al Vechiului Testament, figura grandioasă, am putea zice, a lui Iuda şi figura lui Iuda din Noul Testament. Ceea ce este de asemenea curios în acest proces simptomatic este că Iuda al Vechiului Testament încheie o alianţă cu romanii, prefigurând astfel calea pe care urmează să o parcurgă mai târziu creştinismul, care trebuia să pătrundă în lume mai întâi prin Roma. Aceasta este, s-ar putea spune, următoarea etapă. Şi dacă aş mai adăuga ceva, care de asemenea poate fi ştiut, dar care nu poate fi spus în faţa unui cerc de auditori aşa de numeros, aţi vedea că tocmai prin următoarea reîncarnare a lui Iuda s-a efectuat fuziunea creştinismului cu elementul roman, că Iuda reîncarnat este primul care a reuşit să răspândească creştinismul romanizat şi că alianţa încheiată de Iuda al Vechiului Testament cu romanii nu este decât preludiul profetic al unui act realizat de un altul mai târziu, care ocultistului îi apare ca reîncarnarea lui Iuda, cel care a trebuit să treacă prin încercarea dură a trădării. Ceea ce se arată apoi prin acţiunea sa viitoare, şi anume un creştinism în elementul roman şi totodată un element roman în creştinism, apare ca o reînnoire transpusă în spiritual a aliantei lui Iuda al Vechiului Testament cu romanii.

În faţa unor fapte de acest gen, se ajunge încetul cu încetul la convingerea că, din punct de vedere spiritual, cea mai mare operă de artă care a fost creată vreodată este evoluţia omenească însăşi! Trebuie doar să ai ochi pentru aceasta. Este oare chiar atât de lipsit de sens să ceri oamenilor să înveţe să vadă cu ochii sufletului? Eu cred că atunci când cineva asistă la reprezentarea unei drame oarecare, a cărei intrigă şi deznodământ sunt foarte transparente, dacă nu are facultatea de a pătrunde construcţia dramei nu poate recunoaşte în dramă decât că ea este formată dintr-o suită de evenimente care pot fi descrise unul după altul. Cam aşa procedează istoria oficială. Prin aceasta, desigur, nu se ajunge niciodată la o operă de artă, ci numai la un registru de evenimente succesive. Omenirea a ajuns însă acum la o răscruce, când trebuie să-şi dea seama de dezvoltarea interioară a evenimentelor, a intrigii şi deznodământului din cadrul evoluţiei omenirii. Se va dovedi atunci că evoluţia omenirii însăşi ne arată că la fiecare punct de răscruce apar individualităţi, că ele dau impulsuri, fac şi desfac noduri. Şi înveţi să recunoşti situarea omului în evoluţia omenirii abia atunci când cunoşti în felul acesta mersul istoriei.

Şi, pentru că întregul este ridicat de la starea de simplă alăturare de componente la un organism şi chiar la mai mult decât un organism, trebuie ca fiecare lucru să fie pus la locul lui şi să se facă deosebirea, pe care în alte domenii oamenii o consideră de la sine înţeleasă. Niciun astronom, de exemplu, nu ar gândi să pună Soarele pe picior de egalitate cu planetele; el consideră cu totul natural să-i rezerve un loc aparte faţă de ele. La fel, şi celui care percepe sensul profund al evoluţiei i se pare cu totul natural să recunoască că printre marii ghizi ai omenirii se află un „Soare“. Şi aşa după cum a vorbi despre Soarele sistemului nostru planetar ca despre Jupiter, Marte şi aşa mai departe ar fi o nerozie, la fel a vorbi despre Christos ca despre Bodhisatva sau alţi ghizi ai omenirii este o nerozie. Absurditatea unei noi încorporări a lui Christos ar trebui să ţi se pară de la sine înţeleasă, ca ceva care nu poate fi spus decât atunci când priveşti lucrurile cu totul simplist. Este însă necesar să înţelegi într-adevăr lucrurile în profunzime, să le surprinzi realmente sub adevărata lor formă şi să nu le prezinţi ca fiind dogma aceea sau cealaltă, ca o credinţă sectară sau altă credinţă sectară. Dacă vorbeşti în sensul real, cosmologic de o christologie, nu este nevoie să vorbeşti de o prevalenţă a creştinismului înaintea altei religii. Ar fi ca şi când ar exista o religie care în scrierile sale sfinte ar avea trecut că Soarele ar fi o planetă ca şi celelalte planete, şi apoi vine cineva şi spune: Trebuie să evidenţiezi Soarele din rândul celorlalte planete; iar ceilalţi s-ar ridica împotrivă şi ar spune: Da, dar asta ar însemna să favorizezi Soarele. Nicidecum, înseamnă doar recunoaşterea adevărului însuşi.

La fel este şi cu creştinismul. El este pur şi simplu o recunoaştere a adevărului, al unui adevăr pe care astăzi toate religiile de pe Pământ îl pot admite, numai să vrea. Iar dacă alte religii iau în serios egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor religioase, dacă nu folosesc această pretenţie de tratare egală ca pe un slogan, atunci nu se vor mai formaliza că Occidentul nu a acceptat un Dumnezeu naţional, ci un Dumnezeu care, mai mult ca orice, nu are de-a face cu nicio naţionalitate, care este o entitate cosmică. Indienii vorbesc de zeii lor naţionali. Este absolut normal ca ei să vorbească altfel decât cei care nu au acceptat şi nu au impus un zeu german, ci pun în centru o entitate care nu s-a încorporat pe teritoriul lor, ci departe de ei, în mijlocul unui alt popor. Am putea vorbi de o contrapunere a principiului creştin-occidental unuia indo-oriental, dacă, de exemplu, cineva ar vrea să-l aşeze pe Wotan deasupra lui Krishna. În ceea ce Îl priveşte pe Christos, nu este deloc aşa. El de la bun început nu a aparţinut niciunui popor, ci El întruchipează ce este mai frumos în principiul spiritual-ştiinţific: a recunoaşte adevărul fără deosebire de culoare, rasă, seminţie şi aşa mai departe.

Noi trebuie să facem efortul de a privi toate aceste lucruri în mod obiectiv. Vom înţelege cu adevărat Evangheliile doar atunci când vom recunoaşte ceea ce se află la baza lor. În ceea ce s-a spus astăzi despre Evanghelia după Marcu, cu simplitatea ei sublimă, cu intensificarea ei dramatică de la personalitatea lui Ioan Botezătorul la cea a lui Christos Iisus, putem vedea ceea ce conţine de fapt această Evanghelie.